HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a opta)
8 mai 2024(*)
„Trimitere preliminară – Resurse proprii ale Uniunii Europene – Program național cofinanțat din Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) – Ajutoare acordate prin contract în executarea acestui program – Protecția intereselor financiare ale Uniunii – Regulamentul (CE) nr. 2988/95 – Domeniu de aplicare – Urmărirea în justiție a abaterilor – Articolul 3 – Termenul de prescripție a acțiunii – Noțiunea de «act de întrerupere a prescripției» – Principiul proporționalității – Cerere de restituire a ajutoarelor plătite în mod nejustificat, întemeiată pe dreptul privat al unui stat membru”
În cauza C‑734/22,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria), prin decizia din 17 octombrie 2022, primită de Curte la 29 noiembrie 2022, în procedura
Republik Österreich
împotriva
GM,
CURTEA (Camera a opta)
compusă din domnul N. Piçarra (raportor), președinte de cameră, și domnii N. Jääskinen și M. Gavalec, judecători,
avocat general: doamna J. Kokott,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru GM, de L. Peissl și J. Reich‑Rohrwig, Rechtsanwälte;
– pentru guvernul austriac, de A. Posch, J. Schmoll și E. Samoilova, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de F. Blanc, B. Hofstötter și A. Sauka, în calitate de agenți,
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatei generale,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene (JO 1995, L 312, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 1, p. 166), precum și a principiul proporționalității.
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Republica Austria, pe de o parte, și GM, o persoană fizică, pe de altă parte, în legătură cu termenul de prescripție aplicabil unei cereri de restituire a ajutoarelor plătite în mod nejustificat acesteia din urmă.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Al treilea și al patrulea considerent ale Regulamentului nr. 2988/95 au următorul cuprins:
„[…] trebuie combătute în toate domeniile acțiunile de natură să afecteze interesele financiare ale Comunităților [Europene];
[…] eficiența combaterii fraudei care afectează interesele financiare ale Comunităților impune adoptarea unui cadru legal comun tuturor domeniilor ce fac obiectul politicilor comunitare.”
4 Articolul 1 din acest regulament prevede:
„(1) În scopul protejării intereselor financiare ale Comunităților Europene, se adoptă prin prezenta o reglementare generală privind controalele uniforme, măsurile și sancțiunile administrative privind abaterile de la dreptul comunitar.
(2) Constituie abatere orice încălcare a unei dispoziții de drept comunitar, ca urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Comunităților sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităților, fie prin cheltuieli nejustificate.”
5 Articolul 3 din regulamentul amintit prevede:
„(1) Termenul de prescripție a acțiunii este de patru ani de la săvârșirea abaterii menționate la articolul 1 alineatul (1). Cu toate acestea, normele sectoriale pot să prevadă un termen mai scurt, care nu poate fi însă mai mic de trei ani.
În cazul unor abateri continue sau repetate, termenul de prescripție curge din ziua în care încetează săvârșirea abaterii respective. În ceea ce privește programele multianuale, termenul de prescripție trebuie, oricum, să curgă până la finalizarea programului.
Prescripția acțiunii este întreruptă de orice act al unei autorități competente, adus la cunoștința persoanei în cauză, cu privire la cercetarea sau urmărirea în justiție a abaterii respective. Termenul de prescripție începe să curgă din nou după fiecare act de întrerupere.
Cu toate acestea, prescripția devine efectivă cel mai târziu la data la care expiră o perioadă egală cu dublul termenului de prescripție, fără ca autoritatea competentă să fi impus o sancțiune, cu excepția cazului în care acțiunea administrativă este suspendată în conformitate cu articolul 6 alineatul (1).
[…]
(3) Statele membre își păstrează posibilitatea de a aplica un termen mai lung decât cel prevăzut în alineatul (1) și, respectiv, (2).”
Dreptul austriac
6 Articolul 1478 din Allgemeines bürgerliches Gesetzbuch (Codul civil general), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „ABGB”), intitulat „Termen de prescripție – Generalități”, prevede un termen de prescripție de 30 de ani pentru „simpla neutilizare a unui drept care, în sine, ar fi putut fi exercitat”.
7 Potrivit articolului 1489 din ABGB:
„Acțiunea în despăgubire se prescrie în termen de trei ani de la data la care persoana prejudiciată are cunoștință de prejudiciu și de identitatea autorului acestuia, indiferent dacă prejudiciul a fost cauzat prin încălcarea unei obligații contractuale sau fără legătură cu un contract. În cazul în care persoana prejudiciată nu a avut cunoștință de prejudiciul sau de identitatea autorului acestuia sau în cazul în care prejudiciul rezultă din una sau mai multe infracțiuni care nu pot fi săvârșite decât cu intenție și se sancționează cu o pedeapsă privativă de libertate mai mare de un an, dreptul la acțiune nu se stinge decât după 30 de ani.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
8 În executarea Österreichischer Programm für umweltgerechte Landwirtschaft (Programul austriac pentru agricultură ecologică), cofinanțat din Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1698/2005 al Consiliului din 20 septembrie 2005 privind sprijinul pentru dezvoltare rurală acordat din Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) (JO 2005, L 277, p. 1, Ediție specială, 03/vol. 66, p. 101) și administrat de Agrarmarkt Austria (oficiul austriac de supraveghere a piețelor agricole, denumit în continuare „AMA”), Republica Austria a propus ajutoare financiare pentru perioada cuprinsă între anul 2007 și anul 2013. Ajutoarele respective au fost acordate prin intermediul unor contracte de drept privat încheiate între acest stat membru și solicitanții de ajutoare, pe baza unor angajamente multianuale asumate de aceștia.
9 Cu ocazia unui control efectuat în anul 2013 în ceea ce îl privește GM, care beneficiase de un astfel de ajutor, AMA a constatat o diferență între suprafețele pentru care s‑a solicitat ajutorul și suprafețele efectiv eligibile. În consecință, i‑a solicitat lui GM să restituie primele acordate în cursul anilor 2008-2010 și 2012-2013.
10 După ce i‑a transmis lui GM un raport de audit și două înștiințări de recuperare din data de 26 martie și 26 iunie 2014, precum și atenționările de plată din data de 11 mai și 12 noiembrie 2015, AMA i‑a adresat, la 16 decembrie 2015, o punere în întârziere, sub sancțiunea „urmăririi penale”.
11 La 26 aprilie 2019, întrucât GM nu a efectuat plata, Republica Austria a introdus la instanța civilă de prim grad o acțiune având ca obiect obligarea lui GM la restituirea ajutoarelor primite în mod nejustificat, majorate cu dobânzi, dar GM a invocat prescrierea acestei acțiuni.
12 Această instanță a limitat obiectul procedurii civile cu care era sesizată la problema dacă acțiunea în cauză este prescrisă. În temeiul articolului 3 din Regulamentul nr. 2988/95, ea a constatat că, în speță, termenul de prescripție a acțiunii de patru ani, prevăzut de acest regulament, a început să curgă la 1 ianuarie 2014, dar a fost întrerupt în special prin atenționările de plată și punerea în întârziere din 11 mai, din 12 noiembrie și din 16 decembrie 2015 și că, prin urmare, această acțiune nu era prescrisă.
13 Instanța sesizată cu apelul formulat de GM a statuat că Regulamentul nr. 2988/95 nu era aplicabil și că, în temeiul articolului 1489 din ABGB, acțiunea era prescrisă.
14 În aceste condiții, Republica Austria a introdus recurs împotriva hotărârii amintite la Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria), care este instanța de trimitere, susținând că termenul de prescripție de patru ani, prevăzut la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95, trebuie aplicat cererilor de restituire în cauză și că atenționările de plată menționate la punctul 10 din prezenta hotărâre trebuie să fie calificate drept „acte ale unei autorități competente cu privire la cercetarea sau urmărirea în justiție a abaterii respective”, ce au ca efect întreruperea acestui termen de prescripție, în temeiul articolului 3 alineatul (1) al treilea paragraf din regulamentul menționat. Prin urmare, acțiunea în restituire nu ar fi prescrisă. În cazul în care regulamentul menționat nu ar fi aplicabil, ar trebui să se aplice termenul de prescripție de 30 de ani prevăzut la articolul 1478 din ABGB.
15 GM arată că Regulamentul nr. 2988/95 nu este aplicabil, deoarece nu acoperă decât drepturile care trebuie garantate „prin mijloace de drept public”. Or, ajutoarele în cauză ar fi fost plătite în temeiul unui contract de drept privat guvernat de dreptul național. Deoarece termenul de trei ani prevăzut la articolul 1489 din ABGB a expirat deja la momentul introducerii acțiunii în primă instanță, aceasta ar fi prescrisă. Chiar presupunând că acest regulament ar fi aplicabil, acțiunea ar fi prescrisă. Astfel, cererile și atenționările de plată nu ar putea fi calificate drept acte privind cercetarea sau urmărirea în justiție a abaterii constatate, în sensul articolului 3 alineatul (1) al treilea paragraf din regulamentul menționat.
16 Instanța de trimitere consideră că soluționarea litigiului cu care este sesizată depinde de aspectul dacă termenul de prescripție de patru ani, prevăzut la articolul 3 din Regulamentul nr. 2988/95, este aplicabil atunci când un ajutor cofinanțat de Uniunea Europeană nu a fost acordat printr‑un „act administrativ de autoritate publică” și, prin urmare, procedura de recuperare a acestui ajutor intră sub incidența dreptului privat. Ea apreciază că, dacă această dispoziție ar fi aplicabilă, GM nu ar putea invoca termenul de prescripție de trei ani, prevăzut la articolul 1489 din ABGB, după cum nici Republica Austria nu ar putea invoca termenul de prescripție de 30 de ani, prevăzut la articolul 1478 din ABGB, deoarece acest din urmă termen nu respectă principiul proporționalității.
17 În aceste condiții, Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 3 din Regulamentul [nr. 2988/95] trebuie aplicat direct acelor cereri prin care Republica Austria solicită, prin mijloace de drept privat, restituirea ajutoarelor acordate prin intermediul contractelor încheiate cu solicitanții acestora în cadrul unui program ce reprezintă o măsură de agromediu în conformitate cu Regulamentul [nr. 1698/2005], întrucât beneficiarul a încălcat obligațiile contractuale?
2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare: articolul 3 alineatul (1) al treilea paragraf din regulamentul menționat la prima întrebare trebuie interpretat în sensul că un act de cercetare sau de urmărire în justiție întrerupe prescripția și în cazul în care, după prima solicitare extrajudiciară de restituire, furnizorul de ajutor îi cere din nou solicitantului de ajutor să plătească, chiar de mai multe ori, și îi transmite o somație extrajudiciară, în loc să se prevaleze în justiție de dreptul său la restituire?
3) În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare: aplicarea unui termen de prescripție de 30 de ani prevăzut de dreptul civil național în privința cererilor de restituire menționate la prima întrebare este compatibilă cu dreptul Uniunii, în special cu principiul proporționalității?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare preliminară
18 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 trebuie interpretat în sensul că termenul de prescripție de patru ani pe care îl prevede este direct aplicabil unei cereri de restituire a unor ajutoare cofinanțate de Uniune care este guvernată de dispoziții de drept privat al unui stat membru.
19 Trebuie amintit că, având în vedere însăși natura și funcția lor în sistemul de izvoare ale dreptului Uniunii, dispozițiile unui regulament au, în general, un efect imediat în ordinile juridice naționale, fără a fi necesar ca autoritățile naționale să adopte măsuri de aplicare (Hotărârea din 24 iunie 2004, Handlbauer, C‑278/02, EU:C:2004:388, punctul 25, precum și Hotărârea din 7 aprilie 2022, IFAP, C‑447/20 și C‑448/20, EU:C:2022:265, punctul 88).
20 Articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 instituie un termen general de prescripție de patru ani în materia acțiunii în justiție pentru abateri, care curge de la data săvârșirii abaterii. Potrivit articolului 1 alineatul (2) din acest regulament, noțiunea de abatere vizează „[o]rice încălcare a unei dispoziții de drept [al Uniunii], ca urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al [Uniunii]”.
21 Articolul 3 alineatul (1) primul paragraf menționat precizează totodată că acest termen de prescripție de patru ani se aplică în lipsa unor „norme sectoriale”, și anume cele adoptate la nivelul Uniunii, iar nu la nivel național, care să prevadă „un termen mai scurt, care nu poate fi mai mic de trei ani” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 ianuarie 2009, Josef Vosding Schlacht–, Kühl- und Zerlegebetrieb și alții, C‑278/07-C‑280/07, EU:C:2009:38, punctul 44, precum și Hotărârea din 22 decembrie 2010, Corman, C‑131/10, EU:C:2010:825, punctul 41).
22 Nimic din formularea acestei dispoziții nu indică faptul că aplicarea termenului de prescripție de patru ani pe care îl prevede depinde de natura juridică a instrumentelor la care apelează autoritățile naționale pentru a proteja interesele financiare ale Uniunii și pentru a corecta abaterile constatate.
23 În plus, o interpretare a dispoziției menționate care ar face ca aplicarea Regulamentului nr. 2988/95 să depindă de natura juridică, publică sau privată, a instrumentelor la care recurg autoritățile naționale în vederea protejării intereselor financiare ale Uniunii ar limita efectul util al regulamentului amintit al cărui obiectiv constă, după cum enunță în esență al treilea și al patrulea considerent ale acestuia, în a combate în toate domeniile acțiunile de natură să afecteze aceste interese financiare prin adoptarea unui cadru comun tuturor domeniilor ce fac obiectul politicilor Uniunii.
24 Rezultă că, în lipsa unor „norme sectoriale”, articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din regulamentul amintit trebuie interpretat în sensul că termenul general de prescripție de patru ani pe care îl prevede se aplică cererilor de restituire a unui ajutor formulate din cauza neîndeplinirii de către beneficiarul ajutorului a unei obligații contractuale care îi revine, ceea ce determină încălcarea unei dispoziții de drept al Uniunii care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Uniunii.
25 Această interpretare se coroborează cu economia Regulamentului 2988/95. Astfel, articolul 3 amintit figurează în titlul I din acest regulament, referitor la „Principii generale”, iar nu în titlul II din regulamentul menționat, care privește în mod specific „Măsuri și sancțiuni administrative”.
26 Având în vedere motivele care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 trebuie interpretat în sensul că termenul de prescripție de patru ani pe care îl prevede este direct aplicabil unei cereri de restituire a unor ajutoare cofinanțate de Uniune care este guvernată de dispoziții de drept privat al unui stat membru.
Cu privire la a treia întrebare preliminară
27 Prin intermediul celei de a treia întrebări, care trebuie analizată în al doilea rând, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă principiul proporționalității trebuie interpretat în sensul că se opune aplicării, în temeiul articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2988/95, a unui termen de prescripție de 30 de ani, prevăzut într‑o dispoziție de drept privat al unui stat membru, în privința cererilor de restituire a unor ajutoare cofinanțate de Uniune.
28 În temeiul articolului 3 alineatul (3) din acest regulament, statele membre păstrează posibilitatea de a prevedea termene de prescripție mai lungi decât termenul minim de patru ani prevăzut la alineatul (1) al acestui articol. Astfel, legiuitorul Uniunii nu a intenționat să uniformizeze termenele aplicabile în materie și, în consecință, intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 2988/95 nu a putut avea drept consecință să constrângă statele membre să reducă la patru ani termenele de prescripție pe care, în lipsa unor norme ale dreptului Uniunii existente anterior în materie, le‑au aplicat anterior. Deși statele membre dispun de o largă putere de apreciere în ceea ce privește stabilirea unor termene de prescripție mai lungi aplicabile în cazul unei abateri care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii (Hotărârea din 17 septembrie 2014, Cruz&Companhia, C‑341/13, EU:C:2014:2230, punctele 54 și 55), astfel de termene trebuie totuși să respecte principiile generale ale dreptului Uniunii, printre care figurează principiul proporționalității (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 martie 2017, Glencore Céréales France, C‑584/15, EU:C:2017:160, punctul 72).
29 În conformitate cu acest principiu, un asemenea termen nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului de protecție a intereselor financiare ale Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 martie 2011, AJD Tuna, C‑221/09, EU:C:2011:153, punctul 79, Hotărârea din 5 mai 2011, Ze Fu Fleischhandel și Vion Trading, C‑201/10 și C‑202/10, EU:C:2011:282, punctul 38, precum și Hotărârea din 7 aprilie 2022, IFAP, C‑447/20 și C‑448/20, EU:C:2022:265, punctul 116).
30 Curtea a statuat că, pentru a atinge obiectivul de protecție a intereselor financiare ale Uniunii, aplicarea unui termen de prescripție de 10 ani care rezultă dintr‑o dispoziție de drept privat național nu este contrară principiului proporționalității. Cu toate acestea, având în vedere acest obiectiv, pentru care Regulamentul nr. 2988/95 a instituit un termen de prescripție de patru ani pentru a permite autorităților naționale să urmărească în justiție o abatere care aduce atingere intereselor sale financiare și care poate conduce printre altele la recuperarea unui avantaj obținut în mod nejustificat, rezultă că un termen de prescripție de 30 de ani depășește ceea ce este necesar pentru o administrație diligentă (Hotărârea din 17 septembrie 2014, Cruz & Companhia, C‑341/13, EU:C:2014:2230, punctele 60 și 61).
31 Astfel, conform articolului 4 alineatul (3) TUE, statelor membre le revine o obligație de diligență generală, care implică luarea măsurilor destinate să remedieze abaterile cu promptitudine și impune administrației naționale să verifice legalitatea plăților pe care le efectuează și care afectează bugetul Uniunii. În aceste condiții, a admite posibilitatea statelor membre de a acorda administrațiilor lor un termen pentru a acționa mult mai lung decât cel prevăzut la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 ar risca să încurajeze autoritățile naționale să amâne urmărirea în justiție a „abaterilor” în sensul articolului 1 alineatul (2) din acest regulament, expunând în același timp operatorii, pe de o parte, unei lungi perioade de incertitudine juridică și, pe de altă parte, riscului de a nu mai fi în măsură să facă dovada legalității operațiunilor în cauză la sfârșitul unei astfel de perioade (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 septembrie 2014, Cruz & Companhia, C‑341/13, EU:C:2014:2230, punctul 62).
32 Rezultă că, în cazul în care aplicarea unui termen de prescripție de drept comun pentru rambursarea ajutoarelor primite în mod nejustificat se dovedește disproporționată în raport cu obiectivul de protecție a intereselor financiare ale Uniunii, o astfel de normă trebuie înlăturată și este aplicabil termenul general de prescripție, prevăzut la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 mai 2011, Ze Fu Fleischhandel și Vion Trading, C‑201/10 și C‑202/10, EU:C:2011:282, punctul 51).
33 Având în vedere motivele care precedă, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că principiul proporționalității trebuie interpretat în sensul că se opune aplicării, în temeiul articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2988/95, a unui termen de prescripție de 30 de ani, prevăzut într‑o dispoziție de drept privat al unui stat membru, în privința cererilor de restituire a unor ajutoare cofinanțate de Uniune.
Cu privire la a doua întrebare preliminară
34 Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 trebuie interpretat în sensul că noțiunea de „act cu privire la cercetarea sau la urmărirea în justiție a abaterii” al unei autorități competente, adus la cunoștința persoanei în cauză, care are ca efect întreruperea „prescripției acțiunii”, acoperă acte extrajudiciare precum raportul de audit, înștiințarea de recuperare, atenționarea de plată sau punerea în întârziere.
35 În conformitate cu această dispoziție, prescripția acțiunii este întreruptă de orice act al unei autorități competente adus la cunoștința persoanei în cauză cu privire la cercetarea sau urmărirea în justiție a abaterii respective.
36 Trebuie arătat că această dispoziție nu prevede un regim juridic diferit după cum actele sunt adoptate de autoritatea competentă în cadrul unei proceduri judiciare sau în cadrul unei proceduri extrajudiciare.
37 În plus, prin adoptarea articolului 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95, legiuitorul Uniunii a instituit o normă generală de prescripție prin care urmărea, pe de o parte, să definească un termen minim aplicat în toate statele membre și, pe de altă parte, să renunțe la posibilitatea recuperării sumelor primite nejustificat de la bugetul Uniunii după scurgerea unei perioade de patru ani de la săvârșirea abaterii care afectează plățile în litigiu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 septembrie 2014, Cruz & Companhia, C‑341/13, EU:C:2014:2230, punctul 49, precum și Hotărârea din 3 octombrie 2019, Westphal, C‑378/18, EU:C:2019:832, punctul 28).
38 Un asemenea termen de prescripție îndeplinește, așadar, funcția de garantare a securității juridice. Această funcție ar fi pusă sub semnul întrebării dacă termenul respectiv ar putea fi întrerupt prin orice act de control de ordin general al administrației naționale care nu are nicio legătură cu bănuieli privind săvârșirea unor abateri legate de operațiuni identificate cu suficientă precizie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 iunie 2004, Handlbauer, C‑278/02, EU:C:2004:388, punctul 40, precum și Hotărârea din 11 iunie 2015, Pfeifer & Langen, C‑52/14, EU:C:2015:381, punctul 41).
39 Rezultă că, pentru a putea fi calificat drept act de cercetare sau de urmărire în justiție care poate să întrerupă prescripția acțiunii, în sensul articolului 3 alineatul (1) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 2988/95, un asemenea act trebuie să identifice cu suficientă precizie operațiunile în legătură cu care există bănuieli privind săvârșirea abaterii. Cerința de precizie amintită nu impune totuși ca actul respectiv să menționeze posibilitatea aplicării unei sancțiuni sau a unei măsuri administrative speciale beneficiarului ajutorului în cauză (Hotărârea din 11 iunie 2015, Pfeifer & Langen, C‑52/14, EU:C:2015:381, punctul 43).
40 Astfel, un raport trimis de autoritatea competentă care evidențiază o abatere la care beneficiarul ajutorului ar fi contribuit în legătură cu o anumită operațiune și îi solicită informații suplimentare cu privire la această operațiune sau îi aplică o sancțiune în legătură cu operațiunea respectivă constituie un act suficient de precis referitor la cercetarea sau la urmărirea în justiție a abaterii respective și poate, așadar, să întrerupă termenul de prescripție a acțiunii, în sensul articolului 3 alineatul (1) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2011, Chambre de commerce et d’industrie de l’Indre, C‑465/10, EU:C:2011:867, punctul 61, și Hotărârea din 11 iunie 2015, Pfeifer & Langen, C‑52/14, EU:C:2015:381, punctul 42).
41 De asemenea, o scrisoare prin care beneficiarul unui ajutor cofinanțat din FEADR este informat cu privire la caracterul ilegal al acestui ajutor este și ea susceptibilă să întrerupă termenul de prescripție a acțiunii prevăzut la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din regulamentul menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 martie 2019, Eesti Pagar, C‑349/17, EU:C:2019:172, punctele 24 și 127).
42 Revine instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă actele extrajudiciare în discuție în litigiul principal definesc cu suficientă precizie operațiunile în legătură cu care există bănuieli privind săvârșirea unor abateri și intră, prin urmare, sub incidența noțiunii de „act privind cercetarea sau urmărirea în justiție a abaterii” prevăzute la articolul 3 alineatul (1) al treilea paragraf din regulamentul menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iunie 2015, Pfeifer & Langen, C‑52/14, EU:C:2015:381, punctele 46 și 47).
43 Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 3 alineatul (1) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 trebuie interpretat în sensul că noțiunea de „act cu privire la cercetarea sau la urmărirea în justiție a abaterii” al unei autorități competente, adus la cunoștința persoanei în cauză, care are ca efect întreruperea „prescripției acțiunii”, acoperă acte extrajudiciare precum raportul de audit, înștiințarea de recuperare, atenționarea de plată sau punerea în întârziere, în măsura în care aceste acte permit destinatarului lor să ia cunoștință cu suficientă precizie de operațiunile în legătură cu care există bănuieli privind săvârșirea unor abateri.
Cu privire la cheltuielile de judecată
44 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a opta) declară:
1) Articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene
trebuie interpretat în sensul că
termenul de prescripție de patru ani pe care îl prevede este direct aplicabil unei cereri de restituire a unor ajutoare cofinanțate de Uniunea Europeană care este guvernată de dispoziții de drept privat al unui stat membru.
2) Principiul proporționalității trebuie interpretat în sensul că
se opune aplicării, în temeiul articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2988/95, a unui termen de prescripție de 30 de ani, prevăzut într‑o dispoziție de drept privat al unui stat membru, în privința cererilor de restituire a unor ajutoare cofinanțate de Uniunea Europeană.
3) Articolul 3 alineatul (1) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 2988/95
trebuie interpretat în sensul că
noțiunea de „act cu privire la cercetarea sau la urmărirea în justiție a abaterii” al unei autorități competente, adus la cunoștința persoanei în cauză, care are ca efect întreruperea „prescripției acțiunii”, acoperă acte extrajudiciare precum raportul de audit, înștiințarea de recuperare, atenționarea de plată sau punerea în întârziere, în măsura în care aceste acte permit destinatarului lor să ia cunoștință cu suficientă precizie de operațiunile în legătură cu care există bănuieli privind săvârșirea unor abateri.
Semnături