ORDONANȚA PREȘEDINTELUI TRIBUNALULUI
11 martie 2013(*)
„Procedură privind măsurile provizorii – Concurență – Publicarea unei decizii de constatare a unei încălcări a articolului 81 CE – Respingerea cererii de aplicare a regimului de confidențialitate datelor despre care se pretinde că sunt protejate de secretul de afaceri – Cerere de măsuri provizorii – Urgență – Fumus boni iuris –Evaluarea comparativă a intereselor”
În cauza T‑462/12 R,
Pilkington Group Ltd, cu sediul în St Helens, Merseyside (Regatul Unit), reprezentată de J. Scott, de S. Wisking și de K. Fountoukakos‑Kyriakakos, solicitors,
reclamantă,
împotriva
Comisiei Europene, reprezentată de M. Kellerbauer, de P. Van Nuffel și de G. Meeßen, în calitate de agenți,
pârâtă,
având ca obiect cererea de suspendare a executării Deciziei C(2012) 5718 final a Comisiei din 6 august 2012 prin care se respinge cererea de aplicare a regimului de confidențialitate formulată de Pilkington Group Ltd, adoptată în temeiul articolului 8 din Decizia 2011/695/UE a președintelui Comisiei din 13 octombrie 2011 privind funcția și mandatul consilierului‑auditor în anumite proceduri în domeniul concurenței (cazul COMP/39 125 – Sticlă auto), și cererea de măsuri provizorii având ca obiect menținerea regimului de confidențialitate acordat anumitor date referitoare la reclamantă în ceea ce privește Decizia C(2008) 6815 final a Comisiei din 12 noiembrie 2008 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/39 125 – Sticlă auto),
PREȘEDINTELE TRIBUNALULUI
dă prezenta
Ordonanță
Istoricul cauzei, procedura și concluziile părților
1 Prezenta procedură privind măsurile provizorii se referă la Decizia C(2012) 5718 final a Comisiei din 6 august 2012 prin care se respinge cererea de aplicare a regimului de confidențialitate formulată de Pilkington Group Ltd, adoptată în temeiul articolului 8 din Decizia 2011/695/UE a președintelui Comisiei din 13 octombrie 2011 privind funcția și mandatul consilierului‑auditor în anumite proceduri în domeniul concurenței (cazul COMP/39 125 – Sticlă auto) (denumită în continuare „decizia atacată”).
2 Prin decizia atacată, Comisia Europeană a respins cererea referitoare la menținerea versiunii neconfidențiale a Deciziei C(2008) 6815 final din 12 noiembrie 2008 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/39 125 – Sticlă auto, denumită în continuare „decizia din 2008”) astfel cum a fost publicată în februarie 2010 pe site‑ul internet al Direcției Generale „Concurență”.
3 În decizia din 2008, Comisia a constatat o încălcare a articolului 81 CE săvârșită între 1998 și 2003 pe teritoriul Spațiului Economic European (SEE) de reclamantă, Pilkington Group Ltd, și de alte societăți care fac parte din grupul acesteia, de mai multe societăți care fac parte din grupul francez Saint‑Gobain și din grupul japonez Asahi – din care face parte printre altele societatea AGC Glass Europe –, precum și de societatea belgiană Soliver în ceea ce privește vânzările de sticlă utilizată pentru autovehiculele noi și pentru piesele de schimb de origine destinate autovehiculelor (denumit în continuare „cartelul sticlei auto”). În consecință, Comisia a aplicat membrilor acestui cartel amenzi în cuantum total de 1,3 miliarde de euro, amenda impusă grupului reclamantei ridicându‑se la 370 de milioane de euro.
4 Luând în considerare cererile de aplicare a regimului de confidențialitate formulate de destinatarele deciziei din 2008, Comisia a publicat pe site‑ul său internet, în februarie 2010, o versiune integrală neconfidențială provizorie a acestei decizii. Reclamanta nu a contestat această publicare.
5 Prin scrisoarea din 28 aprilie 2011, Comisia a informat reclamanta cu privire la intenția sa de a publica, din motive de transparență, o versiune neconfidențială mai detaliată a deciziei din 2008 și de a respinge, pentru acest motiv, cererile de aplicare a regimului de confidențialitate pe care reclamanta le formulase cu privire, în primul rând, la numele clienților, la denumirea și la descrierea produselor, precum și la alte informații care ar fi permis identificarea anumitor clienți (denumite în continuare „informații din categoria I”), în al doilea rând, la numărul de piese furnizate de reclamantă, la cota unui anumit constructor de automobile, la calculele de prețuri, la modificările prețurilor etc. (denumite în continuare „informații din categoria a II‑a”) și, în al treilea rând, la informații care, potrivit reclamantei, ar fi permis identificarea anumitor membri ai personalului său despre care se pretinde că ar fi fost implicați în punerea în aplicare a înțelegerii (denumite în continuare „informații din categoria a III‑a”). Comisia a invitat reclamanta să sesizeze, în caz de dezacord, consilierul‑auditor în temeiul Deciziei 2011/695/UE a președintelui Comisiei din 13 octombrie 2011 privind funcția și mandatul consilierului‑auditor în anumite proceduri în domeniul concurenței (JO L 275, p. 29).
6 Constatând că versiunea mai detaliată propusă conținea numeroase informații care nu fuseseră publicate în februarie 2010 din motive de confidențialitate, prin scrisoarea din 30 iunie 2011, reclamanta a informat consilierul‑auditor că se opunea publicării unei versiuni a deciziei din 2008 mai detaliate decât cea publicată în februarie 2010, arătând că trebuiau protejate informațiile din categoriile I și a II‑a întrucât acestea constituiau secrete de afaceri, în timp ce o divulgare a informațiilor din categoria a III‑a ar fi permis identificarea persoanelor fizice, și anume a angajaților reclamantei despre care se pretindea că ar fi fost implicați în punerea în aplicare a înțelegerii. Reclamanta a solicitat, prin urmare, aplicarea regimului de confidențialitate pentru toate aceste informații.
7 În decizia atacată, semnată „[p]entru Comisie”, deși a acceptat caracterul confidențial al anumitor date invocate de reclamantă, consilierul‑auditor a respins majoritatea cererilor formulate de aceasta.
8 Decizia atacată a fost notificată reclamantei la 9 august 2012.
9 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 19 octombrie 2012, reclamanta a formulat o acțiune în anularea deciziei atacate. În susținerea acestei acțiuni s‑a arătat, în esență, că publicarea în litigiu încalcă, pe de o parte, obligația de confidențialitate care revine Comisiei în temeiul articolului 339 TFUE și al articolului 28 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101 TFUE] și [102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269) și, pe de altă parte, obligația de protecție a datelor cu caracter personal care revine Comisiei în temeiul articolului 8 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (JO 2010, C 83, p. 389, denumită în continuare „carta”), întrucât versiunea mai detaliată a deciziei din 2008 conține secrete de afaceri, care sunt protejate de secretul profesional, precum și informații ce fac posibilă identificarea angajaților reclamantei.
10 Prin act separat, depus la grefa Tribunalului în aceeași zi, reclamanta a introdus prezenta cerere de măsuri provizorii, prin care solicită, în esență, președintelui Tribunalului:
– suspendarea executării deciziei atacate până la pronunțarea hotărârii Tribunalului cu privire la acțiunea principală;
– interzicerea publicării de către Comisie a unei versiuni a deciziei din 2008 mai detaliate, în ceea ce o privește, decât cea publicată pe site‑ul său internet în februarie 2010;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
11 În observațiile formulate cu privire la cererea de măsuri provizorii, depuse la grefa Tribunalului la 11 ianuarie 2013, Comisia solicită președintelui Tribunalului:
– respingerea cererii de măsuri provizorii;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
12 După prezentarea de către Comisie a observațiilor sale, reclamantei i‑a fost acordat dreptul de a formula o replică cu privire la acestea, ceea ce a și făcut prin memoriul din 18 februarie 2013. Comisia a răspuns prin memoriul din 6 martie 2013.
13 Prin înscrisurile depuse la grefa Tribunalului la 17 și la 22 ianuarie 2013, societățile de asigurare germane HUK‑Coburg, LVM, VHV și Württembergische Gemeinde‑Versicherung au solicitat să intervină în prezenta procedură privind măsurile provizorii în susținerea concluziilor Comisiei. Aceasta din urmă nu s‑a opus cererii menționate, în timp ce reclamanta, prin memoriul din 12 februarie 2013, s‑a opus admiterii cererilor de intervenție.
În drept
Cu privire la cererile de intervenție
14 Potrivit articolului 40 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aplicabil Tribunalului în temeiul articolului 53 primul paragraf din același statut, o persoană poate interveni într‑un litigiu dedus judecății Tribunalului dacă dovedește faptul că are un interes în soluționarea litigiului.
15 Cu privire la acest aspect, potrivit unei jurisprudențe constante, noțiunea de interes în soluționarea litigiului constă într‑un interes direct și actual în admiterea concluziilor în sine, iar nu un interes în raport cu motivele invocate. Astfel, se impune stabilirea unei distincții între persoanele care solicită să intervină și care justifică un interes direct cu privire la situația actului specific a cărui anulare este cerută și persoanele care fac dovada numai a unui interes indirect în soluționarea litigiului, în contextul similarităților dintre situația lor și aceea a uneia dintre părți (a se vedea Ordonanța președintelui Curții din 15 ianuarie 2013, Stichting Woonlinie și alții/Comisia, C‑133/12 P, punctul 7 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea Ordonanța președintelui Tribunalului din 26 iulie 2004, Microsoft/Comisia, T‑201/04 R, Rec., p. II‑2977, punctul 32).
16 Atunci când cererea de intervenție este formulată în cadrul unei proceduri privind măsurile provizorii, interesul în soluționarea litigiului trebuie înțeles ca fiind un interes în soluționarea cauzei privind măsurile provizorii. Astfel, la fel ca soluția din cauza principală, soluția din cauza privind măsurile provizorii poate afecta interesele terților sau le poate fi favorabilă acestora. Rezultă că, în cadrul unei proceduri privind măsurile provizorii, interesul persoanei care solicită să intervină trebuie apreciat în raport cu consecințele dispunerii sau respingerii măsurii provizorii solicitate asupra situației lor economice sau juridice (Ordonanța Microsoft/Comisia, citată anterior, punctul 33).
17 În orice caz, aprecierea efectuată de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii cu privire la soluționarea cauzei deduse judecății sale nu aduce atingere aprecierii efectuate de Tribunal atunci când este sesizat cu o cerere de intervenție în acțiunea principală (Ordonanța Microsoft/Comisia, citată anterior, punctul 35).
18 În lumina acestor considerații, se impune să se analizeze dacă cele patru persoane care solicită să intervină au un interes în soluționarea prezentului litigiu.
19 Cele patru persoane care solicită să intervină, toate active în sectorul asigurărilor privind sticla auto, susțin că au introdus, în decembrie 2010, în septembrie 2011 și în decembrie 2011, în fața LG Düsseldorf (Tribunalul de Mare Instanță Düsseldorf) (Germania), mai multe acțiuni în despăgubire împotriva „AGC Glass Europe și alții”. Prin aceste acțiuni, toate încă pendinte în fața instanței naționale, se urmărește obținerea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a prețurilor artificial de ridicate, cu încălcarea articolului 101 TFUE, pe care membri cartelului sticlei auto le‑ar fi facturat între 1998 și 2003 și care ar fi servit drept bază pentru rambursări în cadrul asigurărilor privind sticla auto. Acestea mai arată că este foarte dificilă stabilirea prejudiciului suferit în lipsa informațiilor detaliate cu privire la cartelul sticlei auto, pe care Comisia își propune să le publice acum. Or, este foarte important pentru ele ca versiunea deciziei din 2008 publicată de Comisie să fie mai detaliată decât cea publicată în februarie 2010, iar reclamanta să nu poată împiedica acest lucru.
20 În această privință, este suficient să se reamintească faptul că, pe de o parte, prin decizia atacată în cauză se respinge cererea reclamantei de aplicare a regimului de confidențialitate și, pe de altă parte, că acțiunile în despăgubire invocate de persoanele care solicită să intervină au fost introduse pe plan național împotriva „AGC Glass Europe și alții”, fără ca persoanele care solicită să intervină să precizeze că printre „alții” figura și reclamanta. Prin urmare, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii nu poate decât să presupună că acest termen vizează societățile aparținând grupului japonez Asahi (a se vedea punctul 3 de mai sus). Pe de altă parte, reclamanta a confirmat, în observațiile sale din 12 februarie 2013, că nu se număra printre pârâtele din procedurile naționale în cauză, dar formulase o cerere de intervenție în susținerea exclusiv a concluziilor AGC Glass Europe. Rezultă că, în cazul respingerii acțiunii în anularea deciziei atacate, informațiile pe care Comisia ar deveni autorizată să le publice nu ar avea relevanță pentru persoanele care solicită să intervină, în cadrul acțiunii lor în despăgubire, întrucât aceste informații nu s‑ar referi la AGC Glass Europe. Persoanele care solicită să intervină nu invocă, prin urmare, niciun interes direct și actual în soluționarea litigiului, în sensul articolului 40 din Statutul Curții. Un asemenea interes nici nu le‑ar putea fi recunoscut numai pentru motivul că, teoretic, acestea ar putea să intenteze și reclamantei o acțiune în despăgubire în fața judecătorului național, întrucât o asemenea recunoaștere ar conduce la o lărgire foarte importantă a cercului potențialilor intervenienți, cu riscul de a se aduce o gravă atingere eficacității procedurii în fața instanțelor Uniunii [a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Curții din 8 iunie 2012, Schenker/Air France și Comisia, C‑589/11 P(I), punctul 24].
21 În orice caz, persoanele care solicită să intervină nu au dovedit existența unui interes special în soluționarea cauzei privind măsurile provizorii, în sensul că ar fi inacceptabil pentru ele să aștepte soluționarea litigiului principal. În special, acestea nu au demonstrat că situația lor economică sau juridică ar fi afectată dacă prezenta cerere privind măsurile provizorii nu ar fi respinsă. Pe de altă parte, împrejurarea că acțiunea în despăgubire introdusă de HUK‑Coburg este pendinte în fața instanței naționale din decembrie 2010 fără ca această persoană care solicită să intervină să fi invocat riscul iminent al unui rezultat defavorabil pentru ea pare mai degrabă să indice faptul că instanța națională va putea fi determinată în mod util, dacă este cazul, prin cereri de suspendare a procedurii, să aștepte hotărârea din procedura principală înainte de a continua, în lumina acestei hotărâri, procedurile privind acordarea de despăgubiri.
22 Prin urmare, cererile de intervenție formulate trebuie respinse.
Cu privire la cererea de măsuri provizorii
23 Din coroborarea articolelor 278 TFUE și 279 TFUE, pe de o parte, și a articolului 256 alineatul (1) TFUE, pe de altă parte, rezultă că judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, în măsura în care consideră că împrejurările o impun, poate ordona suspendarea executării actului atacat în fața Tribunalului sau poate dispune măsurile provizorii necesare.
24 Articolul 104 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului prevede că cererea de măsuri provizorii trebuie să indice obiectul litigiului, împrejurările care determină urgența, precum și motivele de fapt și de drept care justifică la prima vedere dispunerea măsurii provizorii solicitate. Astfel, suspendarea executării unui act și adoptarea celorlalte măsuri provizorii pot fi dispuse de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii dacă se demonstrează că o astfel de decizie este justificată, la prima vedere, în fapt și în drept (fumus boni iuris) și că sunt urgente întrucât, pentru a evita prejudicierea gravă și ireparabilă a intereselor părții care le solicită, acestea trebuie adoptate și trebuie să își producă efectele anterior pronunțării unei hotărâri în acțiunea principală. Aceste condiții sunt cumulative, astfel încât cererile de măsuri provizorii trebuie respinse din moment ce una dintre condiții lipsește. Dacă este cazul, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii trebuie să evalueze de asemenea interesele prezente în cauză [Ordonanța președintelui Curții din 14 octombrie 1996, SCK și FNK/Comisia, C‑268/96 P(R), Rec., p. I‑4971, punctul 30, și Ordonanța președintelui Curții din 23 februarie 2001, Austria/Consiliul, C‑445/00 R, Rec., p. I‑1461, punctul 73].
25 În cadrul acestei examinări de ansamblu, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii dispune de o largă putere de apreciere și este liber să stabilească, în raport cu particularitățile cauzei, modul în care aceste diferite condiții trebuie să fie verificate, precum și ordinea acestei examinări, din moment ce nicio normă de drept nu îi impune o schemă de analiză prestabilită pentru a aprecia necesitatea de a dispune măsuri provizorii [Ordonanța președintelui Curții din 19 iulie 1995, Comisia/Atlantic Container Line și alții, C‑149/95 P(R), Rec., p. I‑2165, punctul 23, și Ordonanța președintelui Curții din 3 aprilie 2007, Vischim/Comisia, C‑459/06 P(R), nepublicată în Repertoriu, punctul 25].
26 Ținând seama de înscrisurile de la dosar, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii consideră că dispune de toate elementele necesare pentru a se pronunța cu privire la prezenta cerere de măsuri provizorii, fără a proceda în prealabil la ascultarea susținerilor orale ale părților.
27 În împrejurările speței, trebuie mai întâi să se evalueze comparativ interesele și să se examineze dacă este îndeplinită condiția privind urgența.
Cu privire la evaluarea comparativă a intereselor și la urgență
28 Potrivit unei jurisprudențe consacrate, evaluarea comparativă a diferitor interese prezente în cauză constă pentru judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii în a stabili dacă interesul părții care solicită dispunerea măsurilor provizorii prevalează sau nu prevalează asupra interesului pe care îl prezintă aplicarea imediată a actului în litigiu, examinând în special dacă eventuala anulare a acestui act de către instanța de fond ar permite schimbarea situației rezultate din executarea imediată a acestuia și, invers, dacă suspendarea executării respectivului act ar fi de natură să împiedice efectul deplin al acestuia în cazul în care acțiunea principală ar fi respinsă (a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Curții din 11 mai 1989, RTE și alții/Comisia, 76/89 R, 77/89 R și 91/89 R, Rec., p. 1141, punctul 15, și Ordonanța președintelui Curții din 26 iunie 2003, Belgia și Forum 187/Comisia, C‑182/03 R și C‑217/03 R, Rec., p. I‑6887, punctul 142).
29 În ceea ce privește în special condiția potrivit căreia situația juridică creată printr‑o ordonanță privind măsurile provizorii trebuie să fie reversibilă, este necesar să se arate că scopul procedurii privind măsurile provizorii se limitează la a garanta deplina eficacitate a viitoarei hotărâri pe fond [a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Curții din 27 septembrie 2004, Comisia/Akzo și Akcros, C‑7/04 P(R), Rec., p. I‑8739, punctul 36]. În consecință, această procedură are un caracter pur accesoriu în raport cu procedura principală, pe care se grefează (Ordonanța președintelui Tribunalului din 12 februarie 1996, Lehrfreund/Consiliul și Comisia, T‑228/95 R, Rec., p. II‑111, punctul 61), astfel încât hotărârea pronunțată de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii trebuie să aibă un caracter provizoriu, respectiv aceasta nu poate nici să prejudece sensul viitoarei hotărâri pe fond, nici să îi confere acesteia un caracter iluzoriu, lipsind‑o de efect util (a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Curții din 17 mai 1991, CIRFS și alții/Comisia, C‑313/90 R, Rec., p. I‑2557, punctul 24, și Ordonanța președintelui Tribunalului din 12 decembrie 1995, Connolly/Comisia, T‑203/95 R, Rec., p. II‑2919, punctul 16).
30 Rezultă în mod necesar că interesului susținut de o parte în procedura măsurilor provizorii nu merită să i se confere protecție în măsura în care această parte solicită judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii să pronunțe o hotărâre care, departe de a avea un caracter pur provizoriu, ar avea ca efect prejudecarea sensului viitoarei hotărâri cu privire la fond și i‑ar conferi acesteia un caracter iluzoriu, lipsind‑o de efect util. De altfel, pentru același motiv a fost declarată inadmisibilă cererea de măsuri provizorii prin care se solicita judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii să dispună divulgarea „provizorie” a unor informații pretins confidențiale deținute de Comisie, întrucât ordonanța prin care se admitea această cerere ar fi fost susceptibilă să neutralizeze în avans consecințele hotărârii care urma să fie pronunțată ulterior cu privire la fond (a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Tribunalului din 23 ianuarie 2012, Henkel și Henkel France/Comisia, T‑607/11 R, punctele 23-25).
31 În prezenta cauză, Tribunalul va trebui să se pronunțe în cadrul litigiului principal cu privire la aspectul dacă decizia atacată – prin care Comisia a respins cererea reclamantei de a nu publica informațiile în litigiu – trebuie anulată, în special pentru încălcarea naturii confidențiale a informațiilor, întrucât divulgarea lor ar reprezenta o încălcare a articolului 339 TFUE și a articolului 8 din cartă. În această privință, este evident că, pentru a menține efectul util al unei hotărâri prin care se anulează decizia atacată, reclamanta trebuie să fie în măsură să evite o publicare ilegală a informațiilor în litigiu de către Comisie. Or, o hotărâre de anulare ar avea un caracter iluzoriu și ar fi lipsită de efect util dacă prezenta cerere de măsuri provizorii ar fi respinsă, întrucât această respingere ar avea drept consecință să permită Comisiei publicarea imediată a informațiilor în cauză și, prin urmare, ar prejudeca de facto sensul viitoarei hotărâri pe fond, și anume respingerea acțiunii în anulare.
32 Aceste considerații nu sunt infirmate de împrejurarea că nici chiar o publicare efectivă a informațiilor în litigiu nu ar avea probabil ca efect lipsirea reclamantei de un interes de a exercita acțiunea în ceea ce privește anularea deciziei atacate. Astfel, motivul este în special acela că orice altă interpretare ar face ca admisibilitatea acțiunii să depindă de divulgarea sau de nedivulgarea de către Comisie a informațiilor menționate și i‑ar permite acesteia să se sustragă, prin crearea unui fapt consumat, controlului jurisdicțional, procedând la o astfel de divulgare deși ar fi ilegală (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 12 octombrie 2007, Pergan Hilfsstoffe für industrielle Prozesse/Comisia, T‑474/04, Rep., p. II‑4225, punctele 39-41). Or, această menținere formală a unui interes de a exercita acțiunea pentru nevoile litigiului principal nu se opune ca o hotărâre de anulare pronunțată după publicarea informațiilor în cauză să nu mai aibă niciun efect util pentru reclamantă.
33 Prin urmare, interesul reclamantei trebuie să prevaleze față de interesul Comisiei de a respinge cererea de măsuri provizorii, cu atât mai mult cu cât dispunerea măsurilor provizorii solicitate nu ar însemna decât menținerea, pentru o perioadă limitată, a statu‑quoului care există din februarie 2010 (a se vedea în acest sens Ordonanța RTE și alții/Comisia, citată anterior, punctul 15).
34 În măsura în care Comisia susține că publicul așteaptă de mai mult de patru ani ca decizia din 2008 să facă în sfârșit obiectul unei publicări integrale și că este inadmisibil ca reclamanta să poată întârzia mai mulți ani o asemenea publicare invocând pur și simplu confidențialitatea informațiilor ce urmează să fie publicate, se impune constatarea faptului că instituția pârâtă s‑a limitat să afirme că serviciile sale s‑au confruntat cu un proces mare consumator de timp, fiind obligate să trateze numeroase cereri de confidențialitate, fără însă ca această afirmație să fie susținută de vreun element de probă scris. Prin urmare, Comisia nu a stabilit, conform cerințelor legale, că ar fi fost constrânsă să aștepte până la 28 aprilie 2011 pentru a decide publicarea unei versiuni integrale a deciziei din 2008. În aceste condiții, nu ar fi exclus ca însăși Comisia să fie în mare măsură responsabilă pentru pierderea de timp denunțată. În orice caz, Comisia nu a explicat de ce nu a înaintat – fie și numai din precauție –, în memoriul în apărare formulat la 8 ianuarie 2013 în cauza principală, o cerere de aplicare a procedurii accelerate în temeiul articolului 76a din Regulamentul de procedură pentru a încerca să recupereze o parte din timpul pierdut. Renunțând la posibilitatea de a obține o examinare accelerată a litigiului principal, Comisia nu poate imputa în mod util reclamantei utilizarea de către aceasta a dreptului său procedural prin care urmărește să obțină suspendarea executării deciziei atacate.
35 Comisia invocă de asemenea interesul potențialelor victime ale cartelului sticlei auto, care ar avea nevoie de informațiile din categoriile I și a II‑a pentru a dovedi temeinicia acțiunilor lor în despăgubire, în ceea ce privește legătura de cauzalitate și cuantificarea prejudiciului, pe care acestea le‑ar introduce împotriva reclamantei în fața judecătorului național. Potrivit Comisiei, dacă publicarea acestor informații ar fi întârziată până la pronunțarea hotărârii în procedura principală, acțiunile în despăgubire ale unora dintre victime ar putea fi deja prescrise, în special în statele membre unde termenele de prescripție sunt scurte.
36 Cu toate acestea, deși interesele terților care ar fi în mod direct afectați de o eventuală suspendare a executării deciziei atacate pot fi luate în calcul în cadrul evaluării comparative a intereselor (a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Tribunalului din 17 ianuarie 2001, Petrolessence și SG2R/Comisia, T‑342/00 R, Rec., p. II‑67, punctul 51), acest argument înaintat de Comisie nu este de natură să primeze în fața interesului reclamantei. Astfel, pe de o parte, în ceea ce privește normele naționale în materia prescripției, afirmația Comisiei este prea vagă, întrucât nu identifică, printre altele, motivul pentru care victimele amintite ar fi împiedicate să introducă acțiuni în despăgubire în timp util și să obțină suspendarea procedurilor naționale până la pronunțarea hotărârii în procedura principală. Pe de altă parte, singurele exemple concrete în acest context privesc acțiunile în despăgubire introduse în 2010 și în 2011 în fața judecătorului național de cele patru persoane care solicită să intervină, aparent fără a le fi fost opuse excepții ale prescripției extinctive (a se vedea punctele 19 și 21 de mai sus). Pe de altă parte, după cum tocmai s‑a arătat la punctul 34 de mai sus, atât întârzierile în publicarea integrală a deciziei din 2008, cât și eventualele întârzieri din procedura principală trebuie, într‑o mare măsură, să fie imputate nu reclamantei, ci Comisiei.
37 În sfârșit, deși este adevărat că victimele cartelului sticlei auto pot invoca dreptul la o cale de atac efectivă privind acțiunea lor în despăgubire îndreptată împotriva membrilor cartelului, precum reclamanta, trebuie să se constate totuși că exercitarea acestui drept ar fi doar amânată dacă s‑ar dispune măsurile provizorii solicitate de reclamantă, ceea ce ar reprezenta o restricționare temporară a folosinței acestui drept, în timp ce dreptul corespondent al reclamantei ar fi anulat în cazul respingerii cererii de măsuri provizorii. Interesul reclamantei trebuie deci să primeze asupra interesului victimelor cartelului.
38 În condițiile în care evaluarea comparativă a intereselor înclină, așadar, în favoarea reclamantei, iar, prin respingerea cererii sale de măsuri provizorii, riscă să suporte un prejudiciu grav și ireparabil, devine urgent ca interesul acesteia să fie protejat. În acest context, reclamanta susține, în esență, că efectele publicării unei versiuni mai detaliate a deciziei din 2008 nu ar mai putea fi reparate.
39 În ceea ce privește informațiile din categoria a III‑a, reclamanta subliniază că publicarea acestora ar aduce o atingere gravă și iremediabilă dreptului la protecția datelor cu caracter personal pe care articolul 8 din cartă îl conferă salariaților ei despre care se pretinde că ar fi fost implicați în punerea în aplicare a înțelegerii.
40 În această privință, trebuie amintit de la bun început că, potrivit unei jurisprudențe consacrate, reclamanta trebuie să demonstreze că suspendarea executării pe care a cerut‑o este necesară pentru protecția propriilor interese, în timp ce, pentru stabilirea urgenței, nu se poate prevala de o atingere adusă unui interes care nu are un caracter personal, precum, de exemplu, o atingere adusă drepturilor terților. Prin urmare, reclamanta nu poate invoca în mod util prejudiciul pe care l‑ar suferi propriii angajați pentru a motiva urgența suspendării executării pe care a cerut‑o [a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Tribunalului din 19 iulie 2007, Du Pont de Nemours (France) și alții/Comisia, T‑31/07 R, Rep., p. II‑2767, punctul 147 și jurisprudența citată, și Ordonanța președintelui Tribunalului din 25 ianuarie 2012, Euris Consult/Parlamentul European, T‑637/11 R, punctul 26], ci trebuie să demonstreze că un astfel de prejudiciu este de natură să îi cauzeze ei înseși un prejudiciu personal grav și ireparabil (a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Tribunalului din 20 decembrie 2001, Österreichische Postsparkasse/Comisia, T‑213/01 R, Rep., p. II‑3963, punctul 71).
41 Or, nu aceasta este situația în speță, reclamanta limitându‑se să pretindă că o divulgare a informațiilor din categoria a III‑a [confidențial](1). Reclamanta se limitează deci să emită o afirmație vagă și speculativă, fără să furnizeze precizări în acest sens și fără să își susțină afirmația cu cel mai mic element de probă. Același lucru este valabil și pentru remarca potrivit căreia angajații săi ar putea introduce acțiuni în justiție împotriva sa pentru că nu i‑a protejat. În special, reclamanta nu a pretins și nici, cu atât mai puțin, nu a demonstrat că ar fi în interesul unei bune administrări a justiției asigurarea apărării colective a intereselor angajaților respectivi pe motiv că nu li s‑ar putea cere, din cauza numărului lor foarte mare, să introducă acțiuni individuale având ca obiect protecția datelor cu caracter personal. Prin urmare, reclamanta nu a reușit să stabilească faptul că pretinsa atingere adusă intereselor angajaților ar provoca un prejudiciu grav și ireparabil pentru întreprinderea sa ca atare.
42 În consecință, condiția privind urgența nu este îndeplinită în ceea ce privește publicarea informațiilor din categoria a III‑a. Având în vedere caracterul cumulativ al acestei condiții și al celei privind fumus boni iuris (a se vedea punctul 24 de mai sus), trebuie respinsă, prin urmare, cererea de măsuri provizorii în ceea ce privește aceste informații.
43 Referitor la informațiile din categoriile I și a II‑a, reclamanta arată că, odată publicate informațiile confidențiale, o anulare ulterioară a deciziei atacate pentru încălcarea articolului 339 TFUE nu ar inversa efectele care decurg din publicare. Astfel, clienții, concurenții și furnizorii reclamantei, analiștii financiari, precum și publicul larg ar putea să acceseze informațiile în cauză și să le exploateze liber, ceea ce ar cauza reclamantei un prejudiciu grav și ireparabil. În consecință, reclamanta ar fi privată de o protecție jurisdicțională efectivă dacă informațiile în cauză ar fi comunicate înainte de soluționarea litigiului principal.
44 În această privință, este necesar să se constate că, în ipoteza în care s‑ar demonstra, în litigiul principal, că informațiile în cauză sunt de natură confidențială și că divulgarea lor, astfel cum este avută în vedere de Comisie, contravine protejării secretului profesional, în temeiul articolului 339 TFUE, reclamanta ar putea să invoce această dispoziție, care îi conferă un drept fundamental, pentru a se opune publicării menționate. Astfel cum a reținut Curtea în Hotărârea din 14 februarie 2008, Varec (C‑450/06, Rep., p. I‑581, punctele 47 și 48), făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, interzicerea divulgării anumitor informații calificate drept confidențiale poate fi necesară pentru a garanta dreptul fundamental al unei întreprinderi la respectarea vieții private, prevăzut la articolul 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), și la articolul 7 din cartă, cu precizarea că noțiunea „viață privată” nu trebuie interpretată ca excluzând activitatea comercială a unei persoane juridice. De altfel, Curtea a adăugat, pe de o parte, că a recunoscut deja protecția secretelor de afaceri ca un principiu general și, pe de altă parte, că întreprinderea în cauză ar putea să suporte un „prejudiciu extrem de grav” dacă anumite informații ar face obiectul unei comunicări ilegale (a se vedea în acest sens Hotărârea Varec, citată anterior, punctele 49 și 54).
45 Dat fiind că, în cazul respingerii prezentei cereri de măsuri provizorii, Comisia poate publica imediat informațiile din categoriile I și a II‑a, ar exista temerea că dreptul fundamental al reclamantei la protejarea secretelor sale profesionale, consacrat la articolul 339 TFUE, la articolul 8 din CEDO și la articolul 7 din cartă, ar fi golit în mod ireversibil de orice semnificație în ceea ce privește informațiile menționate. În același timp, dreptul fundamental al reclamantei la o cale de atac efectivă, consacrat la articolul 6 din CEDO și la articolul 47 din cartă, ar risca să fie compromis dacă Comisia ar fi autorizată să publice informațiile în cauză înainte ca Tribunalul să se pronunțe cu privire la acțiunea principală. În consecință, întrucât drepturile fundamentale ale reclamantei pot fi afectate în mod grav și iremediabil, sub rezerva examinării condiției privind fumus boni iuris (a se vedea, în ceea ce privește legătura strânsă dintre această din urmă condiție și condiția privind urgența, Ordonanța președintelui Tribunalului din 8 aprilie 2008, Cipru/Comisia, T‑54/08 R, T‑87/08 R, T‑88/08 R și T‑91/08 R-T‑93/08 R, nepublicată în Repertoriu, punctele 56 și 57), dispunerea măsurilor provizorii solicitate este urgentă în ceea ce privește informațiile din categoriile I și a II‑a.
46 Niciunul din argumentele avansate de Comisie în sens contrar nu poate infirma aceste afirmații.
47 Prin urmare, remarca Comisiei potrivit căreia reclamanta nu ar fi invocat o încălcare a unui drept fundamental nu are susținere în fapt. Astfel, pretinzând că ar fi privată de o protecție jurisdicțională efectivă dacă informațiile în litigiu ar fi publicate înainte de soluționarea litigiului principal, reclamanta s‑a prevalat în mod implicit, dar necesar de articolul 6 din CEDO și de articolul 47 din cartă, care consacră, ambele, dreptul fundamental la o cale de atac efectivă. În plus, deși reclamanta se limitează la denunțarea unei încălcări a articolului 339 TFUE, este suficient să se amintească faptul că protecția secretului profesional, garantată prin această dispoziție, se numără printre drepturile fundamentale în sensul articolului 8 din CEDO și al articolului 7 din cartă (a se vedea punctul 44 de mai sus), astfel încât invocarea articolului 339 TFUE înseamnă în mod necesar invocarea și a celorlalte două dispoziții.
48 Comisia se referă în continuare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Gillberg împotriva Suediei din 3 aprilie 2012, § 67 și 72) pentru a sublinia că articolul 8 din CEDO nu ar fi aplicabil în speță, această dispoziție neputând fi invocată de o persoană pentru a reclama o atingere ce ar rezulta în mod previzibil din propriile acțiuni, precum o infracțiune. Comisia conchide că informațiile în discuție în cauză servesc doar descrierii comportamentului ilicit al reclamantei, aceasta neputând împiedica publicarea lor prin invocarea dreptului la viață privată.
49 În acest sens, este necesar să se constate că, departe de a examina dacă măsura suedeză incriminată a „încălcat dreptul de a nu divulga informațiile confidențiale ce decurg din articolul 8 [din CEDO]”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s‑a limitat să examineze dacă condamnarea penală a domnului Gillberg reprezintă, în sine, o atingere adusă dreptului la respectarea vieții sale private (Hotărârea Gillberg împotriva Suediei, citată anterior, § 56, 64, 65 și 68). Răspunsul la această întrebare a fost în sens negativ, întrucât efectele prejudiciabile pe plan personal, social, psihologic și financiar ale unei asemenea condamnări erau „consecințele previzibile ale comiterii unei infracțiuni [...] pe care, așadar, nu le‑ar putea [...] invoca pentru a susține că o condamnare reprezintă în sine o atingere adusă dreptului la respectarea vieții private în sensul articolului 8 [din CEDO]” (a se vedea Hotărârea Gillberg împotriva Suediei, citată anterior, § 68).
50 Or, în prezenta procedură, nu se pune problema dacă reclamanta se poate opune, în temeiul articolului 8 din CEDO, aplicării unei amenzi de către Comisie pentru încălcarea articolului 101 TFUE, desemnării publice drept membră a cartelului sticlei auto sau altor efecte negative „previzibile” ale unei asemenea sancțiuni în desfășurarea activității comerciale. În speță, instanța Uniunii trebuie mai degrabă să determine dacă informațiile din categoriile I și a II‑a trebuie să beneficieze de aplicarea regimului confidențialității, în temeiul articolului 8 din CEDO, sau dacă, dimpotrivă, acestea pot fi utilizate de Comisie pentru a oferi o descriere publică foarte detaliată a comportamentului ilicit al reclamantei. În condițiile în care o asemenea întrebare, referitoare la caracterul confidențial sau neconfidențial al anumitor informații precise, nu a făcut obiectul Hotărârii Gillberg împotriva Suediei, citată anterior, argumentul Comisiei întemeiat pe această decizie a Curții Europene a Drepturilor Omului nu poate fi admis.
51 Făcând trimitere la mai multe ordonanțe ale președinților Curții și Tribunalului, Comisia a adăugat că, în orice caz, nu este suficient ca reclamanta să reclame încălcarea dreptului fundamental la protecția secretului profesional sau a secretului de afaceri, ci ar trebui să stabilească și că această încălcare în sine riscă să îi cauzeze un prejudiciu grav și ireparabil pe plan material sau moral. Or, în speță nu a fost demonstrată producerea unui astfel de prejudiciu.
52 În acest context, Comisia face trimitere, mai întâi, la Ordonanța președintelui Tribunalului din 7 noiembrie 2003, Bank Austria Creditanstalt/Comisia (T‑198/03 R, Rec., p. II‑4879), și la Ordonanța președintelui Tribunalului din 22 decembrie 2004, Microsoft/Comisia (T‑201/04 R, Rec., p. II‑4463), în cuprinsul cărora judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, în fața argumentului întemeiat pe caracterul ireversibil al publicării informațiilor sensibile, care pot fi folosite în cadrul acțiunilor în despăgubire îndreptate împotriva persoanei interesate, a calificat drept pur financiar prejudiciul care ar putea fi cauzat persoanei interesate ca urmare a unei asemenea utilizări a informațiilor menționate, un prejudiciu financiar neputând fi considerat în mod normal drept ireparabil (a se vedea Ordonanța Bank Austria Creditanstalt/Comisia, citată anterior, punctele 45, 47, 52 și 53), cu precizarea că divulgarea unei informații ținute secretă până în acel moment – fie datorită existenței unui drept de proprietate intelectuală, fie ca secret de afaceri – nu implică în mod necesar producerea unui prejudiciu grav, deși cunoașterea unei astfel de informații nu mai poate fi ștearsă din memorii (a se vedea Ordonanța Microsoft/Comisia, citată anterior, punctele 253 și 254).
53 În această privință, trebuie subliniat însă faptul că poziția adoptată de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii în Ordonanța Bank Austria Creditanstalt/Comisia și în Ordonanța Microsoft/Comisia, citate anterior, în materia protecției informațiilor pretins confidențiale trebuie abandonată întrucât face abstracție de drepturile fundamentale invocate de solicitantul protecției provizorii a acestor informații. Astfel, cel mai târziu de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009, care a ridicat carta la rangul de drept primar în Uniune și care prevede că aceasta are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor [articolul 6 alineatul (1) primul paragraf TUE], riscul iminent al unei încălcări grave și ireparabile a drepturilor fundamentale prevăzute de articolele 7 și 47 din cartă (precum și de dispozițiile corespondente din CEDO) în acest domeniu trebuie calificat, în sine, drept un prejudiciu care justifică dispunerea măsurilor de protecție provizorii solicitate.
54 Comisia se referă în continuare la Ordonanța președintelui Curții din 15 aprilie 1998, Camar/Comisia și Consiliul [C‑43/98 P(R), Rec., p. I‑1815, punctele 46 și 47], care a respins argumentul întemeiat pe caracterul ireparabil al prejudiciului invocat pentru motivul că „nu ar fi suficient să se invoce, în mod abstract, o atingere adusă drepturilor fundamentale, în speță dreptului de proprietate și dreptului la libera exercitare a activităților profesionale, pentru a stabili că prejudiciul aferent ar avea în mod necesar un caracter ireparabil”. Cu toate acestea, nu ar trebui neglijat că această ordonanță s‑a pronunțat într‑o cauză care se referea la un importator care a considerat insuficient numărul licențelor de import oferite și care urmărea să obțină o cantitate suplimentară. Deși acest importator invoca dreptul său de proprietate și dreptul la libera exercitare a activității sale profesionale, acordarea unei cantități pretins insuficiente de licențe de import nu făcea decât să restrângă folosirea drepturilor fundamentale în cauză. Întrucât persoana interesată a continuat să beneficieze de aceste drepturi, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii a cerut dovedirea caracterului grav și ireparabil al restricționării acestora. În schimb, în speță, în caz de respingere a cererii de măsuri provizorii, reclamanta ar fi privată în întregime de drepturile fundamentale invocate, ceea ce ar însemna o pierdere totală a acestor drepturi, deci prejudiciul cel mai grav și ireparabil posibil. Astfel, Ordonanța Camar/Comisia și Consiliul, citată anterior, este lipsită de pertinență în ceea ce privește examinarea condițiilor urgenței în procedura de față.
55 Pentru aceleași motive, acest lucru este valabil și în cazul Ordonanței președintelui Tribunalului din 18 martie 2011, Westfälisch‑Lippischer Sparkassen- und Giroverband/Comisia (T‑457/09 R, nepublicată în Repertoriu, punctul 48), potrivit căreia invocarea unei atingeri flagrante aduse unui drept fundamental nu este suficientă pentru a stabili caracterul grav și ireparabil al prejudiciului care ar putea rezulta din aceasta. Astfel, în cauza în care s‑a pronunțat această ordonanță, un acționar minoritar al unei bănci se opunea efectelor economice ale îndeplinirii unei condiții pe care Comisia o impusese pentru autorizarea acordării unui ajutor de stat acelei bănci, condiție pe care însuși acționarul amintit o acceptase în principiu (Ordonanța Westfälisch‑Lippischer Sparkassen- și Giroverband/Comisia, citată anterior, punctul 47). Spre deosebire de prezenta cauză, nu era vorba decât despre o simplă restrângere a folosinței dreptului de proprietate și a dreptului la un tratament egal, invocate de persoana interesată.
56 În ceea ce privește Ordonanța președintelui Curții din 27 septembrie 2004, Comisia/Akzo și Akcros [C‑7/04 P(R), Rec., p. I‑8739], care se referea la caracterul confidențial sau neconfidențial al documentelor ridicate de Comisie în cursul unei verificări, nu era vorba despre accesul publicului la aceste documente, ci despre problema dacă Comisia era autorizată să le ia la cunoștință. Așadar, într‑un context foarte specific, care nu este comparabil cu cel din prezenta cauză, s‑a stabilit faptul că, deși simpla luare la cunoștință a documentelor în cauză de către Comisie, fără ca acestea să fie utilizate în cadrul procedurii privind încălcarea normelor în materia regulilor de concurență, a putut afecta secretul profesional, această împrejurare nu este suficientă, prin ea însăși, să stabilească îndeplinirea condiției urgenței (Ordonanța Comisia/Akzo și Akcros, citată anterior, punctul 41). Astfel, în cazul în care o decizie a Comisiei de efectuare a unei investigații ar fi anulată, Comisia ar fi împiedicată din acest motiv să folosească, în procedura privind încălcarea normelor de concurență, orice documente sau elemente probatorii reunite în cadrul acelei verificări, în caz contrar expunându‑se riscului de a vedea cum instanțele Uniunii îi anulează decizia privind încălcarea în măsura în care aceasta ar fi întemeiată pe astfel de mijloace de probă (Ordonanța Comisia/Akzo și Akcros, citată anterior, punctul 37). Într‑o asemenea situație, simplul fapt de a divulga informații confidențiale Comisiei, autoritate publică supusă ea însăși respectării secretului profesional, nu ar putea, în mod evident, să constituie o încălcare gravă și ireparabilă a dreptului fundamental invocat.
57 Prin urmare, condiția urgenței fiind îndeplinită în ceea ce privește informațiile din categoriile I și a II‑a, se impune să se examineze dacă există sau nu există fumus boni iuris în această privință.
Cu privire la fumus boni iuris
58 Potrivit unei jurisprudențe consacrate, condiția privind fumus boni iuris este îndeplinită atunci când cel puțin unul dintre motivele invocate de partea care solicită măsurile provizorii în susținerea acțiunii principale pare, la prima vedere, pertinent și, în orice caz, bine întemeiat, în sensul că evidențiază existența unor probleme juridice complexe a căror soluție nu este evidentă de la bun început și care necesită, prin urmare, o examinare aprofundată, ce nu poate fi efectuată de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, ci trebuie să facă obiectul procedurii principale, sau atunci când dezbaterea dintre părți evidențiază existența unei controverse juridice importante a cărei soluție nu este evidentă de la bun început (a se vedea Ordonanța președintelui Tribunalului din 19 septembrie 2012, Grecia/Comisia, T‑52/12 R, punctul 13 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea în acest sens Ordonanța președintelui Curții din 8 mai 2003, Comisia/Artegodan și alții, C‑39/03 P‑R, Rec., p. I‑4485, punctul 40).
59 În ceea ce privește mai exact contenciosul privind protecția provizorie a informațiilor pretins confidențiale, trebuie adăugat că judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, cu riscul de a nu respecta natura accesorie și provizorie, prin esența sa, a procedurii privind măsurile provizorii (a se vedea punctele 29-31 de mai sus), precum și cu riscul iminent de a vedea anulate drepturile fundamentale invocate de partea care solicită protecția provizorie a acestora din urmă (a se vedea punctele 44 și 45 de mai sus), nu poate, în principiu, să concluzioneze în sensul lipsei fumus boni iuris decât în ipoteza în care caracterul confidențial al informațiilor în cauză ar lipsi în mod vădit. Aceasta ar fi situația, de exemplu, dacă informația protejată ar figura în bilanțul anual public al reclamantei sau într‑un act publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
60 În speță, în cadrul celui de al doilea motiv invocat în susținerea acțiunii sale în cauza principală, reclamanta reproșează Comisiei, printre altele, că a încălcat articolul 339 TFUE, precum și articolul 28 alineatul (1) și articolul 30 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 adoptând decizia de a publica informații care trebuiau considerate drept secrete de afaceri și a căror confidențialitate trebuia, prin urmare, protejată. Pe de altă parte, Comisia ar fi făcut o apreciere eronată a problemei dacă existau motive imperioase care să permită divulgarea informațiilor în cauză.
61 Reclamanta susține că informațiile din categoriile I și a II‑a sunt sensibile din punct de vedere comercial, secrete și necunoscute publicului, întrucât publicarea în litigiu ar dezvălui clienților, concurenților, furnizorilor și publicului larg, într‑o manieră consolidată, detalii privind principalii săi clienți și relațiile avute cu aceștia, precum mărcile și modelele de autovehicule pentru care furnizează piese. Acest tip de informații ar fi în mod vădit sensibile, ca și informațiile privind numărul pieselor furnizate, privind cota unui constructor de automobile în domeniu, privind prețurile, calculele prețurilor, reducerile speciale, procentele etc. Astfel, aceste informații ar indica practicile comerciale ale reclamantei în privința constructorilor care încă sunt clienții săi, putând fi folosite de asemenea de alți constructori în relațiile comerciale cu reclamanta.
62 În condițiile în care Comisia neagă caracterul confidențial al informațiilor în litigiu întrucât acestea sunt mai vechi de cinci ani, reclamanta susține în replică faptul că nu există niciun prag predefinit în funcție de care datele ar dobândi un caracter istoric, caracterul cu adevărat istoric al datelor depinzând de caracteristicile specifice ale pieței relevante. Pe de altă parte, în Hotărârea din 28 iunie 2012, Comisia/Agrofert Holding (C‑477/10 P, punctul 67), Curtea ar fi evidențiat că, potrivit articolului 4 alineatul (7) din Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei (JO L 145, p. 43, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 76), excepțiile privind interesele comerciale și documentele sensibile se pot pune în aplicare pe o perioadă de 30 de ani și, dacă este necesar, chiar și după expirarea acestei perioade.
63 Reclamanta precizează că [confidențial]. Prin urmare, informațiile agregate din categoria I nu și‑ar fi pierdut caracterul confidențial din cauza trecerii timpului, divulgarea lor permițând concurenților și clienților să obțină o listă a clienților extrem de detaliată în privința reclamantei și a aspectelor particulare ale relațiilor cu clienții săi.
64 În ceea ce privește informațiile din categoria a II‑a, acestea și‑ar păstra caracterul confidențial și sensibil din punct de vedere comercial datorită caracteristicilor specifice ale pieței sticlei auto, o piață în care contractele sunt deseori negociate cu câțiva ani înainte de fabricare. Ar fi vorba despre contracte pe termen lung și frecvent reînnoite, furnizorii de sticlă auto continuând să aprovizioneze constructorii pentru mai multe generații ale aceluiași model. Dată fiind această structură a pieței, divulgările propuse ar duce la o mare transparență, ceea ce ar risca să modifice în mod profund caracteristicile pieței și să contravină intereselor reclamantei. Astfel, reclamanta [confidențial]. Or, aceste informații ar conține detalii specifice clare privind prețurile produselor, care încă ar prezenta importanță pentru activitatea comercială a reclamantei. Publicarea lor ar permite clienților și concurenților să extrapoleze actualele niveluri ale prețurilor, ar duce la transparență pe piață în materie de prețuri în general și ar aduce astfel atingere poziției reclamantei, întrucât ar putea fi folosite de clienții săi în negocieri, iar de ceilalți operatori, pentru a o pune într‑o situație de dezavantaj concurențial.
65 Pe scurt, reclamanta reproșează Comisiei faptul că a neglijat aspectul dacă informațiile din categoriile I și a II‑a, privite împreună, interpretate ca un tot, iar nu prin pasaje izolate, publicate într‑o versiune consolidată, accesibilă pe internet, rămân confidențiale. Publicarea împreună a acestor informații le‑ar face extrem de sensibile, oferind publicului larg o cunoaștere temeinică, la un nivel de detaliu foarte avansat, a relațiilor de afaceri sensibile dintre reclamantă și majoritatea clienților săi importanți. Acest lucru ar putea spori de asemenea de o manieră exponențială și artificială transparența pieței sticlei auto, permițând fiecărui client al reclamantei să aibă acces la informații sensibile privind relațiile ei de afaceri cu ceilalți clienți. Aceste informații ar deveni disponibile de asemenea potențialilor clienți și publicului larg, ceea ce ar risca să cauzeze o prejudiciere gravă a intereselor reclamantei.
66 Comisia răspunde, în esență, că cererile de aplicare a regimului de confidențialitate formulate de reclamantă în fața consilierului‑auditor erau prea vagi și prea generale pentru a justifica, exceptând un număr insignifiant dintre ele, păstrarea confidențialității datelor și că, chiar și în fața judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii, reclamanta a omis să stabilească, pentru fiecare informație concretă invocată, necesitatea protejării ei în calitate de secret de afaceri. În plus, informațiile în litigiu ar fi fost schimbate în cadrul cartelului sticlei auto și deci aduse la cunoștința altor întreprinderi din acest cartel. Din acest motiv, ele nu ar mai putea fi considerate secrete. În orice caz, informațiile în cauză sunt vechi de cinci ani sau mai mult și ar trebui de aceea să fie considerate istorice, reclamanta nereușind să demonstreze că, în pofida vechimii lor, aceste informații reprezintă încă elemente esențiale privind poziția sa comercială.
67 În această privință, trebuie să se constate, fără a aduce atingere importanței argumentelor invocate de Comisie, a căror temeinicie va face obiectul examinării de către instanța de fond, că dosarul nu permite să se concluzioneze în sensul că fumus boni iuris lipsește în mod vădit.
68 Astfel, pe de o parte, decizia din 2008, care face obiectul publicării neconfidențiale în litigiu, implică 731 de considerente și 882 de note de subsol. După cum reiese din cuprinsul punctului 6 din decizia atacată, cererile reclamantei de aplicare a regimului de confidențialitate privind informațiile din categoria I privesc 270 de considerente și 46 de note de subsol, în timp ce solicitările privind informațiile din categoria a II‑a privesc 64 de considerente și 19 note de subsol. Prin urmare, rezultă la prima vedere că examinarea aspectului dacă Comisia a săvârșit o eroare atunci când a respins majoritatea acestor cereri de aplicare a regimului de confidențialitate ridică probleme complexe, a căror soluție implică o examinare minuțioasă care nu poate fi efectuată de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, ci trebuie să facă obiectul procedurii principale.
69 Pe de altă parte, recunoașterea de către consilierul‑auditor a caracterului secret al unor informații atât din categoria I, cât și din categoria a II‑a indică, în sine, că informațiile în litigiu nu pot fi calificate, prima facie, în mod global ca neavând în mod vădit caracter secret sau confidențial prin natura lor. Această recunoaștere a caracterului secret al anumitor informații pare de asemenea să slăbească argumentul potrivit căruia, prin simplul fapt că au fost schimbate între membrii cartelului, informațiile în cauză au fost transformate în informații cunoscute în mod general în afara mediului reclamantei. În orice caz, în măsura în care Comisia face trimitere, în acest context, la Ordonanța președintelui Tribunalului din 5 august 2003, Glaxo Wellcome/Comisia (T‑168/01, nepublicată în Repertoriu, punctul 43), și la Ordonanța președintelui Camerei a opta a Tribunalului din 8 mai 2012, Spira/Comisia (T‑108/07, punctul 52), nu pare că divulgarea de către reclamantă a informațiilor în litigiu celorlalți membri ai cartelului sticlei auto, însă nu furnizorilor săi, clienților săi și altor concurenți decât membrii cartelului, trebuie interpretată în mod categoric în sensul că aceste informații sunt accesibile, dacă nu publicului larg, cel puțin anumitor grupuri specializate, în înțelesul acestor două ordonanțe.
70 În plus, în măsura în care Comisia susține că informațiile în litigiu sunt, toate, mai vechi de cinci ani și, prin urmare, și‑au pierdut caracterul secret, este adevărat că informațiile referitoare la o întreprindere care sunt vechi de cinci ani sau mai mult trebuie considerate, ca regulă generală, istorice. Cu toate acestea, persoana interesată poate demonstra că, în pofida vechimii lor, aceste informații reprezintă încă elemente esențiale privind poziția sa comercială (a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Camerei a patra a Tribunalului din 22 februarie 2005, Hynix Semiconductor/Consiliul, T‑383/03, Rec., p. II‑621, punctul 60 și jurisprudența citată). Or, nu pare că argumentația reclamantei prezentată la punctele 63-65 de mai sus ar fi, prima facie, irelevantă pentru demonstrarea faptului că informațiile din categoriile I și a II‑a au rămas secrete prin însăși natura lor. Nici nu poate fi exclus în mod categoric faptul că articolul 4 alineatul (7) din Regulamentul nr. 1049/2001, potrivit căruia confidențialitatea intereselor comerciale sau a documentelor sensibile poate fi în mod excepțional protejată pe o perioadă de 30 de ani și, dacă este necesar, chiar și după expirarea acestei perioade, ar fi de natură să influențeze aprecierea care trebuie efectuată în speță.
71 Prin urmare, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii nu poate exclude, prima facie, faptul că informațiile în litigiu nu sunt cunoscute decât de un număr restrâns de persoane și că divulgarea lor ar putea cauza un prejudiciu considerabil reclamantei, în sensul Hotărârii Tribunalului din 30 mai 2006, Bank Austria Creditanstalt/Comisia (T‑198/03, Rec., p. II‑1429, punctul 71).
72 În sfârșit, presupunând că informațiile în litigiu ar putea fi considerate secrete de afaceri ale reclamantei, problema necesității obiective de a le proteja implică o evaluare comparativă a interesului reclamantei care se opune divulgării și a interesului general care urmărește ca activitățile instituțiilor Uniunii să se desfășoare cu respectarea cât se poate de strictă a principiului deschiderii (Hotărârea Bank Austria Creditanstalt/Comisia, citată anterior, punctul 71). Or, o asemenea evaluare comparativă a diferitor interese în cauză – fie că privește în mod global însăși natura informațiilor din categoriile I și a II‑a, fie pe fiecare din cele peste 300 de considerente și peste 60 de note de subsol invocate – va impune aprecieri delicate, care trebuie lăsate în seama instanței de fond. În orice caz, din dosar nu reiese faptul că rezultatul acestei evaluări comparative va înclina în mod clar în favoarea interesului protejat de Comisie.
73 Având în vedere considerațiile de mai sus, trebuie să se constate că prezenta cauză ridică probleme de drept complexe și delicate care, la prima vedere, nu pot fi considerate în mod vădit ca lipsite de pertinență, ci a căror soluționare necesită o examinare aprofundată în cadrul procedurii principale. Prin urmare, trebuie admisă existența fumus boni iuris.
74 Toate condițiile fiind îndeplinite în acest sens, trebuie, așadar, admisă cererea de măsuri provizorii în măsura în care urmărește să interzică publicarea de către Comisie a informațiilor din categoriile I și a II‑a și respinsă în rest.
Pentru aceste motive,
PREȘEDINTELE TRIBUNALULUI
dispune:
1) Respinge cererile de intervenție formulate de HUK‑Coburg, de LVM, de VHV și de Württembergische Gemeinde‑Versicherung.
2) Suspendă executarea Deciziei C(2012) 5718 final a Comisiei din 6 august 2012 prin care se respinge cererea de aplicare a regimului de confidențialitate formulată de Pilkington Group Ltd, adoptată în temeiul articolului 8 din Decizia 2011/695/UE a președintelui Comisiei din 13 octombrie 2011 privind funcția și mandatul consilierului‑auditor în anumite proceduri în domeniul concurenței (cazul COMP/39 125 – Sticlă auto), în ceea ce privește două categorii de informații, astfel cum sunt menționate la punctul 6 din Decizia C(2012) 5718 final, referitoare, pe de o parte, la numele clienților, la denumirea și la descrierea produselor, precum și la alte informații care ar fi permis identificarea anumitor clienți și, pe de altă parte, la numărul de piese furnizate de Pilkington Group, la cota unui anumit constructor de automobile, la calculele de prețuri, la modificările prețurilor etc.
3) Dispune nepublicarea de către Comisia Europeană a versiunii Deciziei C(2008) 6815 final din 12 noiembrie 2008 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/39 125 – Sticlă auto) care ar fi mai detaliată, în ceea ce privește informațiile din cele două categorii vizate la punctul precedent, decât cea publicată în februarie 2010 pe site‑ul său internet.
4) Respinge în rest cererea de măsuri provizorii.
5) Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.
Luxemburg, 11 martie 2013.
Semnături