HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)
8 mai 2024(*)
„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Directiva (UE) 2019/1023 – Proceduri de restructurare, de insolvență și de remitere de datorie – Articolul 20 – Accesul la remiterea de datorie – Articolul 23 – Derogări – Articolul 23 alineatul (4) – Excluderea unor categorii specifice de datorii de la remiterea de datorie – Reglementare națională care exclude creanțele fiscale și de securitate socială de la remiterea de datorie – Caracterul justificat în mod corespunzător al unei asemenea excluderi”
În cauza C‑20/23,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunal da Relação do Porto (Curtea de Apel din Porto, Portugalia), prin decizia din 14 decembrie 2022, primită de Curte la 16 ianuarie 2023, în procedura
SF
împotriva
MV,
Instituto da Segurança Social IP,
Autoridade Tributária e Aduaneira,
Cofidis SA – Sucursal em Portugal,
cu participarea:
José da Costa Araújo, în calitate de administrator judiciar al SF,
CURTEA (Camera a doua),
compusă din doamna A. Prechal, președintă de cameră, domnii F. Biltgen (raportor), N. Wahl și J. Passer și doamna M. L. Arastey Sahún, judecători,
avocat general: domnul J. Richard de la Tour,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru SF, de U. Freitas, advogado;
– pentru Instituto da Segurança Social IP, de A. Serrano, advogada;
– pentru guvernul portughez, de M. Afonso Brigas, P. Barros da Costa, A. de Almeida Morgado, I. Inverno și A. Rodrigues, în calitate de agenți;
– pentru guvernul spaniol, de A. Ballesteros Panizo, în calitate de agent;
– pentru Comisia Europeană, de G. Braun, J. L. Buendía Sierra și I. Melo Sampaio, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 11 ianuarie 2024,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 23 alineatul (4) din Directiva (UE) 2019/1023 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 iunie 2019 privind cadrele de restructurare preventivă, remiterea de datorie și decăderile, precum și măsurile de sporire a eficienței procedurilor de restructurare, de insolvență și de remitere de datorie și de modificare a Directivei (UE) 2017/1132 (Directiva privind restructurarea și insolvența) (JO 2019, L 172, p. 18), precum și a articolului 16 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între SF, o persoană fizică devenită insolvabilă (denumită în continuare „debitorul”), pe de o parte, și MV, Instituto da Segurança Social IP (Institutul de Securitate Socială, Portugalia), Autoridade Tributária e Aduaneira (Autoritatea Fiscală și Vamală, Portugalia) și Cofidis SA – Sucursal em Portugal, pe de altă parte, în legătură cu o cerere de remitere de datorie depusă de debitor în cursul procedurii de insolvență care îl privește.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Potrivit considerentelor (78) și (81) ale Directivei privind restructurarea și insolvența:
„(78) O remitere completă de datorie sau încetarea decăderilor după o perioadă mai scurtă de trei ani nu este oportună în toate situațiile, astfel că ar putea fi necesară instituirea unor derogări de la această normă care să fie justificate în mod corespunzător de motive prevăzute în dreptul intern. De exemplu, astfel de derogări ar trebui să fie instituite în cazuri în care debitorul nu este onest sau a acționat cu rea‑credință. În cazul în care întreprinzătorii nu beneficiază de o prezumție de onestitate și de bună‑credință în conformitate cu dreptul intern, sarcina probei în ceea ce privește onestitatea și buna‑credință nu ar trebui să le îngreuneze în mod inutil sau să le împovăreze intrarea în procedură.
[…]
(81) În cazul în care există un motiv justificat în temeiul dreptului intern, ar putea fi oportun să se limiteze posibilitatea remiterii pentru anumite categorii de datorii. Ar trebui să fie posibil ca statele membre să excludă datoriile garantate de la eligibilitatea pentru remitere de datorie doar până la valoarea garanției, astfel cum este stabilită în dreptul intern, în timp ce restul datoriei ar trebui să fie tratat drept datorie negarantată. Statele membre ar trebui să poată exclude și alte categorii de datorii în situații justificate corespunzător.”
4 Articolul 2 alineatul (1) punctul 10 din această directivă are următorul cuprins:
„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:
[…]
10. «remitere completă de datorie» înseamnă că executarea silită a întreprinzătorilor pentru datoriile acestora care pot fi remise restante este împiedicată sau că datoriile restante care pot fi remise ca atare sunt anulate, ca parte a unei proceduri care ar putea include o valorificare a activelor sau un plan de rambursare sau ambele”.
5 Articolul 20 din directiva menționată, intitulat „Accesul la remiterea de datorie”, prevede:
„(1) Statele membre se asigură că întreprinzătorii insolvenți au acces la cel puțin o procedură care poate să conducă la o remitere completă de datorie în conformitate cu prezenta directivă.
Statele membre pot solicita ca activitatea comercială, economică, meșteșugărească sau profesională de care se leagă datoriile unui întreprinzător insolvent să înceteze.
(2) Statele membre în care remiterea completă de datorie este condiționată de o rambursare parțială a datoriei de către întreprinzător se asigură că obligația de rambursare aferentă se bazează pe situația specifică a întreprinzătorului și, în special, că ea este proporțională cu venitul și activele urmăribile sau disponibile ale întreprinzătorului în perioada premergătoare remiterii de datorie și că ține seama de interesul echitabil al creditorilor.
(3) Statele membre se asigură că întreprinzătorii care au obținut o remitere a datoriilor lor pot beneficia de cadrele naționale existente de sprijin în afaceri pentru întreprinzători, inclusiv de acces la informații relevante și actualizate cu privire la aceste cadre.”
6 Articolul 23 din aceeași directivă, intitulat „Derogări”, prevede la alineatul (4):
„Statele membre pot exclude categorii specifice de datorii de la remiterea de datorie sau pot restricționa accesul la remiterea de datorie sau pot stabili o perioadă mai lungă premergătoare remiterii de datorie în cazul în care astfel de excluderi, restricții sau prelungiri de perioadă sunt justificate în mod corespunzător, cum ar fi pentru:
(a) datoriile garantate;
(b) datoriile care decurg din sau sunt legate de sancțiuni penale;
(c) datoriile care decurg din răspunderea delictuală;
(d) datoriile aferente obligațiilor de întreținere care decurg dintr‑o relație de familie, de rudenie, de căsătorie sau de alianță;
(e) datoriile angajate după solicitarea sau deschiderea procedurii care conduce la remiterea de datorie și
(f) datoriile care decurg din obligația de a plăti costul procedurii care conduce la remiterea de datorie.”
7 Articolul 34 alineatul (1) din Directiva privind restructurarea și insolvența prevede:
„Statele membre adoptă și publică, până la 17 iulie 2021, actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive, cu excepția dispozițiilor necesare pentru a se conforma articolului 28 literele (a), (b) și (c), care se adoptă și se publică până la 17 iulie 2024, și a dispozițiilor necesare pentru a se conforma articolului 28 litera (d), care se adoptă și se publică până la 17 iulie 2026. Statele membre comunică de îndată Comisiei [Europene] textul dispozițiilor respective.
Statele membre aplică actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive începând cu 17 iulie 2021, cu excepția dispozițiilor necesare pentru a se conforma articolului 28 literele (a), (b) și (c), care se aplică începând cu 17 iulie 2024, și a dispozițiilor necesare pentru a se conforma articolului 28 litera (d), care se aplică începând cu 17 iulie 2026.”
8 În temeiul articolului 35 din directiva respectivă, care prevede că aceasta intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, directiva menționată a intrat în vigoare la 16 iulie 2019.
Dreptul portughez
CIRE
9 Articolul 235 din Código da Insolvência e da Recuperação de Empresas (Codul insolvenței și al redresării întreprinderilor), aprobat prin Decreto‑Lei n.o 53/2004 (Decretul‑lege nr. 53/2004) din 18 martie 2004 (Diário da República I, seria I‑A, nr. 66 din 18 martie 2004), astfel cum a fost modificat prin Lei n.o 9/2022 (Legea nr. 9/2022) din 11 ianuarie 2022 (Diário da República, seria 1, nr. 7 din 11 ianuarie 2022) (denumit în continuare „CIRE”), intitulat „Principiu general”, are următorul cuprins:
„În cazul în care debitorul este o persoană fizică, el poate beneficia de scutire de la plata creanțelor care formează pasivul insolvenței care nu au fost achitate în cursul procedurii de insolvență sau în termen de trei ani de la închiderea acesteia, în condițiile prevăzute în prezentul capitol.”
10 Articolul 242 alineatul 2 din CIRE prevede:
„Acordarea de avantaje speciale unui creditor al insolvenței de către debitor sau de către un terț este nulă.”
11 Articolul 245 alineatul 2 litera d) din CIRE prevede că remiterea de datorie nu include, printre altele, „creanțele fiscale și de securitate socială”.
12 În cursul anului 2022, Republica Portugheză a transpus Directiva privind restructurarea și insolvența prin Legea nr. 9/2022 din 11 ianuarie 2022, care nu a adus vreo modificare listei creanțelor excluse de la remiterea de datorie ce figurează la articolul 245 alineatul 2 din CIRE, în special creanțelor fiscale și de securitate socială. Această lege nu a introdus vreo justificare cu privire la excluderea acestor din urmă creanțe.
LGT
13 Lei Geral Tributária (Legea generală privind impozitele), aprobată prin Decreto‑Lei n.o 398/98 (Decretul‑lege nr. 398/98) din 17 decembrie 1998 (Diário da República I, seria I‑A, nr. 290 din 17 decembrie 1998) (denumită în continuare „LGT”), enunță și definește principiile generale care reglementează dreptul fiscal portughez, competențele administrației fiscale și garanțiile recunoscute contribuabililor.
14 Articolul 5 din LGT prevede:
„1. Impozitarea urmărește să satisfacă nevoile financiare ale statului și ale altor entități publice și să promoveze justiția socială, egalitatea de șanse și corecțiile necesare ale inegalităților în distribuirea bogăției și a veniturilor.
2. Impozitarea respectă principiile generalității, egalității, legalității și justiției materiale.”
15 Potrivit articolului 30 alineatele 2 și 3 din LGT:
„2. Datoria fiscală este indisponibilă, iar condițiile de reducere sau de stingere a acesteia nu pot fi stabilite decât cu respectarea principiului egalității și al legalității fiscale.
3. Dispozițiile alineatului precedent prevalează asupra oricărei legislații speciale.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
16 Prin hotărârea din 18 iunie 2018, care a dobândit autoritate de lucru judecat, debitorul a fost declarat insolvabil.
17 La 23 ianuarie 2019, instanța de prim grad de jurisdicție a declarat admisibilă, cu titlu preliminar, cererea de remitere de datorie formulată de debitor.
18 La 29 iulie 2022, administratorul judiciar al debitorului a prezentat un raport final, în care considera că debitorul trebuia să poată beneficia de o remitere de datorie.
19 Printr‑o decizie din 3 octombrie 2022, debitorului i s‑a acordat o remitere de datorie, din care au fost excluse creanțele fiscale și de securitate socială, în temeiul articolului 245 alineatul 2 litera d) din CIRE.
20 Debitorul a formulat apel împotriva acestei decizii la Tribunal da Relação do Porto (Curtea de Apel Porto, Portugalia), instanța de trimitere. În susținerea apelului său, acesta a arătat că articolul 245 alineatul 2 din CIRE nu este conform cu articolul 23 alineatul (4) din Directiva privind restructurarea și insolvența, pentru motivul că excluderea creanțelor fiscale și de securitate socială de la remiterea de datorie nu este, contrar celor prevăzute de această din urmă dispoziție, „justificat[ă] în mod corespunzător”. În plus, această excludere ar împiedica realizarea obiectivelor urmărite de directiva respectivă.
21 Această instanță constată că Legea nr. 9/2022 din 11 ianuarie 2022, prin care directiva menționată a fost transpusă în dreptul portughez, nu conține nicio justificare privind excluderea respectivă și că o asemenea justificare nu fusese avută în vedere nici în proiectul de lege. Instanța menționată arată că, pe lângă îndoielile privind compatibilitatea articolului 245 alineatul 2 din CIRE cu aceeași directivă, ea are de asemenea îndoieli cu privire la aspectul dacă excluderea prevăzută de această dispoziție constituie un obstacol, printre altele, în calea realizării obiectivelor urmărite de Tratatul FUE și a efectivității dreptului Uniunii.
22 În aceste condiții, Tribunal da Relação do Porto (Curtea de Apel din Porto) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 23 alineatul (4) din [Directiva privind restructurarea și insolvența] trebuie interpretat în sensul că permite excluderea altor datorii (diferite de cele enumerate [de dispoziția menționată]) numai în cazul în care aceasta este «justificat[ă] în mod corespunzător»?
2) Posibilitatea ca statele membre să excludă anumite categorii de datorii de la remiterea de datorie (cu condiția ca excluderea respectivă să fie justificată în mod corespunzător, astfel cum prevede articolul 23 alineatul (4) din [Directiva privind restructurarea și insolvența]) trebuie interpretată în sensul că permite statelor membre să excludă creanțele fiscale (care nu sunt enumerate în articolul respectiv), creându‑și astfel o poziție privilegiată?
3) În cazul unui răspuns afirmativ la aceste întrebări preliminare, care sunt criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o astfel de justificare, în sensul dreptului Uniunii, pentru a respecta principiile generale ale dreptului Uniunii și drepturile fundamentale cărora le sunt supuși legiuitorul european și [legiuitorul] național [«interzicerea discriminării pe motiv de cetățenie sau naționalitate» (articolul 18 TFUE) și «libertatea de a desfășura o activitate comercială» (articolul 16 din [cartă]), precum și libertățile economice fundamentale ale pieței interne]?
4) În cazul unui răspuns negativ la [aceste întrebări preliminare], definițiile (în sensul dreptului Uniunii și în scopul interpretării [Directivei privind restructurarea și insolvența]) ale noțiunilor de «datorii care decurg din sau sunt legate de sancțiuni penale» și de «datorii care decurg din răspunderea delictuală» includ și creanțele fiscale, astfel cum prevede actul legislativ intern de transpunere a [Directivei privind restructurarea și insolvența] (Legea nr. 9/2022 din 11 ianuarie 2022)?”
Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară
23 Guvernul spaniol susține în esență că cererea de decizie preliminară este inadmisibilă pentru motivul că Directiva privind restructurarea și insolvența nu era aplicabilă procedurii aflate la originea cauzei principale, dat fiind că cererea de scutire în cauză era anterioară datei de intrare în vigoare a acestei directive.
24 În această privință, este necesar de amintit că, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale, instituită prin articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este în principiu obligată să se pronunțe (Hotărârea din 22 februarie 2024, Consejería de Presidencia, Justicia e Interior de la Comunidad de Madrid și alții, C‑59/22, C‑110/22 și C‑159/22, EU:C:2024:149, punctul 43, precum și jurisprudența citată).
25 Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a unei norme a Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 22 februarie 2024, Consejería de Presidencia, Justicia e Interior de la Comunidad de Madrid și alții, C‑59/22, C‑110/22 și C‑159/22, EU:C:2024:149, punctul 44, precum și jurisprudența citată).
26 Pe de altă parte, din articolul 35 din Directiva privind restructurarea și insolvența reiese că aceasta a intrat în vigoare la 16 iulie 2019. În plus, articolul 34 alineatul (1) din această directivă prevede că statele membre adoptă, publică și aplică, până la 17 iulie 2021, actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma printre altele articolului 23 din directiva menționată. Rezultă că, de la această din urmă dată, statele membre erau obligate, în temeiul articolului 288 al treilea paragraf TFUE, să asigure efectul deplin al acestui articol 23 [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 septembrie 2021, Comisia/Germania (Transpunerea Directivelor 2009/72 și 2009/73), C‑718/18, EU:C:2021:662, punctul 118 și jurisprudența citată].
27 În speță, decizia de remitere de datorie care face obiectul litigiului principal a fost adoptată la 3 octombrie 2022. În consecință, la această dată, instanța care a adoptat decizia menționată era obligată să procedeze astfel cu respectarea deplină a obiectivelor și a obligațiilor stabilite de Directiva privind restructurarea și insolvența pentru a se conforma articolului 288 al treilea paragraf TFUE.
28 Această apreciere nu este repusă în discuție de faptul că cererea de remitere de datorie aflată la originea deciziei menționate a fost introdusă înainte de data intrării în vigoare a acestei directive. Astfel, articolul 23 alineatul (4) din Directiva privind restructurarea și insolvența supune posibilitatea statelor membre de a exclude de la remiterea de datorie categorii specifice de datorii, de a restricționa accesul la remiterea de datorie sau de a stabili o perioadă mai lungă premergătoare remiterii de datorie condiției ca aceste derogări de la remiterea de datorie să fie justificate în mod corespunzător. În măsura în care această cerință a justificării încadrează marja de apreciere a statelor membre în ceea ce privește adoptarea derogărilor menționate, ea este destinată să se aplice și atunci când cererile de remitere de datorie au fost introduse înainte de intrarea în vigoare a acestei directive, însă decizia cu privire la aceste cereri este luată după expirarea termenului de transpunere a directivei menționate.
29 Prin urmare, Directiva privind restructurarea și insolvența se aplică în litigiul principal, iar cererea de decizie preliminară este admisibilă.
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare
30 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 23 alineatul (4) din Directiva privind restructurarea și insolvența trebuie interpretat în sensul că o excludere de la remiterea de datorie a unei alte categorii specifice de datorii decât cele enumerate în această dispoziție este posibilă numai dacă este „justificată în mod corespunzător”.
31 În această privință, trebuie, mai întâi, să se constate că lista categoriilor specifice de datorii care figurează în această dispoziție este introdusă prin termenii „cum ar fi pentru” și că termeni care au aceeași semnificație sunt utilizați în celelalte versiuni lingvistice ale dispoziției menționate, inclusiv în versiunea în limba portugheză a acesteia. Rezultă că din modul de redactare a aceleiași dispoziții reiese că categoriile specifice de datorii enumerate în aceasta din urmă nu sunt enumerate în mod exhaustiv [a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 aprilie 2024, Agencia Estatal de la Administración Tributaria (Excluderea creanțelor publice de la remiterea de datorie), C‑687/22, EU:C:2024:287, punctul 37].
32 Interpretarea literală a articolului 23 alineatul (4) din Directiva privind restructurarea și insolvența, potrivit căreia lista care figurează în această dispoziție nu are un caracter exhaustiv, ci ilustrativ, este confirmată de considerentul (81) al acestei directive, din care reiese că legiuitorul Uniunii a considerat că statele membre „ar trebui să poată exclude și alte categorii de datorii în situații justificate corespunzător” [Hotărârea din 11 aprilie 2024, Agencia Estatal de la Administración Tributaria (Excluderea creanțelor publice de la remiterea de datorie), C‑687/22, EU:C:2024:287, punctul 38].
33 Rezultă că acest articol 23 alineatul (4) trebuie interpretat în sensul că lista categoriilor specifice de datorii care figurează în acesta nu are un caracter exhaustiv și că statele membre au posibilitatea de a exclude de la remiterea de datorie și alte categorii specifice de datorii decât cele enumerate în această dispoziție, în situații justificate corespunzător [Hotărârea din 11 aprilie 2024, Agencia Estatal de la Administración Tributaria (Excluderea creanțelor publice de la remiterea de datorie), C‑687/22, EU:C:2024:287, punctul 39].
34 În plus, având în vedere faptul că legiuitorul Uniunii a supus în mod expres exercitarea posibilității acordate astfel statelor membre la articolul 23 alineatul (4) menționat condiției ca asemenea excluderi să fie „justificate în mod corespunzător”, Curtea a statuat că, atunci când legiuitorul național adoptă asemenea derogări, motivele acestor derogări trebuie să rezulte din dreptul intern sau din procedura care a condus la acestea și că motivele respective trebuie să urmărească un interes public legitim [Hotărârea din 11 aprilie 2024, Agencia Estatal de la Administración Tributaria (Excluderea creanțelor publice de la remiterea de datorie), C‑687/22, EU:C:2024:287, punctul 42].
35 În continuare, atât considerentul (78) al Directivei privind restructurarea și insolvența, care face referire la derogări „justificate în mod corespunzător de motive prevăzute în dreptul intern”, cât și considerentul (81) al acestei directive, care evocă un motiv „justificat în temeiul dreptului intern”, permit să se considere că legiuitorul Uniunii a apreciat că este suficient ca modalitățile prevăzute în acest scop în diferitele legislații naționale să fie respectate [Hotărârea din 11 aprilie 2024, Agencia Estatal de la Administración Tributaria (Excluderea creanțelor publice de la remiterea de datorie), C‑687/22, EU:C:2024:287, punctul 43].
36 În sfârșit, trebuie precizat că, după cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 42 din concluzii, Directiva privind restructurarea și insolvența nu impune ca justificarea excluderii unei categorii specifice de datorii de la remiterea de datorie să fie furnizată chiar în actul de transpunere a acestei directive.
37 Așadar, după cum se arată la punctul 34 din prezenta hotărâre, din directiva menționată reiese că justificarea care trebuie furnizată de un stat membru în susținerea unei excluderi precum cea în discuție în litigiul principal trebuie să reiasă fie din procedura care a condus la aceasta, fie din dreptul intern. Astfel, în ceea ce privește prima ipoteză, atunci când, în temeiul dreptului intern, lucrările pregătitoare, preambulurile și expunerile de motive ale actelor legislative sau reglementare fac parte integrantă din acestea sau sunt relevante pentru interpretarea acestora și conțin o justificare a excluderii unei categorii specifice de datorii de la remiterea de datorie, este necesar să se considere că această justificare este conformă cu cerințele articolului 23 alineatul (4) din aceeași directivă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 aprilie 2024, Agencia Estatal de la Administración Tributaria (Excluderea creanțelor publice de la remiterea de datorie), C‑687/22, EU:C:2024:287, punctul 54]. În plus, referitor la a doua ipoteză, justificarea menționată poate figura și în alte dispoziții ale dreptului intern decât cea care cuprinde această excludere, precum o dispoziție constituțională, legislativă sau reglementară națională.
38 În speță, din dosarul de care dispune Curtea reiese, pe de o parte, că articolul 103 alineatul 1 din Constituição da República Portuguesa (Constituția Republicii Portugheze) prevede că sistemul fiscal urmărește să satisfacă nevoile financiare ale statului și ale altor entități publice, precum și să distribuie în mod echitabil veniturile și bogăția și, pe de altă parte, că articolele 5 și 30 din LGT enunță obiective și principii care justifică excluderea creanțelor fiscale și de securitate socială de la remiterea de datorie, cum ar fi satisfacerea nevoilor financiare ale statului, promovarea justiției sociale și a egalității de șanse, precum și corecțiile necesare ale inegalităților în distribuirea bogăției și a veniturilor, cu respectarea principiilor generalității, egalității, legalității, justiției materiale și indisponibilității datoriei fiscale. Rezultă, așadar, a priori că în dreptul portughez există o justificare a acestei excluderi. Cu toate acestea, revine instanței de trimitere, singura competentă să interpreteze și să aplice dreptul intern, sarcina de a aprecia dacă excluderea menționată este justificată în mod corespunzător în temeiul dreptului intern.
39 Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 23 alineatul (4) din Directiva privind restructurarea și insolvența trebuie interpretat în sensul că o excludere de la remiterea de datorie a unei alte categorii specifice de datorii decât cele enumerate în această dispoziție este posibilă numai dacă este justificată în mod corespunzător în temeiul dreptului intern.
Cu privire la a doua întrebare
40 Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 23 alineatul (4) din Directiva privind restructurarea și insolvența trebuie interpretat în sensul că statele membre au posibilitatea de a exclude anumite categorii specifice de datorii de la remiterea de datorie, precum creanțele fiscale și de securitate socială, și de a le acorda astfel un statut privilegiat.
41 Pentru a răspunde la această întrebare, este necesar, pe de o parte, să se amintească, după cum reiese din cuprinsul punctului 33 din prezenta hotărâre, că această dispoziție trebuie interpretată în sensul că lista categoriilor specifice de datorii care figurează în acesta nu are un caracter exhaustiv și că statele membre au posibilitatea de a exclude de la remiterea de datorie și alte categorii specifice de datorii decât cele enumerate în dispoziția menționată, în situații justificate corespunzător.
42 Pe de altă parte, în ceea ce privește marja de apreciere de care beneficiază statele membre în exercitarea acestei posibilități, Curtea a constatat că nici Directiva privind restructurarea și insolvența, nici lucrările pregătitoare pentru adoptarea acesteia nu conțin elemente care să poată confirma teza potrivit căreia, având în vedere coerența internă a categoriilor de datorii vizate în mod expres la articolul 23 alineatul (4) din această directivă, legiuitorul Uniunii intenționa să limiteze marja de apreciere a statelor membre privind excluderea de la remiterea de datorie și a altor categorii de datorii decât cele enumerate în această dispoziție, precum creanțele fiscale și de securitate socială. Dimpotrivă, reiese în special din aceste lucrări pregătitoare că legiuitorul respectiv avea intenția afirmată de a lăsa statelor membre o anumită marjă de apreciere pentru ca acestea să poată, cu ocazia transpunerii directivei menționate în dreptul lor intern, să țină seama de situația economică și de structurile juridice naționale [a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 aprilie 2024, Agencia Estatal de la Administración Tributaria (Excluderea creanțelor publice de la remiterea de datorie), C‑687/22, EU:C:2024:287, punctul 40].
43 În plus, o excludere a creanțelor precum creanțele fiscale și de securitate socială de la remiterea de datorie poate fi justificată în mod corespunzător. În fapt, nu toate creanțele sunt de aceeași natură, creditorii nu au același statut, iar recuperarea acestor creanțe poate răspunde unor obiective specifice. Astfel, având în vedere natura creanțelor fiscale și de securitate socială, precum și obiectivul perceperii impozitului și a contribuțiilor sociale, statele membre pot considera în mod legitim că creditorii instituționali publici nu se află, din punctul de vedere al recuperării creanțelor vizate, într‑o situație comparabilă cu cea a creditorilor din sectorul comercial sau privat. În aceste condiții, posibilitatea de a exclude creanțele fiscale și de securitate socială de la remiterea de datorie nu echivalează cu a privilegia în mod nejustificat creditorii instituționali publici față de ceilalți creditori care nu beneficiază de o asemenea excludere.
44 Prin urmare, articolul 23 alineatul (4) din Directiva privind restructurarea și insolvența nu restrânge marja de apreciere de care dispun statele membre în ceea ce privește alegerea altor categorii de datorii decât cele enumerate în această dispoziție pe care intenționează să le excludă de la remiterea de datorie [a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 aprilie 2024, Agencia Estatal de la Administración Tributaria (Excluderea creanțelor publice de la remiterea de datorie), C‑687/22, EU:C:2024:287, punctul 41].
45 Având în vedere ceea ce precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 23 alineatul (4) din Directiva privind restructurarea și insolvența trebuie interpretat în sensul că statele membre au posibilitatea de a exclude anumite categorii specifice de datorii de la remiterea de datorie, precum creanțele fiscale și de securitate socială, și de a le acorda astfel un statut privilegiat, cu condiția ca o asemenea excludere să fie justificată în mod corespunzător în temeiul dreptului intern.
Cu privire la a treia întrebare
46 Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă examinarea caracterului justificat în mod corespunzător al excluderii unei categorii specifice de datorii de la remiterea de datorie introdusă de un stat membru în ordinea sa juridică națională trebuie efectuată în special în raport cu principiul nediscriminării pe motiv de cetățenie sau naționalitate prevăzut la articolul 18 TFUE, cu libertatea de a desfășura o activitate comercială consacrată la articolul 16 din cartă, precum și cu libertățile economice fundamentale ale pieței interne.
47 În această privință, trebuie amintit că din spiritul de cooperare care trebuie să guverneze procedura trimiterii preliminare reiese că este indispensabilă expunerea de către instanța națională, în decizia sa de trimitere, a motivelor exacte pentru care consideră că un răspuns la întrebările sale privind interpretarea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii este necesar pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată (Hotărârea din 28 noiembrie 2023, Commune d’Ans, C‑148/22, EU:C:2023:924, punctul 43 și jurisprudența citată).
48 Potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale, necesitatea de a ajunge la o interpretare a dreptului Uniunii care să fie utilă instanței naționale presupune ca aceasta să respecte cu strictețe cerințele privind conținutul unei cereri de decizie preliminară, care figurează explicit la articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții (Hotărârea din 28 noiembrie 2023, Commune d’Ans, C‑148/22, EU:C:2023:924, punctul 44 și jurisprudența citată).
49 Astfel, în conformitate cu articolul 94 litera (c) din Regulamentul de procedură, este indispensabil ca decizia de trimitere să cuprindă atât expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura pe care instanța de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal (Hotărârea din 28 noiembrie 2023, Commune d’Ans, C‑148/22, EU:C:2023:924, punctul 46 și jurisprudența citată).
50 În speță, trebuie să se constate că decizia de trimitere nu cuprinde precizări care să permită să se înțeleagă legătura pe care instanța de trimitere o stabilește între dispozițiile dreptului Uniunii a căror interpretare o solicită și legislația națională aplicabilă litigiului principal.
51 În aceste condiții, a treia întrebare este inadmisibilă.
Cu privire la a patra întrebare
52 Având în vedere răspunsurile date la prima și la a doua întrebare, nu este necesar să se răspundă la a treia întrebare.
Cu privire la cheltuielile de judecată
53 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:
1) Articolul 23 alineatul (4) din Directiva (UE) 2019/1023 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 iunie 2019 privind cadrele de restructurare preventivă, remiterea de datorie și decăderile, precum și măsurile de sporire a eficienței procedurilor de restructurare, de insolvență și de remitere de datorie și de modificare a Directivei (UE) 2017/1132 (Directiva privind restructurarea și insolvența)
trebuie interpretat în sensul că
o excludere de la remiterea de datorie a unei alte categorii specifice de datorii decât cele enumerate în această dispoziție este posibilă numai dacă este justificată în mod corespunzător în temeiul dreptului intern.
2) Articolul 23 alineatul (4) din Directiva 2019/1023
trebuie interpretat în sensul că
Statele membre au posibilitatea de a exclude anumite categorii specifice de datorii de la remiterea de datorie, precum creanțele fiscale și de securitate socială, și de a le acorda astfel un statut privilegiat, cu condiția ca o asemenea excludere să fie justificată în mod corespunzător în temeiul dreptului intern.
Semnături