HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a șaptea)

31 martie 2009(*)

„Concurență – Înțelegeri – Piața comunitară a barelor – Decizie de constatare în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1/2003 a unei încălcări a articolului 65 CO după expirarea Tratatului CECO – Competența Comisiei – Imputabilitatea comportamentului ilicit – Prescripție – Dreptul la apărare”

În cauza T‑405/06,

ArcelorMittal Luxembourg SA, fostă Arcelor Luxembourg SA, cu sediul în Luxemburg (Luxemburg),

ArcelorMittal Belval & Differdange SA, fostă Arcelor Profil Luxembourg SA, cu sediul în Esch‑sur‑Alzette (Luxemburg),

ArcelorMittal International SA, fostă Arcelor International SA, cu sediul în Luxemburg,

reprezentate de A. Vandencasteele, avocat,

reclamante,

împotriva

Comisiei Comunităților Europene, reprezentată de domnii X. Lewis și F. Arbault, în calitate de agenți,

pârâtă,

având ca obiect o cerere de anulare a Deciziei C (2006) 5342 final a Comisiei din 8 noiembrie 2006 privind procedura de aplicare a articolului 65 [CO] acordurilor și practicilor concertate în care sunt implicați producători europeni de bare (Cazul COMP/F/38.907 – Bare de oțel),

TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANȚĂ AL COMUNITĂȚILOR EUROPENE (Camera a șaptea),

compus din domnii N. J. Forwood (raportor), președinte, D. Šváby și L. Truchot, judecători,

grefier: doamna C. Kristensen, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 5 noiembrie 2008,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Cadrul juridic

 Dispozițiile Tratatului CECO

1        Conform prevederilor articolului 65 CO:

„(1)      Sunt interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care ar viza, direct sau indirect, împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune și, în special:

(a)      stabilirea sau determinarea prețurilor;

(b)      restrângerea sau controlul producției, al dezvoltării tehnice sau al investițiilor;

(c)      împărțirea piețelor, a produselor, a clienților sau a surselor de aprovizionare.

[…]

(4)      Acordurile sau deciziile interzise în temeiul alineatului (1) din prezentul articol sunt nule de drept și nu pot fi invocate în fața niciunei instanțe din statele membre.

Comisia are competența exclusivă, cu excepția situației când se introduc acțiuni pe rolul Curții, de a se pronunța asupra conformității acordurilor sau deciziilor menționate cu dispozițiile prezentului articol.

(5)      Comisia poate aplica, împotriva întreprinderilor care ar fi încheiat un acord nul de drept, ar fi aplicat sau încercat să aplice, prin intermediul arbitrajului, al unei clauze de dezicere, al boicotului sau prin orice alt mijloc, un acord sau o decizie nule de drept sau un acord a cărui aprobare a fost refuzată sau revocată, sau care ar obține beneficiul unei autorizații prin intermediul unor informații deliberat false sau deformate, sau care ar efectua practici contrare dispozițiilor alineatului (1), amenzi și penalități cu titlu cominatoriu cel mult egale cu dublul cifrei de afaceri realizate cu privire la produsele care au făcut obiectul acordului, al deciziei sau al practicii contrare dispozițiilor prezentului articol, fără a aduce atingere, dacă acest obiect vizează restrângerea producției, a dezvoltării tehnice sau a investițiilor, cuantumului maxim astfel stabilit care poate fi sporit până la 10 % din cifra de afaceri anuală a întreprinderii în cauză, în ceea ce privește amenda, și până la 20 % din cifra de afaceri zilnică, în ceea ce privește penalitățile cu titlu cominatoriu.”

2        Conform articolului 97 CO, Tratatul CECO a expirat la 23 iulie 2002.

 Dispozițiile Tratatului CE

3        Conform articolului 305 alineatul (1) CE:

„Dispozițiile prezentului tratat nu le modifică pe cele ale Tratatului de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, în special în ceea ce privește drepturile și obligațiile statelor membre, atribuțiile instituțiilor acestei Comunități și normele stabilite de respectivul tratat cu privire la funcționarea pieței comune a cărbunelui și oțelului.”

 Comunicarea Comisiei privind anumite aspecte referitoare la instrumentarea cauzelor de concurență, rezultate din expirarea Tratatului CECO

4        La 18 iunie 2002, Comisia a adoptat o comunicare privind anumite aspecte referitoare la instrumentarea cauzelor de concurență, rezultate din expirarea Tratatului CECO (JO C 152, p. 5, denumită în continuare „Comunicarea din 18 iunie 2002”).

5        Punctul 2 din Comunicarea din 18 iunie 2002 prevede că aceasta are ca obiect:

„−      recapitularea celor mai importante modificări de drept material și procedural care decurg din tranziția spre regimul Tratatului CE […], pentru agenții economici și statele membre, în măsura în care aceștia sunt vizați de Tratatul CECO și de dreptul derivat în legătură cu acest din urmă tratat;

–        explicarea modului în care Comisia intenționează să soluționeze problemele specifice ridicate de tranziția de la regimul CECO la regimul CE în domeniul înțelegerilor și al abuzurilor de poziție dominantă […], al controlului concentrărilor […] și al controlului ajutoarelor de stat […]”. [traducere neoficială]

6        Punctul 31 din Comunicarea din 18 iunie 2002, cuprins în secțiunea consacrată problemelor specifice ridicate de tranziția de la regimul CECO la regimul CE, are următorul cuprins:

„În cazul în care, în cadrul aplicării normelor comunitare de concurență la acorduri, Comisia constată o încălcare într‑un domeniu ce intră în sfera de aplicare a Tratatului CECO, dreptul material aplicabil este, indiferent de data aplicării, cel în vigoare la data producerii faptelor constitutive ale încălcării. În orice caz, pe plan procedural, dreptul aplicabil ulterior expirării Tratatului CECO va fi dreptul CE […]” [traducere neoficială]

 Regulamentul (CE) nr. 1/2003

7        Conform articolului 4 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269), „[î]n scopul aplicării articolelor 81 [CE] și 82 [CE], Comisia are competențele prevăzute de prezentul regulament”.

8        Conform articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003:

„Atunci când Comisia, acționând ca urmare a unei plângeri sau din oficiu, constată că există o încălcare a articolului 81 [CE] sau 82 [CE], poate solicita printr‑o decizie întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi în cauză să înceteze respectiva încălcare […] Atunci când Comisia are un interes legitim de a acționa în acest mod, aceasta poate de asemenea constata că s‑a comis o încălcare în trecut.”

9        Conform articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia poate aplica, prin decizie, amenzi întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi atunci când, în mod intenționat sau din neglijență, acestea încalcă articolul 81 CE sau 82 CE.

 Dispoziții privind termenul de prescripție în materie de investigări

10      Conform dispozițiilor articolului 1 alineatul (1) din Decizia nr. 715/78/CECO a Comisiei din 6 aprilie 1978 privind termenul de prescripție pentru procedurile de urmărire și executare a sancțiunilor conform Tratatului de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (JO L 94, p. 22) și ale articolului 25 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, competența Comisiei de a aplica amenzi pentru încălcarea dispozițiilor dreptului concurenței este supusă în principiu unui termen de prescripție de cinci ani.

11      Conform articolului 1 alineatul (2) din Decizia nr. 715/78 și articolului 25 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, prescripția curge din ziua în care se comite încălcarea. Totuși, în cazul unor încălcări continue sau repetate, prescripția se calculează din ziua încetării încălcării.

12      Conform articolului 2 alineatul (1) din Decizia nr. 715/78 și articolului 25 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, orice act al Comisiei în scopul examinării sau al investigării unei încălcări întrerupe cursul termenului de prescripție. Întreruperea termenului de prescripție produce efect de la data la care actul este notificat cel puțin unei întreprinderi sau asociații de întreprinderi care a participat la încălcare. Actele care întrerup termenul de prescripție includ, în special, următoarele:

–        solicitări de informații în scris de către Comisie, precum și decizii ale Comisiei prin care se solicită informațiile;

–        autorizații scrise de desfășurare a inspecțiilor și a verificărilor emise pentru reprezentanții săi oficiali de către Comisie, precum și deciziile Comisiei prin care se ordonă investigații;

–        inițierea procedurilor de către Comisie;

–        comunicarea privind obiecțiunile de către Comisie.

13      Conform articolului 2 alineatul (2) din Decizia nr. 715/78 și articolului 25 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003, întreruperea termenului de prescripție produce efecte pentru toate întreprinderile sau asociațiile de întreprinderi care au participat la încălcare.

14      Conform articolului 2 alineatul (3) din Decizia nr. 715/78 și articolului 25 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1/2003, întreruperea determină curgerea unui nou termen de prescripție. Totuși, termenul de prescripție expiră cel târziu în ziua în care o perioadă egală cu dublul termenului de prescripție s‑a scurs fără să se fi aplicat o amendă sau o sancțiune de către Comisie. Acest termen se prelungește cu perioada în care termenul de prescripție este suspendat.

15      Conform articolului 3 din Decizia nr. 715/78 și articolului 25 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003, termenul de prescripție a investigației se suspendă pe durata în care decizia Comisiei face obiectul unor acțiuni pendinte la instanța comunitară.

 Istoricul cauzei

16      La momentul situației de fapt din prezentul litigiu, ARBED SA își desfășura activitatea în domeniul fabricării de produse siderurgice. Între timp, ARBED SA și‑a schimbat denumirea socială și a devenit succesiv Arcelor Luxembourg SA și ArcelorMittal Luxembourg SA (denumită în continuare „ARBED”).

17      În aceeași perioadă, TradeARBED SA, constituită ca filială deținută integral de ARBED, avea ca obiect de activitate distribuirea de produse siderurgice fabricate de ARBED. Între timp, TradeARBED SA și‑a schimbat denumirea socială și a devenit succesiv Arcelor International SA și ArcelorMittal International SA (denumită în continuare „TradeARBED”).

18      ProfilARBED SA a fost înființată la 27 noiembrie 1992 ca filială deținută integral de ARBED pentru a continua, începând cu această dată, activitățile economice și industriale ale ARBED în sectorul barelor. Între timp, ProfilARBED SA și‑a schimbat denumirea socială și a devenit succesiv Arcelor Profil Luxembourg SA și ArcelorMittal Belval & Differdange SA (denumită în continuare „ProfilARBED”).

19      În 1991, pe baza deciziilor adoptate în temeiul articolului 47 CO, Comisia a efectuat verificări la birourile diferitelor întreprinderi, printre care TradeARBED. La 6 mai 1992, Comisia a adresat o comunicare privind obiecțiunile întreprinderilor în cauză, printre care TradeARBED, însă nu și ARBED. TradeARBED a participat de asemenea la o audiere care a avut loc între 11 și 14 ianuarie 1993.

20      Prin Decizia 94/215/CECO din 16 februarie 1994 privind procedura de aplicare a articolului 65 [CO] acordurilor și a practicilor concertate în care sunt implicați producători europeni de bare (JO L 116, p. 1, denumită în continuare „decizia inițială”), Comisia a constatat participarea a 17 întreprinderi siderurgice europene, printre care TradeARBED, la o serie de acorduri, de decizii și de practici concertate de stabilire a prețurilor, de împărțire a piețelor și de schimb de informații confidențiale privind piața comunitară a barelor, cu încălcarea articolului 65 alineatul (1) CO, și a aplicat amenzi pentru 14 întreprinderi din acest sector, printre care ARBED (11 200 000 ECU) pentru încălcări săvârșite în perioada cuprinsă între 1 iulie 1988 și 31 decembrie 1990.

21      Potrivit considerentului (322) al deciziei inițiale:

„Numai TradeARBED a participat la diversele acorduri și practici, însă TradeARBED este o societate de vânzări care, în schimbul unui comision, distribuie pentru societatea sa mamă ARBED în mod special bare. Pentru serviciile sale, TradeARBED percepe un procentaj scăzut din prețul de vânzare. Pentru a asigura egalitatea de tratament, prezenta decizie se adresează ARBED, societatea producătoare de bare în grupul ARBED, iar cifra de afaceri corespunzătoare produselor în cauză este cifra de afaceri realizată de ARBED, iar nu cea realizată de TradeARBED.”

22      Prin Hotărârea din 11 martie 1999, ARBED/Comisia (T‑137/94, Rec., p. II‑303), Tribunalul a respins în mare parte acțiunea în anulare formulată de ARBED împotriva deciziei inițiale, reducând în același timp la 10 000 000 de euro cuantumul amenzii aplicate acesteia prin articolul 4 din această decizie.

23      Prin Hotărârea din 2 octombrie 2003, ARBED/Comisia (C‑176/99 P, Rec., p. I‑10687), Curtea a anulat respectiva hotărâre a Tribunalului, precum și decizia inițială în măsura în care o privește pe ARBED. Conform punctelor 21-24 din această hotărâre:

„21.      Având în vedere importanța comunicării privind obiecțiunile, aceasta trebuie să precizeze în mod neechivoc persoana juridică susceptibilă să i se aplice amenzi și trebuie să fie adresată acesteia din urmă (a se vedea Hotărârea din 16 martie 2000, Compagnie maritime belge transports și alții/Comisia, C‑395/96 P și C‑396/96 P, Rec., p. I‑1365, punctele 143 și 146).

22.      Este cert că în prezenta cauză comunicarea privind obiecțiunile nu precizează că amenzile ar putea fi aplicate [ARBED]. În plus, astfel cum a subliniat Tribunalul la punctul 101 din hotărârea atacată, [ARBED] nu este destinatara comunicării privind obiecțiunile și din acest motiv i s‑a refuzat dreptul de acces la dosar.

23.      Deși nu se contestă faptul că [ARBED] a avut cunoștință de comunicarea privind obiecțiunile adresată filialei sale TradeARBED și de continuarea procedurii împotriva acesteia din urmă, din acest element nu se poate deduce că nu a fost încălcat dreptul la apărare al [ARBED]. Astfel, o neclaritate care ar fi putut fi înlăturată în mod legal numai printr‑o nouă comunicare privind obiecțiunile adresată [ARBED] s‑a menținut până la finalizarea procedurii administrative în ceea ce privește persoana juridică plătitoare a amenzilor.

24.      Din aceste considerații rezultă că în mod neîntemeiat Tribunalul a concluzionat la punctul 102 din hotărârea atacată, ținând seama de împrejurările cauzei, că lipsa comunicării privind obiecțiunile adresată [ARBED] nu este de natură să determine anularea deciziei în litigiu în ceea ce o privește pe [ARBED] pentru încălcarea dreptului la apărare.”

24      În urma acestei anulări, Comisia a hotărât să inițieze o nouă procedură cu privire la comportamentele anticoncurențiale care au făcut obiectul deciziei inițiale. La 8 martie 2006, Comisia a adresat ARBED, TradeARBED și ProfilARBED (denumite în continuare, împreună, „reclamantele”) o comunicare privind obiecțiunile prin care le‑a informat cu privire la intenția sa de a adopta o decizie prin care să fie declarate răspunzătoare în solidar pentru încălcările în cauză. La 20 aprilie 2006, reclamantele au răspuns la această comunicare privind obiecțiunile.

 Decizia atacată

25      La 8 noiembrie 2006, Comisia a adoptat Decizia C (2006) 5342 final privind procedura de aplicare a articolului 65 [CO] acordurilor și practicilor concertate în care sunt implicate producători europeni de bare (Cazul COMP/F/38.907 – Bare de oțel) (denumită în continuare „decizia atacată”) al cărei rezumat este publicat în Jurnalul Oficial din 13 septembrie 2008 (JO C 235, p. 4).

26      Preambulul deciziei atacate are următorul cuprins:

„având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului și în special articolul 65,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene,

având în vedere Regulamentul [nr. 1/2003], și în special articolul 7 alineatul (1) și articolul 23 alineatul (2),

[…]”

27      În ceea ce privește consecințele juridice rezultate din expirarea Tratatului CECO la 23 iulie 2002, Comisia a indicat în cuprinsul considerentului (292) al deciziei atacate că acest fapt nu determină încetarea competenței sale de a sancționa încălcările normelor privind concurența în sectoarele vizate de acest tratat. În cuprinsul considerentelor (293)-(295) ale deciziei atacate, Comisia și‑a justificat această afirmație prin împrejurarea că Tratatul CECO și Tratatul CE aparțin unei ordini juridice unice, întemeiate pe tratatele de instituire a Uniunii Europene și a diferitelor Comunități. Comisia a făcut trimitere în special la Avizul Curții 1/91 din 14 decembrie 1991 (Rec., p. I‑6079, punctul 21), precum și la articolul 305 alineatul (1) CE, dispoziție care ar stabili o „relație lex generalis/lex specialis” între Tratatele CE și CECO. Astfel, Comisia a subliniat că, după expirarea Tratatului CECO, sectoarele care au făcut obiectul acestui tratat sunt supuse normelor din Tratatul CE.

28      Cu privire la competența sa pentru aplicarea normelor de concurență din Tratatul CECO, ulterior expirării sale, unor încălcări săvârșite înaintea acestei date, în special în împrejurările cauzei, în considerentele (297) și (298) ale deciziei atacate, Comisia a făcut trimitere la punctul 31 din Comunicarea din 18 iunie 2002 pentru a sublinia că în această privință trebuie să se facă distincție între normele de procedură și normele de drept substanțial. În cuprinsul considerentelor (299)-(301) ale deciziei atacate, Comisia a arătat în continuare:

„(299) Mai întâi, în ceea ce privește chestiunile de procedură, rezultă dintr‑un principiu general al dreptului comunitar, astfel cum a fost reluat în Comunicarea [din 18 iunie 2002] și recunoscut de Curte în [Hotărârea din 12 noiembrie 1981, Salumi și alții, 212/80-217/80, Rec., p. 2735, punctul 9, și în Hotărârea din 6 iulie 1993, CT Control (Rotterdam) și JCT Benelux/Comisia, C‑121/91 și C‑122/91, Rec., p. I‑3873, punctul 22], că normele de procedură aplicabile sunt cele în vigoare în momentul în care este adoptată măsura în discuție. Din acest motiv, principiul impune ca normele de procedură din Tratatul CE în vigoare în prezent să fie aplicabile după expirarea Tratatului CECO. [Decizia atacată] a fost adoptată, așadar, conform normelor de procedură din Tratatul CE, în special Regulamentul [nr. 1/2003]. Articolul 7 alineatul (1) din regulamentul menționat prevede […] competența Comisiei pentru constatarea încălcărilor normelor privind concurența săvârșite de întreprinderi. Articolul 23 alineatul (2) din regulamentul menționat îi permite acesteia să impună sancțiuni pentru astfel de încălcări.

(300) În ceea ce privește competența Comisiei de a adopta prezenta decizie, o astfel de competență decurge din succedarea, în cadrul ordinii juridice unice, a articolului 81 CE ca lex generalis articolului 65 [CO] ca lex specialis la expirarea acestui din urmă tratat. Ținând seama de echivalența substanțială a acestor norme materiale în cadrul limitei jurisdicționale create de criteriul afectării comerțului dintre statele membre prevăzut la articolul 81 CE și al identității organului competent, și anume Comisia, pentru aplicarea acestor două norme în temeiul ambelor tratate […], succedarea normelor presupune de asemenea competența Comisiei, în temeiul articolului 7 alineatul (1) și al articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul [nr. 1/2003], de a iniția o procedură de aplicare a articolului 65 [CO], de a constata o încălcare a articolului menționat, de a face să înceteze încălcarea astfel constatată și de a aplica o amendă pentru a sancționa încălcarea respectivă.

(301) În continuare, în ceea ce privește normele de drept substanțial, faptul că dreptul material aplicabil rămâne cel în vigoare în momentul săvârșirii încălcării, indiferent de data aplicării acestuia, în limita principiului lex mitior recunoscut de Curte în [Hotărârea din 3 mai 2005, Berlusconi și alții, C‑387/02, C‑391/02 și C‑403/02, Rec., p. I‑3565, punctul 69], în cazul în care acesta este aplicabil procedurilor de impunere a amenzilor administrative pentru încălcările normelor privind concurența […], este un principiu general de drept, astfel cum a fost reluat de Comunicarea [din 18 iunie 2002] și recunoscut de Curte în [Hotărârea Salumi și alții, citată anterior, punctul 9, și în Hotărârea CT Control (Rotterdam) și JCT Benelux/Comisia, citată anterior, punctul 22].”

29      În cuprinsul considerentelor (302)-(304) ale deciziei atacate, Comisia a expus motivele pentru care consideră în prezentul caz că aplicarea articolului 65 CO este conformă cu principiul lex mitior.

30      În sfârșit, în cuprinsul considerentelor (305) și (306) ale deciziei atacate, Comisia a respins argumentele invocate de reclamante în răspunsul acestora la comunicarea privind obiecțiunile pentru a contesta competența Comisiei de a adopta decizia menționată.

31      În ceea ce privește determinarea celor trei persoane juridice destinatare ale deciziei atacate, astfel cum sunt identificate în cuprinsul considerentelor (1) și (455), Comisia a precizat următoarele în cuprinsul considerentului (2):

„Printre societățile menționate în cuprinsul considerentului (1), [TradeARBED] a participat, cu încălcarea articolului 65 alineatul (1) [CO], la o serie de acorduri și practici concertate […] [ARBED] și [ProfilARBED] răspund la rândul lor în solidar cu [TradeARBED] pentru aceste încălcări, în măsura în care toate aceste societăți aparțin întreprinderii controlate inițial de [ARBED], ulterior de Arcelor SA.”

32      Pe de altă parte, Comisia a amintit în cuprinsul considerentului (453) al deciziei atacate că a adresat o comunicare privind obiecțiunile „nu numai entității juridice care a participat direct la încălcare, și anume [TradeARBED], ci și celorlalte două entități juridice membre ale aceluiași grup economic, și anume [ARBED] și [ProfilARBED], cărora li [s‑ar putea] imputa comportamentul [TradeARBED]”.

33      Referitor în special la ARBED, Comisia a justificat imputarea încălcării în cuprinsul considerentelor (458) și (460)-(468) ale deciziei atacate, în modul următor:

„(458) Cu titlu introductiv, trebuie să se arate că după concentrarea [ARBED], Usinor și Aceralia în cadrul grupului Arcelor în 2001 […], grupul coordonat de [ARBED] nu mai există în prezent sub forma de la data faptelor imputate.

[…]

(460) Potrivit jurisprudenței constante a Curții [Hotărârea din 16 noiembrie 2000, Stora Kopparbergs Bergslags/Comisia (C‑286/98 P, Rec., p. I‑9925, punctul 29)], în cazul deținerii de către societatea‑mamă a întregului capital al filialei sale, Comisia este îndreptățită să considere că societatea‑mamă a exercitat efectiv o influență determinantă asupra comportamentului filialei.

(461) Referitor la condițiile de fond care justifică o astfel de imputare a răspunderii, trebuie să se sublinieze mai întâi că asemenea interdicției de la articolul 81 alineatul (1) [CE], cea prevăzută la articolul 65 alineatul (1) [CO] este adresată în special «întreprinderi[lor]». Or, din jurisprudența Tribunalului [a se vedea Hotărârea din 10 martie 1992, Shell/Comisia, T‑11/89, Rec., p. II‑757] rezultă că noțiunea de întreprindere în sensul articolului 81 [CE] include entități economice care constau, fiecare, într‑o organizare unitară de elemente personale, materiale și imateriale, ce urmărește în mod durabil un scop economic determinat, organizare care poate contribui la săvârșirea unei încălcări vizate de această dispoziție (a se vedea Hotărârea Curții din 12 iulie 1984, Hydrotherm, 170/83, Rec., p. 2999, punctul 11, și Hotărârea Tribunalului din 12 ianuarie 1995, Viho/Comisia, T‑102/92, Rec., p. II‑17, punctul 50, menținută prin Hotărârea Curții din 24 octombrie 1996, Viho/Comisia, C‑73/95 P, Rec., p. I‑5457, punctele 15-18).

(462) În prezentul caz, [TradeARBED] este o filială deținută integral de [ARBED]. În ședința desfășurată la Tribunal în cauza T‑137/94, avocatul reclamantei a precizat că [TradeARBED] este o societate de vânzări care distribuie produse siderurgice, în special bare, produse de [ARBED] […] În plus, sediul social al [ARBED] era situat la aceeași adresă cu [TradeARBED], iar cele două societăți utilizau aceeași centrală telefonică și același număr de fax. Avocatul [TradeARBED] s‑a prezentat drept consilierul [ARBED] și al [TradeARBED], fără nicio distincție. Doi reprezentanți ai [ARBED] au asistat [TradeARBED] la audierea administrativă care a avut loc între 11 și 14 ianuarie 1993 [Hotărârea din 11 martie 1999, ARBED/Comisia, citată anterior, punctele 96 și 97]. Comportamentul [TradeARBED] pe piața barelor depindea în consecință de societatea sa mamă [ARBED]. În momentul săvârșirii încălcărilor, instalațiile de producere a barelor de oțel, care sunt produsul relevant în prezenta cauză, aparțineau [ARBED]. Așadar, nu există nicio îndoială că [ARBED] exercita o influență determinantă asupra [TradeARBED].

(463) În răspunsurile formulate de fiecare dintre ele la comunicarea privind obiecțiunile din 8 martie 2006, persoanele juridice destinatare ale prezentei decizii susțin că nu s‑a făcut dovada de către Comisie cu privire la participarea [ARBED], care ar justifica sancționarea acesteia din urmă. În plus, acestea consideră că sancționarea [TradeARBED] și a [ARBED] în prezenta decizie ar conduce la formularea unor concluzii «total opuse și ireconciliabile» cu cele reținute de Comisie în [decizia inițială].

(464) În această privință, trebuie amintit că simplul fapt că [TradeARBED] a participat în mod direct și concret la încălcare nu exclude răspunderea societății sale mamă care exercita o influență determinantă asupra acesteia. În continuare, trebuie să se sublinieze că, în prezenta decizie, Comisia concluzionează că, deși numai [TradeARBED] a participat în mod direct la încălcările menționate, nu este mai puțin adevărat că, astfel cum Comisia a concluzionat deja în [decizia inițială], comportamentul [TradeARBED] poate fi imputat [ARBED] din cauza influenței determinante exercitate de [ARBED] asupra sa. Pentru acest motiv, concluziile Comisiei din prezenta decizie nu sunt sub nicio formă contrare sau ireconciliabile cu cele din [decizia inițială].

(465) Persoanele juridice destinare ale prezentei decizii consideră în plus că principiul egalității de tratament ar fi încălcat de Comisie în cazul în care, pentru a stabili imputabilitatea încălcării în prezenta decizie, ar substitui criteriului participării la încălcare, pe care l‑a utilizat în cazul întreprinderilor membre ale înțelegerii sancționate în [decizia inițială], criteriul exercitării unei influențe determinante de societatea‑mamă.

(466) În această privință, trebuie amintit că, în cuprinsul considerentului (322) al [deciziei] sale [inițiale], Comisia a declarat că: «Numai TradeARBED a participat la diversele acorduri și practici, însă TradeARBED este o societate de vânzări care, în schimbul unui comision, distribuie pentru societatea sa mamă ARBED în mod special bare. Pentru serviciile sale, TradeARBED percepe un procentaj scăzut din prețul de vânzare. Pentru a asigura egalitatea de tratament, prezenta decizie se adresează [ARBED], societatea producătoare de bare în grupul ARBED, iar cifra de afaceri corespunzătoare produselor în cauză este cifra de afaceri realizată de ARBED, iar nu cea realizată de TradeARBED». În ceea ce privește celelalte întreprinderi sancționate în [decizia inițială], Comisia a imputat răspunderea după criteriul următor: «în cazul în care mai mult de o societate dintr‑un grup a luat parte la încălcările descrise mai sus, întreprinderile de producție sunt destinatare ale prezentei decizii, având în vedere că acestea au cel mai mult de câștigat din informațiile anticipate privind prețurile și cantitățile» [decizia inițială, considerentul (319)].

(467) Potrivit unei jurisprudențe consacrate [Hotărârea Curții din 31 martie 1993, Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia (C‑89/85, C‑104/85, C‑114/85, C‑116/85, C‑117/85 și C‑125/85-C‑129/85, Rec., p. I‑1307), și Hotărârea Curții din 13 aprilie 2000, Karlsson și alții (C‑292/97, Rec., p. I‑2737, punctul 39), Hotărârea Tribunalului din 6 martie 2003, Westdeutsche Landesbank Girozentrale și Land Nordrhein‑Westfalen/Comisia (T‑228/99 și T‑233/99, Rec., p. II‑435, punctul 272), și Hotărârea Tribunalului din 5 aprilie 2006, Deutsche Bahn/Comisia (T‑351/02, Rec., p. II‑1047)], «principiul egalității interzice ca situații comparabile să fie tratate în mod diferit, implicând un dezavantaj pentru anumiți operatori în raport cu alții, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv».

(468) În cazul de față, nu există nicio îndoială că, în conformitate cu principiul egalității de tratament, Comisia aplică un criteriu obiectiv, și anume criteriul producerii de către societăți de bare de oțel, pentru a determina întreprinderile cărora le sunt imputabile încălcările. S‑ar putea sublinia a contrario că, în cazul în care Comisia ar înțelege să impute amenda numai în funcție de criteriul participării directe și, prin urmare, să calculeze amenda în funcție de cifra de afaceri realizată de [TradeARBED], care nu percepe pentru serviciile sale decât un procentaj redus din prețul de vânzare, spre deosebire de celelalte întreprinderi sancționate în [decizia] sa [inițială], ar crea o discriminare împotriva acestora din urmă. Întreprinderile destinatare ale prezentei decizii nu pot, prin urmare, să invoce în mod valabil o încălcare a egalității de tratament a întreprinderilor sancționate.”

34      În special, referitor la ProfilARBED, Comisia a justificat imputarea încălcării în cuprinsul considerentelor (470)-(472) ale deciziei atacate, după cum urmează:

„(470) [ProfilARBED] a fost constituită în noiembrie 1992 ca filială deținută integral de [ARBED], iar instalațiile de producție pentru produse lungi de oțel cu carbon, inclusiv bare […], au fost transferate de la [ARBED] către [ProfilARBED]. În consecință, [ProfilARBED] a continuat activitățile industriale și economice ale [ARBED], care a încetat să producă oțel în urma acestui transfer […]

(471) În măsura în care [ProfilARBED] este succesoarea [ARBED], din punct de vedere economic, în ceea ce privește activitățile sale industriale și comerciale în domeniul barelor, în cadrul grupului coordonat de [ARBED] (devenit ulterior grupul Arcelor), Comisia poate să inițieze o procedură împotriva [ProfilARBED] în temeiul răspunderii acesteia pentru încălcările în cauză în prezenta decizie.

(472) Astfel, în cauza «Ciment» [Hotărârea Curții din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia (C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctele 354-361)], Curtea s‑a pronunțat în sensul că în mod întemeiat Comisia a considerat răspunzătoare o societate pentru încălcările săvârșite de o altă societate, care aparținea aceluiași grup și ale cărei activități economice în sectorul cimentului au fost transferate către prima societate. În opinia Curții, faptul că cea de a doua societate a continuat să existe ca persoană juridică după transfer nu a anulat această concluzie. Conform hotărârii pronunțate în cauza «Ciment», întrucât [ProfilARBED] a succedat [ARBED] în ceea ce privește activitățile industriale și economice ale acesteia din urmă în sectorul producției de bare, i se poate imputa răspunderea pentru încălcările în cauză în prezentul caz. Faptul că [ARBED] continuă să existe ca persoană juridică nu anulează această concluzie. În plus, orice altă concluzie ar însemna să se permită eludarea normelor dreptului comunitar al concurenței, întrucât unele întreprinderi ar putea evita astfel să își asume răspunderea pentru încălcările săvârșite prin transferarea activităților în litigiu către o altă societate din același grup. Pentru acest motiv, prezenta decizie se adresează și [ProfilARBED].”

35      În ceea ce privește eventuala prescripție a competenței sale de a aplica amenzi, Comisia a subliniat în cuprinsul considerentelor (446)-(452) ale deciziei atacate următoarele:

„(446) Pentru a determina normele de prescripție aplicabile în prezentul caz în materie de aplicare a amenzilor, nu este necesar să se stabilească dacă normele privind prescripția sunt de procedură, cu consecința că ar fi aplicabile dispozițiile în materie din Regulamentul [nr. 1/2003], sau dacă normele privind prescripția sunt de drept substanțial, cu consecința că ar fi aplicabile dispozițiile [Deciziei nr. 715/78], în măsura în care acestea sunt în esență identice […]

(447) […] Comisia a efectuat verificări în sectorul barelor de oțel la 16, la 17 și la 18 ianuarie 1991, data la care consideră că a încetat încălcarea. La 6 februarie 1992, Comisia a adresat [TradeARBED] o comunicare privind obiecțiunile. În special la 26 noiembrie 1993, au fost trimise scrisori conținând cereri de informații la [TradeARBED] și la serviciul juridic al [ARBED] prin care se solicita [ARBED] să îi comunice valoarea vânzărilor realizate de [ARBED] în cadrul CECO între lunile ianuarie și septembrie 1993. La 16 februarie 1994, Comisia a adoptat [decizia inițială], aplicând [ARBED] o amendă pentru participarea [TradeARBED] la încălcările articolului 65 din Tratatul CECO. La 8 aprilie 1994, [ARBED] a introdus o acțiune la Tribunal împotriva acestei decizii. La 11 martie 1999, Tribunalul a pronunțat o hotărâre în cauza T‑137/94, ARBED/Comisia. La 11 mai 1999, [ARBED] a introdus recurs la Curte împotriva acestei hotărâri. La 20 octombrie 2003, Curtea a anulat hotărârea în cauza T‑137/94. La 8 martie 2006, Comisia a hotărât să inițieze o nouă procedură împotriva comportamentului anticoncurențial care a făcut obiectul [deciziei inițiale] adresând [ARBED, TradeARBED și ProfilARBED] o nouă comunicare privind obiecțiunile care s‑a finalizat cu adoptarea prezentei decizii.

(448) Având în vedere considerațiile precedente, Comisia constată că [ARBED] nu poate invoca prescripția în măsura în care adoptarea prezentei decizii nu are loc în afara termenului în care Comisia poate aplica o amendă în conformitate cu dispozițiile amintite în cuprinsul considerentului (446). Astfel, fără a face vorbire despre actele de investigare și de cercetare adresate altor întreprinderi, fiecare dintre cererile de informații trimise [ARBED] la 26 noiembrie 1993 și [decizia inițială] constituie acte de întrerupere a prescripției de la care termenul de prescripție curge din nou pentru toate societățile care alcătuiesc unitatea economică controlată de [ARBED]. În continuare, termenul de prescripție a fost suspendat în conformitate cu articolul 3 din Decizia [nr. 715/78], prima oară prin introducerea de către [ARBED] la 11 mai 1994 a unei acțiuni împotriva [deciziei inițiale] la Tribunal, care a pronunțat o hotărâre la 11 martie 1999, apoi, a doua oară, prin introducerea la 11 mai 1999 a unui recurs la Curte, care a pronunțat o hotărâre la 20 octombrie 2003. Ulterior acestei suspendări, prescripția de cinci ani a fost din nou întreruptă atunci când Comisia a adoptat comunicarea privind obiecțiunile la 8 martie 2006. În continuare, trebuie să se constate că prezenta decizie este adoptată în termenul de prescripție de zece ani care începe să curgă de la încetarea încălcării în 1990, acesta fiind suspendat timp de zece ani cât au durat procedurile inițiate de [ARBED] succesiv la Tribunal și la Curte. În consecință, și contrar susținerilor părților în răspunsurile date de fiecare dintre ele la comunicarea privind obiecțiunile din 8 martie 2006, nu există nicio îndoială că [ARBED] nu poate invoca prescripția în materia aplicării amenzilor.

(449) În plus, normele în materie de prescripție nu împiedică nici aplicarea unei amenzi [TradeARBED] în măsura în care acțiunile formulate de [ARBED] la Tribunal și la Curte împotriva [deciziei inițiale] au suspendat termenul de prescripție și pentru [TradeARBED]. În prezentul caz, ultimul act de întrerupere a prescripției pentru [TradeARBED] este comunicarea privind obiecțiunile adresată la 8 martie 2006, după suspendarea termenului de prescripție pe întreaga durată a acțiunilor inițiate de [ARBED] la Tribunal și la Curte.

(450) Astfel, după cum prevăd articolul 3 din Decizia [nr. 715/78] și articolul 25 din Regulamentul [nr. 1/2003], termenul de prescripție a acțiunii se suspendă pe durata în care decizia Comisiei face obiectul unor acțiuni pendinte la Curte.

(451) Prin urmare, Comisia consideră că suspendarea prescripției determinată de inițierea unei acțiuni de către o întreprindere la Tribunal și la Curte se aplică atât entității juridice care este parte în proces, cât și tuturor celorlalte entități juridice care fac parte din aceeași unitate economică, indiferent de entitatea juridică ce a inițiat aceste proceduri. În această privință, trebuie să se remarce mai întâi că articolul 3 din Decizia [nr. 715/78] nu se opune unei astfel de interpretări. În continuare, trebuie să se sublinieze că, în caz contrar, Comisia nu ar fi în măsură să remedieze erorile de procedură pe care le‑ar putea săvârși, în pofida dreptului de a adopta o nouă decizie, drept recunoscut de Curte în cauza PVC II. Astfel, din moment ce [decizia inițială] făcea obiectul unei acțiuni la Tribunal, apoi la Curte, în temeiul principiului bunei administrări, Comisia nu putea să adopte în mod legal o nouă decizie de a sancționare a [TradeARBED] în timp ce acțiunea inițiată de [ARBED] era pendinte. Acest fapt este cu atât mai flagrant, cu cât în cursul procedurii [ARBED], nu se limitase să invoce numai motive de procedură, ci a invocat și motive de fond în ceea ce privește participarea [TradeARBED] la încălcările imputate. Prin urmare, nu există îndoială că, pentru aceleași motive ca [ARBED], [TradeARBED] nu poate să beneficieze de prescripția în materie de aplicare a amenzilor.

(452) În sfârșit, trebuie să se sublinieze că argumentele expuse în cuprinsul considerentului (449) și al următoarelor în ceea ce privește [ARBED] se aplică în mod necesar [ProfilARBED], care este succesoarea [ARBED] din punct de vedere economic.”

36      Conform articolului 1 din decizia atacată:

„Întreprinderea alcătuită din [ARBED, TradeARBED și ProfilARBED] a participat, cu încălcarea articolului 65 alineatul (1) [CO], la o serie de acorduri și de practici concertate care au avut ca obiect sau ca efect stabilirea prețurilor, atribui[rea] de cote și schimbul de informații la scară largă privind piața comunitară a barelor. Participarea întreprinderii astfel alcătuite la aceste încălcări este stabilită la perioada cuprinsă între 1 iulie 1988 și 16 ianuarie 1991.”

37      Conform prevederilor articolului 2 din decizia atacată, „[s]e aplică o amendă de 10 milioane de euro [ARBED, TradeARBED și ProfilARBED] în solidar pentru încălcările menționate la articolul 1”.

 Procedura și concluziile părților

38      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 27 decembrie 2006, reclamantele au introdus prezenta acțiune, pe de o parte, în temeiul articolelor 33 CO și 36 CO și, pe de altă parte, în temeiul articolelor 229 CE și 230 CE.

39      Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, judecătorul raportor a fost repartizat la Camera a șaptea, căreia, în consecință, i‑a fost repartizată prezenta cauză.

40      Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a șaptea) a decis deschiderea procedurii orale.

41      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 5 noiembrie 2008.

42      Reclamantele solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate;

–        în subsidiar, anularea articolului 2 din decizia menționată, în măsura în care li se aplică o sancțiune pecuniară, sau reducerea drastică a acestei sancțiuni;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

43      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

44      Reclamantele invocă, în esență, patru motive în susținerea concluziilor formulate. Primul motiv este întemeiat pe lipsa de temei juridic al deciziei atacate și pe un abuz de putere. Al doilea motiv este întemeiat pe încălcarea normelor referitoare la imputarea încălcărilor, întrucât prin decizia atacată s‑ar imputa celor trei societăți afiliate răspunderea comportamentului uneia dintre ele, fără ca celelalte două să fi participat la acesta. Al treilea motiv este întemeiat pe încălcarea normelor în materie de prescripție. Al patrulea motiv, invocat în subsidiar, este întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare, întrucât decizia atacată ar fi fost pronunțată într‑un termen excesiv de lung.

 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe lipsa de temei juridic al deciziei atacate și pe un abuz de putere

 Argumentele părților

45      Reclamantele își organizează primul motiv în două aspecte.

46      În cadrul primului aspect al motivului, reclamantele susțin că, prin aplicarea articolului 65 CO după data expirării Tratatului CECO, Comisia a încălcat articolul 97 CO și a săvârșit un abuz de putere. Astfel, în opinia acestora, expirarea tratatului respectiv la 23 iulie 2002 a determinat în mod necesar încetarea competenței Comisiei de a aplica această dispoziție, contrar afirmațiilor din cuprinsul considerentului (292) al deciziei atacate.

47      Împrejurarea invocată în cuprinsul considerentului (293) al deciziei atacate, și anume că Tratatele CE și CECO aparțin unei ordini juridice unice, întemeiate pe tratatele de instituire a Uniunii Europene și a diferitelor Comunități, ar fi lipsit de relevanță în această privință. Desigur, instituțiile ar avea obligația să elaboreze o interpretare coerentă a diferitelor tratate. Totuși, aceasta nu ar justifica în niciun caz asigurarea de către Comisie a unei „supraviețuiri” a Tratatului CECO în afara duratei acestuia, din moment ce nu este prevăzută de dispozițiile acestui tratat. În acest sens, reclamantele invocă în mod special Avizul 1/91 al Curții, citat anterior, punctul 29.

48      În cadrul celui de al doilea aspect al motivului, reclamantele susțin că, prin întemeierea competenței sale de adopta o decizie de aplicare a articolului 65 CO pe un regulament care nu îi atribuie competențe decât pentru aplicarea articolelor 81 CE și 82 CE, Comisia a încălcat Regulamentul nr. 1/2003 și a săvârșit un abuz de putere.

49      În ceea ce privește normele de procedură aplicabile în cauză, reclamantele critică în special afirmația cuprinsă în considerentul (299) al deciziei atacate, potrivit căreia articolul 7 alineatul (1) și articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 atribuie Comisiei competența de a constata și de a sancționa „încălcări ale normelor de concurență”. Dimpotrivă, din articolul 4 din acest regulament ar reieși că atribuirea de competențe Comisiei, prin acest regulament, are loc numai pentru a‑i permite să investigheze încălcările articolelor 81 CE și 82 CE.

50      Reclamantele arată de asemenea că Regulamentul nr. 1/2003 a fost adoptat după expirarea Tratatului CECO. Întrucât în acest regulament competențele Comisiei nu au fost extinse la aplicarea articolului 65 CO, Consiliul ar fi reținut, în mod întemeiat în opinia reclamantelor, că nu are competența să prelungească durata acestui tratat, deoarece această prerogativă aparține în exclusivitate autorilor tratatului menționat, iar nu instituțiilor create prin acesta.

51      În ceea ce privește argumentul întemeiat de Comisie pe Comunicarea din 18 iunie 2002, reclamantele subliniază că repetarea unei poziții de principiu nu este suficientă pentru justificarea acesteia.

52      În replica formulată, reclamantele adaugă că, presupunând chiar că Regulamentul nr. 1/2003 ar putea fi interpretat în sensul că vizează și procedurile întemeiate pe articolul 65 CO, aceasta nu poate determina o modificare a domeniului de aplicare al Tratatului CECO și, în special, al articolului 97 din acesta. Astfel, din ierarhia normelor ar rezulta că un regulament al Consiliului nu poate modifica un tratat. Aceasta cu atât mai mult cu cât articolul 95 CO prevedea o procedură specifică ce urma să fie respectată în cazul în care s‑ar considera necesară o modificare a Tratatului CECO pentru a acoperi cazurile neprevăzute de acesta.

53      În ceea ce privește normele de drept substanțial, reclamantele consideră inaplicabil în cauză principiul general de drept invocat în cuprinsul considerentului (301) al deciziei atacate, potrivit căruia dreptul material aplicabil rămâne cel în vigoare la momentul săvârșirii încălcării, indiferent de data aplicării. Astfel, în prezenta cauză nu ar fi vorba despre o modificare a unui text legislativ de către autorul său, ci de o inițiativă a instituției care are sarcina de a pune în aplicare norma de drept prin care se urmărește prelungirea existenței acestei norme după data expirării stabilită în mod expres de autorul său. În cazul de față, Tratatul CECO ar fi expirat la 23 iulie 2002, conform articolului 97, fără ca autorii săi să fi luat vreo măsură menită să mențină în vigoare unele dintre dispozițiile sale. Oricare ar fi regretele pe care le‑ar putea cauza această situație Comisiei, aceasta nu ar fi autorizată să se substituie autorilor respectivi, menținând articolul 65 CO în vigoare.

54      În replica formulată, reclamantele adaugă că, deși toate comportamentele anterioare datei de 23 iulie 2002 continuă să fie guvernate de Tratatul CECO, ele sunt guvernate de toate dispozițiile acestui tratat, inclusiv de articolul 97, care împiedică orice aplicare a acestuia după această dată.

55      Comisia contestă argumentele reclamantelor dezvoltând o argumentare analogă cu cea din decizia atacată.

 Aprecierea Tribunalului

56      Cele două aspecte ale motivului trebuie examinate împreună.

57      Tribunalul amintește că tratatele comunitare au instituit o ordine juridică unică (a se vedea în acest sens Avizul Curții 1/91, citat anterior, punctul 21, Hotărârea Tribunalului din 27 iunie 1991, Stahlwerke Peine‑Salzgitter/Comisia, T‑120/89, Rec., p. II‑279, punctul 78), în cadrul căreia, astfel cum reiese din articolul 305 alineatul (1) CE, Tratatul CECO constituia un regim specific care deroga de la normele cu vocație generală stabilite de Tratatul CE.

58      În temeiul articolului 97 din Tratatul CECO, acest tratat a ieșit din vigoare la 23 iulie 2002. În consecință, la 24 iulie 2002, sfera de aplicare a regimului general care rezultă din Tratatul CE s‑a extins la sectoarele care erau inițial guvernate de Tratatul CECO.

59      Deși succedarea cadrului juridic al Tratatului CECO de către cel al Tratatului CE a determinat, începând cu 24 iulie 2002, o modificare a temeiurilor juridice, a procedurilor și a normelor de drept substanțial aplicabile situațiilor guvernate anterior de Tratatul CECO, această modificare se înscrie în contextul unității și al continuității ordinii juridice comunitare și a obiectivelor sale (Hotărârea Tribunalului din 12 septembrie 2007, González y Díez/Comisia, T‑25/04, Rep., p. II‑3121, punctul 55).

60      În această privință, trebuie arătat că instaurarea și menținerea unui regim de liberă concurență, în cadrul căruia sunt asigurate condițiile normale de concurență și care este în special la originea regulilor în materie de înțelegeri între întreprinderi, constituie unul dintre obiectivele esențiale atât ale Tratatului CE (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 29 iunie 2006, SGL Carbon/Comisia, C‑308/04 P, Rec., p. I‑5977, punctul 31), cât și ale Tratatului CECO (a se vedea în acest sens Avizul Curții 1/61 din 13 decembrie 1961, Rec., p. 505, 519, și Hotărârea Tribunalului din 11 martie 1999, Thyssen Stahl/Comisia, T‑141/94, Rec., p. II‑347, punctele 265 și 299-304).

61      În acest context, deși normele din Tratatele CECO și CE care guvernează disciplina în materie de înțelegeri între întreprinderi se deosebesc într‑o anumită măsură, trebuie subliniat că noțiunile de acorduri și de practici concertate în sensul articolului 65 alineatul (1) CO corespund noțiunilor de acorduri și de practici concertate în sensul articolului 81 CE și aceste două dispoziții au fost interpretate în același mod de instanța comunitară (a se vedea în acest sens Hotărârea Thyssen Stahl/Comisia, citată anterior, punctele 262-272 și 277). Astfel, urmărirea obiectivului de concurență nedenaturată în sectoarele aparținând inițial pieței comune a cărbunelui și oțelului nu este întreruptă prin expirarea Tratatului CECO, acest obiectiv fiind urmărit în egală măsură în cadrul Tratatului CE, de aceeași instituție, și anume Comisia, autoritatea administrativă care are sarcina punerii în aplicare și a dezvoltării politicii concurenței în interesul general al Comunității (a se vedea, în acest sens și prin analogie, Hotărârea González y Díez/Comisia, citată anterior, punctul 55).

62      Pe de altă parte, în conformitate cu un principiu comun sistemelor juridice ale statelor membre, ale căror origini pot fi reconstituite până la dreptul roman, în caz de modificare a legislației, este necesar să se asigure continuitatea structurilor juridice, în afară de cazul în care legiuitorul își exprimă voința în sens contrar (Hotărârea Curții din 25 februarie 1969, Klomp, 23/68, Rec., p. 43, punctul 13). Tribunalul observă că, în hotărârea menționată, Curtea a aplicat acest principiu, deși era în discuție o modificare a dreptului comunitar primar produsă ca efect al tratatului de fuziune.

63      Continuitatea ordinii juridice comunitare și a obiectivelor care îi guvernează funcționarea impun astfel ca, în calitate de succesoare a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului și în cadrul procedural care îi este propriu, Comunitatea Europeană să asigure, în privința situațiilor născute sub imperiul Tratatului CECO, respectarea drepturilor și a obligațiilor care se impuneau eo tempore atât statelor membre, cât și particularilor în temeiul Tratatului CECO și al normelor adoptate pentru aplicarea acestuia. Această cerință se impune cu atât mai mult în măsura în care denaturarea concurenței care rezultă din nerespectarea regulilor în materie de înțelegeri între întreprinderi poate să își extindă efectele în timp după expirarea Tratatului CECO, sub imperiul Tratatului CE (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Curții din 18 iulie 2007, Lucchini, C‑119/05, Rep., p. I‑6199, punctul 41 și jurisprudența citată, și Hotărârea González y Díez/Comisia, citată anterior, punctul 56).

64      Rezultă din cele de mai sus că, în mod contrar celor susținute de reclamantă, Regulamentul nr. 1/2003 și în special articolul 7 alineatul (1) și articolul 23 alineatul (2) trebuie interpretate în sensul că permit Comisiei să constate și să sancționeze, după 23 iulie 2002, înțelegerile între întreprinderi realizate în domeniile care intră în sfera de aplicare a Tratatului CECO ratione materiae și ratione temporis (a se vedea, prin analogie, Hotărârea González y Díez/Comisia, citată anterior, punctul 57), deși dispozițiile din regulamentul respectiv menționate anterior nu precizează în mod expres articolul 65 CO .

65      În plus, trebuie arătat că aplicarea normelor Tratatului CE într‑un domeniu reglementat inițial de Tratatul CECO trebuie să aibă loc cu respectarea principiilor care guvernează aplicarea legii în timp. În această privință, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, deși se presupune în general că normele de procedură sunt, de regulă, de natură să se aplice, în privința tuturor litigiilor pendinte, la data intrării lor în vigoare, această situație nu se regăsește în cazul normelor de drept substanțial. Astfel, în vederea garantării respectării principiului securității juridice și al protecției încrederii legitime, acestea din urmă trebuie interpretate în sensul că nu au în vedere situații existente anterior intrării lor în vigoare decât în măsura în care rezultă în mod clar din formularea, din finalitatea sau din economia acestora că trebuie să le fie atribuit un asemenea efect (a se vedea Hotărârea Curții Salumi și alții, citată anterior, punctul 9, Hotărârea Curții din 10 februarie 1982, Bout, 21/81, Rec., p. 381, punctul 13, Hotărârea Tribunalului din 19 februarie 1998, Eyckeler & Malt/Comisia, T‑42/96, Rec., p. II‑401, punctul 55).

66      În această perspectivă, în ceea ce privește chestiunea dispozițiilor materiale aplicabile unei situații juridice stabilite în mod definitiv anterior expirării Tratatului CECO, continuitatea ordinii juridice comunitare și cerințele referitoare la principiul securității juridice și la cel al protecției încrederii legitime impun aplicarea dispozițiilor materiale adoptate în temeiul Tratatului CECO la fapte care intră în sfera lor de aplicare ratione materiae și ratione temporis. Faptul că nu mai este în vigoare cadrul reglementar respectiv în momentul în care se face evaluarea situației de fapt, deoarece Tratatul CECO a expirat, nu modifică acest considerent, de vreme ce această evaluare are ca obiect o situație juridică stabilită în mod definitiv în perioada în care erau aplicabile dispozițiile materiale adoptate în temeiul Tratatului CECO (Hotărârea González y Díez/Comisia, citată anterior, punctul 59).

67      În speță, decizia atacată a fost adoptată în temeiul articolului 7 alineatul (1) și al articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, în urma unei proceduri aplicate în conformitate cu regulamentul menționat. Dispozițiile referitoare la temeiul juridic și la procedura aplicată până la adoptarea deciziei atacate fac parte din normele de procedură în sensul jurisprudenței vizate la punctul 65 de mai sus. Din moment ce decizia atacată a fost adoptată după expirarea Tratatului CECO, Comisia a aplicat în mod întemeiat normele din Regulamentul nr. 1/2003 (a se vedea, în acest sens și prin analogie, Hotărârea González y Díez/Comisia, citată anterior, punctul 60, și, a contrario, Hotărârea Tribunalului din 25 octombrie 2007, SP și alții/Comisia, T‑27/03, T‑46/03, T‑58/03, T‑79/03, T‑80/03, T‑97/03 și T‑98/03, Rep., p. II‑4331).

68      În ceea ce privește normele de drept substanțial, trebuie să se observe că decizia atacată privește o situație juridică stabilită definitiv înainte de expirarea Tratatului CECO, durata încălcării fiind cuprinsă între 1 iulie 1988 și 16 ianuarie 1991 (a se vedea punctul 140 de mai jos). În lipsa oricărui efect retroactiv al dreptului material al concurenței aplicabil după 24 iulie 2002, trebuie să se constate că articolul 65 alineatul (1) CO reprezintă norma de drept substanțial aplicabilă și aplicată în mod efectiv de Comisie în decizia atacată, amintindu‑se că rezultă chiar din natura de lex generalis a Tratatului CE față de Tratatul CECO, consacrată la articolul 305 CE, că regimul specific care reiese din Tratatul CECO și din normele adoptate pentru aplicarea sa este, în temeiul principiului lex specialis derogat legi generali, singurul aplicabil în situațiile stabilite înainte de 24 iulie 2002.

69      Din ansamblul considerațiilor precedente rezultă că primul motiv trebuie respins în ceea ce privește ambele aspecte ale acestuia.

 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea normelor referitoare la imputarea încălcărilor

 Argumentele părților

70      Reclamantele contestă posibilitatea imputării ARBED și ProfilARBED a răspunderii pentru încălcările constatate în decizia atacată.

71      În ceea ce privește ARBED și ca răspuns la considerentul (460) al deciziei atacate, reclamantele susțin, făcând trimitere la punctul 28 din Hotărârea Stora Kopparbergs Bergslags/Comisia, citată anterior, inexistența unei confirmări din partea Curții a faptului că un control integral este suficient pentru a considera o societate‑mamă răspunzătoare pentru comportamentul filialei sale. Curtea s‑ar fi pronunțat în sensul că, în situația în care o societate‑mamă a acceptat să își asume răspunderea pentru comportamentul filialei în cursul procedurii administrative, Comisia este îndreptățită să prezume că, într‑adevăr, aceasta este răspunzătoare pentru comportamentul respectiv. Această situație nu s‑ar regăsi în prezenta cauză, întrucât de altfel Comisia nu a comunicat niciodată ARBED, în cursul procedurii administrative, intenția sa de a‑i imputa răspunderea pentru comportamentul TradeARBED.

72      Reclamantele adaugă că, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Stora Kopparbergs Bergslags/Comisia, citată anterior, Comisia a adoptat o abordare constând în adresarea deciziei în cauză către societatea‑mamă atunci când existau probe exacte privind implicarea acesteia în participarea filialei sale la înțelegere [a se vedea considerentul (143) al Deciziei 94/601/CE a Comisiei din 13 iulie 1994 privind o procedură de aplicare a articolului 85 din Tratatul CE (IV/C/33.833 – Carton) (JO L 243, p. 1)]. Această situație nu s‑ar regăsi în prezenta cauză.

73      Întrucât, în prezenta cauză, nu sunt îndeplinite condițiile specifice identificate de Curte în Hotărârea Stora Kopparbergs Bergslags/Comisia, citată anterior, reclamantele susțin că principiile generale de individualizare a sancțiunilor și sarcina probei impun demonstrarea de către Comisie a criticilor specifice care pot fi adresate fiecăreia dintre întreprinderile destinatare ale comunicării privind obiecțiunile. În acest sens, reclamantele invocă Hotărârea Tribunalului din 4 iulie 2006, Hoek Loos/Comisia (T‑304/02, Rec., p. II‑1887, punctul 118 și jurisprudența citată).

74      Or, în cauză, Comisia ar fi constatat atât în decizia atacată [considerentele (444) și (464)], cât și în decizia inițială [considerentul (322)] că numai TradeARBED a luat parte la diferitele acorduri și practici în cauză.

75      În sfârșit, reclamantele susțin că imputarea față de ARBED a încălcării săvârșite de TradeARBED, pentru simplul motiv că ARBED deține integral capitalul filialei sale, ar determina în prezenta cauză o discriminare în raport cu celelalte întreprinderi în cauză. Astfel, contrar afirmațiilor Comisiei din cuprinsul considerentului (468) al deciziei atacate, decizia inițială ar fi reținut, în ceea ce privește aceste întreprinderi, un test de imputabilitate întemeiat nu pe producerea de bare, ci pe participarea efectivă la încălcările în cauză. Numai în cazul în care două societăți ale aceluiași grup au participat la înțelegere, Comisia ar fi adoptat o decizie numai împotriva societății producătoare [a se vedea considerentele (320) și (321) ale deciziei inițiale]. În opinia reclamantelor, în prezenta cauză, Comisia nu se poate îndepărta de acest test de imputabilitate fără a se face vinovată de o discriminare contrară principiului egalității de tratament.

76      În replică, reclamantele adaugă că, în cauză, Comisia a ales să nu se întemeieze pe prezumția relativă de deținere integrală de către societățile‑mamă a acțiunilor filialelor lor, ci, mai curând, să examineze, în temeiul situației de fapt și al informațiilor pe care le‑a adunat, dacă aceste societăți au participat în mod efectiv la încălcare. Or, în prezenta cauză, Comisia ar fi reținut, în urma examinării situației de fapt, în decizia inițială, că, în ceea ce privește grupul ARBED, numai TradeARBED a participat la încălcare. Din această împrejurare ar rezulta două consecințe.

77      Pe de o parte, întrucât Comisia a decis, în cadrul procedurii finalizate prin adoptarea deciziei inițiale, să nu se întemeieze pe prezumția relativă în discuție, reclamantele consideră că, în cadrul procedurii finalizate prin adoptarea deciziei atacate, Comisia nu poate reține o abordare diferită fără a încălca principiul egalității de tratament.

78      Pe de altă parte, în prezenta cauză, utilizarea acestei prezumții ar fi imposibilă, în opinia reclamantelor, din cauza autorității de lucru judecat a deciziei inițiale în care Comisia ar fi concluzionat că numai TradeARBED a participat la încălcare. Astfel, acest aspect al deciziei inițiale nu ar fi fost contestat niciodată și a fortiori nici nu ar fi fost anulat prin decizie judecătorească.

79      Referitor la ProfilARBED, reclamantele susțin că, presupunând chiar că ar fi posibilă imputarea de către Comisie a răspunderii încălcării săvârșite de TradeARBED societății de producție a grupului ARBED, aceasta ar trebui în plus să aleagă să investigheze fie ARBED, în calitate de societate de producție care își desfășura activitatea în momentul situației de fapt în litigiu, fie ProfilARBED, în calitate de succesoare a ARBED din punct de vedere economic în domeniul producerii de bare.

80      În opinia reclamantelor, Comisia nu poate imputa aceeași încălcare atât întreprinderii care a participat la încălcare, cât și întreprinderii care a exercitat ulterior activitatea vizată prin încălcare, fără a aduce atingere principiului caracterului personal al răspunderii. Abordarea susținută de Comisie ar însemna astfel cercetarea și sancționarea a două întreprinderi pentru aceleași fapte.

81      Indiferent de situație, în măsura în care ProfilARBED este considerată răspunzătoare pentru comportamentul ARBED ca succesoare a acesteia în ceea ce privește activitatea de producere de bare, ProfilARBED înțelege să invoce mutatis mutandis argumentele dezvoltate în cuprinsul punctelor 71-78 de mai sus.

82      Comisia contestă argumentele reclamantelor și dezvoltă o argumentare analogă cu cea din decizia atacată.

 Aprecierea Tribunalului

83      Trebuie făcută distincție în ceea ce privește situația specifică fiecăreia dintre cele trei reclamante.

–       TradeARBED

84      Sub rezerva argumentării prezentate în cadrul primului și al celui de al treilea motiv, reclamantele nu contestă faptul că decizia atacată ar fi putut fi adresată TradeARBED, societate identificată în decizia inițială drept singura societate a grupului ARBED care a „participat la diversele acorduri și practici”.

85      Prin urmare, trebuie să se considere că al doilea motiv nu este invocat de TradeARBED în susținerea concluziilor sale privind anularea deciziei atacate.

–       ARBED

86      Argumentarea dezvoltată de reclamante în cadrul prezentului motiv nu permite să se stabilească faptul că imputarea față de ARBED a răspunderii pentru comportamentul ilicit al TradeARBED și impunerea unei amenzi acestor două societăți, în solidar, sunt afectate de o eroare de drept.

87      În această privință, trebuie amintit mai întâi că noțiunea de întreprindere în sensul articolului 81 CE include entități economice care constau, fiecare, într‑o organizare unitară de elemente personale, materiale și imateriale, ce urmărește în mod durabil un scop economic determinat, organizare care poate contribui la săvârșirea unei încălcări vizate de această dispoziție (Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 2007, Akzo Nobel și alții/Comisia, T‑112/05, Rep., p. II‑5049, care face în prezent obiectul unui recurs, punctul 57; a se vedea de asemenea Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, HFB și alții/Comisia, T‑9/99, Rec., p. II‑1487, punctul 54 și jurisprudența citată).

88      În consecință, între societatea‑mamă și filiala acesteia nu este o relație de instigare referitoare la încălcare, nici, cu atât mai mult, o implicare a primeia în încălcarea menționată, ci faptul că acestea constituie o singură întreprindere în sensul menționat mai sus este cel care împuternicește Comisia să adreseze decizia prin care aplică amenzi societății‑mamă a unui grup de societăți. Astfel, dreptul comunitar al concurenței recunoaște că diferitele societăți care aparțin aceluiași grup constituie o entitate economică, așadar o întreprindere în sensul articolelor 81 CE și 82 CE, dacă societățile vizate nu își stabilesc în mod autonom comportamentul pe piață (Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, citată anterior, punctul 58; a se vedea de asemenea Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2003, Michelin/Comisia, T‑203/01, Rec., p. II‑4071, punctul 290).

89      În cazul particular în care o societate‑mamă deține 100 % din capitalul filialei sale autoare a unui comportament ilicit, există o prezumție simplă potrivit căreia societatea‑mamă respectivă exercită o influență determinantă asupra comportamentului filialei sale (Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, citată anterior, punctul 60; a se vedea, în acest sens, și Hotărârea Curții din 25 octombrie 1983, AEG‑Telefunken/Comisia, 107/82, Rec., p. 3151, punctul 50, și Hotărârea Tribunalului din 20 aprilie 1999, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, denumită „PVC II”, T‑305/94-T‑307/94, T‑313/94-T‑316/94, T‑318/94, T‑325/94, T‑328/94, T‑329/94 și T‑335/94, Rec., p. II‑931, punctele 961 și 984) și acestea constituie, în consecință, o singură întreprindere în sensul articolului 81 CE (Hotărârea Tribunalului din 15 iunie 2005, Tokai Carbon și alții/Comisia, T‑71/03, T‑74/03, T‑87/03 și T‑91/03, punctul 59). Drept urmare, revine societății‑mamă care contestă în fața instanței comunitare o decizie a Comisiei de a‑i aplica o amendă pentru un comportament săvârșit de filiala acesteia sarcina de a răsturna această prezumție, aducând elemente de probă care pot demonstra autonomia acesteia din urmă (Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Avebe/Comisia, T‑314/01, Rec., p. II‑3085, punctul 136; a se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea Stora Kopparbergs Bergslags/Comisia, citată anterior, punctul 29).

90      În această privință, este adevărat, astfel cum susțin reclamantele, că, la punctele 28 și 29 din Hotărârea Stora Kopparbergs Bergslags/Comisia, citată anterior, Curtea a prezentat, pe lângă deținerea în proporție de 100 % a capitalului filialei, și alte împrejurări precum necontestarea de societatea‑mamă a influenței exercitate de aceasta asupra politicii comerciale a filialei sale și reprezentarea comună a celor două societăți în cursul procedurii administrative. Totuși, împrejurările menționate nu au fost evidențiate de Curte decât în scopul de a expune ansamblul elementelor pe care Tribunalul își întemeiase raționamentul pentru a concluziona că acesta nu se bazase doar pe deținerea de societatea‑mamă a întregului capital al filialei. În consecință, faptul că aprecierea Tribunalului în această cauză a fost confirmată de Curte nu ar putea avea drept consecință modificarea principiului consacrat la punctul 50 din Hotărârea AEG‑Telefunken/Comisia, citată anterior (Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, citată anterior, punctul 61).

91      În aceste condiții, este suficient să se demonstreze de către Comisie că întreg capitalul unei filiale este deținut de societatea sa mamă pentru a concluziona că aceasta din urmă exercită o influență determinantă asupra comportamentului filialei pe piață. Drept urmare, Comisia va fi în măsură să considere societatea‑mamă răspunzătoare în solidar pentru plata amenzii aplicate filialei sale, deși se constată că respectiva societate‑mamă nu a participat direct la acorduri, cu excepția cazului în care această societate dovedește că filiala sa se comportă în mod autonom pe piață (Hotărârea Tribunalului din 18 decembrie 2008, General Química și alții/Comisia, T‑85/06, punctul 62).

92      În ceea ce privește legalitatea imputării răspunderii efectuate în cauză de Comisie, trebuie să se sublinieze de la început că, asemenea interdicției de la articolul 81 alineatul (1) CE, cea prevăzută la articolul 65 alineatul (1) CO este adresată în special „întreprinderilor”. Pe de altă parte, s‑a statuat deja că noțiunea de întreprindere are același sens în aceste două dispoziții (Hotărârea Tribunalului din 11 martie 1999, Unimétal/Comisia, T‑145/94, Rec., p. II‑585, punctul 600). În consecință, normele privind imputarea răspunderii pentru încălcări ale articolului 81 alineatul (1) CE se aplică și în ceea ce privește încălcările articolului 65 alineatul (1) CO (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 2 octombrie 2003, Aristrain/Comisia, C‑196/99 P, Rec., p. I‑11005, punctul 96).

93      În prezenta cauză, este cert că ARBED deține integral capitalul filialei sale TradeARBED.

94      Prin urmare, Comisia este îndreptățită să considere, astfel cum a procedat în cuprinsul considerentului (460) al deciziei atacate, că ARBED a exercitat o influență determinantă asupra comportamentului TradeARBED, din moment ce nu s‑a demonstrat și nici nu s‑a susținut că filiala respectivă își stabilea politica sa comercială în mod autonom, astfel încât nu constituie, împreună cu aceasta, o entitate economică unică și, prin urmare, o singură întreprindere în sensul articolului 65 CO.

95      Argumentarea dezvoltată în această privință de reclamante în cadrul prezentei acțiuni în temeiul punctului 28 din Hotărârea Stora Kopparbergs Bergslags/Comisia, citată anterior, provine dintr‑o interpretare eronată a acestei hotărâri și trebuie respinsă pentru motivele indicate la punctul 90 de mai sus.

96      Indiferent de situație, Comisia subliniază în mod întemeiat că, în cuprinsul considerentului (462) al deciziei atacate, a adus elemente de probă suplimentare, care, pe lângă prezumția întemeiată pe deținerea de către societatea‑mamă a întregului capital al filialei sale, au rolul de a confirma nu participarea materială efectivă a ARBED la încălcările în cauză, ci influența determinantă a acesteia asupra comportamentului TradeARBED și utilizarea efectivă a acestei puteri.

97      De altfel, la punctul 92 al Hotărârii ARBED/Comisia, citată anterior, care nu a fost criticat în cadrul recursului introdus la Curte, Tribunalul a constatat deja, pe baza precizărilor aduse de avocatul ARBED în ședință, că TradeARBED este o societate de vânzări care distribuie produse siderurgice, în special bare, produse de ARBED și care intervine fie în calitate de comisionar, caz în care vânzarea se factura direct de ARBED către client, fie în calitate de comisionar mandatar, caz în care vânzarea se factura clientului de către TradeARBED pe seama ARBED, în ambele cazuri TradeARBED percepând un comision din profitul vânzării. Pe de altă parte, Tribunalul a considerat ca dovedit că TradeARBED nu își stabilea în mod autonom comportamentul pe piața comunitară a barelor, ci aplica în esență instrucțiunile care îi erau adresate de ARBED.

98      Din cuprinsul punctelor 96 și 97 din Hotărârea ARBED/Comisia, citată anterior, care nu au fost criticate în cadrul recursului, rezultă de asemenea că: a) pe parcursul procedurii administrative finalizate prin decizia inițială, ARBED sau TradeARBED, după caz, au răspuns, fără deosebire, la solicitările de informații adresate de Comisie, b) ARBED ar considera TradeARBED „organismul” sau „organizația” sa de vânzări și c) ARBED s‑a considerat chiar în mod automat destinatara comunicării privind obiecțiunile notificată în mod oficial către TradeARBED și a împuternicit un avocat pentru a apăra interesele sale.

99      Din cele de mai sus rezultă că trebuie să se considere că ARBED și filiala sa TradeARBED constituie una și aceeași întreprindere în sensul articolului 65 alineatul (1) CO și că în mod întemeiat Comisia a imputat primei societăți răspunderea pentru comportamentul celei de a doua.

100    În rest, argumentarea reclamantelor provine dintr‑o confuzie între imputarea directă unei societăți‑mamă a încălcării săvârșite de aceasta împreună cu filiala sa, în considerarea propriei sale participări efective la această încălcare, și imputarea respectivei societăți‑mamă a răspunderii pentru încălcarea săvârșită de unica sa filială, în considerarea influenței determinante exercitate de prima asupra comportamentului celei de a doua.

101    Contrar susținerilor reclamantelor, Comisia s‑a întemeiat pe această ultimă regulă de imputabilitate pentru a adresa ARBED atât decizia inițială [a se vedea considerentul (322)], cât și decizia atacată [a se vedea în special considerentul (462)].

102    În aceste condiții, argumentul reclamantelor, întemeiat pe pretinsa autoritate de lucru judecat a constatării din decizia inițială în sensul participării exclusive a TradeARBED la încălcările în cauză, trebuie respins ca fiind inoperant.

103    În ceea ce privește argumentul despre care reclamantele pretind că este întemeiat pe o așa‑zisă discriminare care le afectează, în raport cu celelalte întreprinderi destinatare ale deciziei atacate, acesta este lipsit de orice temei. După cum rezultă din cuprinsul considerentelor (466)-(468) ale deciziei atacate [și deja din cuprinsul considerentului (322) al deciziei inițiale], Comisia a înțeles să impute ARBED răspunderea încălcărilor săvârșite de filiala sa TradeARBED tocmai pentru a ține seama de situația specială a întreprinderii constituite de ARBED și TradeARBED, care, în calitate de societate de vânzări distribuitoare a barelor produse de ARBED, nu percepea pentru serviciile sale decât un procentaj redus din prețul de vânzare, și pentru a asigura egalitatea de tratament între toate întreprinderile producătoare de bare implicate în încălcările în cauză. Departe de a determina o discriminare împotriva ARBED, această imputare a răspunderii este pe deplin conformă cu principiul general al egalității de tratament care, potrivit unei jurisprudențe constante, impune ca situații comparabile să nu fie tratate într‑un mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv (a se vedea Hotărârea Curții din 3 mai 2007, Advocaten voor de Wereld, C‑303/05, Rep., p. I‑3633, punctul 56, și Hotărârea Tribunalului din 5 aprilie 2006, Deutsche Bahn/Comisia, T‑351/02, Rec., p. II‑1047, punctul 137 și jurisprudența citată).

104     În sfârșit, Tribunalul apreciază că, în aplicarea noțiunii „întreprindere”, ARBED și TradeARBED pot fi considerate răspunzătoare în solidar pentru comportamentul pentru care au fost criticate, actele săvârșite de una fiind imputabile celeilalte și, prin urmare, considerându‑se că au fost săvârșite de aceasta din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea HFB și alții/Comisia, citată anterior, punctele 524 și 525, Hotărârea Tokai Carbon și alții/Comisia, citată anterior, punctul 62, și Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, citată anterior, punctul 62; a se vedea de asemenea, în acest sens și prin analogie, Hotărârea Curții din 6 martie 1974, Istituto Chemioterapico Italiano și Commercial Solvents/Comisia, 6/73 și 7/73, Rec., p. 223, punctul 41, și Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Metsä-Serla și alții/Comisia, C‑294/98 P, Rec., p. I‑10065, punctele 26-28).

105    Din considerațiile precedente rezultă că al doilea motiv trebuie respins ca nefondat în măsura în care este invocat de ARBED.

–       ProfilARBED

106    Argumentarea dezvoltată în prezenta cauză de reclamante în cadrul prezentului motiv nu permite nici să se stabilească faptul că imputarea răspunderii pentru comportamentul ilicit al ARBED/TradeARBED societății ProfilARBED și aplicarea unei amenzi acestor trei societăți în solidar ar fi afectate de o eroare de drept.

107    Mai întâi, Tribunalul consideră că, în mod întemeiat, Comisia a imputat ProfilARBED, în calitate de succesoare ARBED din punct de vedere economic în domeniul producerii de bare în cadrul grupului ARBED, răspunderea pentru comportamentul ilicit al ARBED și, prin urmare, în mod indirect, răspunderea pentru comportamentul ilicit al TradeARBED.

108    Această imputare a răspunderii apare astfel justificată în raport cu criteriul continuității economice, dezvoltat de jurisprudență în special în cazul restructurărilor sau al altor schimbări în interiorul unui grup de întreprinderi (a se vedea în această privință Hotărârea Curții din 11 decembrie 2007, ETI și alții, C‑280/06, Rep., p. I‑10893, punctele 40-49, și Concluziile avocatului general Kokott prezentate în această cauză, Rep., p. I‑10896, punctele 65-84).

109    Potrivit acestei jurisprudențe, în cazul transferului total sau parțial al activităților economice de la o entitate juridică la alta, răspunderea pentru încălcarea săvârșită de operatorul inițial în cadrul activităților în discuție poate fi imputată noului operator dacă alcătuiește împreună cu acesta aceeași entitate economică în vederea aplicării normelor privind concurența, deși operatorul inițial continuă să existe ca entitate juridică (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctele 354-359, și Hotărârea ETI și alții, citată anterior, punctul 48, Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Jungbunzlauer/Comisia, T‑43/02, Rec., p. II‑3435, punctele 131-133).

110    Curtea a precizat că o asemenea punere în aplicare a sancțiunii este admisibilă în special atunci când aceste entități au fost sub controlul aceleiași persoane și, având în vedere legăturile strânse care le unesc pe plan economic și organizațional, au aplicat în esență aceleași instrucțiuni comerciale (Hotărârea ETI și alții, citată anterior, punctul 49). Această situație se regăsește în special în cazurile restructurărilor în cadrul unui grup de întreprinderi, atunci când operatorul inițial nu încetează în mod necesar să existe din punct de vedere juridic, dar nu mai exercită o activitate economică semnificativă pe piața relevantă. Astfel, dacă există o legătură structurală între operatorul inițial și noul operator al întreprinderii care a participat la înțelegere, persoanele interesate se pot sustrage – cu sau fără intenție – de la răspunderea întemeiată pe dreptul înțelegerilor prin valorificarea posibilităților de reorganizare juridică de care dispun. Astfel, în urma unei restructurări interne a grupului, operatorul inițial al întreprinderii ar deveni o „formă fără fond” (Hotărârea ETI și alții, citată anterior, punctul 41, și Concluziile avocatului general Kokott prezentate în această cauză, citate anterior, punctul 79).

111    În prezenta cauză, constituirea ProfilARBED în 1992 ca filială deținută integral de ARBED pentru a continua activitățile economice și industriale ale ARBED în domeniul barelor constituie un caz de speță analog cu cel din cauzele în care s‑au pronunțat Hotărârile Aalborg Portland și alții/Comisia și Jungbunzlauer/Comisia, citate anterior.

112    Posibilitatea de a imputa ProfilARBED răspunderea pentru comportamentul ilicit al ARBED/TradeARBED nu este de altfel contestată în mod serios de reclamante. Astfel, ceea ce susțin reclamantele, în esență, în înscrisurile lor este că, presupunând chiar că o astfel de imputare a răspunderii este posibilă, aspect cu privire la care nu își precizează în mod expres poziția, ar trebui ca, în plus, Comisia să fi ales să investigheze fie ARBED în calitate de societate de producție activă în momentul situației de fapt în litigiu, fie ProfilARBED, în calitate de succesoare a ARBED din punct de vedere economic în acest domeniu.

113    Acest argument nu poate fi totuși admis, având în vedere conceptul fundamental de unitate economică subiacent întregii jurisprudențe comunitare referitoare la imputabilitatea răspunderii pentru încălcări entităților juridice care constituie aceeași întreprindere.

114    Astfel, din această jurisprudență reiese că dreptul comunitar al concurenței vizează activitățile întreprinderilor (a se vedea Hotărârea ETI și alții, citată anterior, punctul 38 și jurisprudența citată). Interzicându‑le acestora în special să încheie acorduri și să participe la practici concertate care restricționează concurența, articolul 81 alineatul (1) CE și articolul 65 alineatul (1) CO se adresează entităților economice constituite dintr‑un ansamblu de elemente materiale și umane care pot contribui la săvârșirea unei încălcări vizate de aceste dispoziții. În sensul dispozițiilor respective, o întreprindere poate să cuprindă, prin urmare, mai multe subiecte de drept (a se vedea Hotărârea Tokai Carbon și alții/Comisia, citată anterior, punctul 54 și jurisprudența citată).

115    Mai concret, după ce a subliniat că articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 al Consiliului din 6 februarie 1962, Primul regulament de punere în aplicare a articolelor 85 și 86 din tratat (JO 13, p. 204, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 3), nu precizează în mod expres dacă o societate care nu este răspunzătoare în mod direct și formal pentru comportamentul ilicit constatat de Comisie poate fi declarată răspunzătoare în solidar cu o altă societate autoare a comportamentului ilicit constatat și poate fi obligată în acest temei la plata unei amenzi aplicate acesteia din urmă, Tribunalul a statuat că dispoziția respectivă trebuie interpretată în sensul că o societate poate fi declarată răspunzătoare în solidar cu o altă societate pentru plata unei amenzi aplicate acesteia, care a săvârșit o încălcare în mod intenționat sau din neglijență, cu condiția ca, prin același act, Comisia să demonstreze că această încălcare ar fi putut fi constatată totodată în privința societății care trebuie să răspundă în solidar pentru plata amenzii (Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, Metsä-Serla și alții/Comisia, T‑339/94-T‑342/94, Rec., p. II‑1727, punctele 42 și 43).

116    Interpretarea dată astfel de Tribunal articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 a fost confirmată de Curte în mod expres în recurs în Hotărârea Metsä-Serla și alții/Comisia, citată anterior (punctele 27 și 28). Curtea a subliniat în mod special că această interpretare nu este contrară principiului legalității, întrucât reclamantele cărora li s‑au imputat activitățile anticoncurențiale ale unui alt subiect de drept au fost obligate în temeiul acestui articol, ca urmare a imputării respective, la plata unei amenzi pentru o încălcare ce se considera că au săvârșit‑o ele însele.

117    Răspunderea în solidar apare astfel ca o consecință normală a imputării față de o societate a răspunderii pentru comportamentul unei alte societăți, în special atunci când aceste două societăți constituie aceeași întreprindere.

118    În ceea ce privește argumentul reclamantelor întemeiat pe o pretinsă încălcare a principiului caracterului personal al răspunderii, acesta este combătut în mod eficient de împrejurarea, invocată de Comisie, că, în prezenta cauză, cele trei reclamante, care alcătuiesc împreună aceeași întreprindere în sensul dreptului comunitar al concurenței, au fost obligate la o amendă unică pe care trebuie să o achite în solidar, iar nu la plata a trei amenzi individuale.

119    Din considerațiile precedente rezultă că al doilea motiv trebuie respins ca nefondat în măsura în care este invocat de ProfilARBED.

 Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea normelor în materie de prescripție a investigațiilor

 Argumentele părților

120    În ceea ce privește întreruperea prescripției în sensul articolului 2 din Decizia nr. 715/78 și al articolului 25 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, reclamantele susțin că singura dintre ele care poate corespunde definiției întreprinderii care a participat la încălcare este TradeARBED. Indiferent de situație, această definiție nu poate fi aplicată, în opinia acestora, unor întreprinderi cărora Comisia nu le‑a adresat o comunicare privind obiecțiunile.

121    În replica formulată, reclamantele adaugă că întreprinderile care au participat la încălcare în sensul acestor dispoziții sunt exclusiv cele identificate ca atare în cursul procedurii în cadrul căreia a avut loc actul de întrerupere a prescripției.

122    În ceea ce privește suspendarea prescripției în sensul articolului 3 din Decizia nr. 715/78 și al articolului 25 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003, reclamantele susțin pe de altă parte că o acțiune formulată în fața instanței comunitare de unul dintre destinatarii unei decizii a Comisiei nu produce efecte juridice față de ceilalți destinatari care nu sunt părți în proces. În acest sens, reclamantele invocă principiul general potrivit căruia instanța comunitară nu se poate pronunța ultra petita, efectul inter partes al procedurilor judiciare și consecințele atribuite acestor principii prin Hotărârea Curții din 14 septembrie 1999, Comisia/AssiDomän Kraft Products și alții (C‑310/97 P, Rec., p. I‑5363, punctele 52 și 53). O astfel de acțiune ar fi a fortiori lipsită de efect față de persoanele care, precum TradeARBED și ProfilARBED în prezenta cauză, nu sunt destinatarele deciziei în discuție și pentru acest motiv nu pot să o atace în justiție.

123    În ceea ce privește o eventuală „aplicare transversală” a termenelor de suspendare a prescripției, astfel cum este avută în vedere de Comisie în cuprinsul considerentului (451) al deciziei atacate, reclamantele adaugă că, deși, în mod formal, deciziile de aplicare a articolului 65 CO iau în general forma unui singur document adresat mai multor persoane, ele constituie totuși, în drept, un ansamblu de decizii individuale. În acest context, orice acțiune formulată de unul dintre destinatari nu ar produce în principiu efecte asupra situației juridice a celorlalți destinatari și a fortiori asupra situației întreprinderilor care nu se numără printre destinatarii deciziei în discuție.

124    În această privință, reclamantele mai arată că, în mod contrar prevederilor exprese privind întreruperea prescripției de la articolul 2 alineatul (2) din Decizia nr. 715/78 și de la articolul 25 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003, articolul 3 din Decizia nr. 715/78 și articolul 25 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003 nu prevăd că suspendarea prescripției pentru o întreprindere își produce efectele totodată față de toate celelalte întreprinderi care au participat la încălcare. Aceste dispoziții ar avea în vedere prin urmare o suspendare aplicabilă numai părților din procedură.

125    În replica formulată, reclamantele arată că această interpretare strictă este susținută de Hotărârea Curții din 19 aprilie 2007, Holcim (Deutschland)/Comisia (C‑282/05 P, Rep., p. I‑2941).

126    Prin aplicarea acestor principii la împrejurările cauzei, reclamantele susțin, în ceea ce privește TradeARBED, că ultimul act de întrerupere a prescripției este audierea care a avut loc între 11 și 14 ianuarie 1993 sau, dacă este cazul, însăși adoptarea deciziei inițiale, la 16 februarie 1994. Teoretic, după această dată, nu ar fi putut avea loc niciun act de întrerupere a prescripției și, în fapt, până la trimiterea comunicării privind obiecțiunile, la 8 martie 2006, nu i‑ar fi fost adresat niciun act de investigare. Competența Comisiei de a‑i aplica o amendă ar fi prin urmare prescrisă din ianuarie 1998 sau, dacă este cazul, din februarie 1999. Indiferent de situație, încălcarea ce i se impută ar fi prescrisă din ianuarie 2001, mai precis după zece ani de la data încetării încălcării.

127    În ceea ce privește ARBED, reclamantele arată că aceasta nu a primit nicio cerere de informații, că nu a devenit destinatara comunicării privind obiecțiunile din 6 mai 1992 și că pentru acest motiv i s‑a refuzat accesul la dosar (Hotărârea din 2 octombrie 2003, ARBED/Comisia, citată anterior, punctul 22). Singurele cereri de informații care i‑au fost adresate, în septembrie și în noiembrie 1993, nu i‑au fost adresate în calitate de întreprindere care a participat la încălcare, ceea ce decizia inițială confirmă. Reclamantele deduc din acest fapt că ARBED nu a fost considerată de Comisie întreprindere care a participat la încălcare în sensul articolului 2 alineatul (1) din Decizia nr. 715/78 și al articolului 25 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 în cadrul procedurii finalizate prin adoptarea deciziei inițiale. În consecință, reclamantele apreciază că prescripția nu a putut fi întreruptă în ceea ce o privește.

128    Cu privire la însăși decizia inițială, reclamantele susțin că în mod evident aceasta nu este un act de „investigare” în sensul dispozițiilor citate anterior și că, prin urmare, nu poate întrerupe termenul de prescripție.

129    Acțiunea în anulare a deciziei inițiale ar fi fost introdusă la 8 aprilie 1994, mai precis la aproape trei ani și trei luni de la data încetării încălcării pretinse. Prescripția ar fi fost suspendată până la pronunțarea hotărârii Curții la 2 octombrie 2003. Începând cu această dată, Comisia ar mai fi avut la dispoziție un an și mai puțin de nouă luni pentru a îndeplini un act de întrerupere a prescripției față de ARBED. Or, primul act care poate întrerupe prescripția, mai precis decizia de a iniția procedura și trimiterea comunicării privind obiecțiunile, prin scrisoarea din 8 martie 2006, a avut loc la doi ani și cinci luni de la această dată.

130     Reclamantele recunosc faptul că, de la începutul anului 2004, Comisia a adresat diferite solicitări de informații către Arcelor SA, care, la acea vreme, era societatea conducătoare a grupului. Totuși, reclamantele remarcă faptul că această societate era o entitate juridică distinctă de ARBED și că nu a fost identificată niciodată ca participantă la încălcări și nici cel puțin ca societate căreia i se puteau imputa aceste încălcări. În aceste condiții, reclamantele apreciază că solicitările de informații în discuție nu au putut întrerupe prescripția în privința niciuneia dintre întreprinderi.

131    În sfârșit, în ceea ce privește ProfilARBED, reclamantele arată că primul act de întrerupere a prescripției, și anume comunicarea privind obiecțiunile din 8 martie 2006, i‑a fost adresat la mai mult de cincisprezece ani după încetarea încălcărilor. În ceea ce privește actele de întrerupere adresate celorlalți participanți la încălcări, ar fi toate anterioare datei de adoptare a deciziei inițiale, 16 februarie 1994, mai precis cu mai mult de doisprezece ani înainte de respectiva comunicare privind obiecțiunile.

132    Comisia apreciază că argumentarea dezvoltată de reclamante în temeiul Hotărârii Comisia/AssiDomän Kraft Products și alții, citată anterior (a se vedea punctele 122-124 de mai sus), nu poate fi transpusă în cazul suspendării prescripției. Astfel, această jurisprudență nu ar avea în vedere teoretic decât întreprinderi deja destinatare ale unei decizii devenite definitive și pentru care nu s‑ar pune problema suspendării prescripției. Prin urmare, aceasta nu ar consacra efectul relativ al suspendării prescripției față de singura parte în procedura judiciară.

133    Indiferent de situație, această argumentare ar fi contrazisă de modul de redactare și de economia dispozițiilor relevante ale Deciziei nr. 715/78 și ale Regulamentului nr. 1/2003. Astfel, din aceste dispoziții ar rezulta că prescripția vizează posibilitatea Comisiei de a investiga o încălcare a dreptului concurenței, iar nu posibilitatea de a iniția o acțiune împotriva unei întreprinderi determinate.

134    Referitor în special la articolul 2 alineatul (2) din Decizia nr. 715/78 și la articolul 25 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003, din aceste articole ar reieși că prescripția este întreruptă nu numai pentru întreprinderile care au făcut obiectul unui act de procedură, ci și pentru întreprinderile care, deși au participat la încălcare, nu sunt pentru moment cunoscute de Comisie și, prin urmare, nu au făcut obiectul niciunei măsuri de investigare sau nu sunt destinatarele niciunui act de procedură. De asemenea, articolul 2 alineatul (3) din Decizia nr.  715/78 și articolul 25 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1/2003 ar avea în vedere toate întreprinderile care au participat la încălcare.

135    În plus, în opinia Comisiei, ar fi ilogic și incoerent ca articolul 3 din Decizia nr. 715/78 și articolul 25 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003 să fie interpretate în sensul că prescripția curge pentru toate întreprinderile, cu excepția celor care sunt parte într‑o procedură judiciară. Comisia apreciază că, în cazul în care legiuitorul ar fi urmărit un asemenea rezultat, ar fi precizat că suspendarea prescripției nu își produce efectele decât pentru întreprinderea care este parte în procedura judiciară. Astfel, formularea de către orice destinatar a unei acțiuni împotriva unei decizii de constatare a unei încălcări ar avea drept efect suspendarea prescripției pentru toate celelalte întreprinderi care au participat la încălcare, indiferent că au fost sau nu au fost destinatare ale unei decizii identice.

136    În duplica formulată, Comisia adaugă că expresia „care a participat la încălcare” implică un fapt obiectiv, mai precis participarea la încălcare, care se distinge în mod clar de un element obiectiv și conex, cum ar fi identificarea unei întreprinderi ca participantă la încălcare. Astfel, este posibil ca o întreprindere să fi participat la încălcare fără ca acest lucru să fie cunoscut de Comisie în momentul în care îndeplinește un act de întrerupere a prescripției.

137    Pe de altă parte, Comisia apreciază că Hotărârea Holcim (Deutschland)/Comisia, citată anterior, este lipsită de relevanță în cauză, întrucât Curtea nu s‑a pronunțat cu privire la aspectul față de cine își poate produce efectele un act care întrerupe sau suspendă prescripția.

138    În sfârșit, Comisia amintește că, în cuprinsul considerentului (451) al deciziei atacate, a afirmat că suspendarea prescripției în urma participării unei societăți la o procedură judiciară se aplică în mod necesar pentru toate celelalte entități juridice care fac parte din aceeași unitate economică și, prin urmare, din aceeași „întreprindere” în sensul dreptului comunitar al concurenței.

 Aprecierea Tribunalului

139    Este necesar să se examineze, pe de o parte, dacă termenul de prescripție de cinci ani a fost respectat, ținând seama de orice întrerupere eventuală a prescripției, și, pe de altă parte, dacă și Comisia a respectat termenul de prescripție de zece ani, distingând situația specifică a fiecăreia dintre cele trei reclamante.

–       ARBED

140    Trebuie amintit că, potrivit articolului 1 din decizia atacată, participarea întreprinderii alcătuite din ARBED, din TradeARBED și din ProfilARBED la încălcările în cauză este stabilită pentru perioada cuprinsă între 1 iulie 1988 și 16 ianuarie 1991. Reclamantele nu repun în discuție această constatare referitoare la durata încălcării. Fiind vorba de încălcări continue, trebuie totuși să se considere că termenul de prescripție a început să curgă cel mai devreme la 17 ianuarie 1991.

141    În primul rând, referitor la termenul de prescripție de cinci ani, din decizia atacată [considerentele (447) și (448)] reiese că acesta din urmă a fost întrerupt în special prin verificările efectuate de Comisie la întreprinderile vizate la 16, la 17 și la 18 ianuarie 1991, de comunicarea privind obiecțiunile adresată TradeARBED la 6 februarie 1992, de solicitările de informații transmise la TradeARBED și la serviciul juridic al ARBED la 26 noiembrie 1993, prin care se solicita ARBED să comunice Comisiei cifra de afaceri realizată de ARBED în cadrul CECO între lunile ianuarie și septembrie 1993, și de adoptarea deciziei inițiale la 16 februarie 1994. Ulterior suspendării prescripției pe durata procedurii pendinte pe rolul instanțelor comunitare, prescripția a fost întreruptă din nou prin comunicarea privind obiecțiunile adresată ARBED la 8 martie 2006.

142    ARBED nu contestă aceste date, dar susține că prescripția nu a putut fi întreruptă în ceea ce o privește, întrucât nu este o „întreprindere care a participat la încălcare” în sensul articolului 2 alineatul (1) din Decizia nr. 715/78 și al dispoziției echivalente din Regulamentul nr. 1/2003. Mai întâi, ARBED aduce în discuție considerentul (2) al deciziei atacate, din care ar reieși că numai TradeARBED corespunde acestei definiții. În al doilea rând, această definiție nu poate fi aplicată, în opinia sa, unei întreprinderi căreia Comisia nu i‑a adresat o comunicare privind obiecțiunile. În al treilea rând, această definiție s‑ar aplica numai întreprinderilor care au fost identificate ca atare, în cursul procedurii administrative în cadrul căreia are loc actul de întrerupere a prescripției.

143    Niciunul dintre aceste argumente nu poate fi admis. Astfel, prin „întreprindere care a participat la încălcare” trebuie să se înțeleagă, în sensul acestor dispoziții, orice întreprindere identificată ca atare într‑o decizie a Comisiei prin care se sancționează o încălcare. În această privință, împrejurarea că o întreprindere nu a fost identificată drept întreprindere „care a participat la încălcare” în comunicarea inițială privind obiecțiunile sau, în general, în cursul procedurii administrative în cadrul căreia are loc actul de întrerupere a prescripției, nu este relevantă în cazul în care această întreprindere este identificată ulterior ca atare (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 1 iulie 2008, Compagnie maritime belge/Comisia, T‑276/04, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 31 și jurisprudența citată).

144    Astfel, conform articolului 2 alineatul (1) din Decizia nr. 715/78 și articolului 25 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, orice act al Comisiei în scopul examinării sau al investigării unei încălcări, care este notificat cel puțin unei întreprinderi ce a participat la încălcare, întrerupe cursul termenului de prescripție, iar conform articolului 2 alineatul (2) din Decizia nr. 715/78 și articolului 25 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003, întreruperea termenului de prescripție produce efecte pentru toate întreprinderile care au participat la încălcarea în cauză.

145    Astfel cum subliniază Comisia în mod întemeiat, din aceste dispoziții reiese că prescripția este întreruptă nu numai pentru toate întreprinderile care au făcut obiectul unui act de investigare sau de cercetare, ci și pentru întreprinderile care, deși au participat la încălcare, nu sunt cunoscute pentru moment de Comisie și, prin urmare, nu au făcut obiectul niciunei măsuri de investigare sau nu sunt destinatarele niciunui act de procedură. După cum subliniază Comisia de asemenea în mod întemeiat, sintagma „care au participat la încălcare” presupune un fapt obiectiv, și anume participarea la încălcare, ce se distinge de un element subiectiv și conex cum ar fi identificarea unei astfel de întreprinderi în cursul procedurii administrative. Astfel, este posibil ca o întreprindere să fi participat la încălcare fără ca acest fapt să fie cunoscut de Comisie în momentul în care îndeplinește un act de întrerupere a prescripției.

146    Indiferent de situație, trebuie să se rețină că, în prezenta cauză, ARBED a „participat la încălcare”, întrucât, conform jurisprudenței citate la punctul 116 de mai sus, comportamentul ilicit al TradeARBED îi poate fi imputat, astfel încât se consideră că a săvârșit ea însăși această încălcare.

147    În ceea ce privește actele de întrerupere a prescripției îndeplinite în speță, este cert că verificările din 16, din 17 și din 18 ianuarie 1991, comunicarea privind obiecțiunile din 6 februarie 1992 și comunicarea privind obiecțiunile din 8 martie 2006 constituie astfel de acte. În această privință, s‑a arătat deja că o cerere de informații prin care se urmărește să se obțină date privind cifra de afaceri a fiecărei întreprinderi ce face obiectul unei proceduri de aplicare a normelor comunitare privind concurența poate constitui un act necesar pentru investigarea încălcării, deoarece permite Comisiei să verifice faptul că amenzile pe care intenționează să le aplice acestor întreprinderi nu depășesc cuantumul maxim al amenzilor autorizat de regulamentele menționate anterior în cazul încălcărilor normelor comunitare privind concurența (Hotărârea Tribunalului din 19 martie 2003, CMA CGM și alții/Comisia, T‑213/00, Rec., p. II‑913, punctul 490).

148    În ceea ce privește calcularea termenului de prescripție de cinci ani și fără să fie necesară pronunțarea cu privire la aspectul dacă se poate considera că decizia inițială a întrerupt prescripția pentru ARBED, deși a fost anulată prin Hotărârea din 2 octombrie 2003, ARBED/Comisia, citată anterior, acest termen a curs fără întrerupere cel mult între 26 noiembrie 1993 și 8 aprilie 1994, mai precis aproximativ patru luni și jumătate, apoi, după suspendarea datorată procedurii inițiate la Tribunal și ulterior la Curte, între 20 octombrie 2003 și 8 martie 2006, mai precis aproximativ doi ani și patru luni și jumătate. Rezultă că decizia atacată a fost adoptată în interiorul termenului de prescripție de cinci ani. Aceeași constatare s‑ar impune dacă ar trebui să se țină seama de perioada de două luni cuprinsă între pronunțarea Hotărârii din 11 martie 1999, ARBED/Comisia, citată anterior, și sesizarea Curții cu recursul, aspect pe care reclamantele nu l‑au invocat și a cărui soluționare nu este necesară.

149    În al doilea rând, referitor la termenul de prescripție de zece ani, acesta a curs cel mult între 17 ianuarie 1991 și 8 aprilie 1994, mai precis aproximativ trei ani și trei luni, apoi, după suspendare, între 20 octombrie 2003 și 8 noiembrie 2006, mai precis trei ani și o lună. Rezultă că decizia atacată a fost adoptată în interiorul termenului de prescripție de zece ani. Aceeași constatare s‑ar impune dacă ar trebui să se țină seama de perioada de două luni cuprinsă între pronunțarea Hotărârii din 11 martie 1999, ARBED/Comisia, citată anterior, și sesizarea Curții cu recursul, aspect pe care reclamantele nu l‑au invocat și a cărui soluționare nu este necesară.

150    Din considerațiile precedente rezultă că al treilea motiv trebuie respins ca nefondat în măsura în care este invocat de ARBED.

–       TradeARBED

151    În ceea ce privește TradeARBED, problema decisivă este aceea de a se stabili dacă introducerea unei acțiuni pe rolul instanței comunitare are efect relativ, caz în care suspendarea prescripției pe întreaga durată a procedurii nu își produce efectele decât pentru întreprinderea reclamantă, sau are efect erga omnes, caz în care suspendarea prescripției pe durata procedurii își produce efectele pentru toate întreprinderile care au participat la încălcare, indiferent dacă au formulat sau nu au formulat o acțiune.

152    În primul caz, termenul de prescripție de zece ani ar trebui să fie considerat cu mult depășit în cauză la data adoptării deciziei atacate, deoarece a început să curgă la 17 ianuarie 1991. În al doilea caz, TradeARBED s‑ar afla în aceeași situație cu ARBED, situație analizată mai sus, și nu ar putea invoca nici termenul de prescripție de zece ani, nici termenul de prescripție de cinci ani.

153    Spre deosebire de prevederile exprese în materie de prescripție de la articolul 2 alineatul (2) din Decizia nr. 715/78 și de la articolul 25 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003 (efect erga omnes), acest aspect nu este prevăzut în ceea ce privește suspendarea de actele menționate. Reclamantele fac un argument din această tăcere legislativă, susținând că dacă legiuitorul comunitar ar fi înțeles să atribuie suspendării prescripției un efect erga omnes, l‑ar fi prevăzut în mod expres. Dimpotrivă, în opinia Comisiei, ar fi ilogic și incoerent ca această tăcere să fie interpretată în sensul că termenul de prescripție curge pentru toate întreprinderile, cu excepția celor care sunt parte într‑o procedură judiciară. Comisia consideră că dacă legiuitorul ar fi urmărit un astfel de rezultat, ar fi precizat că suspendarea prescripției nu are efect decât pentru întreprinderea care este parte în procedura judiciară. Pe de altă parte, din economia regulamentelor în discuție ar reieși că prescripția se referă la posibilitatea Comisiei de a investiga o încălcare a dreptului concurenței, iar nu posibilitatea de a iniția o acțiune împotriva unei întreprinderi determinate.

154    În această privință, Tribunalul consideră că suspendarea prescripției care constituie o excepție de la principiul termenului de prescripție de cinci ani trebuie interpretată în mod restrictiv, asemenea întreruperii prescripției [Hotărârea CMA CGM și alții/Comisia, citată anterior, punctul 484; a se vedea de asemenea Hotărârea Curții din 24 iunie 2004, Handlbauer, C‑278/02, Rec., p. I‑6171, punctul 40, iar în ceea ce privește prescripția acțiunii în răspundere a Comunității, Hotărârea Holcim (Deutschland)/Comisia, citată anterior, punctul 36].

155    Acest principiu se opune posibilității ca tăcerea legiuitorului să fie interpretată în sensul urmărit de Comisie.

156    Acest lucru este valabil cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de întreruperea prescripției care urmărește să permită Comisiei să investigheze și să sancționeze în mod eficient încălcările normelor privind concurența, suspendarea prescripției vizează prin definiție cazul în care Comisia a adoptat deja o decizie. În mod normal, în acest stadiu, nu mai este necesar să se atribuie un efect erga omnes faptului că una dintre întreprinderile sancționate a inițiat o procedură pe rolul instanței comunitare. În acest caz, dimpotrivă, efectul inter partes al procedurilor judiciare și consecințele atribuite de Curte acestui efect, în special prin Hotărârea Comisia/AssiDomän Kraft Products și alții, citată anterior (punctul 49 și următoarele) se opun în principiu ca acțiunea formulată de o întreprindere care este destinatară a deciziei atacate să aibă vreo incidență asupra situației celorlalți destinatari.

157    În decizia atacată, Comisia a dezvoltat totuși o argumentare mai specifică, pe care a reluat‑o în duplică. În cuprinsul considerentului (451) al acestei decizii, Comisia susține astfel că suspendarea prescripției datorată inițierii unor proceduri la Tribunal și la Curte de către o întreprindere se aplică atât entității juridice care are calitatea de parte în procedură, cât și tuturor celorlalte entități juridice care fac parte din aceeași unitate economică, indiferent de entitatea juridică ce a inițiat aceste proceduri.

158    Totuși, această argumentare întemeiată pe noțiunea „întreprindere”, interpretată drept unitate economică, trebuie de asemenea respinsă. Deși este adevărat că normele privind concurența din tratat se adresează întreprinderilor, nu este mai puțin adevărat că, în vederea aplicării și a executării deciziilor Comisiei în materie, este necesară identificarea în calitate de destinatar a unei entități ce are personalitate juridică (a se vedea în acest sens Hotărârea PVC II,citată anterior, punctul 978). În această privință, Curtea s‑a pronunțat deja în Hotărârea din 2 octombrie 2003, ARBED/Comisia, citată anterior (punctul 21), că, în comunicarea privind obiecțiunile, trebuie să se precizeze fără echivoc persoana juridică susceptibilă să i se aplice amenda și că trebuie să îi fie adresată acesteia din urmă. Această persoană juridică este singura în măsură să formuleze o acțiune împotriva deciziei adoptate la finalizarea procedurii administrative și, prin urmare, este singura împotriva căreia se poate invoca suspendarea prescripției.

159    Din considerațiile precedente rezultă că al treilea motiv este fondat în măsura în care este invocat de TradeARBED. În consecință, decizia atacată trebuie anulată în ceea ce o privește.

–       ProfilARBED

160    Considerațiile exprimate mai sus în ceea ce privește TradeARBED se aplică de asemenea mutatis mutandis în ceea ce privește ProfilARBED.

161    Astfel, al treilea motiv este fondat în măsura în care este invocat de ProfilARBED, ceea ce poate determina exclusiv anularea deciziei atacate în ceea ce o privește.

 Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare

 Argumentele părților

162    În subsidiar, reclamantele susțin că durata deosebit de îndelungată a procedurii a determinat o încălcare a dreptului acestora la apărare atât de importantă, încât trebuie să determine anularea deciziei atacate sau, cel puțin, anularea articolului 2 din decizia respectivă, în măsura în care li se aplică o sancțiune financiară ori o reducere drastică a acesteia. În acest sens, reclamantele invocă Hotărârea Curții din 21 septembrie 2006, Technische Unie/Comisia (C‑113/04 P, Rec., p. I‑8831, punctul 55).

163    În speță, ar fi înlăturată posibilitatea întreprinderilor în cauză de a răsturna prezumția de răspundere întemeiată pe existența unor legături de capital între societatea care a participat singură la încălcare și celelalte două reclamante, invocată pentru prima dată după șaisprezece ani de procedură. În opinia reclamantelor, elementele de probă de care acestea puteau dispune în 1990 au dispărut după o astfel de perioadă.

164    Comisia respinge această argumentare.

 Aprecierea Tribunalului

165    Acest motiv invocat în subsidiar de reclamante nu va fi examinat decât în măsura în care este invocat de ARBED, întrucât al treilea motiv a fost deja admis în măsura în care este invocat de TradeARBED și de ProfilARBED.

166    Referitor la principiul respectării dreptului la apărare, Curtea a arătat la punctul 55 din Hotărârea Technische Unie/Comisia, citată anterior, invocată de reclamante, că respectarea dreptului la apărare, principiu al cărui caracter fundamental a fost subliniat în repetate rânduri de jurisprudența Curții, întrucât are o importanță deosebită în procedurile precum cea din prezenta cauză, este necesar să se evite posibilitatea ca aceste drepturi să fie compromise în mod iremediabil în urma duratei excesive a fazei investigării și ca această durată să împiedice administrarea de probe prin care se urmărește combaterea existenței comportamentelor de natură să angajeze răspunderea întreprinderilor în cauză. Pentru acest motiv, examinarea eventualului obstacol în calea exercitării dreptului la apărare nu trebuie să fie limitată la faza în sine în care acest drept își produce efectele depline, și anume a doua fază a procedurii administrative. Aprecierea sursei unei diminuări eventuale a eficienței dreptului la apărare trebuie să cuprindă această procedură în totalitate, raportându‑se la întreaga durată a acesteia.

167    Pe de altă parte, sarcina probei cu privire la o eventuală încălcare a dreptului la apărare, cauzată de dificultățile întâmpinate de o întreprindere în a combate susținerile Comisiei, ca urmare a duratei excesive a procedurii administrative, revine persoanei interesate (Hotărârea Technische Unie/Comisia, citată anterior, punctul 61).

168    Or, în prezenta cauză, ARBED nu face dovada modului în care durata procedurii administrative – este adevărat, deosebit de îndelungată, dacă se ține seama și de procedura judiciară în anulare a deciziei inițiale – a putut fi defavorabilă exercitării dreptului la apărare și, în special, posibilității avute de aceasta de „a răsturna prezumția de răspundere întemeiată pe existența unor legături de capital între societatea care a participat singură la încălcare și [ea însăși], invocată pentru prima dată după șaisprezece ani de procedură”. În această privință, ARBED s‑a limitat să susțină că „elementele de probă de care [aceasta] putea dispune în 1990 au dispărut după o astfel de perioadă”.

169    Trebuie să se adauge că prezumția de răspundere în discuție, contrar susținerilor ARBED, nu a fost invocată „pentru prima dată după șaisprezece ani de procedură”, ci a fost invocată încă din stadiul deciziei inițiale adoptate în februarie 1994 [a se vedea considerentul (322) și punctul 101 de mai sus].

170    În pofida acestui fapt, ARBED nu a demonstrat și nici măcar nu a susținut în cursul primei proceduri de pe rolul Tribunalului că filiala sa TradeARBED stabilea politica sa comercială în mod autonom, astfel încât nu constituie, împreună cu aceasta, o entitate economică unică și, prin urmare, o singură întreprindere în sensul articolului 65 CO (a se vedea punctul 94 de mai sus).

171    În sfârșit, această prezumție simplă de răspundere, al cărei principiu a fost enunțat de Curte încă din 1983 în Hotărârea AEG‑Telefunken/Comisia, citată anterior, s‑a coroborat în speță cu elementele de probă suplimentare invocate deja de Comisie în decizia inițială (a se vedea punctul 96 de mai sus) și reținute de Tribunal în Hotărârea din 11 martie 1999, ARBED/Comisia, citată anterior (a se vedea punctele 97 și 98 de mai sus).

172    În aceste condiții, al patrulea motiv trebuie respins ca nefondat în măsura în care este invocat de ARBED.

173    Din ansamblul considerațiilor precedente rezultă că acțiunea trebuie respinsă ca nefondată în ceea ce privește ARBED, însă trebuie admisă în ceea ce privește TradeARBED și ProfilARBED.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

174    Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

175    Având în vedere concluziile părților, trebuie să se decidă prin urmare că, întrucât, în prezenta cauză, sunt părți cu interese contrare, Comisia suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de TradeARBED și de ProfilARBED. Pe de altă parte, ARBED suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de Comisie, în măsura în care sunt efectuate în prezenta cauză.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a șaptea)

declară și hotărăște:

1)      Anulează, în ceea ce privește ArcelorMittal Belval & Differdange SA și ArcelorMittal International SA, Decizia C (2006) 5342 final a Comisiei din 8 noiembrie 2006 privind procedura de aplicare a articolului 65 [CO] acordurilor și practicilor concertate în care sunt implicați producători europeni de bare (Cazul COMP/F/38.907 – Bare de oțel).

2)      Respinge acțiunea ca nefondată în ceea ce privește celelalte capete de cerere.

3)      Comisia suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de ArcelorMittal Belval & Differdange și de ArcelorMittal International, în măsura în care sunt efectuate în prezenta cauză.

4)      ArcelorMittal Luxembourg SA suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de Comisie, în măsura în care sunt efectuate în prezenta cauză.

Forwood Šváby Truchot

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 31 martie 2009.

Cuprins

Cadrul juridic

Dispozițiile Tratatului CECO

Dispozițiile Tratatului CE

Comunicarea Comisiei privind anumite aspecte referitoare la instrumentarea cauzelor de concurență, rezultate din expirarea Tratatului CECO

Regulamentul (CE) nr. 1/2003

Dispoziții privind termenul de prescripție în materie de investigări

Istoricul cauzei

Decizia atacată

Procedura și concluziile părților

În drept

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe lipsa de temei juridic al deciziei atacate și pe un abuz de putere

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea normelor referitoare la imputarea încălcărilor

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

– TradeARBED

– ARBED

– ProfilARBED

Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea normelor în materie de prescripție a investigațiilor

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

– ARBED

– TradeARBED

– ProfilARBED

Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la cheltuielile de judecată

* Limba de procedură: franceza.