HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a doua)
26 octombrie 2010(*)
„FEOGA – Secțiunea Garantare – Închiderea conturilor – Exercițiul 2006 – Data de aplicare a articolului 32 alineatul (5) primul paragraf din Regulamentul (CE) nr. 1290/2005 – Forța obligatorie a unei declarații unilaterale a Comisiei anexate la procesul‑verbal al unei reuniuni Coreper”
În cauza T‑236/07,
Republica Federală Germania, reprezentată inițial de domnii M. Lumma și J. Möller și ulterior de domnii Möller și N. Graf Vitzthum, în calitate de agenți,
reclamantă,
împotriva
Comisiei Europene, reprezentată de domnul F. Erlbacher, în calitate de agent,
pârâtă,
având ca obiect o cerere de anulare în parte a Deciziei 2007/327/CE a Comisiei din 27 aprilie 2007 privind închiderea conturilor agențiilor de plată ale statelor membre referitor la cheltuielile finanțate de Fondul european de orientare și garantare agricolă (FEOGA), secțiunea Garantare, pentru exercițiul financiar 2006 (JO L 122, p. 51),
TRIBUNALUL (Camera a doua),
compus din doamnele I. Pelikánová, președinte, K. Jürimäe și domnul S. Soldevila Fragoso (raportor), judecători,
grefier: doamna K. Andová, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 19 mai 2010,
pronunță prezenta
Hotărâre
Cadrul juridic
Regulamentul (CEE) nr. 595/91
1 Regulamentul (CEE) nr. 595/91 al Consiliului din 4 martie 1991 privind neregulile și recuperarea sumelor acordate pe nedrept în cadrul finanțării politicii agricole comune și organizarea unui sistem de informare în acest domeniu și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 283/72 (JO L 67, p. 11, Ediție specială, 03/vol. 9, p. 166) prevede la articolul 3:
„(1) În termen de 2 luni de la sfârșitul fiecărui trimestru, statele membre comunică Comisiei cazurile de nereguli care au făcut obiectul unui prim act de constatare administrativă sau judiciară.
În acest scop, ele oferă precizări privind:
– dispoziția care a fost încălcată,
– natura și importanța cheltuielii; în cazul în care nu a fost efectuată nicio plată, sumele totale care ar fi fost plătite pe nedrept dacă neregula nu ar fi fost constatată, cu excepția greșelilor sau neglijențelor comise de operatorii economici, dar depistate înainte de efectuarea plății și care nu conduc la nicio sancțiune administrativă sau judiciară,
– organizările comune ale pieței și produsul sau produsele vizate sau chiar măsura vizată,
– momentul sau perioada în care a fost comisă neregula,
– practicile utilizate pentru comiterea neregulii,
– modul de depistare a neregulii,
– serviciile sau organismele naționale care au constatat neregula,
– consecințele financiare și posibilitățile de recuperare,
– data și sursa primei informări care a dus la presupunerea că ar exista o neregulă,
– data la care s‑a constatat neregula,
– dacă este cazul, statele membre și țările terțe în cauză,
– identificarea persoanelor fizice și juridice implicate, cu excepția cazului în care această informație nu este utilă în lupta împotriva neregulilor datorită caracterului neregulii în cauză.
(2) În cazul în care anumite informații, și mai ales cele referitoare la practicile utilizate pentru comiterea neregulii, precum și la modalitatea de depistare a acesteia, nu sunt disponibile, statele membre le completează pe cât posibil cu ocazia transmiterii la Comisie a informărilor trimestriale ulterioare.
(3) Dacă dispozițiile naționale prevăd secretul instrumentării cazului, comunicarea acestor informații depinde de autoritatea juridică competentă.”
2 Articolul 5 alineatul (1) din același regulament menționează că „[î]n termen de 2 luni de la sfârșitul fiecărui trimestru, statele membre informează Comisia despre procedurile instituite ca urmare a neregulilor comunicate în conformitate cu articolul 3, precum și schimbările semnificative intervenite în cadrul acestor proceduri […]”. Alineatul (2) al aceluiași articol prevede că „[a]tunci când un stat membru consideră că recuperarea completă a unei sume nu poate fi efectuată sau scontată, acesta informează Comisia, printr‑o comunicare specială, în legătură cu suma care nu a fost recuperată și motivele pentru care această sumă este, în viziunea sa, imputabilă Comunității sau statului membru”, că „[a]ceste informații trebuie să fie suficient de detaliate pentru a permite Comisiei să ia o decizie privind imputarea consecințelor financiare, în conformitate cu articolul 8 alineatul (2) din Regulamentul (CEE) nr. 729/70, și că „[a]ceastă decizie este luată în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 5 din regulamentul menționat”.
Regulamentul (CE) nr. 1287/95
3 Articolul 1 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1287/95 al Consiliului din 22 mai 1995 de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 729/70 privind finanțarea politicii agricole comune (JO L 125, p. 1) menționează următoarele:
„Articolul 5 se înlocuiește cu următorul text:
«Articolul 5
[…]
(2) […]
(c) […] Un refuz de finanțare nu poate privi cheltuielile efectuate cu mai mult de 24 de luni înaintea comunicării statului membru interesat de către Comisie, în scris, a rezultatelor acestor verificări. Totuși, această dispoziție nu se aplică consecințelor financiare:
– ale cazurilor de nereguli menționate la articolul 8 alineatul (2),
– […]»” [traducere neoficială]
Regulamentul (CEE) nr. 1258/1999
4 Regulamentul (CEE) nr. 729/70 al Consiliului din 21 aprilie 1970 privind finanțarea politicii agricole comune (JO L 94, p. 13), astfel cum a fost modificat ultima dată prin Regulamentul nr. 1287/95, a stabilit normele generale aplicabile finanțării politicii agricole comune. Regulamentul (CE) nr. 1258/1999 al Consiliului din 17 mai 1999 privind finanțarea politicii agricole comune (JO L 160, p. 103) a înlocuit Regulamentul nr. 729/70 și se aplică în privința cheltuielilor efectuate începând cu 1 ianuarie 2000.
5 Potrivit articolului 1 alineatul (2) litera (b) și articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 729/70, precum și articolului 1 alineatul (2) litera (b) și articolului 2 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1258/1999, secțiunea Garantare a Fondului european de orientare și garantare agricolă (FEOGA) finanțează, în cadrul organizării comune a piețelor agricole, intervențiile menite să stabilizeze aceste piețe, efectuate în conformitate cu normele comunitare.
6 Articolul 7 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1258/1999 prevede:
„Comisia decide asupra cheltuielilor care urmează să fie excluse din finanțarea comunitară menționată la articolele 2 și 3 în cazurile în care aceasta constată neconformitatea cheltuielilor cu normele comunitare.
Înainte de a se lua o decizie de refuzare a finanțării, se notifică în scris rezultatele verificărilor Comisiei și răspunsurile statelor membre implicate, după care cele două părți încearcă să ajungă la un acord cu privire la măsura care trebuie luată.
În cazul în care nu se ajunge la niciun acord, statele membre pot cere inițierea unei proceduri cu privire la medierea între pozițiile respective în decurs de 4 luni, iar rezultatul medierii se prezintă într‑un raport înaintat spre examinare Comisiei, înainte de luarea unei decizii de refuz al finanțării.
Comisia evaluează sumele care urmează să fie excluse, având în vedere mai ales gradul de neconformitate constatat. Comisia are în vedere natura și gravitatea încălcării normelor, precum și pierderile financiare suferite de Comunitate.
Un refuz de finanțare nu poate privi:
(a) cheltuielile menționate la articolul 2 și efectuate cu mai mult de 24 de luni înaintea notificării în scris a statelor membre de către Comisie asupra rezultatelor verificărilor respective;
(b) cheltuielile pentru o măsură sau acțiune menționată la articolul 3, pentru care plata finală s‑a efectuat cu mai mult de 24 de luni înaintea notificării în scris a statelor membre de către Comisie cu privire la rezultatele verificărilor respective.
Cu toate acestea, al cincilea paragraf nu se aplică consecințelor financiare:
(a) ale neregulilor menționate la articolul 8 alineatul (2);
(b) privind ajutoarele naționale sau încălcările normelor pentru care s‑au inițiat procedurile menționate la articolele [88 CE] și [226 CE].” [traducere neoficială]
7 Articolul 8 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1258/1999 prevede următoarele:
„Dacă nu se poate realiza o recuperare completă, consecințele financiare ale neregulilor sau ale neglijenței sunt suportate de Comunitate, cu excepția consecințelor neregulilor sau ale neglijenței imputabile autorităților administrative sau altor organisme ale statelor membre.
Sumele recuperate se plătesc agențiilor de plată acreditate și sunt deduse de către acestea din cheltuielile finanțate de Fond. Dobânda pentru sumele recuperate sau plătite cu întârziere se încasează la Fond.” [traducere neoficială]
Regulamentul (CE) nr. 1290/2005
8 Potrivit articolului 32 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 1290/2005 al Consiliului din 21 iunie 2005 privind finanțarea politicii agricole comune (JO L 209, p. 1, Ediție specială, 14/vol. 1, p. 193), „[a]tunci când sunt trimise deconturile anuale, în conformitate cu articolul 8 alineatul (1) litera (c) punctul (iii), statele membre înaintează Comisiei un raport de sinteză a procedurilor de recuperare întreprinse în urma depistării neregulilor. Astfel se va obține o defalcare a sumelor rămase nerecuperate, prin procedură administrativă și/sau judiciară și pe anul în care s‑a emis prima constatare administrativă sau judiciară a neregulilor descoperite”. Se precizează de asemenea că „[s]tatele membre pun la dispoziția Comisiei detalii ale procedurilor individuale de recuperare și ale sumelor individuale rămase nerecuperate”.
9 Articolul 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005 prevede următoarele:
„În cazul în care recuperarea nu se produce în decursul a patru ani de la constatarea administrativă sau judiciară sau în decurs de opt ani de la inițierea unei acțiuni într‑o instanță națională, 50 % din consecințele financiare nerecuperate vor fi suportate de statul membru în cauză și 50 % de bugetul Comisiei [a se citi «comunitar»].
Statele membre indică separat în raportul de sinteză menționat la primul paragraf de la alineatul (3) sumele nerecuperate în termenele prevăzute la primul paragraf de la prezentul alineat.
Distribuția sarcinii financiare generate de nerecuperare în conformitate cu primul paragraf se face fără a aduce atingere cerinței conform căreia statul membru în cauză trebuie sa urmeze procedurile de recuperare, în conformitate cu articolul 9 alineatul (1) din prezentul regulament. Cincizeci la sută din sumele astfel recuperate se creditează către [Fondului european de garantare agricolă (FEGA)], după aplicarea deducerilor prevăzute la alineatul (2) din prezentul articol.
Atunci când în contextul procedurii de recuperare se constată absența oricărei nereguli printr‑un act administrativ sau juridic având caracter definitiv, statul membru în cauză declară către FEGA drept cheltuială sarcina financiară ce îi revine în conformitate cu primul paragraf.
Cu toate acestea, în cazul în care, din motive care nu pot fi puse în seama statului membru în cauză, recuperarea nu poate fi făcută în termenul stabilit la primul paragraf și suma de recuperat depășește 1 [milion de euro], Comisia poate, la cererea statului membru, să extindă termenul cu până la 50 % din termenul prevăzut inițial.”
10 Potrivit articolului 32 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1290/2005 „[î]n cazul în care există o justificare pentru a acționa în acest mod, statele membre pot decide să nu inițieze procedurile de recuperare”. Această dispoziție precizează că o asemenea decizie poate fi luată numai în următoarele situații:
„(a) în cazul în care costurile deja suportate și cele estimate pentru recuperare depășesc valoarea ce trebuie recuperată sau
(b) în cazul în care recuperarea se dovedește imposibilă din cauza insolvenței, înregistrată și recunoscută prin legislația internă, a debitorului sau a persoanelor juridic responsabile pentru nereguli.”
Aceeași dispoziție prevede că „[s]tatul membru indică separat în raportul de sinteză precizat la primul paragraf de la alineatul (3) sumele pentru care a decis să nu inițieze recuperarea și motivele pentru care a luat această decizie.”
11 Potrivit articolului 32 alineatul (8) din Regulamentul nr. 1290/2005:
„Ca urmare a completării procedurii prevăzute la articolul 31 alineatul (3), Comisia poate decide să excludă de la finanțare sumele din sarcina bugetului comunitar în următoarele cazuri:
(a) în conformitate cu alineatele (5) și (6) din prezentul articol, în cazul în care ea constată că neregularitatea sau nereușita recuperării este rezultatul unei nereguli sau neglijențe a autorităților administrative sau a altui organism oficial al statului membru;
(b) în conformitate cu alineatul (6) al prezentului articol, în cazul în care ea constată că temeiurile în baza cărora statul membru și‑a suspendat procedura de recuperare nu sunt justificate.”
12 Articolul 46 din acest regulament prevede:
„[…] Regulamentul […] nr. 595/91 se modifică după cum urmează:
1. articolul 5 alineatul (2) se elimină;
2. articolul 7 alineatul (1) se elimină.”
13 Articolul 47 alineatul (1) din regulamentul menționat prevede că „se abrogă Regulamentul nr. 25, Regulamentul […] nr. 723/97 și Regulamentul […] nr. 1258/1999”.
14 Articolul 49 primul-al treilea paragraf referitor la intrarea în vigoare a aceluiași regulament precizează în final:
„[…] Prezentul regulament intră în vigoare în a șaptea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene [18 august 2005].
Se aplică de la 1 ianuarie 2007, cu excepția articolului 18 alineatul (4) care se aplică imediat ce acesta intră în vigoare, fără să aducă atingere dispozițiilor de la articolul 47.
Cu toate acestea, următoarele dispoziții se aplică începând cu 16 octombrie 2006:
– […]
– articolul 32, în ceea ce privește cazurile notificate în conformitate cu articolul 3 din Regulamentul […] nr. 595/91 și pentru care recuperările totale nu se fac până la 16 octombrie 2006;
[…]”
Istoricul cauzei
15 La 12 februarie 2007, Republica Federală Germania a adresat Comisiei un raport de sinteză a procedurilor de recuperare întreprinse în urma depistării neregulilor, în conformitate cu dispozițiile articolului 32 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1290/2005, incluzând cazurile care intră sub incidența dispozițiilor articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 595/91. La 30 martie 2007, Comisia a transmis Republicii Federale Germania un document cu privire la decizia de închidere a conturilor pentru exercițiul financiar 2006, cu detalierea metodologiei utilizate pentru efectuarea calculelor sale și furnizând un tabel care indică sumele care trebuie recuperate de agenția de plată. Aceasta prevăzuse astfel să aplice dispozițiile articolului 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005 tuturor cazurilor de nereguli care au făcut obiectul unei prime constatări administrative sau judiciare, conform dispozițiilor articolului 3 din Regulamentul nr. 595/91. Astfel, Republicii Federale Germania i s‑au imputat 50 % din sumele corespunzătoare unor nereguli de două tipuri:
– nereguli care au făcut obiectul unei constatări administrative cu mai mult de patru ani înainte (opt ani în cazul introducerii unei acțiuni în fața instanțelor naționale) care nu au dat încă naștere la recuperare;
– nereguli care au făcut obiectul unei constatări administrative sau al introducerii unei acțiuni în fața instanțelor naționale, care ulterior au făcut obiectul unei comunicări speciale în temeiul articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 595/91 într‑un termen mai mare de patru sau opt ani și pentru care Comisia nu a adoptat încă o decizie cu privire la imputarea lor în temeiul dispozițiilor articolului 8 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1258/1999.
16 La 16 aprilie 2007, Republica Federală Germania a adresat întrebări Comisiei cu privire la modalitățile de calcul al sumei comunicate la 30 martie 2007, precizând că landul Sarre nu reușea să înțeleagă acest calcul. Prin poșta electronică din 18 aprilie 2007, Comisia a răspuns Republicii Federale Germania prezentându‑i metodologia urmată pentru calcularea sumei datorate, în temeiul dispozițiilor articolului 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005, de landul Sarre. Republica Federală Germania nu a solicitat informații suplimentare de la Comisie. În cadrul celei de a paisprezecea sesiuni a comitetului pentru fonduri agricole din 20 aprilie 2007, răspunzând mai multor state membre, printre care Republica Federală Germania, Comisia, din nou, a adus clarificări cu privire la această metodă de calcul.
17 Prin Decizia 2007/327/CE din 27 aprilie 2007 privind închiderea conturilor agențiilor de plată ale statelor membre referitor la cheltuielile finanțate de Fondul european de orientare și garantare agricolă (FEOGA), secțiunea Garantare, pentru exercițiul financiar 2006 (JO L 122, p. 51, denumită în continuare „decizia atacată”), Comisia a stabilit o reducere de 22 008 515,16 euro a sumei contribuției plătite Republicii Federale Germania.
Procedura și concluziile părților
18 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 4 iulie 2007, Republica Federală Germania a introdus prezenta acțiune. Memoriul în apărare a fost depus la 26 septembrie 2007, replica la 26 noiembrie 2007, iar duplica la 14 ianuarie 2008.
19 Republica Federală Germania solicită Tribunalului:
– anularea deciziei atacate în măsura în care prin aceasta i‑a fost imputată o sumă de 1 750 616,27 euro;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
20 Comisia solicită Tribunalului:
– declararea inadmisibilității acțiunii, în măsura în care valoarea în cauză depășește suma de 1 602 814,31 euro;
– respingerea acțiunii ca neîntemeiată;
– obligarea Republicii Federale Germania la plata cheltuielilor de judecată.
În drept
Cu privire la admisibilitate
Argumentele părților
21 În memoriul în apărare, Comisia a arătat că acțiunea era inadmisibilă în măsura în care privea o sumă mai mare de 1 602 814,31 euro, aceasta corespunzând sumei pentru care Comisia aplicase în mod efectiv dispozițiile articolului 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005. Astfel, Republica Federală Germania se înșelase, pe de o parte, cu privire la calcularea jumătății sumei de plecare de 3 347 636,98 euro corespunzătoare pentru 34 de cazuri de recuperare pe care aceasta le considera în litigiu, care se ridică la 1 673 818,49 euro și nu la 1 750 616,27 euro, și, pe de altă parte, aceasta ar fi inclus în mod greșit șase cazuri de recuperare fără legătură cu articolul 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005, în sumă de 71 004,18 euro.
22 În replică, Republica Federală Germania a menționat că își menține concluziile. Totuși, aceasta a dorit să modifice în parte conținutul dispozițiilor deciziei atacate a cărei anulare o solicita, pentru a corecta anumite erori de calcul și în temeiul unor elemente descoperite în cadrul procedurii scrise. În primul rând, aceasta a admis că a calculat greșit suma corespunzătoare jumătății sumei de plecare de 3 347 636,98 euro raportându‑se la 34 de nereguli în litigiu. În al doilea rând, aceasta a constatat că în mod greșit a inclus șase cazuri care fuseseră imputate în totalitate asupra bugetului comunitar în sumă de 71 004,18 euro. În sfârșit, în al treilea rând, aceasta a semnalat că a omis trei cazuri care îi fuseseră 50 % imputate, în sumă de 862 413,65 euro. Aceasta a precizat de asemenea că dorea să efectueze o compensare între cazurile pe care le inclusese în mod greșit în cererea sa și o parte din cele pe care le omisese.
23 Pentru a explica de ce modificase decizia atacată a cărei anulare o solicita, Republica Federală Germania a precizat că nu îi fusese posibil să determine cazurile care intrau sub incidența dispozițiilor articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 595/91 care fuseseră luate în considerare în decizia atacată la introducerea cererii sale, Comisia netransmițându‑i niciodată lista acestor cazuri și că numai memoriul în apărare al Comisiei îi permisese să rectifice aceste erori materiale. Aceasta a arătat de asemenea că s‑a adresat fără succes Comisiei înainte de introducerea cererii sale pentru a obține lista cazurilor care intrau sub incidența acestei dispoziții.
24 În cadrul ședinței, Republica Federală Germania a confirmat că a renunțat la concluziile în anulare referitoare la cele șase cazuri menționate în cererea introductivă, care fuseseră imputate în totalitate asupra bugetului comunitar pentru o sumă de 71 004,18 euro. Tribunalul a luat act de acest lucru în procesul‑verbal de ședință.
25 În plus, aceasta a precizat că nu considera că își modificase concluziile, dar că includerea a trei noi cazuri de nereguli în cererea sa de anulare trebuia să fie calificată drept motiv nou, pe care avea dreptul să îl invoce în etapa replicii. Comisia a respins acest argument.
Aprecierea Tribunalului
26 Este de competența Tribunalului să se pronunțe cu privire la admisibilitatea concluziilor formulate de Republica Federală Germania în replică, și anume cererea de anulare în parte a deciziei atacate în măsura în care depășește suma de 1 602 814,31 euro și în măsura în care privește cele trei cazuri de nereguli care îi fuseseră imputate 50 %, pe care le omisese în cererea sa introductivă.
27 Potrivit articolului 44 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, reclamantul este obligat să indice concluziile sale în cerere. Astfel, numai concluziile cuprinse în cererea de sesizare a instanței pot fi luate în considerare (Hotărârea Curții din 8 iulie 1965, Krawczynski/Comisia, 83/63, Rec., p. 773, punctul 2), iar temeinicia acțiunii trebuie analizată numai în lumina concluziilor cuprinse în cererea de sesizare a instanței (Hotărârea Curții din 25 septembrie 1979, Comisia/Franța, 232/78, Rec., p. 2729, punctul 3).
28 Articolul 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură permite invocarea de motive noi cu condiția ca acestea să se bazeze pe elemente de fapt și de drept care au apărut în cursul procedurii. Din jurisprudență reiese că această condiție se aplică a fortiori oricărei modificări a concluziilor și că, în lipsa unor elemente de fapt și de drept care au apărut în cursul procedurii scrise, numai concluziile din cerere pot fi luate în considerare (Hotărârea Krawczynski/Comisia, punctul 27 de mai sus, punctul 2).
29 În speță, Republica Federală Germania susține că nu i‑a fost posibil să determine, la momentul introducerii cererii, cazurile care fuseseră luate în considerare în decizia atacată, Comisia netransmițându‑i niciodată lista cazurilor care intră sub incidența dispozițiilor articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 595/91, și că numai memoriul în apărare al Comisiei i‑a permis să rectifice aceste erori materiale.
30 În primul rând, trebuie totuși să se sublinieze că Republica Federală Germania avea în mod evident cunoștință de metoda de calcul utilizată de Comisie atunci când a aplicat dispozițiile articolului 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005, aceasta fiindu‑i expusă în trei rânduri, astfel cum se menționează la punctele 15 și 16 de mai sus. Astfel, Comisia îi transmisese la 30 martie 2007, cu alte cuvinte înainte de adoptarea deciziei atacate, un document referitor la decizia de închidere a conturilor pentru exercițiul financiar 2006, a cărui anexă 3 expunea această metodologie în mod detaliat. Pe de altă parte, la 18 aprilie 2007, Comisia a răspuns Republicii Federale Germania explicându‑i din nou această metodologie și aplicând‑o cazului landului Sarre. În plus, în cadrul celei de a paisprezecea sesiuni a comitetului fondurilor agricole din 20 aprilie 2007, răspunzând mai multor state membre, printre care Republica Federală Germania, Comisia, din nou, a adus clarificări cu privire la această metodă de calcul. În sfârșit, astfel cum subliniază Comisia, memoriul său în apărare nu a furnizat nicio informație specială referitoare la metoda de calcul utilizată.
31 În al doilea rând, Comisia, astfel cum a subliniat, și‑a efectuat calculele plecând de la datele pe care statele membre sunt obligate să i le transmită în conformitate cu dispozițiile articolului 6 litera (f) și ale tabelelor nr. 1, 2 și 5 din anexa III la Regulamentul (CE) nr. 885/2006 al Comisiei din 21 iunie 2006 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1290/2005 în ceea ce privește autorizarea agențiilor de plăți și a altor entități precum și lichidarea conturilor FEGA și FEADR (JO L 171, p. 90, Ediție specială, 14/vol. 2, p. 37).
32 Republica Federală Germania, care dispunea, așadar, de metodologia și de informațiile pertinente, era astfel în principiu în măsură să determine ea însăși, de la introducerea cererii, cazurile aflate sub incidența dispozițiilor articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 595/91 care fuseseră luate în considerare de Comisie în decizia atacată. În orice caz, aceasta nu a dovedit că modificarea concluziilor sale a fost imputabilă unor elemente de fapt și de drept care au apărut în cursul procedurii scrise. Prin urmare, concluziile sale în anulare sunt admisibile în măsura în care privesc o sumă mai mare de 1 602 814,31 euro.
33 Se impune însă să se precizeze că, deși, în cadrul ședinței, Republica Federală Germania a considerat că nu își modificase concluziile, ci includerea a trei noi cazuri de nereguli în cererea sa de anulare trebuia să fie calificată drept motiv nou, această afirmație este în orice caz fără efect asupra admisibilității, din moment ce, astfel cum a subliniat Comisia în cadrul ședinței, potrivit articolului 44 alineatul (1) litera (c) și articolului 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, reclamantul este obligat să cuprindă o expunere sumară a motivelor invocate în cererea sa, iar invocarea de motive noi este supusă condiției ca acestea să se bazeze pe elemente de fapt și de drept care au apărut în cursul procedurii.
Cu privire la fond
34 Republica Federală Germania invocă două motive în susținerea concluziilor sale. În primul rând, aceasta susține că Comisia a săvârșit o eroare de drept în aplicarea articolului 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005 și, în al doilea rând, aceasta consideră că Comisia nu a respectat declarația sa unilaterală din 4 mai 1995.
Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o eroare de drept în aplicarea articolului 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005
– Argumentele părților
35 Republica Federală Germania consideră că Comisia a săvârșit o eroare de drept prin aplicarea, începând de la 16 octombrie 2006, a regulii de a imputa statului membru 50 % din sumele nerecuperate de acesta în termen de patru ani de la data primei constatări administrative sau judiciare sau de opt ani dacă recuperarea face obiectul unei acțiuni în fața instanțelor naționale, prevăzută de dispozițiile articolului 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005. Aceasta apreciază astfel că, în temeiul dispozițiilor articolelor 46 și 49 din acest regulament, articolul 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005 nu era aplicabil, la momentul respectiv, decât cazurilor prevăzute la articolul 3 din Regulamentul nr. 595/91, și anume celor pentru care statele membre comunicaseră Comisiei, în termen de două luni de la sfârșitul fiecărui trimestru, cazurile de nereguli care făcuseră obiectul unui prim act de constatare administrativă sau judiciară și care nu făcuseră obiectul unei recuperări totale la 16 octombrie 2006, iar nu cazurilor aflate sub incidența articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 595/91 referitor la comunicările speciale trimise de un stat membru Comisiei atunci când consideră că recuperarea completă a unei sume nu poate fi efectuată sau scontată, în urma neregulilor comunicate în temeiul articolului 3 din același regulament. Astfel, potrivit acesteia, cazurile de recuperare în curs care au făcut obiectul unor comunicări speciale prevăzute la articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 595/91 trebuiau, până la 31 decembrie 2006, să fie tratate în temeiul regulilor aplicabile la data acestor comunicări, și anume dispozițiile articolului 8 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1258/1999, care prevăd o suportare integrală din bugetul comunitar a cazurilor de nerecuperare, în cazul în care statul membru în cauză nu este răspunzător.
36 Republica Federală Germania susține că o interpretare diferită, care ar însemna să se considere că toate cazurile de recuperare care au făcut obiectul unei comunicări speciale, inclusiv în temeiul articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 595/91, ar intra în domeniul de aplicare al articolului 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005 începând cu 16 octombrie 2006, ar lipsi de efect dispozițiile articolului 46 din Regulamentul nr. 1290/2005, care nu prevede eliminarea articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 595/91 decât începând cu 1 ianuarie 2007 și ar fi astfel contrară voinței legiuitorului.
37 Republica Federală Germania precizează în plus că interpretarea sa referitoare la Regulamentul nr. 1290/2005 nu ar fi contrară dispozițiilor articolului 47 alineatul (1) din acest regulament, care abrogă Regulamentul nr. 1258/1999, în temeiul principiilor rezultate din jurisprudență în Hotărârea Curții din 16 octombrie 2003, Irlanda/Comisia (C‑339/00, Rec., p. I‑11757, punctul 38).
38 Aceasta subliniază de asemenea necesitatea de a efectua o distincție între, pe de o parte, situațiile reglementate de dispozițiile articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 595/91, care se raportează la cazuri închise, și, pe de altă parte, cazurile care intră sub incidența dispozițiilor articolului 3 din acest text, care nu privesc decât cazurile pentru care recuperările sunt încă în curs și pentru care numai Comisia poate decide consecințe financiare ale unei imposibilități de recuperare a sumelor alocate. Aceasta precizează că acele cazuri care au făcut obiectul unei comunicări speciale conform articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 595/91 nu mai sunt în mod real suspendate, din moment ce sunt închise pentru statul membru care a exclus posibilitatea recuperării sumei acestora, și că revine numai Comisiei sarcina de a decide cu privire la consecințele financiare ale acestei stări de fapt. A considera că nu există diferență între aceste două tipuri de cazuri ar însemna să se impute automat asupra bugetului comunitar toate cazurile semnalate în temeiul articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 595/91 după expirarea termenelor de patru și de opt ani prevăzute la articolul 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005, ceea ce ar lipsi aceste termene de orice sens. Aceasta subliniază în plus că puține cazuri fac obiectul unei comunicări în temeiul articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 595/91.
39 Republica Federală Germania subliniază, pe de altă parte, că legiuitorul nu a avut în vedere nicio funcție de închidere a conturilor în ceea ce privește cazurile speciale de insolvabilitate a debitorului, articolul 32 alineatul (6) litera (b) din Regulamentul nr. 1290/2005 prevăzând că, în aceste cazuri, statele membre pot renunța în mod liber la orice recuperare, iar suma este atunci integral imputată bugetului comunitar.
40 În sfârșit, aceasta semnalează că, atunci când a trimis la 12 februarie 2007 un raport de sinteză a procedurilor de recuperare întreprinse în urma depistării neregulilor, conform dispozițiilor articolului 32 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1290/2005, aceasta a inclus cazurile care intră sub incidența dispozițiilor articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 595/91, menținând numărul de identificare pe care acestea îl aveau în comunicarea specială efectuată în temeiul articolului 5 menționat.
41 Comisia contestă argumentele Republicii Federale Germania și consideră că nu a săvârșit o eroare de drept în aplicarea dispozițiilor articolului 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005.
– Aprecierea Tribunalului
42 Cu titlu introductiv, trebuie să se observe că, în cadrul acestui motiv, Republica Federală Germania încearcă să demonstreze că decizia atacată trebuie anulată întrucât Comisia ar fi reținut o interpretare eronată a articolului 49 al doilea și al treilea paragraf din Regulamentul nr. 1290/2005, potrivit căruia regulamentul se aplică de la 1 ianuarie 2007, cu excepția, printre altele, a dispozițiilor articolului 32, aplicabile de la 16 octombrie 2006, „în ceea ce privește cazurile notificate în conformitate cu articolul 3 din Regulamentul (CEE) nr. 595/91 si pentru care recuperările totale nu se fac până la 16 octombrie 2006”. Astfel, Comisia a considerat că articolul 32 din Regulamentul nr. 1290/2005 era de asemenea aplicabil începând cu 16 octombrie 2006 în ceea ce privește cazurile notificate în conformitate cu articolul 3 din Regulamentul nr. 595/91, care au făcut ulterior obiectul unei comunicări speciale, conform dispozițiilor articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 595/91 și pentru care recuperările totale nu se făcuseră până la 16 octombrie 2006.
43 Trebuie amintit că reiese din dispozițiile articolului 15 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1290/2005 că anul financiar începe la 16 octombrie și se sfârșește la 15 octombrie anul următor, cheltuielile statelor membre efectuate de la 1 la 15 octombrie fiind considerate aferente lunii octombrie, în timp ce acelea efectuate de la 16 la 31 octombrie sunt considerate aferente lunii noiembrie. Articolul 32 din Regulamentul nr. 1290/2005 privește obligațiile statelor membre în ceea ce privește recuperarea de sume de la beneficiari care au săvârșit nereguli sau care au dat dovadă de neglijență. Articolul 32 alineatul (5) din acest regulament vizează situațiile speciale în care statul membru nu a recuperat sumele, fie în decursul a patru ani de la prima constatare administrativă sau judiciară, fie în decurs de opt ani dacă recuperarea face obiectul unei acțiuni într‑o instanță națională. În astfel de situații, se precizează, așadar, că „50 % din consecințele financiare nerecuperate vor fi suportate de statul membru în cauză și 50 % de bugetul Comisiei [a se citi «comunitar»]”.
44 În temeiul unei jurisprudențe constante a Curții, în vederea interpretării unei dispoziții de drept comunitar, trebuie să se țină seama nu numai de termenii utilizați, ci și de contextul în care apare aceasta, precum și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție (a se vedea Hotărârea Curții din 7 iunie 2005, VEMW și alții, C‑17/03, Rec., p. I‑4983, punctul 41 și jurisprudența citată, și Hotărârea Tribunalului din 6 octombrie 2005, Sumitomo Chemical și Sumika Fine Chemicals/Comisia, T‑22/02 și T‑23/02, Rec., p. II‑4065, punctul 47).
45 În lumina acestor principii trebuie să se examineze dacă expresia „în ceea ce privește cazurile notificate în conformitate cu articolul 3 din Regulamentul (CEE) nr. 595/91 si pentru care recuperările totale nu se fac până la 16 octombrie 2006”, care figurează la articolul 49 al treilea paragraf a doua liniuță din Regulamentul nr. 1290/2005, trebuie să fie înțeleasă în sensul că nu privește decât cazurile care au făcut obiectul unei comunicări în conformitate cu articolul 3 din Regulamentul nr. 595/91 și care nu au dat naștere unei recuperări la 16 octombrie 2006 sau în sensul că privește și cazurile comunicate în cadrul articolului 3 menționat care au făcut ulterior obiectul unei comunicări speciale, conform dispozițiilor articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 595/91, și care nu au dat naștere unei recuperări până la 16 octombrie 2006.
46 În primul rând, rezultă că răspunsul la această întrebare poate fi dedus dintr‑o interpretare literală a articolului 49 al treilea paragraf a doua liniuță din Regulamentul nr. 1290/2005, având în vedere sensul clar al expresiei „în ceea ce privește cazurile notificate în conformitate cu articolul 3 din Regulamentul (CEE) nr. 595/91”. În această privință, trebuie să se sublinieze că această expresie are o aplicabilitate largă, astfel încât este de natură să înglobeze toate cazurile care au făcut obiectul unei notificări în temeiul articolului 3 din Regulamentul nr. 595/91. Or, printre acestea figurează în mod necesar cazurile care au făcut obiectul unei prime comunicări în temeiul articolului 3, iar ulterior al unei comunicări speciale în temeiul articolului 5 alineatul (2).
47 Astfel, trebuie să se amintească faptul că, înainte de intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 1290/2005, procedura privind neregulile era definită în special la articolele 3 și 5 din Regulamentul nr. 595/91. Astfel, conform articolului 3 menționat, statele membre erau obligate să comunice în fiecare trimestru Comisiei cazurile de nereguli care au făcut obiectul unui prim act de constatare administrativă sau judiciară. Articolul 5 alineatul (1) le impunea în continuare să informeze în fiecare trimestru Comisia despre procedurile instituite ca urmare a neregulilor comunicate în conformitate cu articolul 3, iar alineatul (2) al acestui articol prevedea trimiterea unei comunicări speciale pentru sumele pe care statele membre considerau că nu erau în măsură să le recupereze. Astfel, articolul 3 și articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 595/91 nu corespund unor cazuri diferite, precum susține Republica Federală Germania, ci unor etape diferite, articolul 5 alineatul (2) vizând neregulile semnalate anterior în cadrul articolului 3 și considerate nerecuperabile de statul membru.
48 În plus, trebuie să se precizeze că Republica Federală Germania nu se poate prevala de principiile stabilite de Curte în Hotărârea Irlanda/Comisia (punctul 37 de mai sus), din moment ce prezentul litigiu nu prezintă aceleași caracteristici precum cele care au determinat Curtea să procedeze la o interpretare a Regulamentului nr. 1258/1999, care nu cuprindea dispoziții tranzitorii, Astfel, în speță, Regulamentul nr. 1290/2005 a menționat în mod detaliat normele referitoare la intrarea sa în vigoare, la aplicarea sa, la abrogările pe care le face necesare și la măsurile tranzitorii cu celelalte dispoziții referitoare la FEOGA. Acesta a prevăzut, printre altele, aplicarea, începând cu 16 octombrie 2006, a articolului 32 în ceea ce privește cazurile notificate în conformitate cu articolul 3 din Regulamentul nr. 595/91 pentru care recuperarea totală nu s‑a făcut încă.
49 În al doilea rând, interpretarea evocată la punctul 46 de mai sus este de asemenea conformă cu economia generală a noii proceduri de închidere a conturilor instituită de Regulamentul nr. 1290/2005. Astfel, în sistemul anterior, în temeiul dispozițiilor articolului 8 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1258/1999, consecințele financiare ale neregulilor sau ale neglijențelor erau suportate de Comunitate, cu excepția celor care rezultă din nereguli sau din neglijențe imputabile autorităților administrative sau celorlalte organisme ale statelor membre. Or, Consiliul Uniunii Europene, prin adoptarea Regulamentului nr. 1290/2005, și‑a stabilit în special ca obiectiv să instituie o procedură care să permită Comisiei să apere interesele bugetului comunitar prin imputarea în parte statului membru a sumelor pierdute din cauza neregulilor și care nu sunt recuperate la timp [considerentele (25) și (26)]. Astfel, articolul 32 alineatul (5) din acest text prevede că sumele a căror recuperare nu se produce în decursul a patru sau opt ani de la prima constatare administrativă sau judiciară fac în continuare obiectul unei imputări în părți egale între statul membru și bugetul comunitar.
50 În această privință, trebuie să se precizeze că, potrivit articolului 49 din Regulamentul nr. 1290/2005, articolele referitoare la lichidarea conturilor (articolele 30 și 31) și la nereguli (articolul 32) sunt aplicabile începând cu 16 octombrie 2006. Prin urmare, nu ar fi coerent, ținând seama de obiectivul de protejare a intereselor financiare ale bugetului comunitar urmărit de legiuitor, să se considere că acesta a înțeles să rezerve în mod implicit o soartă specifică neregulilor care au făcut obiectul unei comunicări speciale în temeiul dispozițiilor articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 595/91, chiar dacă a prevăzut aplicarea tuturor dispozițiilor referitoare la lichidarea conturilor și la nereguli de la 16 octombrie 2006.
51 În al treilea rând, interpretarea propusă de Republica Federală Germania ar avea drept efect să aplice o dispoziție abrogată de legiuitor. Astfel, articolul 49 precizează că aplicarea regulamentului începând de la 1 ianuarie 2007 nu afectează dispozițiile articolului 47 din acesta, referitor la abrogări, și mai ales pe cea a Regulamentului nr. 1258/1999. Articolul 47 din Regulamentul nr. 1290/2005 prevede astfel abrogarea Regulamentului nr. 1258/1999 de la intrarea sa în vigoare, și anume 18 august 2005, cu excepția cheltuielilor efectuate de statele membre, pentru care regulamentul este aplicabil până la 15 octombrie 2006 și pentru cele efectuate de Comisie, pentru care regulamentul rămâne aplicabil până la 31 decembrie 2006. Or, raționamentul Republicii Federale Germania, potrivit căruia cazurile care au făcut obiectul unei comunicări speciale în temeiul articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 595/91 nu intrau în domeniul de aplicare al articolului 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005 înainte de 1 ianuarie 2007 și trebuiau așadar, până la această dată, să facă obiectul unei decizii a Comisiei în ceea ce privește imputarea lor, ar fi obligat Comisia să aplice normele articolului 8 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1258/1999 chiar în condițiile în care acestea fuseseră abrogate la 16 octombrie 2006 pentru cheltuielile efectuate de statele membre. O astfel de interpretare ar fi în mod vădit contrară voinței legiuitorului.
52 În al patrulea rând, interpretarea evocată la punctul 46 de mai sus este compatibilă cu menținerea în vigoare a articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 595/91 până la 31 decembrie 2006. Astfel, nu se contestă faptul că modificările prevăzute la articolul 46, care elimină printre altele articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 595/91, nu sunt aplicabile decât de la 1 ianuarie 2007. Trebuie să se precizeze că, dacă legiuitorul a înțeles să mențină această dispoziție în vigoare între 16 octombrie și 31 decembrie 2006, aceasta se explică, precum susține Comisia, prin necesitatea de a permite acesteia din urmă să primească informațiile referitoare la comunicările speciale pentru neregulile din al treilea trimestru 2006, în scopul de a deține informații destinate misiunii sale de combatere a fraudelor, iar aceasta independent de procedura de închidere a conturilor.
53 În al cincilea și în ultimul rând, celelalte argumente prezentate de Republica Federală Germania nu pot pune în discuție interpretarea articolului 49 alineatul (3) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1290/2005 evocat la punctul 46 de mai sus.
54 Astfel, împrejurarea potrivit căreia, atunci când a adresat Comisiei, la 12 februarie 2007, un raport de sinteză a procedurilor de recuperare întreprinse în urma depistării neregulilor, conform dispozițiilor articolului 32 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1290/2005, Republica Federală Germania a inclus și cazurile care intră sub incidența dispozițiilor articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 595/91, menținând numărul de identificare pe care acestea îl aveau în comunicarea specială efectuată în temeiul articolului 5 menționat, este fără nicio influență asupra prezentului motiv, din moment ce aceste două articole nu acoperă cazuri diferite, ci etape diferite (a se vedea punctul 47 de mai sus).
55 În mod identic, împrejurarea, presupunând‑o dovedită, că puține cazuri au făcut obiectul unei comunicări în temeiul articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 595/91 nu influențează interpretarea dispozițiilor articolului 49 din Regulamentul nr. 1290/2005, un asemenea element pur cantitativ neputând avea vreo incidență asupra unei norme de drept.
56 În plus, interpretarea evocată la punctul 46 de mai sus nu are drept efect, tratând în același mod neregulile semnalate în temeiul articolului 3 din Regulamentul nr. 595/91 și pe cele care ulterior au făcut obiectul unei comunicări speciale în temeiul articolului 5 alineatul (2) din același regulament, să lipsească de sens termenele de patru și de opt ani prevăzute la articolul 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005. Astfel, conform metodologiei expuse de Comisie în documentul său din 30 martie 2007 referitor la închiderea conturilor pentru exercițiul financiar 2006 (a se vedea punctul 15 de mai sus), această interpretare nu are drept efect decât să sancționeze statele membre atunci când au transmis o comunicare specială la mai mult de patru ani (opt ani în cazul unei proceduri jurisdicționale) de la prima constatare a unei nereguli, ceea ce este conform obiectivului de incitare a statelor membre de a recupera într‑un termen rezonabil sumele cu privire la care au fost constatate nereguli.
57 În sfârșit, interpretarea evocată la punctul 46 de mai sus este compatibilă cu dispozițiile articolului 32 alineatul (6) litera (b) și alineatul (8) din Regulamentul nr. 1290/2005 referitoare la cazurile de insolvabilitate a debitorului, care sunt suportate în totalitate din bugetul comunitar, cu condiția să nu rezulte din nereguli sau neglijențe din partea statului membru și ca justificarea adusă de acesta din urmă pentru a decide să închidă procedura de recuperare să fie suficientă. Astfel, presupunând că este dovedită, împrejurarea potrivit căreia neregulile care au făcut obiectul unei comunicări speciale în temeiul articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 595/91 acopereau anumite cazuri de insolvabilitate a debitorilor nu este suficientă pentru a considera că legiuitorul a înțeles să substituie această dispoziție celei a articolului 32 alineatul (6) litera (b) din Regulamentul nr. 1290/2005.
58 Din tot ceea ce precedă rezultă că Comisia nu a săvârșit o eroare de drept în interpretarea articolului 49 al treilea paragraf a doua liniuță din Regulamentul nr. 1290/2005, considerând că articolul 32 alineatul (5) din regulamentul menționat era aplicabil începând cu 16 octombrie 2006 în ceea ce privește cazurile notificate în conformitate cu articolul 3 din Regulamentul nr. 595/91, care au făcut ulterior obiectul unei comunicări speciale, conform dispozițiilor articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 595/91, și care nu au dat naștere unei recuperări la această dată.
Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea declarației unilaterale a Comisiei din 4 mai 1995
– Argumentele părților
59 Republica Federală Germania susține că decizia atacată încalcă principiul bunei administrări prin nerespectarea angajamentului unilateral asumat de Comisie într‑o declarație anexată la procesul‑verbal al reuniunii Coreper din 4 mai 1995, invitând Consiliul să adopte, în cadrul reuniunii din 22 mai 1995, proiectul de regulament privind modificarea Regulamentului nr. 729/70 și să anexeze această declarație la propriul proces‑verbal. În această declarație, Comisia se angaja să ia o decizie cu privire la imputarea sumelor nerecuperate cel mai târziu la 24 de luni după comunicarea efectuată în temeiul articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 595/91. Or, 6 dintre cele 34 de cazuri în litigiu din decizia atacată, reprezentând o sumă de 280 638,03 euro imputată jumătate asupra bugetului său, și anume 140 319,01 euro, ar fi fost comunicate Comisiei la 1 ianuarie 2002 și la 1 ianuarie 2003, cu alte cuvinte la mai mult de 24 de luni înainte de adoptarea deciziei atacate. Republica Federală Germania consideră că această declarație a Comisiei constituia un angajament juridic obligatoriu.
60 Comisia respinge argumentele Republicii Federale Germania.
61 În replică, Republica Federală Germania a modificat conținutul cererii sale introductive, arătând că numai două cazuri din cele șase menționate inițial erau în realitate vizate de acest motiv, pentru o sumă de 195 165,46 euro imputată 50 % bugetului național, și anume 97 582,73 euro.
– Aprecierea Tribunalului
62 Mai întâi, trebuie să se precizeze că acest al doilea motiv nu privește decât o anulare în parte a deciziei atacate, în valoare de 97 582,73 euro, părțile fiind de acord cu privire la această sumă în cadrul celui de al doilea rând de memorii.
63 Cu titlu introductiv, este important de asemenea să se sublinieze, lucru asupra căruia părțile în final sunt de acord, că nicio dispoziție de reglementare nu impunea Comisiei să adopte o decizie privind o comunicare specială efectuată în temeiul articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 595/91 într‑un anumit termen. În schimb, analizarea celui de al doilea motiv determină Tribunalul să se pronunțe cu privire la forța obligatorie a declarației unilaterale efectuate de Comisie și anexate la procesul‑verbal al reuniunii Coreper din 4 mai 1995, invitând Consiliul să adopte, în cadrul reuniunii sale din 22 mai 1995, proiectul de regulament privind modificarea Regulamentul nr. 729/70 și să anexeze această declarație la propriul proces‑verbal. În această declarație referitoare la articolul 5 alineatul (2) litera (c) din proiectul de regulament, care a devenit Regulamentul nr. 1287/95, Comisia indicase că se angaja să adopte deciziile privind imputarea eventuală a sumelor nerecuperate de statele membre într‑un termen maxim de 24 de luni de la transmiterea comunicării speciale în temeiul articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 595/91.
64 Cu toate acestea, trebuie precizat că, la adoptarea proiectului de regulament privind modificarea Regulamentului nr. 729/70, Consiliul nu a inserat o dispoziție privind un astfel de termen. Dimpotrivă, articolul 5 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 729/70, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 1287/95, menționează în mod expres că termenul maxim de 24 de luni dintre data la care cheltuiala a fost efectuată de statul membru și refuzul de finanțare de către Comisie nu se aplică consecințelor financiare ale neregulilor în sensul articolului 8 alineatul (2). Regulamentul nr. 1258/1999, care a abrogat Regulamentul nr. 729/70, a reluat această dispoziție în articolul 7 alineatul (4) al cincilea paragraf litera (a), citat la punctul 6 de mai sus.
65 Or, potrivit unei jurisprudențe constante, o declarație înscrisă în procesul‑verbal al Consiliului la adoptarea unui text nu poate fi reținută pentru interpretarea unei dispoziții de drept derivat atunci când textul dispoziției respective nu face nicio trimitere la conținutul declarației și, prin urmare, aceasta nu are efecte juridice (Hotărârea Curții din 23 februarie 1988, Comisia/Italia, 429/85, Rec., p. 843, punctul 9, Hotărârea Curții din 26 februarie 1991, Antonissen, C‑292/89, Rec., p. I‑745, punctul 18, și Hotărârea din 19 martie 1996, Comisia/Consiliul, C‑25/94, Rec., p. I‑1469, punctul 38). Aceeași este situația în ceea ce privește declarațiile unilaterale ale unui stat membru (Hotărârea Curții din 30 ianuarie 1985, Comisia/Danemarca, 143/83, Rec., p. 427, punctul 13).
66 În speță, nici nu s‑a dovedit cel puțin că această declarație a Comisiei a fost înscrisă în procesul‑verbal al reuniunii din 22 mai 1995 în cursul căreia Consiliul a adoptat acest regulament. În orice caz și a fortiori, o astfel de declarație nu poate, prin urmare, conform jurisprudenței citate anterior, să fie reținută pentru interpretarea Regulamentului nr. 729/70, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 1287/95.
67 În sfârșit, se impune să se precizeze că, deși Republica Federală Germania consideră că forța obligatorie a acestei declarații a Comisiei rezultă din aplicarea principiului bunei administrări, trebuie amintit că acest principiu nu poate transforma în obligație ceea ce legiuitorul nu a considerat ca fiind o obligație (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 31 martie 1992, Burban/Parlamentul European, C‑255/90 P, Rec., p. I‑2253, punctul 20).
68 În consecință, este necesar să se respingă al doilea motiv și, prin urmare, acțiunea în totalitate.
Cu privire la cheltuielile de judecată
69 Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
70 Întrucât Republica Federală Germania a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor Comisiei.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a doua)
declară și hotărăște:
1) Respinge acțiunea.
2) Obligă Republica Federală Germania la plata cheltuielilor de judecată.
Pelikánová | Jürimäe | Soldevila Fragoso |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 26 octombrie 2010.
Semnături