HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera de recursuri)
8 septembrie 2009
Cauza T‑404/06 P
Fundația Europeană de Formare (ETF)
împotriva
Pia Landgren
„Recurs – Funcție publică – Agenți temporari – Contract pe perioadă nedeterminată – Decizie de concediere – Articolul 47 litera (c) punctul (i) din RAA – Obligația de motivare – Eroare vădită de apreciere – Competență de fond – Compensație pecuniară”
Obiectul: Recurs declarat împotriva Hotărârii Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (ședință plenară) din 26 octombrie 2006, Landgren/ETF (F‑1/05, RecFP, p. I‑A‑1‑123 și II‑A‑1‑459), prin care se urmărește anularea acestei hotărâri
Decizia: Respinge recursul. Fundația Europeană de Formare (ETF) suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de doamna Pia Landgren în cadrul prezentei proceduri. Comisia Comunităților Europene, intervenient în susținerea concluziilor Fundației Europene de Formare, suportă propriile cheltuieli de judecată.
Sumarul hotărârii
1. Recurs – Admisibilitate – Efectul executării unei hotărâri a Tribunalului Funcției Publice – Lipsă
(Statutul Curții de Justiție, anexa I, art. 12)
2. Funcționari – Agenți temporari – Rezilierea unui contract pe perioadă nedeterminată – Obligația de motivare – Întindere
[Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 47 lit. (c) pct. (i)]
3. Funcționari – Agenți temporari – Rezilierea unui contract pe perioadă nedeterminată – Obligația de motivare – Obligația de solicitudine a administrației
(art. 253 CE; Statutul funcționarilor, art. 25; Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 11, 47 și 49)
4. Funcționari – Agenți temporari – Rezilierea unui contract pe perioadă nedeterminată – Obligația de motivare – Întindere – Puterea de apreciere a administrației
[Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 47 alin. (1) lit. (c) pct. (i)]
5. Recurs – Motive – Controlul Tribunalului de Primă Instanță cu privire la aprecierea elementelor de probă de către Tribunalul Funcției Publice – Excludere, cu excepția cazurilor de denaturare
(Statutul Curții de Justiție, anexa I, art. 11)
1. Din moment ce, în temeiul articolului 12 din anexa I la Statutul Curții de Justiție, recursul în fața Tribunalului de Primă Instanță nu are efect suspensiv, simplul fapt că instituția emitentă a actului anulat a luat măsurile impuse de executarea unei hotărâri a Tribunalului Funcției Publice nu presupune că renunță la introducerea unui recurs. În orice caz, renunțarea la exercitarea unei căi de atac, în măsura în care determină pierderea unui drept, nu poate determina inadmisibilitatea unei acțiuni decât în ipoteza în care renunțarea ar putea fi constatată în mod clar și necondiționat.
(a se vedea punctul 80)
2. Obligația de motivare are ca obiect, pe de o parte, să acorde persoanei interesate o indicație suficientă pentru a afla dacă decizia este bine fundamentată sau dacă este afectată de un viciu ce permite contestarea legalității sale și, pe de altă parte, să dea instanței posibilitatea să își exercite controlul asupra legalității deciziei. O decizie care este complet lipsită de motivare, atât în privința propriului instrumentum, cât și a elementelor textuale sau contextuale care au putut însoți adoptarea sa, nu poate astfel să facă obiectul unui control al legalității interne din partea instanței, oricare ar fi întinderea acestui control. În absența unei obligații pentru autorul unei decizii de a menționa motivele care au condus la adoptarea acesteia, capacitatea instanței de a îndeplini, atunci când îi este încredințată, misiunea constând în controlul legalității interne a actelor cu care este sesizată, precum și protecția jurisdicțională conferită justițiabilului ar fi astfel compromise și s‑ar afla la discreția autorului deciziei menționate. Faptul de a impune instituției să prezinte motivele deciziilor sale nu poate fi disociat, prin urmare, de existența, în beneficiul instanței, a unei puteri de control al temeiniciei deciziilor menționate, care trebuie garantată, într‑o comunitate de drept, în condiții echivalente pentru orice justițiabil care își exercită dreptul la protecție jurisdicțională.
Prin urmare, Tribunalul de Primă Instanță nu poate să concluzioneze în sensul absenței totale a obligației autorității abilitate să încheie contractele de muncă de a motiva deciziile de reziliere a contractelor de agenți temporari pe perioadă nedeterminată, cu motivarea că numai îndeplinirea condițiilor de preaviz pentru reziliere prevăzute la articolul 47 litera (c) punctul (i) din Regimul aplicabil celorlalți agenți i se impune cu această ocazie.
(a se vedea punctele 108-110)
Trimitere la: Curte 26 noiembrie 1981, Michel/Parlamentul European, 195/80, Rec., p. 2861, punctul 22 și jurisprudența citată
3. Obligația de motivare a oricărei decizii care lezează, prevăzută la articolul 25 din statut, care nu constituie decât reluarea obligației generale edictate la articolul 253 CE, reprezintă un principiu esențial al dreptului comunitar, de la care nu se poate deroga decât în considerarea unor motive imperative. Această obligație contribuie la garantarea dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă, principiu general al dreptului comunitar care decurge din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, care a fost consacrat la articolele 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a fost reafirmat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
O excepție de la acest principiu general și esențial al obligației administrației de a‑și motiva deciziile, în special pe acelea care lezează, nu ar putea rezulta decât din voința expresă și univocă a legiuitorului comunitar, care nu își găsește expresie în acest sens în prevederile generale ale articolului 25 din statut și ale articolului 11 din Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Comunităților Europene. Astfel, simplul fapt că Regimul aplicabil celorlalți agenți nu prevede în mod expres, la articolul 47, privind încetarea raporturilor de muncă ale agenților temporari, că deciziile adoptate în aplicarea acestei prevederi trebuie motivate nu poate avea ca efect excluderea aplicării articolului 25 din statut.
În absența unei astfel de obligații de motivare, instanța comunitară s‑ar afla în imposibilitatea de a‑și exercita în mod corespunzător controlul, chiar restrâns, în timp ce, în definitiv, administrația ar fi liberă să decidă cu privire la soarta unui agent temporar în mod arbitrar, cu toate că, atunci când autoritatea competentă decide în legătură cu situația unui agent, ea este obligată, în aprecierea interesului serviciului, să ia în considerare ansamblul elementelor care pot influența decizia sa și în special interesul agentului vizat. Astfel, aceasta rezultă din obligația de solicitudine a administrației, care reflectă echilibrul drepturilor și al obligațiilor reciproce pe care statutul și, prin analogie, Regimul aplicabil celorlalți agenți le‑au creat în raporturile dintre autoritatea publică și agenții săi.
(a se vedea punctele 148-150, 153 și 160)
Trimitere la: Curte 13 martie 2007, Unibet, C‑432/05, Rep., p. I‑2271, punctul 37 și jurisprudența citată; Tribunal 12 decembrie 2000, Dejaiffe/OAPI, T‑223/99, RecFP, p. I‑A‑277 și II‑1267, punctul 53 și jurisprudența citată; Tribunal 6 iulie 2004, Huygens/Comisia, T‑281/01, RecFP, p. I‑A‑203 și II‑903, punctul 105 și jurisprudența citată
4. Deși statutul conferă funcționarilor o mai mare stabilitate a locului de muncă din moment ce ipotezele de încetare definitivă a atribuțiilor împotriva voinței persoanei interesate sunt strict delimitate, natura mai puțin stabilă a locului de muncă al agentului temporar nu este modificată de obligația de motivare aflată în sarcina autorității abilitate să încheie contractele de muncă la rezilierea contractelor de agent temporar pe perioadă nedeterminată.
Această natură rezultă de fapt în special din larga putere de apreciere de care dispune autoritatea menționată în privința rezilierii unui contract de agent temporar pe perioadă nedeterminată, potrivit articolului 47 litera (c) punctul (i) din Regimul aplicabil celorlalți agenți și cu respectarea preavizului prevăzut în contract, controlul instanței comunitare trebuind, așadar, să se limiteze la verificarea absenței unei erori vădite sau a unui abuz de putere.
Departe de a justifica posibilitatea dispensării administrației de motivarea deciziilor sale în acest domeniu, larga putere de apreciere face cu atât mai necesară respectarea formalității esențiale reprezentate de obligația de motivare. Astfel, în cazurile în care o instituție comunitară dispune de o largă putere de apreciere, controlul respectării garanțiilor conferite de ordinea juridică comunitară în cadrul procedurilor administrative prezintă o importanță fundamentală. Printre aceste garanții figurează în special obligația instituției competente de a examina atent și imparțial toate elementele relevante ale cazului și aceea de a‑și motiva decizia în mod suficient.
(a se vedea punctele 161-163)
Trimitere la: Curte 26 februarie 1981, de Briey/Comisia, 25/80, Rec., p. 637, punctul 7; Curte 21 noiembrie 1991, Technische Universität München, C‑269/90, Rec., p. I‑5469, punctul 14; Curte 22 noiembrie 2007, Spania/Lenzing, C‑525/04 P, Rep., p. I‑9947, punctul 58; Curte 6 noiembrie 2008, Țările de Jos/Comisia, C‑405/07 P, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 56; Tribunal 28 ianuarie 1992, Speybrouck/Parlamentul European, T‑45/90, Rec., p. II‑33, punctele 97 și 98; Tribunal 17 martie 1994, Hoyer/Comisia, T‑51/91, RecFP, p. I‑A‑103 și II‑341, punctul 27; Tribunal 17 martie 1994, Smets/Comisia, T‑52/91, RecFP, p. I‑A‑107 și II‑353, punctul 24
5. Aprecierea de către Tribunalul Funcției Publice a forței probante a unui document nu poate fi supusă, în principiu, controlului Tribunalului de Primă Instanță în cadrul unui recurs, din moment ce rezultă din articolul 11 din anexa I la Statutul Curții de Justiție că recursul este limitat la chestiuni de drept. Tribunalul Funcției Publice este singurul competent pentru a aprecia valoarea care trebuie să fie atribuită elementelor ce i‑au fost prezentate. Prin urmare, această apreciere nu constituie, cu excepția cazului denaturării acestor elemente de probă în fața Tribunalului Funcției Publice, o problemă de drept supusă ca atare controlului instanței de recurs.
(a se vedea punctul 198)
Trimitere la: Curte 2 octombrie 2003, Salzgitter/Comisia, C‑182/99 P, Rec., p. I‑10761, punctul 43; Curte 25 ianuarie 2007, Sumitomo Metal Industries și Nippon Steel/Comisia, C‑403/04 P și C‑405/04 P, Rep., p. I‑729, punctele 38-40