ORDONANȚA TRIBUNALULUI (Camera a opta)
11 noiembrie 2014(*)
„Acțiune în anulare – Reforma Statutului funcționarilor Uniunii Europene și a Regimului aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii – Regim mai puțin favorabil în materie de plată forfetară a cheltuielilor de călătorie și de majorare a concediului anual cu zile suplimentare de concediu aferente duratei călătoriei – Lipsa afectării individuale – Răspundere extracontractuală – Legătură de cauzalitate – Acțiune în parte vădit inadmisibilă și în parte vădit nefondată”
În cauza T‑20/14,
Huynh Duong Vi Nguyen, funcționar al Consiliului Uniunii Europene, cu domiciliul în Woluwe‑Saint‑Lambert (Belgia), reprezentată de M. Velardo, avocat,
reclamantă,
împotriva
Parlamentului European, reprezentat de L. Visaggio și de E. Taneva, în calitate de agenți,
și
Consiliul Uniunii Europene, reprezentat de M. Bauer și de A. Bisch, în calitate de agenți,
pârâte,
având ca obiect, pe de o parte, o cerere de anulare, formulată în temeiul articolului 263 TFUE, a articolului 1 alineatul (65) litera (b) și alineatul (67) litera (d) din Regulamentul (UE, Euratom) nr. 1023/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 octombrie 2013 de modificare a Statutului funcționarilor Uniunii Europene și a Regimului aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene (JO L 287, p. 15), în condițiile în care aceste dispoziții condiționează dreptul la rambursarea cheltuielilor de călătorie anuală și concediul aferent duratei acestei călătorii de dreptul la indemnizația de reședință în afara țării de origine sau la indemnizația de expatriere, și, pe de altă parte, o cerere de despăgubire întemeiată pe articolul 340 TFUE, prin care se solicită repararea prejudiciului material și a celui moral pe care reclamanta pretinde că le‑a suferit,
TRIBUNALUL (Camera a opta),
compus din domnul D. Gratsias, președinte, doamna M. Kancheva (raportor) și domnul C. Wetter, judecători,
grefier: domnul E. Coulon,
dă prezenta
Ordonanță
Istoricul cauzei
1 Articolul 4 din anexa VII la Regulamentul nr. 31 (CEE)/11 (CEEA) de stabilire a Statutului funcționarilor și a Regimului aplicabil celorlalți agenți ai Comunității Economice Europene și ai Comunității Europene a Energiei Atomice (JO 1962, 45, p. 1385), în versiunea aplicabilă până la 31 decembrie 2013 (denumit în continuare „statutul aplicabil până la 31 decembrie 2013”), prevedea următoarele:
„(1) Indemnizația de expatriere, egală cu 16 % din valoarea totală a salariului de bază, a alocației pentru locuință și a alocației pentru creșterea copilului plătite funcționarului, se acordă:
„(a) funcționarului:
– care nu are și nu a avut niciodată cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare și
– care, în mod obișnuit, nu a locuit și nu și‑a exercitat activitatea profesională principală pe teritoriul european al statului respectiv, în cursul celor cinci ani imediat premergători angajării sale în muncă. Pentru aplicarea prezentei dispoziții, situațiile ce rezultă din serviciile efectuate pentru un alt stat sau organizație internațională nu se iau în considerare;
(b) funcționarului care are sau a avut cetățenia statului pe teritoriul căruia este situat locul său de repartizare și care, în perioada de 10 ani care se încheie la angajarea în muncă, a locuit în mod obișnuit în afara teritoriului european al statului respectiv pentru alte motive decât cele legate de exercitarea atribuțiilor în serviciul unui stat sau al unei organizații internaționale.
[…]
(2) Funcționarul care nu are și nu a avut niciodată cetățenia statului pe teritoriul căruia este situat locul său de repartizare și care nu îndeplinește condițiile prevăzute la alineatul (1) are dreptul la o indemnizație de expatriere egală cu un sfert din indemnizația de reședință în afara țării de origine.
[…]”
2 Articolul 7 din anexa VII la statutul aplicabil până la 31 decembrie 2013 prevedea următoarele:
„(1) Funcționarul are dreptul la rambursarea cheltuielilor de călătorie pentru sine, pentru soțul său și pentru persoanele aflate în întreținerea sa, care locuiesc efectiv cu el:
(a) cu ocazia angajării în muncă, de la locul recrutării până la locul de repartizare;
(b) cu ocazia încetării raporturilor de muncă în sensul articolului 47 din statut, de la locul de repartizare până la locul de origine definit la alineatul (3) de mai jos;
(c) cu ocazia oricărui transfer care atrage după sine schimbarea locului de repartizare.
În caz de deces al unui funcționar, soțul supraviețuitor și persoanele aflate în întreținerea sa au dreptul la rambursarea cheltuielilor de călătorie în aceleași condiții.
Cheltuielile de călătorie includ, de asemenea, costul rezervării biletelor, al transportului bagajelor și după caz, cheltuielile hoteliere necesare.
(2) Rambursarea se face pe baza itinerarului obișnuit cel mai scurt și cel mai economic, pe calea ferată, la clasa I, între locul de repartizare și locul recrutării sau locul de origine.
Atunci când itinerarul menționat la primul paragraf depășește distanța de 500 km, sau în cazurile în care itinerarul obișnuit presupune traversarea unei mări, funcționarul în cauză are dreptul, pe baza prezentării biletelor de călătorie, la rambursarea cheltuielilor de călătorie cu avionul la clasa afaceri sau la o clasă echivalentă. În cazul în care se folosește alt mijloc de transport decât cele menționate anterior, rambursarea se face pe baza prețului biletului de tren, neluându‑se în calcul prețul biletului în regim de vagon de dormit. În cazul în care calculul nu se poate face pe această bază, modalitatea de rambursare se stabilește prin decizie specială a autorității împuternicite să facă numiri.
(3) Locul de origine al funcționarului se stabilește la angajarea în muncă al acestuia, ținând seama de locul recrutării sau de centrul său de interese. Stabilirea locului de origine poate fi revizuită ulterior, pe perioada în care funcționarul în cauză își exercită atribuțiile sau la încetarea raporturilor de muncă, printr‑o decizie specială a autorității împuternicite să facă numiri. Cu toate acestea, cât timp funcționarul în cauză este angajat în muncă, decizia respectivă nu poate interveni decât în situații excepționale și după prezentarea, de către funcționarul respectiv, a documentelor prin care cererea sa este justificată în mod corespunzător.”
3 Articolul 8 din anexa VII la statutul aplicabil până la 31 decembrie 2013 stabilea următoarele:
„(1) Funcționarul are dreptul anual, pentru el și, în cazul în care are dreptul la alocația pentru locuință, pentru soțul său și pentru persoanele aflate în întreținerea sa în sensul articolului 2 din prezenta anexă, la plata forfetară a cheltuielilor de călătorie de la locul de repartizare până la locul de origine definit la articolul 7 din prezenta anexă.
[…]
(2) Plata forfetară se efectuează pe baza unei indemnizații calculate pe baza distanței în kilometri între locul de repartizare a funcționarului și locul său de recrutare sau de origine; această distanță se calculează în conformitate cu metoda stabilită la articolul 7 alineatul (2) primul paragraf.
Valoarea indemnizației pentru distanța parcursă în kilometri este de:
0 EUR pe km pentru distanțe cuprinse între: | 0 și 200 km |
0,3790 EUR pe km pentru distanțe cuprinse între: | 201 și 1 000 km |
0,6316 EUR pe km pentru distanțe cuprinse între: | 1 001 și 2 000 km |
0,3790 EUR pe km pentru distanțe cuprinse între: | 2 001 și 3 000 km |
0,1262 EUR pe km pentru distanțe cuprinse între: | 3 001 și 4 000 km |
0,0609 EUR pe km pentru distanțe cuprinse între: | 4 001 și 10 000 km |
0 EUR pe km pentru distanțe de peste | 10 000 km. |
La indemnizația pentru distanța parcursă în kilometri menționată anterior se adaugă următoarea sumă forfetară suplimentară:
[…]
– 378,93 EUR în cazul în care distanța pe cale ferată dintre locul de repartizare și locul de origine este mai mare sau egală cu 1 450 km.
[…]
(4) Dispozițiile precedente se aplică funcționarului al cărui loc de repartizare este situat pe teritoriul unui stat membru. […]
Rambursarea acestor cheltuieli de călătorie se efectuează sub forma unei plăți forfetare, corespunzătoare costului călătoriei cu avionul la clasa imediat superioară clasei economice.”
4 Articolul 7 din anexa V la statutul aplicabil până la 31 decembrie 2013 stabilea următoarele:
„Durata [concediului anual] se prelungește cu un număr de zile de concediu aferent duratei călătoriei calculat pe baza distanței pe calea ferată dintre locul efectuării concediului și locul de repartizare, în următoarele condiții:
între 50 și 250 km: o zi pentru călătoria dus‑întors,
între 251 și 600 km: două zile pentru călătoria dus‑întors,
între 601 și 900 km: trei zile pentru călătoria dus‑întors,
între 901 și 1 400 km: patru zile pentru călătoria dus‑întors,
între 1 401 și 2 000 km: cinci zile pentru călătoria dus‑întors,
peste 2 000 km: șase zile pentru călătoria dus‑întors.
În cazul concediului anual, locul efectuării concediului, în sensul prezentului articol, este locul de origine.
Dispozițiile de mai sus se aplică funcționarilor al căror loc de repartizare este situat pe teritoriul statelor membre. […]
[…]”
5 Articolul 1 punctul 67 din Regulamentul (UE, Euratom) nr. 1023/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 octombrie 2013 de modificare a Statutului funcționarilor Uniunii Europene și a Regimului aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene (JO L 287, p. 15) prevede următoarele:
„Anexa VII se modifică după cum urmează:
[…]
(d) Articolul 8 se înlocuiește cu următorul text:
«Articolul 8
(1) Funcționarul care are dreptul la indemnizația de expatriere sau la indemnizația de reședință în afara țării de origine are dreptul, în limita stabilită la alineatul (2), în fiecare an calendaristic, la o sumă forfetară corespunzătoare cheltuielilor de călătorie de la locul de repartizare la locul de origine, așa cum sunt definite la articolul 7 pentru funcționarul în cauză și, în cazul în care acesta are dreptul la alocație pentru locuință, suma forfetară se plătește și pentru soț și persoanele aflate în întreținerea funcționarului, în sensul articolului 2.
[…]
(2) Plata forfetară se efectuează pe baza unei indemnizații calculate pe kilometru de distanță geografică dintre locul de repartizare a funcționarului și locul său de origine.
În cazul în care locul de origine, astfel cum este definit la articolul 7, este în afara teritoriilor statelor membre ale Uniunii sau în afara țărilor și teritoriilor enumerate în anexa II la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene ori în afara teritoriului statelor membre ale Asociației Europene a Liberului Schimb, plata forfetară se efectuează pe baza unei indemnizații calculate pe kilometru de distanță geografică între locul de repartizare a funcționarului și capitala statului membru a cărui cetățenie o deține. Funcționarul al cărui loc de origine se află în afara teritoriului statelor membre ale Uniunii sau în afara țărilor și teritoriilor enumerate în anexa II la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene ori în afara teritoriului statelor membre ale Asociației Europene a Liberului Schimb și care nu este cetățean al unuia dintre statele membre nu are dreptul la plata forfetară.
Valoarea indemnizației pentru distanța parcursă în kilometri este de:
0 EUR pe km pentru distanțe cuprinse între: | 0 și 200 km |
0,3790 EUR pe km pentru distanțe cuprinse între: | 201 și 1 000 km |
0,6316 EUR pe km pentru distanțe cuprinse între: | 1 001 și 2 000 km |
0,3790 EUR pe km pentru distanțe cuprinse între: | 2 001 și 3 000 km |
0,1262 EUR pe km pentru distanțe cuprinse între: | 3 001 și 4 000 km |
0,0609 EUR pe km pentru distanțe cuprinse între: | 4 001 și 10 000 km |
0 EUR pe km pentru distanțe de peste | 10 000 km. |
La indemnizația pentru distanța parcursă în kilometri menționată anterior se adaugă o sumă forfetară suplimentară, în valoare de:
– 189,48 EUR în cazul în care distanța geografică dintre locul de repartizare și locul de origine este între 600 km și 1 200 km,
– 378,93 EUR în cazul în care distanța geografică dintre locul de repartizare și locul de origine este mai mare de 1 200 km.
Indemnizația pentru distanța parcursă în kilometri și suma forfetară suplimentară menționate anterior se actualizează în fiecare an în aceeași proporție cu remunerația.
[…]
(4) Alineatele (1), (2) și (3) din prezentul articol se aplică funcționarilor al căror loc de repartizare este situat pe teritoriul statelor membre. […]
Plata forfetară are la bază costul călătoriei cu avionul la clasa economică.»”
6 Articolul 1 punctul 65 din Regulamentul nr. 1023/2013 prevede:
„Anexa V se modifică după cum urmează:
[…]
(b) Articolul 7 se înlocuiește cu următorul text:
«Funcționarii care au dreptul la indemnizația de expatriere sau de reședință în afara țării de origine au dreptul la două zile și jumătate de concediu suplimentar pe an pentru a‑și vizita țara de origine.
Primul paragraf se aplică funcționarilor al căror loc de repartizare este situat pe teritoriul statelor membre. În cazul în care locul de muncă se găsește în afara acestui teritoriu, durata concediului pentru vizită în țara de origine se stabilește prin decizie specială, în funcție de necesități.»”
7 Conform articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1023/2013, aceste dispoziții se aplicau începând de la 1 ianuarie 2014.
8 Cu ocazia recrutării reclamantei, respectiv a doamnei Huynh Duong Vi Nguyen, locul său de origine a fost stabilit la New York (Statele Unite). Ținând cont de cetățenia sa belgiană și de locul său de repartizare, respectiv Bruxelles (Belgia), ea nu îndeplinea condițiile de eligibilitate pentru a beneficia de indemnizația de expatriere, prevăzută de articolul 4 alineatul (1) litera (a) din statutul aplicabil până la 31 decembrie 2013. În plus, ea nu îndeplinea nici condițiile impuse de articolul 4 alineatul (1) litera (b) din același statut, pentru a beneficia de această indemnizație. Având în vedere cetățenia sa și locul său de repartizare, ea nu putea beneficia nici de indemnizația de reședință în afara țării de origine prevăzută la articolul 4 alineatul (2) din statutul aplicabil până la 31 decembrie 2013. Ea era în schimb eligibilă pentru a beneficia de rambursarea cheltuielilor de călătorie între locul său de repartizare și locul său de origine, prevăzută la articolul 8 din anexa VII la statutul aplicabil până la 31 decembrie 2013, precum și de numărul de zile de concediu aferent duratei călătoriei, prevăzut la articolul 7 din anexa V la același statut. Astfel, de la începerea activității sale, respectiv de la data de 1 iunie 2009, ea a beneficiat anual de suma de 4 835,53 euro reprezentând cheltuieli de călătorie pentru sine, pentru soțul său și pentru copilul lor, precum și de șase zile de concediu suplimentar reprezentând numărul de zile de concediu aferent duratei călătoriei.
Procedura și concluziile părților
9 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 8 ianuarie 2014, reclamanta a introdus prezenta acțiune.
10 Prin acte depuse la grefa Tribunalului la 26 martie și, respectiv, la 27 martie 2014, Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European au ridicat, fiecare, câte o excepție de inadmisibilitate în temeiul articolului 114 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului.
11 La 12 mai 2014, reclamanta a depus observații cu privire la excepțiile ridicate de Consiliu și de Parlament.
12 În cererea introductivă, reclamanta solicită Tribunalului:
– anularea dispozițiilor Regulamentului nr. 1023/2013 care modifică articolul 7 din anexa V și articolul 8 din anexa VII la Statutul funcționarilor Uniunii Europene, condiționând dreptul la rambursarea cheltuielilor de călătorie și la acordarea concediului aferent duratei călătoriei de indemnizația de reședință în afara țării de origine sau de indemnizația de expatriere;
– obligarea Consiliului și a Parlamentului la plata către reclamantă a sumei de 169 051,96 euro pentru repararea prejudiciului material, precum și a sumei de 40 000 de euro pentru repararea prejudiciului moral, la care se adaugă dobânzi moratorii și compensatorii la o rată de 6,75 %;
– obligarea Consiliului și a Parlamentului la plata cheltuielilor de judecată.
13 Consiliul solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii ca inadmisibilă;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
14 Parlamentul solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii ca inadmisibilă;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
15 Prin act depus la grefa Tribunalului la 16 aprilie 2014, Comisia Europeană a formulat o cerere de intervenție în susținerea concluziilor Parlamentului și ale Consiliului.
În drept
16 În temeiul articolului 114 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, la cererea uneia dintre părți, Tribunalul poate să se pronunțe asupra inadmisibilității fără a intra în dezbaterea fondului. În conformitate cu alineatul (3) al aceluiași articol, în continuare procedura este orală, în afară de cazul în care Tribunalul decide altfel. Pe de altă parte, potrivit articolului 111 din Regulamentul de procedură, atunci când Tribunalul este în mod vădit necompetent pentru a judeca o acțiune sau atunci când aceasta este în mod vădit inadmisibilă sau în mod vădit nefondată, Tribunalul poate, fără continuarea procedurii, să se pronunțe prin ordonanță motivată.
17 În speță, Tribunalul consideră că înscrisurile de la dosar sunt suficient de lămuritoare și că nu este necesară deschiderea procedurii orale.
18 Prin prezenta acțiune, reclamanta, funcționar AST 2 repartizat la unitatea „Media/Serviciul de presă” din cadrul Direcției „Comunicare și Transparență” a Consiliului, pe de o parte urmărește, în esență, anularea articolului 1 punctul 65 litera (b) din Regulamentul nr. 1023/2013, precum și a articolului 1 punctul 67 litera (d) din același regulament (denumite în continuare „dispozițiile atacate”), în măsura în care aceste dispoziții condiționează dreptul la rambursarea cheltuielilor de călătorie anuală și concediul aferent duratei acestei călătorii de dreptul la indemnizația de expatriere sau la indemnizația de reședință în afara țării de origine și, pe de altă parte, solicită daune interese pentru repararea prejudiciului material și a celui moral pe care pretinde că le‑a suferit ca efect al adoptării dispozițiilor atacate.
19 În susținerea cererii sale de anulare, reclamanta invocă cinci motive, întemeiate, primul, pe încălcarea dreptului lucrătorilor la informare și la consultare, astfel cum este consacrat de articolul 27 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, al doilea, pe încălcarea principiului respectării drepturilor dobândite, a principiilor în materia „dreptului tranzitoriu” și a principiului securității juridice, al treilea, pe încălcarea principiului protecției încrederii legitime, al patrulea, pe încălcarea principiului egalității de tratament și, al cincilea, pe încălcarea principiului proporționalității.
20 În susținerea cererii sale de despăgubire, reclamanta pretinde că există o legătură de cauzalitate între dispozițiile atacate și prejudiciul material pe care l‑a suferit sub forma pierderii dreptului la rambursarea cheltuielilor de călătorie și la concediul aferent duratei acestei călătorii pentru anii de serviciu rămași până la pensionare. De asemenea, ea afirmă că pierderea dreptului la rambursarea cheltuielilor de călătorie și la concediul aferent duratei acestei călătorii îi cauzează un prejudiciu moral, întrucât face dificilă menținerea legăturii afective cu locul său de origine.
21 Parlamentul și Consiliul invocă inadmisibilitatea cererii de anulare și a cererii de despăgubire.
Cu privire la cererea de anulare
22 Parlamentul și Consiliul contestă calitatea procesuală a reclamantei. În plus, Parlamentul menționează că, în orice caz, aceasta nu are interesul de a exercita acțiunea împotriva articolului 8 alineatul (1) din anexa VII la noul statut.
23 În ceea ce privește calitatea procesuală, Consiliul susține că reclamanta nu este direct afectată de dispozițiile atacate, în măsura în care numai deciziile luate de autoritatea împuternicită să facă numiri (denumită în continuare „AIPN”) sub forma, de exemplu, a unei fișe de remunerație în care cheltuielile de călătorie sunt eliminate sau a unei decizii individuale privind numărul de zile de concediu aferent duratei călătoriei ar modifica în mod semnificativ situația juridică a reclamantei și ar stabili în mod definitiv poziția instituției în privința sa.
24 În plus, potrivit Parlamentului și Consiliului, dispozițiile contestate nici nu afectează reclamanta în mod individual. Aceste instituții susțin, în esență, că dispozițiile atacate au un caracter general și, prin urmare, sunt menite să se aplice tuturor funcționarilor care se găsesc sau se vor găsi în viitor, în mod obiectiv, în aceeași situație de drept și de fapt ca reclamanta.
25 În această privință, trebuie amintit că Regulamentul nr. 1023/2013 a fost adoptat în temeiul articolului 336 TFUE, în conformitate cu procedura legislativă ordinară. În consecință, trebuie să se constate că dispozițiile contestate fac parte din categoria actelor de natură legislativă cu aplicabilitate generală cu privire la care articolul 263 al patrulea paragraf TFUE condiționează admisibilitatea acțiunilor în anulare introduse de persoane fizice sau juridice de respectarea cerinței afectării directe și individuale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2013, Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul, C‑583/11 P, Rep., EU:C:2013:625, punctele 56-60).
26 Prin urmare, este necesar să se examineze dacă, în speță, reclamanta îndeplinește cerința afectării directe și individuale cu privire la dispozițiile atacate.
27 În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, persoanele fizice sau juridice nu îndeplinesc cerința afectării directe și individuale decât dacă actul atacat le afectează în considerarea anumitor calități care le sunt specifice sau a unei situații de fapt care le caracterizează în raport cu orice altă persoană și, ca urmare a acestui fapt, le individualizează analog cu destinatarul (Hotărârea din 15 iulie 1963, Plaumann/Comisia, C‑25/62, Rec., EU:C:1963:17, Hotărârea din 29 aprilie 2004, Italia/Comisia, C‑298/00 P, Rec., EU:C:2004:240, punctul 36, Hotărârea din 9 iunie 2011, Comitato „Venezia vuole vivere” și alții/Comisia, C‑71/09 P, C‑73/09 P și C‑76/09 P, Rep., EU:C:2011:368, punctul 52, și Hotărârea Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul, punctul 25 de mai sus, EU:C:2013:625, punctul 72).
28 Reclamanta susține că cerința afectării directe și individuale este de două ori îndeplinită în speță. Această cerință și‑ar putea baza individualizarea pe dreptul fiecărui funcționar de a participa la procedurile de modificare a statutului în temeiul articolului 27 din Carta drepturilor fundamentale, precum și pe efectele dispozițiilor atacate asupra sa, respectiv pe pierderea imediată și certă a dreptului la rambursarea cheltuielilor de călătorie și la acordarea concediului aferent duratei călătoriei.
29 În plus, ea arată că refuzul de a i se recunoaște afectarea individuală în cadrul prezentei acțiuni ar echivala cu obligarea sa să recurgă la procedura precontencioasă prevăzută la articolul 90 din statut, astfel încât să poată introduce o acțiune împotriva deciziilor executive individuale ale AIPN în temeiul articolului 270 TFUE. Or, aceasta ar constitui, potrivit reclamantei, o încălcare a dreptului său la o cale de atac efectivă.
30 Totuși, aceste argumente trebuie respinse.
31 În ceea ce privește argumentul reclamantei privind dreptul pe care îl are fiecare funcționar potrivit articolului 27 din Carta drepturilor fundamentale de a participa la proceduri, trebuie amintit că faptul că o persoană intervine, într‑un mod sau în altul, în procesul de adoptare a unui act al Uniunii Europene nu este de natură să individualizeze această persoană cu privire la actul în cauză decât în cazul în care reglementarea aplicabilă a Uniunii îi acordă o serie de garanții de procedură. Or, în lipsa unei dispoziții exprese în sens contrar, nici procesul de elaborare a actelor cu aplicabilitate generală, nici aceste acte înseși nu impun, în temeiul principiilor generale de drept al Uniunii, cum ar fi dreptul de a fi ascultat, participarea persoanelor afectate, interesele acestora considerându‑se a fi reprezentate de organismele politice în sarcina cărora intră adoptarea actelor respective (Hotărârea din 2 martie 2010, Arcelor/Parlamentul și Consiliul, T‑16/04, Rep., EU:T:2010:54, punctul 119).
32 În speță, trebuie să se constate că niciun drept la acțiune în sens procesual nu este stabilit cu titlu individual în beneficiul membrilor personalului instituțiilor Uniunii nici prin articolul 336 TFUE, în temeiul căruia au fost adoptate dispozițiile atacate, nici prin articolul 10 din statut, nici prin articolul 27 din Carta drepturilor fundamentale.
33 În această privință, trebuie arătat că, dacă dreptul lucrătorilor la informare și la consultare și dreptul la negociere și acțiune colectivă, astfel cum sunt consacrate de articolele 27 și, respectiv, 28 din Carta drepturilor fundamentale, sunt susceptibile de aplicare în raporturile dintre instituțiile Uniunii și personalul acestora, așa cum reiese din Hotărârea din 19 septembrie 2013, Reexaminare Comisia/Strack (C‑579/12 RX‑II, Rep., EU:C:2013:570), atunci exercitarea lor este limitată la cazurile și la condițiile prevăzute de dreptul Uniunii, în conformitate chiar cu termenii acestor dispoziții.
34 Astfel, în ceea ce privește funcționarii Uniunii, statutul aplicabil până la 31 decembrie 2013 prevedea la articolul 10 primul și al doilea paragraf consultarea funcționarilor prin intermediul unui organ paritar, Comitetul pentru statutul funcționarilor, compus dintr‑un număr egal de reprezentanți ai instituțiilor Uniunii și de reprezentanți ai comitetelor pentru personal ale acestora, cu privire la orice propunere a Comisiei legată de revizuirea statutului. Pe de altă parte, articolul 10b al doilea paragraf din același statut stabilea că propunerile Comisiei, menționate la articolul 10, puteau face obiectul consultărilor organizațiilor sindicale sau profesionale reprezentative.
35 Statutul aplicabil până la 31 decembrie 2013 nu stabilea, în schimb, niciun drept de participare la revizuirea sa în favoarea funcționarilor, în mod individual.
36 Argumentul reclamantei potrivit căruia în această speță participarea organizațiilor sindicale nu a fost respectată, pe lângă faptul că nu constituie decât o simplă afirmație în susținerea căreia reclamanta nu aduce nicio dovadă, se dovedește inoperant în măsura în care pretinsa încălcare a unui drept la acțiune în sens procesual al organizațiilor sindicale în cadrul procedurii de revizuire a statutului nu ar avea, în niciun caz, vreun efect asupra existenței unui drept la acțiune în sens procesual în beneficiul reclamantei.
37 În consecință, reclamanta nu își poate întemeia argumentele pe articolele 27 și 28 din Carta drepturilor fundamentale pentru a putea pretinde că a fost afectată în mod individual de dispozițiile atacate.
38 În ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia ar fi afectată în mod individual de dispozițiile atacate, în virtutea efectului sigur și imediat al acestora asupra situației sale juridice, trebuie arătat că, așa cum în mod corect au subliniat Parlamentul și Consiliul, un asemenea argument nu are legătură cu demonstrarea afectării individuale a reclamantei, ci cu cea a afectării sale directe.
39 Cu toate acestea, reclamanta a precizat în observațiile formulate cu privire la excepțiile de inadmisibilitate că afectarea sa individuală decurgea din faptul că aparținea unui grup restrâns de persoane, format din 30 de funcționari, față de care dispozițiile atacate au avut un efect sigur și imediat constând în privarea lor de beneficiul unui drept dobândit, respectiv de rambursarea cheltuielilor de călătorie și de concediul aferent duratei călătoriei. Astfel, potrivit reclamantei, acești funcționari sunt singurii care beneficiaseră până atunci de rambursarea cheltuielilor de călătorie și de concediul aferent duratei călătoriei, fără a beneficia în același timp de indemnizația de reședință în afara țării de origine sau de indemnizația de expatriere. Întrucât dispozițiile atacate condiționează acum aceste drepturi de dreptul la indemnizația de reședință în afara țării de origine sau la indemnizația de expatriere, acestea au avut ca efect suprimarea unui drept dobândit pentru un grup restrâns de persoane. În opinia reclamantei, nicio altă persoană în afara celor din acest grup nu se va putea afla, pe viitor, într‑o situație de drept și de fapt similară, deoarece funcționarii recrutați după data de 1 ianuarie 2014 nu vor mai putea beneficia de aceste drepturi fără a fi eligibili pentru indemnizația de expatriere sau pentru indemnizația de reședință în afara țării de origine.
40 În această privință, trebuie amintit că, atunci când actul atacat afectează un grup de persoane care erau identificate sau identificabile în momentul în care acest act a fost adoptat în funcție de criterii specifice membrilor acestui grup, actul respectiv poate privi în mod individual aceste persoane în măsura în care ele fac parte dintr‑un cerc restrâns de operatori economici (a se vedea Hotărârea din 23 aprilie 2009, Sahlstedt și alții/Comisia, C‑362/06 P, Rep., EU:C:2009:243, punctul 30 și jurisprudența citată).
41 De asemenea, jurisprudența permite ca o persoană să fie considerată vizată în mod individual de un act întrucât face parte dintr‑un cerc restrâns de operatori economici atunci când acest act modifică drepturile dobândite de persoana respectivă înainte de adoptarea actului (a se vedea Ordonanța din 17 februarie 2009, Galileo Lebensmittel/Comisia, C‑483/07 P, Rep., EU:C:2009:95, punctul 46 și jurisprudența citată).
42 Cu toate acestea, în speță, trebuie arătat că reclamanta nu a făcut precizări cu privire la situația de drept și de fapt și nici în ceea ce privește identitatea funcționarilor care s‑ar găsi într‑o situație similară cu a sa. Reclamanta s‑a limitat să precizeze că este pregătită să furnizeze informații suplimentare dacă Tribunalul le‑ar considera necesare și să invite Tribunalul să adreseze întrebări Parlamentului și Consiliului în această privință.
43 Or, reclamantei îi revine sarcina de a demonstra, în cadrul unei acțiuni introduse împotriva unui act cu aplicabilitate generală și de natură legislativă precum cel în speță că îndeplinește cerința afectării individuale impuse de articolul 263 TFUE.
44 În acest sens, din moment ce reclamanta afirmă că aparține unui cerc restrâns de funcționari care se află într‑o situație de drept și de fapt similară cu a sa, ea este cea care trebuie facă dovada acestui fapt.
45 În plus, chiar dacă s‑ar fi dovedit că reclamanta aparține efectiv unui cerc restrâns de funcționari față de care dispozițiile atacate ar avea ca efect privarea de beneficiul rambursării cheltuielilor de călătorie și de cel al concediului aferent duratei acestei călătorii, după cum pare să recunoască implicit Consiliul, trebuie să se constate că această împrejurare nu rezultă din suprimarea unui drept dobândit numai de acești funcționari.
46 Astfel, contrar afirmațiilor reclamantei, nu fusese dobândit nici un drept propriu al funcționarilor care nu beneficiau de indemnizația de expatriere sau de reședință în afara țării de origine la rambursarea cheltuielilor de călătorie și la acordarea concediului aferent duratei acestei călătorii. Așa cum reiese din articolul 7 din anexa V la statutul aplicabil până la 31 decembrie 2013 și din articolul 8 din anexa VII la același statut, dreptul de a beneficia de cheltuielile de călătorie și de concediul aferent duratei călătoriei independent de indemnizația de expatriere sau de indemnizația de reședință în afara țării de origine era de fapt un drept al tuturor funcționarilor Uniunii.
47 Opțiunea Parlamentului și a Consiliului de a condiționa, prin efectul dispozițiilor atacate, beneficiul acestor drepturi de cel al indemnizației de expatriere sau al indemnizației de reședință în afara țării de origine are drept consecință privarea reclamantei de drepturile menționate, având în vedere situația de drept și de fapt în care se află în prezent, la fel ca și alți funcționari. De altfel, nu este exclus, contrar celor susținute de reclamantă, ca alți funcționari să se afle în viitor într‑o situație similară cu a sa. De exemplu, acest lucru ar putea fi valabil în cazul unui funcționar care și‑ar pierde indemnizația de reședință în afara țării de origine în urma unei noi repartizări pe teritoriul unui stat membru a cărui cetățenie o are și care nu ar îndeplini condițiile impuse de articolul 4 alineatul (2) din anexa VII la statut pentru a beneficia de indemnizația de expatriere. În acest caz, el și‑ar pierde dreptul la rambursarea cheltuielilor de călătorie și la concediul aferent duratei călătoriei.
48 Pe de altă parte, potrivit unei jurisprudențe constante, posibilitatea de a determina, în momentul adoptării măsurii atacate, cu o precizie mai mare sau mai mică, numărul sau chiar identitatea subiecților de drept cărora li se aplică o măsură nu presupune în niciun caz că acești subiecți trebuie considerați ca fiind vizați în mod individual de această măsură, atât timp cât este cert că această aplicare se realizează în baza unei situații obiective de drept sau de fapt definite de actul în cauză (a se vedea Hotărârea Arcelor/Parlamentul și Consiliul, punctul 31 de mai sus, EU:T:2010:54, punctul 106 și jurisprudența citată).
49 În consecință, reclamanta nu este afectată individual de dispozițiile atacate.
50 Această concluzie nu poate fi pusă în discuție de argumentul reclamantei potrivit căruia, refuzându‑i‑se recunoașterea faptului că este afectată individual de dispozițiile atacate în cadrul prezentei acțiuni, ar fi obligată să recurgă la procedura precontencioasă prevăzută de articolul 90 din statut, ceea ce ar constitui o încălcare a dreptului la o cale de atac efectivă.
51 Argumentul reclamantei se întemeiază pe premisa, contestată de Parlament și de Consiliu, că nici fișa sa de remunerație aferentă lunii iulie 2014, nici lista cu zilele de concediu acordat cu titlu de concediu aferent duratei călătoriei din sistemul informatic al Consiliului prin care se ține gestiunea concediilor nu constituie acte care lezează, astfel încât, conform articolului 91 din statut, reclamanta nu va putea introduce o acțiune la instanțele Uniunii decât după finalizarea procedurii precontencioase prevăzute de articolul 90 din același statut.
52 Or, trebuie amintit, pe de o parte, că, în cadrul prezentei cauze, Tribunalul nu a fost sesizat cu o acțiune în anulare referitoare la eventualele decizii implicite sau explicite ale Consiliului, luate față de reclamantă în aplicarea articolului 7 din anexa V și a articolului 8 din anexa VII la statut, ci cu o acțiune în anulare împotriva dispozițiilor de modificare a acestui statut. Pe de altă parte, faptul dacă reclamanta este afectată individual de dispozițiile atacate și, prin urmare, dacă prezenta acțiune este admisibilă nu depinde de admisibilitatea unei acțiuni ipotetice împotriva deciziilor individuale ale AIPN față de reclamantă, care, în orice caz, nu fuseseră încă adoptate la data introducerii acțiunii.
53 Pe de altă parte, trebuie de asemenea amintit că, potrivit articolului 256 TFUE, precum și articolului 1 din anexa I la Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și în aplicarea articolului 91 din statut, Tribunalul Funcției Publice este competent să soluționeze în primă instanță litigiile dintre Uniune și agenții acesteia, în temeiul articolului 270 TFUE. În consecință, Tribunalul nu se poate antepronunța în cadrul unei acțiuni în anulare introduse de un funcționar împotriva unei prevederi din statut în temeiul articolului 263 TFUE, cu privire la admisibilitatea unei acțiuni introduse de același funcționar împotriva unei fișe de remunerație sau a unei liste cu zilele de concediu, această din urmă acțiune fiind de competența Tribunalului Funcției Publice.
54 În consecință, condițiile admisibilității unei acțiuni pe care reclamanta ar introduce‑o împotriva deciziilor individuale ale AIPN de aplicare a dispozițiilor atacate nu sunt relevante pentru examinarea admisibilității prezentei acțiuni și, în consecință, nu ar putea remedia lipsa afectării individuale a reclamantei în speță.
55 Întrucât cerințele afectării directe și ale afectării individuale de către actul a cărui anulare se cere sunt cumulative, rezultă că, fără a fi nevoie să se examineze dacă reclamanta este în cazul de față direct afectată de dispozițiile atacate, aceasta nu și‑a dovedit calitatea procesuală activă în legătură cu dispozițiile respective.
56 Prin urmare, cererea de anulare formulată de reclamantă împotriva dispozițiilor atacate trebuie respinsă ca vădit inadmisibilă, fără a fi nevoie să se examineze existența interesului reclamantei de a exercita acțiunea împotriva articolului 1 punctul 65 litera (b) și punctul 67 litera (d) din Regulamentul nr. 1023/2013.
Cu privire la cererea de despăgubire
57 Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, deși reclamanta este funcționar al Consiliului, capetele sale de cerere referitoare la despăgubiri nu se referă la acesta, în calitate de instituție de care depinde, ci la Parlament și la Consiliu, în calitatea acestora de coautori ai Regulamentului nr. 1023/2013, care constituie, în opinia reclamantei, originea prejudiciului pe care pretinde că l‑ar fi suferit.
58 De asemenea, trebuie menționat că reclamanta invocă drept temei al concluziilor sale referitoare la despăgubiri articolele 268 TFUE și 340 TFUE, și nu articolul 270 TFUE.
59 În aceste condiții, Tribunalul se consideră competent să se pronunțe asupra concluziilor reclamantei referitoare la despăgubiri.
60 În acest sens, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii, în sensul articolului 340 al doilea paragraf TFUE, pentru conduita ilicită a organelor sale este supusă întrunirii mai multor condiții cumulative, și anume nelegalitatea comportamentului imputat instituției, caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între conduita respectivă și prejudiciul invocat (Hotărârea din 29 septembrie 1982, Oleifici Mediterranei/CEE, C‑26/81, Rec., EU:C:1982:318, punctul 16, și Hotărârea din 14 decembrie 2005, Beamglow/Parlamentul și alții, T‑383/00, Rec., EU:T:2005:453, punctul 95).
61 În cazul în care una dintre cele trei condiții de angajare a răspunderii extracontractuale a Uniunii nu este îndeplinită, pretențiile de despăgubire trebuie să fie respinse, fără a fi necesar să se examineze dacă sunt îndeplinite celelalte două condiții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 1994, KYDEP/Consiliul și Comisia, C‑146/91, Rec., EU:C:1994:329, punctul 81, și Hotărârea din 20 februarie 2002, Förde‑Reederei/Consiliul și Comisia, T‑170/00, Rec., EU:T:2002:34, punctul 37). Pe de altă parte, instanța Uniunii nu este obligată să examineze aceste condiții într‑o ordine determinată (Hotărârea din 9 septembrie 1999, Lucaccioni/Comisia, C‑257/98 P, Rec., EU:C:1999:402, punctul 13).
62 În ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre conduita respectivă și prejudiciul invocat, jurisprudența impune o legătură certă și directă de la cauză la efect între fapta culpabilă săvârșită de instituția în cauză și prejudiciul invocat, legătură care trebuie dovedită de reclamantă. În plus, prejudiciul invocat trebuie să fie rezultatul direct al comportamentului imputat, acesta din urmă trebuind să constituie cauza determinantă a prejudiciului (a se vedea Ordonanța din 4 iunie 2012, Azienda Agricola Bracesco/Comisia, T‑440/09, EU:T:2012:269, punctele 37 și 38 și jurisprudența citată).
63 În speță, din argumentarea reclamantei reiese că aceasta consideră că dispozițiile Regulamentului nr. 1023/2013, a căror ilegalitate o invocă în cuprinsul cererii sale de anulare, sunt la originea atât a prejudiciului patrimonial, cât și a celui extrapatrimonial pe care pretinde că le‑ar fi suferit.
64 Or, trebuie să se constate că nu există o legătură directă și certă între dispozițiile respective si prejudiciile invocate, acestea din urmă neputând decurge, eventual, decât dintr‑o decizie a instituției din care face parte reclamanta, respectiv a Consiliului, prin care i se acordă un număr de zile de concediu aferent duratei călătoriei inferior celui care i‑ar fi fost acordat conform statutului aplicabil până la 31 decembrie 2013 și prin care i se refuză rambursarea cheltuielilor de călătorie anuală, în aplicarea dispozițiilor amintite.
65 În consecință, în mod evident, condiția referitoare la legătura de cauzalitate dintre conduita pretinsă a Parlamentului și a Consiliului, în calitate de coautori ai actului atacat, și prejudiciile invocate nu este îndeplinită.
66 Prin urmare, concluziile reclamantei referitoare la despăgubiri trebuie să fie respinse ca vădit nefondate.
67 În consecință, prezenta acțiune trebuie respinsă ca fiind în parte vădit inadmisibilă și în parte vădit nefondată.
68 În aceste împrejurări, nu este necesară pronunțarea cu privire la cererea de intervenție formulată de Comisie la 16 aprilie 2014 în susținerea concluziilor Parlamentului și ale Consiliului.
Cu privire la cheltuielile de judecată
69 Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, să fie obligată să suporte și cheltuielile de judecată efectuate de Parlament și de Consiliu, conform concluziilor acestora din urmă.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a opta)
dispune:
1) Respinge acțiunea.
2) Doamna Huynh Duong Vi Nguyen suportă, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, cheltuielile de judecată efectuate de Parlamentul European și de Consiliul Uniunii Europene.
3) Nu este necesară pronunțarea cu privire la cererea de intervenție formulată de Comisia Europeană.
Luxemburg, 11 noiembrie 2014.