HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a șasea)

14 iulie 2016(*)

„Concurență – Înțelegeri – Piața europeană a conductelor marine – Acorduri de stabilire a prețurilor, de împărțire a piețelor și schimburi de informații sensibile din punct de vedere comercial – Imputabilitatea comportamentului ilicit – Principiul continuității economice – Principiul răspunderii personale – Amenzi – Circumstanțe agravante – Rol de conducător – Plafon de 10 % – Fond”

În cauza T‑146/09 RENV,

Parker Hannifin Manufacturing Srl, fostă Parker ITR Srl, cu sediul în Corsico (Italia),

Parker‑Hannifin Corp., cu sediul în Mayfield Heights, Ohio (Statele Unite),

reprezentate de B. Amory, de F. Marchini Camia și de É. Barbier de La Serre, avocați,

reclamante

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de V. Bottka, de S. Noë și de R. Sauer, în calitate de agenți,

pârâtă,

având ca obiect, cu titlu principal, o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE și prin care se solicită anularea Deciziei C(2009) 428 final a Comisiei din 28 ianuarie 2009 privind o procedură în temeiul articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/39406 – Conducte marine), în măsura în care această decizie le privește pe reclamante, și, cu titlu subsidiar, o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE și prin care se solicită anularea sau reducerea substanțială a cuantumului amenzii care le‑a fost aplicată prin decizia menționată,

TRIBUNALUL (Camera a șasea),

compus din domnii S. Frimodt Nielsen (raportor), președinte, J. Schwarcz și A. M. Collins, judecători,

grefier: doamna M. Junius, administrator,

având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 24 februarie 2016,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul cauzei

1        Prezenta cauză se înscrie în contenciosul referitor la cartelul conductelor marine, sancționat de Comisia Europeană în Decizia C(2009) 428 final din 28 ianuarie 2009 privind o procedură în temeiul articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/39406 – Conducte marine, denumită în continuare „decizia atacată”).

2        Destinatare ale deciziei atacate au fost 11 societăți, printre care Bridgestone Corporation și Bridgestone Industrial Limited (denumite în continuare, împreună, „Bridgestone”), The Yokohama Rubber Company Limited (denumită în continuare „Yokohama”), Dunlop Oil & Marine Limited (denumită în continuare „DOM”), prima reclamantă, Parker ITR Srl (devenită Parker Hannifin Manufacturing Srl, denumită în continuare „Parker ITR”), a doua reclamantă, Parker‑Hannifin Corp (denumită în continuare „Parker‑Hannifin”), și Manuli Rubber Industries SpA (denumită în continuare „Manuli”).

3        În decizia atacată, Comisia a considerat că din anul 1986 până în anul 2007, un grup de întreprinderi care își desfășurau activitatea în sectorul conductelor marine a participat la o înțelegere la scară mondială și le‑a aplicat amenzi în cuantum total de 131 000 000 de euro.

4        Societatea ITR Rubber (devenită ulterior Parker ITR), constituită la 27 iunie 2001 de societatea‑mamă a acesteia, ITR SpA, în cadrul grupului Saiag, și‑a desfășurat activitatea în sectorul conductelor marine începând cu 1 ianuarie 2002, dată la care ITR i‑a transferat activele sale în acest sector în vederea revânzării lor către Parker‑Hannifin, în cadrul grupului Parker. Vânzarea ITR Rubber către Parker‑Hannifin și‑a produs efectele la 31 ianuarie 2002.

5        În decizia atacată, Comisia a considerat că trebuia înlăturat principiul răspunderii personale și că în speță trebuia aplicat principiul continuității economice, întrucât Parker ITR era succesorul economic al activității legate de conductele marine desfășurate de ITR și de Saiag SpA și, prin urmare, în sarcina sa trebuia stabilită răspunderea pentru încălcarea săvârșită de ITR și de Saiag înainte de 1 ianuarie 2002, dată la care i‑au fost transferate activele din sectorul conductelor marine. În sarcina Parker‑Hannifin a fost stabilită răspunderea în solidar pentru comportamentul Parker ITR începând cu data achiziționării acesteia din urmă, la 31 ianuarie 2002. Astfel, Comisia a considerat că Parker ITR era răspunzătoare pentru încălcare în perioada cuprinsă între 1 aprilie 1986 și 2 mai 2007 și i‑a aplicat o amendă în cuantum de 25 610 000 de euro, din care, în privința Parker‑Hannifin, s‑a stabilit răspunderea în solidar pentru un cuantum de 8 320 000 de euro.

6        La 9 aprilie 2009, Parker ITR și Parker‑Hannifin au introdus la Tribunal o acțiune având ca obiect, cu titlu principal, anularea deciziei atacate în măsura în care le privea și, cu titlu subsidiar, reducerea cuantumului amenzii aplicate.

7        În Hotărârea din 17 mai 2013, Parker ITR și Parker‑Hannifin/Comisia (T‑146/09, EU:T:2013:258, denumită în continuare „hotărârea Tribunalului”), Tribunalul a considerat că principiul continuității economice nu se aplica în situații ca cea din speță și că trebuia aplicat principiul răspunderii personale. Astfel, Tribunalul a considerat că era vorba în speță despre o cesionare efectuată de întreprinderea implicată în înțelegere, și anume Saiag și filiala acesteia, ITR, a unei părți din activitățile acesteia din urmă către un terț independent, și anume Parker‑Hannifin, întrucât constituirea ITR Rubber și transferul de active efectuat de ITR către aceasta consta în esență într‑o operațiune de înființare a unei filiale în ramura de activitate referitoare la conductele din cauciuc, care se înscria într‑un obiectiv de cesionare către Parker‑Hannifin (punctul 115 din hotărârea Tribunalului). Or, între cedent, Saiag sau ITR, și cesionar, Parker‑Hannifin, nu exista nicio legătură (punctul 116 din hotărârea Tribunalului). În schimb, în temeiul principiului răspunderii personale, Comisia avea obligația să constate că ITR și Saiag erau răspunzătoare pentru încălcare până la 1 ianuarie 2002 și, prin urmare, aceasta nu putea să rețină răspunderea ITR Rubber (devenită Parker ITR) pentru perioada anterioară acestei date (punctele 118 și 119 din hotărârea Tribunalului). Astfel, Tribunalul a anulat decizia atacată în măsura în care în aceasta se constata participarea Parker ITR la încălcare în perioada anterioară datei de 1 ianuarie 2002, iar cuantumul amenzii aplicate Parker ITR a fost stabilit la 6 400 000 de euro, din care Parker‑Hannifin era răspunzătoare în solidar în limita unui cuantum de 6 300 000 de euro.

8        Prin cererea introductivă depusă la grefa Curții la 1 august 2013, Comisia a formulat recurs împotriva hotărârii Tribunalului.

9        În Hotărârea din 18 decembrie 2014, Comisia/Parker Hannifin Manufacturing și Parker‑Hannifin (C‑434/13 P, EU:C:2014:2456, denumită în continuare „hotărârea pronunțată în recurs”), Curtea a considerat, în esență, că Tribunalul a reunit în mod eronat două operațiuni distincte, în sensul că luase în considerare numai cesionarea către Parker‑Hannifin a ITR Rubber, deși în prealabil avusese loc un transfer intragrup de active ale ITR către ITR Rubber, care era relevant în scopul aplicării principiului continuității economice (punctele 46, 49 și 54 din hotărârea pronunțată în recurs). Acest principiu se aplică, potrivit Curții, din cauza legăturilor structurale dintre ITR și filiala sa deținută integral, ITR Rubber, la momentul transferului de active către aceasta din urmă (punctul 55 din hotărârea pronunțată în recurs). Cu toate acestea, Curtea a precizat că o situație de continuitate economică ar putea fi exclusă în lipsa unor legături efective, sub forma unei exercitări efective de către ITR a unei influențe decisive asupra ITR Rubber, aspect care nu a făcut obiectul unei examinări în prima instanță (punctele 56 și 65 din hotărârea pronunțată în recurs). Astfel, Curtea a anulat punctele 1-3 din dispozitivul hotărârii Tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare la acesta din urmă pentru a se pronunța asupra acțiunii.

10      O descriere detaliată a situației de fapt, în special în ceea ce privește sectorul conductelor marine, istoricul reclamantelor, procedura administrativă și decizia atacată este cuprinsă la punctele 1-34 din hotărârea Tribunalului și la punctele 6-17 din hotărârea pronunțată în recurs.

 Procedura și concluziile părților

11      În urma hotărârii pronunțate în recurs și conform articolului 118 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului din 2 mai 1991, prezenta cauză a fost atribuită Camerei a șasea a Tribunalului.

12      Întrucât un membru al Camerei a șasea a fost împiedicat să facă parte din complet, președintele Tribunalului a desemnat un alt judecător pentru a completa camera.

13      Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a șasea) a decis deschiderea fazei orale a procedurii și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 89 din Regulamentul de procedură al acestuia, a invitat Comisia să depună anumite documente. Comisia a dat curs acestei cereri în termenul stabilit.

14      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 24 februarie 2016.

15      Reclamantele solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate în măsura în care în aceasta se declară că Parker ITR este răspunzătoare pentru încălcare de la 1 aprilie 1986 până la 31 ianuarie 2002;

–        reducerea substanțială a cuantumului amenzii care le‑a fost aplicată;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

16      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea în totalitate a acțiunii în anulare;

–        obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurilor T‑146/09, C‑434/13 P și T‑146/09 RENV.

 În drept

 Cu privire la obiectul acțiunii după trimiterea acesteia spre rejudecare

 Argumentele părților

17      Reclamantele susțin că, întrucât statuează în cadrul trimiterii spre rejudecare, Tribunalul trebuie să se pronunțe asupra tuturor motivelor de anulare pe care le‑au invocat, în măsura în care acestea se reflectă în unul dintre elementele dispozitivului hotărârii anulate de Curte, inclusiv cele care în prima instanță au fost respinse ca inoperante sau care au fost admise doar ca simplu efect al admiterii unui motiv care trebuie să fie reexaminat ca urmare a trimiterii spre rejudecare.

18      Pe de altă parte, reclamantele arată în observațiile lor că se desistează de al doilea, de al treilea, de al patrulea, de al șaptelea și de al nouălea motiv pe care le‑au formulat.

19      Comisia susține că, în cadrul prezentei acțiuni după trimiterea spre rejudecare, Tribunalul nu poate efectua o apreciere de novo a susținerilor care nu au fost invocate în cadrul acțiunii inițiale sau care, după ce au fost respinse pe fond de Tribunal, nu au făcut obiectul recursului, în special cele referitoare la plafonul de 10 % din cifra de afaceri în cadrul celui de al optulea motiv. În plus, Comisia susține că în cadrul acțiunii este exclusă o nouă examinare după trimiterea spre rejudecare în măsura în care privește aspecte cu privire la care Curtea a statuat definitiv în hotărârea pronunțată în recurs.

 Aprecierea Tribunalului

20      Mai întâi, trebuie să se arate că, astfel cum s‑a menționat la punctul 18 de mai sus, reclamantele s‑au desistat de al doilea, de al treilea, de al patrulea, de al șaptelea și de al nouălea motiv.

21      În continuare, trebuie amintit că, în temeiul articolului 61 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aplicabil Tribunalului în temeiul articolului 53 primul paragraf din statutul menționat, atunci când recursul este întemeiat, iar cauza este trimisă la Tribunal pentru a se pronunța asupra litigiului, acesta este legat de chestiunile de drept soluționate prin decizia Curții.

22      Astfel, în urma anulării pronunțate de Curte și a trimiterii cauzei Tribunalului spre rejudecare, acesta este sesizat, în temeiul articolului 215 din Regulamentul de procedură, prin hotărârea Curții și trebuie să se pronunțe din nou cu privire la toate motivele de anulare invocate de reclamant, cu excepția elementelor din cadrul dispozitivului care nu au fost anulate de Curte, precum și a considerațiilor care constituie temeiul necesar al respectivelor elemente, întrucât acestea au dobândit autoritate de lucru judecat (Hotărârea din 14 septembrie 2011, Marcuccio/Comisia, T‑236/02, EU:T:2011:465, punctul 83).

23      În speță, prin hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a anulat punctele 1-3 din dispozitivul hotărârii Tribunalului, i‑a trimis cauza spre rejudecare pentru ca acesta să se pronunțe asupra temeiniciei acțiunii și a dispus ca cererea privind cheltuielile de judecată să se soluționeze odată cu fondul. În consecință, în urma trimiterii de către Curte a acțiunii spre rejudecare, Tribunalul are obligația să se pronunțe, deși este legat de chestiunile de drept soluționate prin hotărârea pronunțată în recurs, asupra tuturor motivelor invocate de reclamante în susținerea acțiunii, în măsura în care acestea constituie temeiul punctelor 1-3 din dispozitivul hotărârii Tribunalului care au fost anulate de Curte.

24      În această privință, din hotărârea Tribunalului reiese că punctele 1-3 din dispozitivul acesteia se întemeiază pe admiterea de către Tribunal a primului aspect al primului motiv, a celui de al cincilea și a celui de al șaselea motiv invocate de reclamante, precum și pe nelegalitățile constatate cu ocazia examinării acestor motive.

25      În sfârșit, în ceea ce privește al optulea motiv, trebuie să se arate că, în hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a respins ca inadmisibilă argumentația reclamantelor prin care au contestat aprecierea Tribunalului cu privire la al optulea motiv al acțiunii lor, din cauză că nu formulaseră un recurs incident prin înscris separat, distinct de memoriul în răspuns al acestora, îndreptat împotriva unei asemenea aprecieri.

26      Astfel, la punctele 94-97 din hotărârea pronunțată în recurs, s‑au statuat următoarele:

„94.      La punctul 228 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat […] că al optulea motiv al acțiunii era nefondat în măsura în care se întemeia pe perioada încălcării ulterioară datei de 1 ianuarie 2002, inclusiv perioada cuprinsă între 1 și 31 ianuarie 2002, în care ITR Rubber nu aparținea încă grupului Parker‑Hannifin.

95.      Aprecierea efectuată de Tribunal se reflectă în metoda de calcul pe care a utilizat‑o pentru a recalcula cuantumul amenzii aplicate Parker ITR, precum și la punctul 3 din dispozitivul hotărârii atacate, unde nu a făcut distincție între perioada cuprinsă între 1 și 31 ianuarie 2002 și perioada ulterioară acestei date.

96.      În consecință, trebuie să se constate că Tribunalul a examinat în mod efectiv și a soluționat, în cadrul celui de al optulea motiv al acțiunii, problema de drept ridicată de Parker ITR și de Parker‑Hannifin, respingând argumentația acestora.

97.      În aceste condiții, întrucât intimatele nu au formulat, astfel cum impune articolul 176 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, un recurs incident prin act separat, distinct de memoriul în răspuns, îndreptat împotriva aprecierii făcute de Tribunal cu privire la al optulea motiv al acțiunii lor, argumentația acestora cu privire la aplicarea articolului 23 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 trebuie respinsă ca inadmisibilă.”

27      În lumina aprecierilor Curții, în special la punctul 97 din hotărârea pronunțată în recurs, întrucât în hotărârea Tribunalului al optulea motiv a fost înlăturat în privința perioadei ulterioare datei de 1 ianuarie 2002, acest element din hotărârea menționată, pentru faptul că nu a făcut obiectul unui recurs incident și nu a fost, prin urmare, anulat de Curte, trebuie să fie considerat că a dobândit autoritate de lucru judecat.

28      Cu toate acestea, la punctul 228 din hotărârea Tribunalului, acesta a respins ca inoperant al optulea motiv ca urmare a admiterii primului motiv, în măsura în care acesta privea perioada anterioară datei de 1 ianuarie 2002, și nu a examinat criticile întemeiate pe încălcarea principiilor răspunderii personale și proporționalității și pe nemotivare, în măsura în care acestea priveau perioada respectivă.

29      Pe de altă parte, trebuie să se constate că, în hotărârea Tribunalului, aprecierea acestuia asupra celui de al optulea motiv s‑a întemeiat, în ceea ce privește perioada încălcării anterioară datei de 1 ianuarie 2002, pe admiterea primului motiv și că această admitere constituie, astfel cum reiese în special din cuprinsul punctelor 253 și 255 din hotărârea menționată, temeiul necesar al punctelor 1-3 din dispozitivul acesteia care au fost anulate de Curte.

30      Astfel, nu se poate considera că Tribunalul a soluționat pe fond al optulea motiv în măsura în care acesta privea perioada anterioară datei de 1 ianuarie 2002.

31      Prin urmare, trebuie să se examineze al optulea motiv invocat de reclamante în ceea ce privește perioada anterioară datei de 1 ianuarie 2002.

32      Având în vedere considerațiile de mai sus, Tribunalul este solicitat să statueze asupra temeiniciei acțiunii după trimiterea spre rejudecare, pronunțându‑se asupra primului, a celui de al cincilea, a celui de al șaselea și, în condițiile descrise la punctul 31 de mai sus, asupra celui de al optulea motiv.

 Cu privire la primul motiv, referitor la stabilirea eronată a răspunderii în sarcina Parker ITR pentru perioada încălcării anterioară datei de 1 ianuarie 2002

33      Primul motiv invocat de reclamante cuprinde trei aspecte, care privesc, primul, nerespectarea principiului răspunderii personale, al doilea, un abuz de putere și o eludare a articolului 25 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269), iar al treilea, încălcarea principiului egalității de tratament și a obligației de motivare.

34      Comisia contestă argumentația invocată de reclamante în susținerea primului motiv al acestora.

 Cu privire la admisibilitatea argumentelor referitoare la motivarea privind legăturile dintre ITR și ITR Rubber

35      În cadrul primului aspect al primului motiv, care privește nerespectarea principiului răspunderii personale, reclamantele invocă în special lipsa unei motivări suficiente în decizia atacată referitoare la aplicarea principiului continuității economice pe baza legăturilor dintre ITR și ITR Rubber care au fost invocate pentru prima dată în decizia atacată, cu atât mai mult cu cât această aplicare derogă de la practica decizională anterioară a Comisiei, care ar fi aplicat principiul răspunderii personale.

36      Comisia arată că o asemenea argumentație invocată de reclamante în cadrul observațiilor lor referitoare la acțiune după trimiterea spre rejudecare constituie un motiv nou inserat în motivul invocat inițial, care alterează conținutul acestuia și, prin urmare, nu este admisibil.

37      Desigur, primul motiv, astfel cum a fost formulat în cererea introductivă, nu conținea nicio trimitere la nemotivare în ceea ce privește în mod specific aplicarea de către Comisie a principiului continuității economice din cauza legăturilor existente între ITR și ITR Rubber.

38      Cu toate acestea, pe de o parte, trebuie amintit că încălcarea obligației de motivare constituie un motiv de ordine publică care trebuie examinat din oficiu și a cărui examinare poate să aibă loc în orice stadiu al procedurii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2008, Chronopost și La Poste/UFEX și alții, C‑341/06 P și C‑342/06 P, EU:C:2008:375, punctele 48-50).

39      Pe de altă parte, trebuie să se arate că reclamantele au invocat în cadrul celui de al treilea aspect al primului motiv încălcarea obligației de motivare în ceea ce privește stabilirea în sarcina ITR Rubber a răspunderii pentru perioada încălcării anterioară datei de 1 ianuarie 2002, în temeiul principiului continuității economice, Comisia îndepărtându‑se de practica sa anterioară care se întemeia pe principiul răspunderii personale. Astfel, argumentele invocate de reclamante în observațiile lor ca urmare a hotărârii pronunțate în recurs, referitoare la lipsa motivării privind aplicarea principiului continuității economice pe baza legăturilor dintre ITR și ITR Rubber, pot fi considerate că au o legătură strânsă cu cele care au fost invocate în cadrul celui de al treilea aspect al primului motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare, și că dezvoltă aceste argumente (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 aprilie 2010, Gütermann și Zwicky/Comisia, T‑456/05 și T‑457/05, EU:T:2010:168, punctul 199).

40      În aceste împrejurări, aceste argumente trebuie considerate admisibile în măsura în care au o legătură cu al treilea aspect al primului motiv, în cadrul căruia trebuie să fie examinate.

 Cu privire la stabilirea în sarcina Parker ITR a răspunderii pentru încălcarea săvârșită de ITR în perioada anterioară datei de 1 ianuarie 2002

41      În cadrul primului aspect al primului motiv pe care l‑au formulat, reclamantele susțin, în esență, că Comisia a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a stabilit în sarcina Parker ITR răspunderea pentru încălcarea săvârșită de ITR în perioada anterioară datei de 1 ianuarie 2002, dată la care Parker ITR a început să își desfășoare activitatea în sectorul conductelor marine, în temeiul principiului continuității economice și cu nerespectarea principiului răspunderii personale.

–       Cu privire la aplicarea principiului continuității economice

42      Trebuie amintit că, la punctul 46 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a statuat următoarele:

„46.      [T]rebuie să se constate că, prin aceea că a exclus, la punctul 116 din hotărârea atacată, că principiul continuității economice poate fi aplicabil în cazul în care, precum în speță, între cedent, și anume Saiag […] sau filiala sa ITR […], și cesionar, identificat ca fiind Parker‑Hannifin, nu există nicio legătură structurală, Tribunalul a tratat, în aprecierea sa, două operațiuni distincte ca fiind una singură. Tribunalul a omis să ia în considerare faptul că, într‑o primă etapă, ITR […] își transferase activitățile din sectorul conductelor marine către una dintre filialele sale înainte ca, într‑o a doua etapă, să cesioneze societății Parker‑Hannifin această filială.”

43      La punctele 50-53 din hotărârea pronunțată în recurs, în ceea ce privește aplicarea principiului continuității economice, Curtea a considerat următoarele:

„50.      […] [D]ata pertinentă pentru a aprecia, în vederea stabilirii existenței unei situații de continuitate economică, dacă este vorba despre un transfer de activități în interiorul unui grup sau între întreprinderi independente trebuie să fie cea a transferului însuși.

51.      Deși este necesar ca la acea dată să existe, între cedent și cesionar, legături structurale care să permită să se considere, în conformitate cu principiul răspunderii personale, că cele două entități formează o singură întreprindere, nu se impune totuși, având în vedere finalitatea urmărită de principiul continuității economice, ca aceste legături să persiste pe întreaga perioadă rămasă a încălcării sau până la adoptarea deciziei de sancționare a încălcării. […]

52.      În același mod și pentru aceleași motive, nu este necesar ca legăturile structurale care permit să se stabilească existența unei situații de continuitate economică să persiste pe o perioadă minimă care ar putea fi, în orice caz, definită numai de la caz la caz și retroactiv.

53.      În ceea ce privește […] luarea în considerare, în scopul de a reține existența unei continuități economice, a obiectivului urmărit prin transferul de activități, principiul securității juridice determină de asemenea eliminarea ca lipsită de pertinență a împrejurării, evidențiate la punctul 115 din hotărârea atacată, potrivit căreia entitatea cesionară a fost creată și a primit activele în vederea unei cesiuni ulterioare către un terț independent. Luarea în considerare a motivației economice aflate la originea creării unei filiale, precum și a obiectivului, urmărit pe termen mai mult sau mai puțin îndepărtat, al unei cesiuni a acestei filiale către o întreprindere terță ar introduce astfel, în cadrul punerii în aplicare a principiului continuității economice, factori subiectivi incompatibili cu o aplicare transparentă și previzibilă a acestui principiu.”

44      La punctele 54-56 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a concluzionat că Tribunalul săvârșise o eroare de drept prin înlăturarea aplicării principiului continuității economice, după cum urmează:

„54.      În ceea ce privește […] afirmația, menționată la punctul 116 din hotărârea atacată, potrivit căreia Comisia, în condițiile speței, ar fi trebuit să impute foștilor operatori răspunderea pentru încălcarea săvârșită înainte de transferul de activități, este necesar să se arate că aceasta se înscrie în cadrul unui raționament eronat prin care Tribunalul a eliminat de la bun început existența unei continuități economice. Nu este mai puțin adevărat că, potrivit unei jurisprudențe constante, atunci când este stabilită o astfel de situație, faptul că entitatea care a săvârșit încălcarea există încă nu împiedică, în sine, sancționarea entității căreia aceasta i‑a transferat activitățile sale economice […].

55.      În lumina considerațiilor de mai sus, trebuie să se constate că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat, la punctele 115 și 116 din hotărârea atacată, fără a lua în considerare legăturile care existau între ITR […] și ITR Rubber la data transferului de activități intervenit între aceste două entități, că o situație de continuitate economică era exclusă în speță din cauza lipsei unor legături structurale între entitatea cedentă și entitatea cesionară, pe care le identificase ca fiind Saiag […] sau ITR […] și Parker‑Hannifin.

56.      O astfel de eroare ar putea fi însă inoperantă în ipoteza în care, în orice caz, o situație de continuitate economică ar trebui exclusă din cauza lipsei unor legături efective între ITR […] și ITR Rubber. Aceasta este perspectiva în care trebuie analizat argumentul intimatelor potrivit căruia Tribunalul a eliminat în mod întemeiat existența unei situații de continuitate economică, întrucât Comisia a omis, în decizia în litigiu, să verifice dacă ITR Rubber se afla sub controlul efectiv al ITR […].”

45      În primul rând, din considerațiile de mai sus reiese că, pentru examinarea stabilirii răspunderii aferente încălcării săvârșite de ITR în perioada anterioară datei de 1 ianuarie 2002, trebuie să se ia în considerare transferul intragrup al activităților în sectorul conductelor marine de la ITR la ITR Rubber.

46      În al doilea rând, din hotărârea pronunțată în recurs reiese că data care trebuie luată în considerare pentru a aprecia dacă este necesară aplicarea principiului continuității economice este cea a transferului activităților în discuție.

47      În al treilea rând, din considerațiile Curții cuprinse în hotărârea pronunțată în recurs reiese că nu este necesară luarea în considerare a obiectivului cesionării de către Saiag și de către filiala sa ITR a activităților referitoare la conductele marine către Parker‑Hannifin, o societate a grupului Parker, prin intermediul înființării unei filiale pentru aceste activități, și anume constituirea societății ITR Rubber. Astfel, potrivit Curții, obiectivul și motivarea economică a unei asemenea operațiuni sunt lipsite de pertinență.

48      În al patrulea rând, din această împrejurare rezultă că, la finalizarea transferului de activități intragrup între ITR și filiala sa deținută integral, ITR Rubber, având în vedere legăturile structurale existente între aceste două societăți la data transferului în discuție, 1 ianuarie 2002, aplicarea principiului continuității economice nu poate fi exclusă în speță.

49      În sfârșit, din considerațiile Curții reiese că, în pofida legăturilor structurale dintre ITR și ITR Rubber, aplicarea principiului continuității economice ar putea fi exclusă în speță din cauza inexistenței unui control efectiv al ITR asupra ITR Rubber sub forma unei exercitări efective a unei influențe decisive, care trebuie considerată ca fiind demonstrată, cu excepția cazului în care Parker ITR și Parker‑Hannifin răstoarnă prezumția exercitării efective de către ITR a unei influențe decisive asupra ITR Rubber la data transferului în discuție în cadrul grupului Saiag, 1 ianuarie 2002.

–       Cu privire la prezumția exercitării efective a unei influențe decisive

50      În considerentul (370) al deciziei atacate, Comisia a constatat că, la data transferului activităților ilicite de la ITR către ITR Rubber, cele două societăți erau unite pe plan economic printr‑o legătură între societatea‑mamă și filiala deținută integral și făceau parte din aceeași întreprindere. Reclamantele nu contestă existența acestor legături structurale.

51      În această privință, la punctul 62 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a subliniat că reclamantele aveau obligația să răstoarne prezumția refragabilă a exercitării efective de către ITR a unei influențe decisive asupra ITR Rubber, prin prezentarea unor elemente de probă suficiente pentru a demonstra că filiala se comporta pe piață în mod autonom.

52      Astfel, la punctele 65 și 66 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a arătat că Tribunalul săvârșise o eroare prin faptul că omisese să examineze, în scopul verificării dacă Comisia aplicase în mod corect principiul continuității economice, elementele care îi fuseseră prezentate de reclamante privind existența sau inexistența unor legături efective sub forma unei influențe decisive exercitate de ITR asupra ITR Rubber.

53      Prin urmare, în cadrul prezentei acțiuni după trimitere spre rejudecare la Tribunal, trebuie să se examineze dacă elementele prezentate de reclamante sunt suficiente pentru a demonstra că filiala ITR Rubber se comporta în mod autonom pe piață.

54      Tribunalul este solicitat să efectueze această examinare în scopul stabilirii răspunderii pentru încălcarea săvârșită de societatea‑mamă, ITR, în sarcina filialei sale, ITR Rubber, în lumina jurisprudenței amintite de Curte la punctul 58 din hotărârea pronunțată în recurs. Or, potrivit acestei jurisprudențe, în cazul particular în care o societate‑mamă deține totalitatea sau cvasitotalitatea capitalului filialei sale care a săvârșit o încălcare a normelor de concurență ale Uniunii Europene, există o prezumție refragabilă potrivit căreia această societate‑mamă exercită efectiv o influență decisivă asupra filialei sale. Într‑o asemenea situație, este suficient să se dovedească de către Comisie că totalitatea sau cvasitotalitatea capitalului unei filiale este deținută de societatea‑mamă a acesteia pentru a se considera că prezumția respectivă este îndeplinită. Aceasta este însă refragabilă și entitățile care intenționează să răstoarne prezumția în discuție pot să prezinte orice element referitor la legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc filiala de societatea‑mamă și pe care le consideră ca fiind de natură să demonstreze că filiala și societatea‑mamă nu constituie o entitate economică unică, ci filiala se comportă în mod autonom pe piață (a se vedea Hotărârea din 10 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia, C‑97/08 P, EU:C:2009:536, punctul 60 și jurisprudența citată, Hotărârea din 8 mai 2013, Eni/Comisia, C‑508/11 P, EU:C:2013:289, punctul 47 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 18 iulie 2013, Schindler Holding și alții/Comisia, C‑501/11 P, EU:C:2013:522, punctele 105-111).

–       Cu privire la răsturnarea prezumției exercitării efective a unei influențe decisive

55      Reclamantele invocă lipsa unei influențe decisive exercitate de ITR asupra ITR Rubber, având în vedere elementele de mai jos.

56      În primul rând, reclamantele susțin că, de la constituirea sa ca societate, la 27 iunie 2001, până la 1 ianuarie 2002, ITR Rubber nu a desfășurat nicio activitate economică, astfel încât în această perioadă ITR nu ar fi putut să exercite nicio influență decisivă asupra filialei sale sau nu ar fi putut să îi transmită nicio directivă comercială.

57      În această privință, este suficient să se arate că, astfel cum rezultă în special din cuprinsul punctului 56 și al următoarelor din hotărârea pronunțată în recurs și astfel cum reclamantele înseși au recunoscut în ședință, data care trebuie luată în considerare pentru a aprecierea existenței unei situații de continuitate economică este cea a transferului activităților ITR către ITR Rubber. Prin urmare, argumentele referitoare la perioada anterioară acestui transfer invocate de reclamante sunt inoperante.

58      Reclamantele admit că, de la data transferului activităților ITR către ITR Rubber, intervenit la 1 ianuarie 2002, aceasta din urmă a continuat cursul normal al afacerilor în discuție și, așadar, a desfășurat activitățile economice care i‑au fost transferate.

59      În al doilea rând, reclamantele susțin că, potrivit articolului 7.21 din contractul de cesiune către Parker‑Hannifin, între 1 ianuarie 2002 și 31 ianuarie 2002, nici Saiag, nici ITR, nici ITR Rubber nu puteau lua vreo măsură în cadrul activităților în sectorul cauciucului care să poată avea un efect asupra intereselor Parker‑Hannifin, în calitate de viitor cumpărător, fără acordul său prealabil. Această împrejurare nu numai că ar fi împiedicat Saiag și ITR să exercite vreo influență, și cu atât mai puțin o influență decisivă, asupra ITR Rubber, dar ar fi acordat în egală măsură Parker‑Hannifin dreptul de a controla ITR Rubber în comun cu ITR.

60      În această privință, trebuie să se arate că, potrivit articolului 7.21 din contractul de cesiune, vânzătorul, ITR, se angaja, printre altele, ca ITR Rubber să își desfășoare activitatea și să fie administrată în cursul normal al afacerilor, acordul prealabil al cumpărătorului fiind necesar pentru orice decizie care depășea cursul normal al afacerilor. Mai precis, acordul prealabil al cumpărătorului era necesar în special pentru modificări privind regimul salarial al angajaților, pentru distribuirea dividendelor, pentru cheltuielile de capital mai mari de 100 000 de euro sau pentru vânzarea de active în afara cursului normal al afacerilor.

61      Mai întâi, este cert că data cesiunii societății ITR Rubber către Parker‑Hannifin este 31 ianuarie 2002. Astfel, faptul de a se fi stipulat în contractul de cesiune din 5 decembrie 2001 modul în care ITR Rubber trebuia să fie administrată între această din urmă dată și data finalizării efective a operațiunii de cesiune nu poate fi considerat un transfer de la vânzător la cumpărător al controlului asupra acestei societăți. Astfel, după cum recunosc reclamantele înseși, aceste dispoziții urmăreau să mențină interesele cumpărătorului ca societatea sau activele în discuție, îndeosebi valoarea acestora, să fie menținute, până la data finalizării, într‑o stare care să o reflecte pe cea care cumpărătorul o luase în considerare la momentul semnării contractului de cesiune.

62      În continuare, deși aceste obligații ale vânzătorului față de cumpărător pentru perioada, denumită interim, care preceda finalizarea cesiunii reprezintă pentru cumpărător drepturi, în special în ceea ce privește autorizarea prealabilă pentru acțiunile care depășesc cursul normal al afacerilor, ele erau prin natura lor temporare și rămâneau subordonate finalizării efective a tranzacției.

63      În sfârșit, trebuie să se constate că, în temeiul articolului 7.21 din contractul de cesiune, ITR s‑a angajat ca ITR Rubber să își desfășoare activitatea și să fie administrată în cursul normal al afacerilor în perioada denumită interim cuprinsă între data semnării contractului și data finalizării operațiunii. Or, un asemenea angajament presupunea ca ITR să poată lua în mod efectiv decizii referitoare la administrarea ITR Rubber. Desigur, ITR avea nevoie de acordul prealabil al Parker‑Hannifin pentru decizii care depășeau cursul normal al afacerilor. Cu toate acestea, ITR avea prerogativa și obligația, în temeiul contractului de cesiune, să asigure cursul normal al afacerilor ITR Rubber. Contrar celor susținute de reclamante, această obligație pe care ITR și‑a asumat‑o în contractul de cesiune constituie mai degrabă un indiciu al faptului că societatea filială ITR Rubber nu funcționa în mod autonom pe piață.

64      Astfel, deși în această perioadă denumită interim ITR Rubber nu poate fi considerată că a fost controlată de Parker‑Hannifin, aceasta nu poate fi considerată nici entitate autonomă care putea să decidă cu privire la activitățile sale în mod complet independent, întrucât ITR garanta ca, în cadrul cursului normal al afacerilor, ITR Rubber să nu devieze, în special în privința politicii sale comerciale. Astfel, ca urmare a angajamentului societății‑mamă a acesteia, ITR Rubber nu ar fi putut să decidă în mod unilateral, de exemplu, să își modifice politica comercială sau să își întrerupă activitățile, situații care ar fi fost posibile dacă ITR Rubber ar fi fost o entitate complet autonomă.

65      Pe de altă parte, tot ITR este aceea care, la 1 ianuarie 2002, a transferat către ITR Rubber singurele active pe care le deținea, deși anterior, astfel cum afirmă reclamantele, ITR Rubber era o societate lipsită de active și fără activitate.

66      În plus, trebuie să se constate că, până la finalizarea operațiunii, cesionarea ITR Rubber către Parker‑Hannifin nu era definitivă. În consecință, astfel cum a arătat Comisia în mod întemeiat, în perioada cunoscută sub numele de interim, ITR, în calitate de unic proprietar al ITR Rubber, avea prerogativa să renunțe la cesiune, expunându‑se, desigur, unei obligații de despăgubire a viitorului cumpărător în special prin mecanismele de despăgubire prevăzute chiar în contract.

67      În al treilea rând, reclamantele arată că perioada de o lună în care ITR a deținut integral ITR Rubber ca urmare a transferului activităților referitoare la conductele marine și înainte ca cesionarea către Parker‑Hannifin să fie efectivă constituie o perioadă foarte scurtă pentru ca ITR sau Saiag să fi putut exercita o influență decisivă asupra ITR Rubber, chiar dacă ele ar fi avut o asemenea prerogativă.

68      Trebuie să se arate că durata intervalului în care ITR a deținut integral ITR Rubber ca urmare a transferului activităților referitoare la conductele marine nu poate constitui, în sine, un element care să poată demonstra că în acea perioadă ITR Rubber se comporta pe piață în mod autonom.

69      Astfel, trebuie să se constate că, la data la care activitățile respective au fost transferate efectiv către ITR Rubber, 1 ianuarie 2002, ITR deținea integral societatea sa filială și că, după cum s‑a arătat la punctul 63 de mai sus, în temeiul contractului de cesiune către Parker‑Hannifin semnat la 5 decembrie 2001, ITR trebuia să garanteze, chiar dacă pentru o perioadă scurtă, că ITR își desfășoară activitatea și este administrată potrivit cursului normal al afacerilor.

70      În plus, astfel cum s‑a arătat la punctul 66 de mai sus, până la momentul în care cesionarea către Parker‑Hannifin a fost efectivă, ITR avea putere de decizie asupra cesionării ITR Rubber, care ar fi putut să fie exercitată în orice moment înainte de finalizarea operațiunii. Pe de altă parte, data finalizării operațiunii nu a fost stabilită în prealabil în contractul de cesiune, întrucât era supusă, printre altele, anumitor condiții prealabile. Astfel, deși achiziționarea ITR Rubber de către Parker‑Hannifin a fost efectivă la 31 ianuarie 2002, aceasta ar fi putut să aibă loc la altă dată, mai ales ulterioară.

71      În consecință, împrejurarea că, în final, perioada cuprinsă între transferul activităților referitoare la conductele marine către ITR Rubber și cesionarea acesteia către Parker‑Hannifin a fost de numai o lună nu poate fi considerată un element apt să demonstreze că ITR Rubber, deși era o filială deținută integral de ITR, se comporta în mod autonom pe piață.

72      Din cele de mai sus rezultă că elementele invocate de reclamante nu pot fi considerate suficiente pentru a dovedi că în perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2002 și 31 ianuarie 2002 ITR Rubber s‑a comportat în mod autonom pe piață. Prin urmare, reclamantele nu au răsturnat prezumția exercitării efective de către ITR a unei influențe decisive asupra filialei sale deținute integral, ITR Rubber.

73      În aceste împrejurări, trebuie să se constate că Comisia nu a săvârșit o eroare atunci când a considerat că, în temeiul principiului continuității economice, în sarcina Parker ITR putea fi stabilită răspunderea pentru comportamentul ITR, predecesorul acesteia, ca urmare a transferului de active care au făcut obiectul încălcării către ITR Rubber, având în vedere legăturile existente la momentul transferului respectiv între ITR și ITR Rubber, în special deținerea integrală a capitalului său, care permite să se prezume exercitarea efectivă de către societatea‑mamă a unei influențe decisive asupra filialei sale.

74      Prin urmare, primul aspect al primului motiv trebuie respins.

 Cu privire la aplicarea articolului 25 din Regulamentul nr. 1/2003

75      Potrivit articolului 25 din Regulamentul nr. 1/2003, competențele conferite Comisiei în materia aplicării de amenzi sau de penalități cu titlu cominatoriu sunt supuse unui termen de prescripție de cinci ani, care, în cazul încălcărilor continue sau repetate, curge de la data la care a încetat încălcarea. Orice act al Comisiei sau al unei autorități de concurență a unui stat membru în scopul examinării sau al investigării unei încălcări întrerupe cursul termenului de prescripție.

76      Reclamantele arată că în speță există indicii obiective, pertinente și concordante care susțin că unicul motiv de stabilire în sarcina Parker ITR a răspunderii pentru încălcarea săvârșită de predecesorii săi era cel de eludare a prescripției prevăzute la articolul 25 din Regulamentul nr. 1/2003.

77      Comisia arată că, astfel cum rezultă dintr‑o jurisprudență constantă, dispune de competență discreționară, pe care a exercitat‑o în mod corect, cu privire la stabilirea destinatarilor unei decizii în caz de succesiune economică.

78      În speță, s‑a constatat că principiul continuității economice era aplicabil din cauza legăturilor dintre ITR și ITR Rubber la momentul transferului activităților referitoare la conductele marine, întrucât ITR nu a răsturnat prezumția exercitării efective a unei influențe decisive asupra ITR Rubber. Astfel, stabilirea în sarcina ITR Rubber a răspunderii pentru încălcarea unică și continuă de la 1 aprilie 1986 până la 2 mai 2007 rezultă, în ceea ce privește perioada anterioară datei de 1 ianuarie 2002, în care ITR, predecesorul acesteia, a participat la încălcare, dintr‑o aplicare a principiului continuității economice, în privința căreia s‑a constatat, la punctul 73 de mai sus, că a fost efectuată în mod întemeiat. Prin urmare, această stabilire a răspunderii nu poate rezulta dintr‑un abuz de putere și dintr‑o eludare a articolului 25 din Regulamentul nr. 1/2003, contrar celor susținute de reclamante.

79      Rezultă că prescripția referitoare la această încălcare unică și continuă imputată Parker ITR a început să curgă doar la 2 mai 2007, dată la care Comisia, după ce a inițiat o procedură de investigare, a recurs la o serie de inspecții. îndeosebi la Parker ITR. Prin urmare, competența Comisiei de a sancționa Parker ITR pentru această încălcare nu este prescrisă în prezenta cauză.

80      În aceste împrejurări, trebuie să se respingă al doilea aspect al primului motiv invocat de reclamante, privind un abuz de putere și o eludare a articolului 25 din Regulamentul nr. 1/2003.

 Cu privire la obligația de motivare și la principiul egalității de tratament

81      În ceea ce privește afirmația referitoare la încălcarea obligației de motivare, trebuie să se analizeze dacă decizia atacată era suficient de motivată în ceea ce privește aplicarea principiului continuității economice pentru a reține răspunderea Parker ITR pentru perioada anterioară datei de 1 ianuarie 2002, inclusiv în ceea ce privește legăturile existente între ITR și ITR Rubber.

82      Potrivit unei jurisprudențe constante, motivarea impusă la articolul 253 CE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul. Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul de a primi explicații pe care îl pot avea destinatarii sau alte persoane vizate în mod direct și individual de actul respectiv. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, având în vedere că problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul 253 CE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (Hotărârea din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink's France, C‑367/95 P, EU:C:1998:154, punctul 63, Hotărârea din 30 septembrie 2003, Germania/Comisia, C‑301/96, EU:C:2003:509, punctul 87, și Hotărârea din 22 iunie 2004, Portugalia/Comisia, C‑42/01, EU:C:2004:379, punctul 66).

83      În considerentele (327)-(329) ale deciziei atacate, Comisia a expus raționamentul care a determinat‑o să înlăture aplicarea principiului răspunderii personale și să aplice în speță principiul continuității economice. Astfel, după ce a expus situațiile în care a considerat că se aplica principiul răspunderii personale, Comisia a arătat că, în schimb, atunci când persoana răspunzătoare pentru încălcare înceta să existe, fiind absorbită de o altă entitate juridică, răspunderea trebuia stabilită în sarcina acesteia din urmă. În plus, în considerentul (328), Comisia a enunțat principiul potrivit căruia, atunci când o întreprindere ceda către o altă întreprindere o parte din activitățile sale, în cazurile în care cedentul și cesionarul aveau o legătură economică, răspunderea pentru comportamentul anterior al cedentului putea fi transferată cesionarului chiar dacă cedentul nu încetase să existe.

84      Mai precis, în considerentul (370) al deciziei atacate, făcând trimitere la raționamentul expus în considerentul (328), Comisia a menționat elementele care au determinat‑o, în temeiul principiului continuității economice, să stabilească în sarcina ITR Rubber, devenită Parker ITR, răspunderea pentru încălcare aferentă perioadei anterioare datei de 31 ianuarie 2002, și anume legăturile economice dintre o societate‑mamă și o filială pe care aceasta o deținea integral.

85      În plus, trebuie să se arate că, în considerentul (369) al deciziei atacate, Comisia a enunțat argumentele prin care a fost contestată aplicarea principiului continuității economice ce fuseseră prezentate de reclamante în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile și care invocaseră în special inexistența unor legături între Parker ITR, fostă Rubber ITR, pe de o parte, și ITR și grupul Saiag, pe de altă parte.

86      Or, în considerentele (370)-(373) ale deciziei atacate, Comisia a răspuns la aceste argumente, indicând, printre altele, că, deși transferul activelor ITR către Rubber ITR fusese efectuat în vederea obiectivului vânzării lor ulterioare către Parker‑Hannikin, acest transfer avusese loc într‑un moment în care aceste întreprinderi aparțineau aceluiași grup, situație care, potrivit jurisprudenței rezultate din Hotărârea din 11 decembrie 2007, ETI și alții (C‑280/06, EU:C:2007:775), presupunea ca răspunderea ITR să fi fost atribuită ITR Rubber în temeiul principiului continuității economice. Comisia a precizat de asemenea că întreruperea ulterioară a legăturilor dintre ITR și Rubber ITR nu putea modifica o asemenea concluzie.

87      Prin urmare, trebuie să se constate că decizia atacată menționează în mod clar și neechivoc elementele pe care Comisia s‑a întemeiat pentru a concluziona în sensul aplicării în speță a principiului continuității economice, inclusiv în ceea ce privește legăturile existente între ITR și ITR Rubber, răspunzând totodată la argumentele invocate de reclamante în procedura administrativă.

88      În ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului egalității de tratament din cauza aplicării principiului continuității economice în privința ITR Rubber, iar nu în privința DOM, deși aceasta se afla, în opinia reclamantelor, într‑o situație foarte similară, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, acest principiu impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv (a se vedea Hotărârea din 14 septembrie 2010, Akzo Nobel Chemicals și Akcros Chemicals/Comisia, C‑550/07 P, EU:C:2010:512, punctul 55 și jurisprudența citată).

89      În speță, din considerentul (19) al deciziei atacate reiese că DOM, care a fost constituită de grupul Unipoly, a dobândit activele din sectorul conductelor marine de la grupul BTR. Astfel, în cazul DOM, transferul de active în discuție a fost efectuat între societăți care nu aveau legături structurale, și anume BTR, pe de o parte, și DOM, în cadrul grupului Unipoly, pe de altă parte.

90      În schimb, în cazul ITR Rubber, astfel cum s‑a constatat la punctul 45 de mai sus, în temeiul hotărârii pronunțate în recurs trebuie luat în considerare transferul activităților în sectorul conductelor marine de la ITR la ITR Rubber, societate‑mamă și, respectiv, filială în cadrul grupului Saiag, obiectivul și motivarea economică a unui asemenea transfer fiind, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 53 din acea hotărâre, lipsite de pertinență.

91      Or, din considerațiile hotărârii pronunțate în recurs, amintite la punctele 42 și 43 de mai sus, rezultă că principiul continuității economice se aplică în împrejurări în care există legături structurale și efective între societatea care a participat la încălcare și filiala căreia îi sunt transferate activele care fac obiectul încălcării, în vederea unei vânzări ulterioare către un grup terț. În schimb, în temeiul acestei jurisprudențe, principiul continuității economice nu poate fi aplicat în cazurile în care activele care fac obiectul încălcării sunt transferate unei filiale care a fost constituită în cadrul grupului cumpărător și care nu are legături structurale cu vânzătorul.

92      Astfel, prin faptul că a aplicat principiul continuității economice în privința ITR Rubber și că a înlăturat acest principiu în privința DOM, Comisiei nu i se poate imputa că a acționat încălcând principiul egalității de tratament, cele două situații nefiind comparabile.

93      În aceste împrejurări, se impune respingerea celui de al treilea aspect al primului motiv, precum și a acestui motiv în ansamblu.

 Cu privire la al cincilea motiv, referitor la majorarea nelegală a cuantumului amenzii aplicate Parker ITR din cauza pretinsului său rol de conducător al încălcării

94      Reclamantele contestă, în primul rând, faptul că ITR a avut un rol de conducător al înțelegerii de la 11 iunie 1999 până la 30 septembrie 2001, care nu a fost suficient dovedit de Comisie, în al doilea rând, imputarea în sarcina ITR Rubber a acestui pretins rol al ITR de conducător și, în al treilea rând, majorarea cuantumului amenzii aplicate Parker ITR pentru rolul de conducător atribuit ITR.

95      Comisia susține că toate elementele pe care s‑a întemeiat dovedesc că ITR a contribuit să facă înțelegerea din nou deplin operațională și a asigurat în special funcția‑cheie de a readuce Yokohama să participe la înțelegere. Acest fapt ar justifica majorarea cuantumului amenzii aplicate Parker ITR cu 30 %. În plus, Comisia arată că faptul că menționează Parker ITR se justifică deoarece această entitate era succesorul economic al ITR.

 Cu privire la imputarea în sarcina ITR Rubber a rolului de conducător atribuit ITR

96      Cu titlu introductiv, în ceea ce privește referirea în decizia atacată la Parker ITR, iar nu la ITR, în calitate de conducător al înțelegerii în perioada în care Parker ITR, denumită inițial ITR Rubber, nu exista încă, trebuie amintit că, astfel cum s‑a constatat la punctul 73 de mai sus, în temeiul principiului continuității economice, Parker ITR trebuia să răspundă pentru comportamentul ITR, inclusiv pentru perioada anterioară constituirii ITR Rubber, la 27 iunie 2001. În acest fel, fără a aduce atingere fondului afirmației referitoare la rolul de conducător atribuit ITR, Comisiei nu i se poate imputa că se referă la Parker ITR, fostă ITR Rubber, în ceea ce privește rolul de conducător atribuit ITR în perioada cuprinsă între 11 iunie 1999 și 30 septembrie 2001.

 Cu privire la rolul de conducător atribuit ITR

97      În considerentul (243) al deciziei atacate, Comisia a constatat că în perioada cuprinsă între 11 iunie 1999 și 30 septembrie 2001 ITR a coordonat înțelegerea împreună cu domnul W.

98      Potrivit unei jurisprudențe consacrate, atunci când o încălcare a fost săvârșită de mai multe întreprinderi, în cadrul determinării cuantumului amenzilor, trebuie stabilite rolurile fiecăreia în încălcare pe durata participării la aceasta. De aici rezultă printre altele că rolul de „lider” (conducător) avut de una sau de mai multe întreprinderi în cadrul unei înțelegeri trebuie luat în considerare în vederea calculării cuantumului amenzii, întrucât întreprinderile care au avut un asemenea rol trebuie, din această cauză, să poarte o răspundere deosebită în raport cu celelalte întreprinderi (a se vedea Hotărârea din 11 iulie 2014, Sasol și alții/Comisia, T‑541/08, EU:T:2014:628, punctul 355 și jurisprudența citată).

99      Conform acestor principii, punctul 28 din Orientările privind calcularea cuantumului amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 (JO 2006, C 210, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 264, denumite în continuare „orientările”) prevede, sub titlul „Circumstanțele agravante”, o listă neexhaustivă de circumstanțe care pot conduce la o majorare a cuantumului de bază al amenzii, printre care figurează rolul de conducător al încălcării.

100    Pentru a fi calificată drept conducător al unei înțelegeri, întreprinderea în cauză trebuie să fi reprezentat o forță motrice semnificativă pentru înțelegere sau să fi avut o răspundere deosebită și concretă în funcționarea acesteia. Această circumstanță poate fi dedusă, printre altele, din faptul că întreprinderea, prin inițiative punctuale, a dat spontan un impuls fundamental înțelegerii sau dintr‑un ansamblu de indicii care denotă devotamentul întreprinderii în asigurarea stabilității și a reușitei înțelegerii (Hotărârea din 15 martie 2006, BASF/Comisia, T‑15/02, EU:T:2006:74, punctele 299, 300, 351, 370-375 și 427, și Hotărârea din 27 septembrie 2012, Shell Petroleum și alții/Comisia, T‑343/06, EU:T:2012:478, punctul 198).

101    O asemenea situație apare atunci când întreprinderea a participat la reuniunile înțelegerii în numele unei întreprinderi care nu asista la acestea și atunci când i‑a comunicat rezultatele reuniunilor respective (Hotărârea din 15 martie 2006, BASF/Comisia, T‑15/02, EU:T:2006:74, punctul 439). Situația este identică atunci când se dovedește că întreprinderea respectivă a avut un rol central în funcționarea concretă a înțelegerii, de exemplu, prin organizarea a numeroase reuniuni, prin colectarea și prin distribuirea informațiilor în cadrul înțelegerii și prin formularea cel mai adesea de propuneri referitoare la funcționarea înțelegerii (Hotărârea din 27 septembrie 2012, Koninklijke Wegenbouw Stevin/Comisia, T‑357/06, EU:T:2012:488, punctul 284).

102    În sfârșit, calitatea de conducător poate fi atribuită simultan în sarcina a două sau a mai multe întreprinderi (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 martie 2006, BASF/Comisia, T‑15/02, EU:T:2006:74, punctele 439 și 440, și Hotărârea din 26 aprilie 2007, Bolloré și alții/Comisia, T‑109/02, T‑118/02, T‑122/02, T‑125/02, T‑126/02, T‑128/02, T‑129/02, T‑132/02 și T‑136/02, EU:T:2007:115, punctul 561).

103    În lumina considerațiilor de mai sus trebuie să se analizeze dacă, pe baza unor elemente de probă suficiente, Comisia a putut concluziona în mod întemeiat că ITR avusese efectiv un rol de conducător al înțelegerii între 11 iunie 1999 și 30 septembrie 2001.

104    În decizia atacată, în scopul stabilirii rolului de conducător avut de ITR, Comisia s‑a întemeiat, în afară de declarațiile date de Yokohama în această privință, pe elementele prezentate mai jos, care coroborează aceste declarații.

105    În primul rând, în considerentul (461) al deciziei atacate, Comisia s‑a întemeiat în special pe faxurile pe care ITR le‑a transmis către alți membri ai înțelegerii. Aceste documente, care fac parte din dosar, nu au fost de altfel contestate de reclamante, care contestă însă interpretarea pe care Comisia le‑a dat‑o. Aceste documente, având date cuprinse în intervalul iunie 1999-iunie 2001, relevă în special faptul că comunicările dintre ITR și alți membri ai înțelegerii au avut loc cu o anumită regularitate, inclusiv în perioada care a urmat lunii ianuarie 2000, împrejurare pe care reclamantele înseși au recunoscut‑o în ședință.

106    Pe de o parte, din aceste comunicări rezultă că angajatul ITR, domnul P., s‑a prezentat personal în calitate de coordonator al unei subgrupe de participanți în cadrul cartelului, împrejurare confirmată de declarațiile date de Yokohama.

107    Pe de altă parte,această corespondență relevă că, în perioada respectivă, acest angajat al ITR a avut inițiativa să colecteze informații confidențiale de la alți participanți, în special Yokohama și Trelleborg, și să coordoneze participarea lor la cereri de ofertă. Tot din documentele pe care s‑a întemeiat Comisia reiese că ITR a vegheat în mod specific să asigure luarea în considerare în cadrul înțelegerii a unei cote de piață comune cu Yokohama și să faciliteze participarea acesteia la reuniuni.

108    În al doilea rând, în ceea ce privește faxurile transmise de ITR la 11 și la 21 iunie 1999, la care se face trimitere în considerentul (179) al deciziei atacate, trebuie să se arate că, în mod contrar celor susținute de reclamante, faptul că ele privesc licitații pentru date ulterioare nu infirmă considerarea ITR drept coordonator al înțelegerii în perioada în care au fost transmise faxurile. Mai exact, ITR i se impută coordonarea strategiilor care trebuiau adoptate de participanții la înțelegere în vederea licitațiilor viitoare.

109    În al treilea rând, documentele datate octombrie 1999, la care se face trimitere în considerentele (189) și (196) ale deciziei atacate, demonstrează, printre altele, că în acea perioadă reprezentantul ITR a inițiat o colaborare strânsă cu Yokohama și a îndeplinit și alte sarcini de coordonare în cadrul unei părți a membrilor cartelului care au contribuit la funcționarea acestuia, împrejurare care nu a fost contestată de reclamante.

110    În al patrulea rând, în ceea ce privește comunicările transmise de ITR în luna decembrie 1999 după reuniunea desfășurată la Londra (Regatul Unit) la 10 decembrie 1999, trebuie să se constate că, independent de faptul că propunerile prezentate de reprezentatul ITR au fost sau nu au fost în final acceptate, faptul în sine, necontestat de reclamante, că acest reprezentant și‑a luat angajamentul să transmită asemenea comunicări denotă că el și‑a asumat un rol preponderent în menținerea și în supravegherea activităților înțelegerii în urma acestei reuniuni.

111    În al cincilea rând, în ceea ce privește președinția acestei reuniuni, este, desigur, cert că procesul‑verbal nu conține trimiteri explicite referitoare la persoana care a asigurat‑o. În afară de declarațiile date în această privință de Yokohama, Comisia s‑a întemeiat însă, fără a fi infirmată cu privire la acest aspect de reclamante, pe documente care denotau că ITR transmisese Yokohama o invitație pentru această reuniune și efectuase comunicări care au urmat reuniunii și pe faptul că intervenția sa în cadrul reuniunii a fost reprodusă în final în procesul‑verbal. Trebuie să se constate că aceste elemente constituie, cel puțin, indicii ale unui rol preponderent în pregătirea, în desfășurarea și în faptele ulterioare acestei reuniuni.

112    În al șaselea rând, trebuie să se arate că reclamantele nu contestă că ITR a inițiat o colaborare strânsă cu Yokohama, împrejurare ce reiese din mai multe documente la care se face trimitere în special în considerentele (219) și (241) ale deciziei atacate și care demonstrează că ITR a organizat reuniuni împreună cu Yokohama și a menținut o corespondență referitoare la această colaborare nu numai cu Yokohama, ci și cu alți membri ai înțelegerii, într‑o perioadă cuprinsă în special între lunile ianuarie 2000 și iunie 2001.

113    Or, pe de o parte, faptul de a se fi angajat în mod activ să asigure participarea Yokohama, unul dintre cei doi operatori japonezi, și, prin urmare, să asigure participarea la înțelegere a celor două întreprinderi ce reprezentau aproape un sfert din piața globală poate fi considerat, în sine, un element‑cheie pentru restabilirea și consolidarea înțelegerii.

114    Pe de altă parte, faptul de a comunica informații referitoare la această colaborare celorlalți membri ai înțelegerii ar fi contribuit la liniștirea acestora cu privire la componenta respectivă a înțelegerii și, prin urmare, cu privire la funcționarea înțelegerii în general.

115    În această privință, procesul‑verbal al reuniunii din 11 și 12 iunie 2001 confirmă că, la acea dată, Yokohama și ITR erau percepute în cadrul înțelegerii ca operatori care aveau o colaborare atât de strânsă pe piață încât li s‑a atribuit o cotă comună.

116    Astfel, aceste elemente de probă cu privire la colaborarea strânsă cu Yokohama și la participarea acesteia la încălcare asigurată de ITR pot fi considerate în mod valabil că susțin constatarea Comisiei referitoare la rolul de conducător al înțelegerii pe care l‑a atribuit ITR.

117    În al șaptelea rând, trebuie să se constate că, contrar celor susținute de reclamante, elementele de probă reținute de Comisie, inclusiv cele aferente coordonării strânse dintre Yokohama și ITR, se referă la o perioadă care începe cel puțin la 11 iunie 1999 și durează până în luna iunie 2001. Pe de altă parte, din dosar reiese că, începând cu luna octombrie 2001, ITR nu a mai fost însărcinată cu coordonarea participării Yokohama la înțelegere, împrejurare care, în definitiv, nu este contestată de reclamante. Astfel, Comisia a reținut 30 septembrie 2001 ca fiind data la care au încetat activitățile ITR în calitate de conducător al înțelegerii.

118    Având în vedere toate elementele care tocmai au fost examinate, trebuie să se concluzioneze că Comisia a putut califica în mod întemeiat ITR ca fiind conducător al înțelegerii în perioada cuprinsă cel puțin între 11 iunie 1999 și 30 septembrie 2001.

119    Această concluzie nu poate fi infirmată prin argumentele reclamantelor referitoare la elementele de probă care consideră că resping teza potrivit căreia ITR ar fi avut un rol de conducător al înțelegerii.

120    Mai întâi, faptul că Yokohama și ITR au fost interesate, din punct de vedere comercial, de obiectivele înțelegerii nu infirmă ipoteza că participarea Yokohama la înțelegere a fost facilitată ca urmare a asistenței ITR, în calitate de coordonator, în perioada reținută de Comisie.

121    În continuare, rolul avut de alți membri ai înțelegerii, ca Bridgestone și DOM, precum și de domnul W. sau de întreprinderile sale, care ar fi asigurat gestionarea și coordonarea globală a înțelegerii pe perioade lungi de‑a lungul existenței sale, și faptul că aceștia au fost percepuți de ceilalți membri ca fiind coordonatori principali ai înțelegerii nu este incompatibil cu rolul de lider atribuit ITR de Comisie. Mai precis, în ceea ce privește perioada cuprinsă între 11 iunie 1999 și 30 septembrie 2001, elementele prezentate de reclamante nu demonstrează că domnul W., în special prin intermediul întreprinderilor sale, a fost coordonatorul unic al înțelegerii. Astfel, funcțiile de coordonare asigurate de ITR în acea perioadă nu sunt de natură să excludă asigurarea de către un coordonator principal a conducerii globale a înțelegerii. Această coexistență ar explica mai ales faptul că ITR nu a fost prezentă la toate reuniunile înțelegerii.

122    În sfârșit, faptul că alți membri ar fi avut îndoieli cu privire la rolul ITR în calitate de coordonator al înțelegerii și că acest rol nu a fost oficializat nu infirmă constatarea Comisiei potrivit căreia ITR a acționat în calitate de coordonator, cel puțin al blocului ITR/Yokohama, și a asigurat o anumită coordonare cu ceilalți membri ai înțelegerii, în special în urma reuniunii din 10 decembrie 1999. Astfel, îndoielile exprimate îndeosebi de Manuli în luna iunie 1999 în privința unui coordonator european al înțelegerii nu pot pune în discuție diferitele documente prezentate de Comisie, care dovedesc că ITR a desfășurat în mod efectiv activități de coordonare printre alți participanți la înțelegere, independent de chestiunea dacă și cât timp unele subgrupe fixe au fost constituite în mod oficial în cadrul înțelegerii.

 Cu privire la majorarea amenzii pentru rolul de conducător atribuit ITR

123    Reclamantele contestă majorarea de 30 % aplicată cuantumului amenzii aplicate Parker ITR pentru rolul de conducător atribuit ITR, care nu ar fi justificată, în special în raport cu același nivel de majorare aplicat cuantumului amenzii aplicate Bridgestone, care ar fi asigurat coordonarea înțelegerii timp de 11 ani.

124    Punctul 28 din orientări prevede că cuantumul de bază al amenzii poate fi mărit atunci când Comisia constată existența unor circumstanțe agravante, precum rolul de conducător al încălcării.

125    În această privință, din jurisprudență reiese că faptul că o întreprindere a acționat în calitate de lider al unei înțelegeri presupune că aceasta trebuie să poarte o răspundere deosebită în raport cu celelalte întreprinderi (Hotărârea din 3 martie 2011, Siemens/Comisia, T‑110/07, EU:T:2011:68, punctul 367).

126    Pe de altă parte, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că, în cadrul stabilirii cuantumului fiecărei amenzi, Comisia dispune de putere de apreciere și nu are obligația să aplice în acest scop o formulă matematică precisă (Hotărârea din 6 aprilie 1995, Martinelli/Comisia, T‑150/89, EU:T:1995:70, punctul 59, Hotărârea din 14 mai 1998, Mo och Domsjö/Comisia, T‑352/94, EU:T:1998:103, punctul 268, și Hotărârea din 13 iulie 2011, Polimeri Europa/Comisia, T‑59/07, EU:T:2011:361, punctul 251).

127    În speță, astfel cum s‑a constatat la punctele 118 și 119 de mai sus, Comisia a concluzionat în mod întemeiat că ITR avusese un rol de conducător al înțelegerii între 11 iunie 1999 și 30 septembrie 2001.

128    Mai precis, în considerentele (457)-(463) ale deciziei atacate, referitoare la circumstanțele agravante în privința ITR, Comisia a făcut trimitere îndeosebi la constatările privind rolul avut de reprezentantul ITR în perioada cuprinsă între lunile iunie 1999 și septembrie 2001. În acest context, Comisia a precizat că ITR asigurase coordonarea unei părți a înțelegerii în paralel cu funcțiile de coordonare asigurate de domnul W. și a arătat că înțelegerea fusese restabilită exact în acea perioadă, după ce aceasta suferise o perioadă de instabilitate.

129    Astfel, nu s‑a contestat că înțelegerea a suferit o perioadă de relativă inactivitate în perioada mai 1997-iunie 1999. După cum s‑a arătat în special la punctele 105 și 108 de mai sus, tocmai începând cu luna iunie 1999 ITR a desfășurat activități de coordonare în cadrul unei părți a participanților la înțelegere.

130    În plus, în considerentul (458) al deciziei atacate Comisia a arătat deopotrivă că contribuția ITR fusese crucială pentru a reuși să abată reticențele în cadrul anumitor membri ai cartelului și pentru restabilirea acestuia.

131    Într‑adevăr, după cum recunosc reclamantele înseși, ITR a inițiat o cooperare mai strânsă cu Yokohama, coordonând participarea ambelor întreprinderi în cadrul cartelului, deși această întreprindere își manifestase reticențele în a se alătura din nou cartelului din cauza relațiilor sale proaste cu concurentul său japonez Bridgestone. Această rivalitate care a precedat restabilirea înțelegerii în anul 1999, la a cărei relansare intervenția ITR ar fi contribuit, a fost recunoscută de reclamantele înseși.

132    Astfel, majorarea de 30 % aplicată cuantumului amenzii stabilite în sarcina Parker ITR pentru rolul său de conducător apare ca fiind justificată de împrejurările cauzei.

133    Întrucât argumentele reclamantelor întemeiate pe faptul că aceeași majorare de 30 % a fost aplicată cuantumului amenzii stabilite în sarcina Bridgestone, deși aceasta ar fi asigurat coordonarea înțelegerii timp de 11 ani, trebuie interpretate în sensul că se invocă o încălcare a principiului egalității de tratament, în temeiul jurisprudenței citate la punctul 88 de mai sus trebuie să se examineze dacă cele două situații sunt comparabile.

134    În ceea ce privește majorarea de 30 % a amenzii aplicate Bridgestone, în considerentele (458) și (462) ale deciziei atacate Comisia face trimitere la constatările potrivit cărora, în perioada de 11 ani cuprinsă între anii 1986 și 1997, Bridgestone a asigurat coordonarea înțelegerii în special în privința participanților japonezi, în timp ce Dunlop/DOM a coordonat înțelegerea în privința participanților europeni.

135    Astfel, din elementele luate în considerare de Comisie în cadrul constatărilor sale referitoare la circumstanțele agravante reiese că, deși Bridgestone a asigurat timp de 11 ani coordonarea înțelegerii în privința anumitor participanți, ITR, la rândul său, a asigurat coordonarea unei părți a participanților la înțelegere timp de 2 ani.

136    Trebuie să se constate că cele două situații nu sunt similare din punct de vedere factual. Cu toate acestea, trebuie să se arate că, în temeiul jurisprudenței citate la punctul 88 de mai sus, același tratament pentru cele două situații apare ca fiind justificat în mod obiectiv, având în vedere faptul că, deși ITR a desfășurat activități de coordonare timp de doar 2 ani, acestea au avut o contribuție foarte importantă la restabilirea cu succes a înțelegerii. Astfel, având în vedere gravitatea încălcării și răspunderea pentru aceasta, pare justificat ca majorarea cuantumului amenzii aplicate Parker ITR pentru activitățile de coordonare ale ITR într‑un moment critic al înțelegerii să fi avut același nivel ca cel aplicat cuantumului amenzii stabilite în sarcina Bridgestone pentru activitățile sale de coordonare mai îndelungate în timp.

137    În aceste împrejurări, în exercitarea puterii sale de apreciere, Comisiei nu i se poate imputa că a aplicat același nivel de majorare cuantumurilor amenzilor stabilite în sarcina Parker ITR și în sarcina Bridgestone.

138    În orice caz, chiar dacă se presupune că Comisia a efectuat în mod eronat o majorare de doar 30 % cuantumului amenzii aplicate Bridgestone, în pofida perioadei extinse în care aceasta a exercitat rolul de conducător al înțelegerii, o asemenea nelegalitate săvârșită în favoarea altuia nu ar justifica admiterea unui motiv de anulare formulat de reclamante. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, respectarea principiului egalității de tratament sau al nediscriminării trebuie să se concilieze cu respectarea principiului legalității, ceea ce presupune că nimeni nu poate invoca în beneficiul său o nelegalitate săvârșită în favoarea altuia (a se vedea Hotărârea din 3 martie 2011, Siemens/Comisia, T‑110/07, EU:T:2011:68, punctul 358 și jurisprudența citată).

139    Având în vedere considerațiile de mai sus, al cincilea motiv invocat de reclamante trebuie respins.

 Cu privire la al șaselea motiv, referitor la nerespectarea principiului răspunderii personale și la nemotivare, care viciază majorarea cuantumului amenzii aplicate Parker‑Hannifin din cauza rolului prezumat de conducător avut de Parker ITR

140    Reclamantele susțin, în esență, că Comisia nu a respectat principiul răspunderii personale atunci când a luat în considerare rolul de conducător atribuit ITR în intervalul 11 iunie 1999-30 septembrie 2001 pentru a majora cuantumul părții din amendă pentru care Parker‑Hannikin este răspunzătoare în solidar. Reclamantele invocă, în plus, încălcarea obligației de motivare, întrucât decizia atacată nu conține motivele pentru care a fost aplicată o majorare de 30 % cuantumului amenzii pentru care Parker‑Hannifin a fost declarată răspunzătoare.

141    În ceea ce privește încălcarea principiului răspunderii personale, trebuie amintit că reiese dintr‑o jurisprudență constantă că, în cazul în care răspunderea pentru comportamentul ilicit al unei filiale poate fi stabilită în sarcina societății‑mamă a acesteia, se poate considera că aceste societăți fac parte, în perioada încălcării, din aceeași unitate economică și că formează astfel o singură întreprindere, în sensul dreptului Uniunii în domeniul concurenței. În aceste condiții, Comisia poate, prin urmare, să rețină răspunderea în solidar a societății‑mamă pentru comportamentul ilicit al filialei sale în perioada menționată și, în consecință, pentru plata cuantumului amenzii aplicate acesteia din urmă (a se vedea Hotărârea din 10 aprilie 2014, Areva și alții/Comisia, C‑247/11 P și C‑253/11 P, EU:C:2014:257, punctul 49 și jurisprudența citată).

142    În plus, s‑a statuat că, în cadrul determinării raportului extern de solidaritate, și anume raportul dintre Comisie și diferitele persoane care constituie întreprinderea, care pot fi solicitate să plătească integral cuantumul amenzii aplicate acestei întreprinderi, Comisiei i se impun anumite constrângeri, în special respectarea principiului individualizării pedepselor și a sancțiunilor, care prevede ca, în conformitate cu articolul 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, cuantumul amenzii care trebuie plătit în solidar să fie stabilit în funcție de gravitatea încălcării imputate individual întreprinderii în cauză și de durata acesteia (Hotărârea din 10 aprilie 2014, Comisia și alții/Siemens Österreich și alții, C‑231/11 P‑C‑233/11 P, EU:C:2014:256, punctul 52).

143    Or, o definire a solidarității care permite Comisiei să solicite ca una dintre societățile‑mamă să plătească o amendă ce sancționează încălcări care sunt imputate, pentru o altă parte din perioada încălcării, unei întreprinderi din care nu a făcut parte niciodată este contrară principiului individualizării pedepselor și a sancțiunilor (Hotărârea din 10 aprilie 2014, Areva și alții/Comisia, C‑247/11 P și C‑253/11 P, EU:C:2014:257, punctele 126-133).

144    Mai precis, o societate nu poate fi trasă la răspundere pentru încălcări săvârșite independent de filialele sale înainte de data achiziționării lor, acestea din urmă trebuind să răspundă ele însele pentru comportamentul lor ilicit anterior acestei achiziționări, fără ca societatea achizitoare să poată fi considerată răspunzătoare (Hotărârea din 16 noiembrie 2000, Cascades/Comisia, C‑279/98 P, EU:C:2000:626, punctele 77-79, și Hotărârea din 4 septembrie 2014, YKK și alții/Comisia, C‑408/12 P, EU:C:2014:2153, punctul 65).

145    În lumina considerațiilor de mai sus, trebuie să se analizeze dacă Comisia a săvârșit o eroare de drept atunci când a aplicat o majorare de 30 % cuantumului amenzii care trebuia să fie plătită în solidar de Parker‑Hannifin.

146    În această privință, trebuie amintită constatarea din cuprinsul punctului 118 de mai sus, potrivit căreia Comisia a considerat în mod întemeiat că ITR era conducătorul înțelegerii în perioada cuprinsă între 11 iunie 1999 și 30 septembrie 2001. În afara acestei perioade, în privința ITR sau a succesorului acesteia, ITR Rubber, nu a fost reținută nicio activitate cu titlu de rol de conducător, aspect pe care de altfel Comisia l‑a confirmat în ședință.

147    În plus, este cert că ITR Rubber, căreia la 1 ianuarie 2002 societatea‑mamă a acesteia la acel moment, ITR, i‑a transferat activele în sectorul conductelor marine, a fost vândută către Parker‑Hannifin, în cadrul grupului Parker, la 31 ianuarie 2002. Astfel, în considerentul (389) al deciziei atacate, Comisia a considerat societatea Parker‑Hannifin răspunzătoare în solidar pentru comportamentul Parker ITR începând cu data achiziționării acesteia din urmă, 31 ianuarie 2002.

148    Pe de altă parte, trebuie amintită metodologia urmată de Comisie în decizia atacată în vederea calculării cuantumului amenzii.

149    Astfel, într‑o primă etapă, Comisia a efectuat calculul cuantumului de bază al amenzii după cum urmează:

–        în considerentele (420)-(428) ale deciziei atacate, Comisia a precizat că vânzările în cauză trebuiau să fie calculate pornindu‑se de la valoarea medie anuală a vânzărilor realizate de producătorii principali de conducte marine în interiorul Spațiului Economic European (SEE) în cele trei exerciții financiare complete înainte de încetarea încălcării, respectiv 32 710 069 de euro;

–        ținând seama de dimensiunea mondială a încălcării, în considerentele (429)-(433) ale deciziei atacate, Comisia a apreciat că această valoare trebuia multiplicată cu cotele din piața mondială deținute de fiecare participant și că, în cazul Parker ITR, cota acesteia din piața mondială se ridica la 12,1 %;

–        ca urmare a acestei multiplicări, în considerentul (436) al deciziei atacate, Comisia a reținut suma de 3 955 777 de euro în privința vânzărilor în cauză realizate de Parker ITR;

–        în ceea ce privește gravitatea încălcării, în considerentul (445), Comisia a concluzionat că, având în vedere împrejurările cauzei, natura încălcării, dimensiunea sa geografică și cota de piață cumulată care a fost vizată, trebuia să ia în considerare 25 % din valoarea vânzărilor în cauză;

–        în ceea ce privește durata încălcării, în considerentul (448) al deciziei atacate, Comisia a reținut o durată de 19 ani și 5 zile în privința Parker ITR și de 5 ani, 3 luni și 3 zile în privința Parker‑Hannifin, care a condus la factorii de multiplicare 19, respectiv 5,5;

–        în considerentul (449), Comisia a arătat că trebuia adăugată o sumă suplimentară în cuantum de 25 % din valoarea vânzărilor, cu titlu de cuantum suplimentar disuasiv;

–        în considerentul (455) al deciziei atacate, Comisia a arătat că din operațiunile descrise mai sus rezultau cuantumuri de bază de 19 700 000 de euro în cazul Parker ITR și de 6 400 000 de euro în privința Parker‑Hannifin.

150    Într‑o a doua etapă, după ce a obținut cuantumurile de bază, și anume un cuantum de bază în cazul Parker ITR și un cuantum de bază în cazul Parker‑Hannifin, în considerentul (463) al deciziei atacate Comisia a arătat că se impunea majorarea cu 30 % a cuantumului de bază al amenzii aplicate Parker ITR pentru a ține seama de circumstanțele agravante.

151    Or, în considerentul (471) al deciziei atacate, Comisia a majorat cu 30 % cuantumurile de bază atât în privința Parker ITR, ceea ce a determinat un cuantum de 25 610 000 de euro, cât și în privința Parker‑Hannifin, ceea ce a determinat un cuantum de 8 320 000 de euro.

152    Din considerațiile de mai sus reiese că, deși Comisia a reținut răspunderea solidară a Parker‑Hannifin doar începând cu 31 ianuarie 2002, cuantumul de bază al amenzii care trebuia plătit în solidar de Parker‑Hannifin în temeiul acestei răspunderi a fost majorat cu 30 % pentru circumstanța agravantă rezultată din rolul de conducător avut de ITR între 11 iunie 1999 și 30 septembrie 2001, perioadă în care Parker‑Hannifin nu avea nicio legătură cu ITR sau cu succesorul acesteia, ITR Rubber.

153    Astfel, din cele de mai sus reiese că cuantumul amenzii care trebuia plătită în solidar de Parker‑Hannifin nu a fost stabilit în funcție de gravitatea încălcării săvârșite individual de filiala acesteia ITR Rubber după achiziționarea sa la 31 ianuarie 2002.

154    Prin urmare, Comisia a săvârșit o eroare de drept atunci când a aplicat o majorare de 30 % cuantumului amenzii care trebuia plătită în solidar de Parker‑Hannifin pentru circumstanța agravantă rezultată din rolul de conducător avut de ITR între 11 iunie 1999 și 30 septembrie 2001.

155    În aceste împrejurări, trebuie admis al șaselea motiv invocat de reclamante, fără a fi necesară examinarea argumentelor referitoare la încălcarea obligației de motivare pe care reclamantele le‑au prezentat în cadrul acestui motiv.

156    În consecință, trebuie anulat articolul 2 primul paragraf litera (e) din decizia atacată în măsura în care a fost aplicată o majorare de 30 % cuantumului amenzii care trebuie plătită în solidar de Parker‑Hannifin pentru circumstanța agravantă rezultată din rolul de conducător avut de ITR între 11 iunie 1999 și 30 septembrie 2001.

 Cu privire la al optulea motiv, referitor la calculul plafonului de 10 % din cifra de afaceri

157    Astfel cum s‑a constatat la punctul 31 de mai sus, trebuie să se examineze al optulea motiv invocat de reclamante în ceea ce privește perioada anterioară datei de 1 ianuarie 2002.

158    În cadrul celui de al optulea motiv, reclamantele prezintă trei critici, întemeiate, prima, pe încălcarea articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, a doua, pe încălcarea principiului răspunderii personale și a treia, pe încălcarea obligației de motivare.

159    În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, trebuie amintit că, potrivit acestei dispoziții:

„Comisia poate aplica, prin decizie, amenzi asupra întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi atunci când, în mod intenționat sau din neglijență, acestea:

(a)      încalcă articolul [81 CE] sau articolul [82 CE] […]

Pentru fiecare întreprindere și asociație de întreprinderi care participă la încălcarea normelor, amenda nu depășește 10 % din cifra de afaceri totală din exercițiul financiar precedent.

[…]”

160    În plus, trebuie amintită în special jurisprudența rezultată din Hotărârea din 4 septembrie 2014, YKK și alții/Comisia (C‑408/12 P, EU:C:2014:2153). La punctul 60 din această hotărâre, Curtea a arătat următoarele:

„[…] [Î]n cazul în care […] o întreprindere considerată de Comisie ca fiind răspunzătoare de o încălcare a articolului 81 CE este achiziționată de o altă întreprindere în cadrul căreia își păstrează, ca filială, calitatea de entitate economică distinctă, Comisia trebuie să țină seama de cifra de afaceri proprie fiecăreia dintre aceste entități economice pentru a le aplica, dacă este cazul, plafonul de 10 %.”

161    Pe de altă parte, la punctele 63 și 64 din Hotărârea din 4 septembrie 2014, YKK și alții/Comisia (C‑408/12 P, EU:C:2014:2153), s‑a statuat după cum urmează:

„63.      Trebuie arătat, în această privință, că obiectivul urmărit prin stabilirea, la articolul 23 alineatul (2), a unui plafon de 10 % din cifra de afaceri a fiecărei întreprinderi care a participat la încălcare este printre altele de a evita ca aplicarea unei amenzi într‑un cuantum superior acestui plafon să depășească capacitatea de plată a întreprinderii la data la care aceasta este recunoscută ca fiind răspunzătoare pentru încălcare sau i se aplică de către Comisie o sancțiune pecuniară.

64.      Constatarea efectuată la punctul anterior este susținută de articolul 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003, care impune, în ceea ce privește plafonul de 10 %, ca acesta să fie calculat pe baza exercițiului financiar din anul care precedă decizia Comisiei de sancționare a unei încălcări. Or, o astfel de cerință este respectată întru totul în cazul în care, precum în speță, acest plafon este stabilit doar pe baza cifrei de afaceri a filialei, în ceea ce privește amenda care îi este aplicată cu titlu exclusiv pentru perioada anterioară achiziționării sale de către societatea‑mamă […] Rezultă că, în astfel de împrejurări, evoluția structurală a întreprinderii răspunzătoare în calitate de entitate economică este luată în considerare în mod efectiv în calculul amenzii.”

162    Din articolul 2 primul paragraf litera (e) din decizia atacată reiese că, din cuantumul de 25 610 000 de euro aplicat Parker ITR, Parker‑Hannifin a fost obligată în solidar pentru suma de 8 320 000 de euro. Din această împrejurare rezultă că partea din amendă care trebuie considerată că a fost aplicată exclusiv Parker ITR se ridică la 17 290 000 de euro. Având însă în vedere eroarea constatată la punctul 154 de mai sus și concluzia din cuprinsul punctului 156 de mai sus, nu trebuie să se țină seama de majorarea de 30 % aplicată cuantumului de bază al amenzii de 6 400 000 de euro pe care trebuie să o plătească în solidar Parker‑Hannifin. Având în vedere cele de mai sus, partea din amendă care trebuie considerată ca fiind aplicată efectiv Parker ITR în mod exclusiv se ridică la 19 210 000 de euro.

163    Ținând seama de repartizarea răspunderii între Parker ITR și Parker‑Hannifin reținută de Comisie, astfel cum a fost descrisă în special în considerentul (389) al deciziei atacate, trebuie să se considere că partea din amendă pentru care s‑a stabilit în sarcina Parker ITR răspunderea exclusivă este determinată de participarea la încălcare a predecesorului său economic, ITR, în perioada cuprinsă între 1 aprilie 1986 și 31 decembrie 2001, precum și de participarea în nume propriu în perioada cuprinsă între 1 și 31 ianuarie 2002. Răspunderea Parker‑Hannifin în calitate de societate‑mamă a Parker ITR a fost reținută numai după 31 ianuarie 2002 și, pe acest temei, Parker‑Hannifin a răspuns în solidar cu Parker ITR pentru o parte a amenzii.

164    În considerentul (474) al deciziei atacate, Comisia, luând în considerare cifrele de afaceri menționate în secțiunea din decizie referitoare la întreprinderile vizate de procedură, a arătat că cuantumurile amenzilor aplicate acestora nu depășeau plafonul de 10 % din cifra de afaceri prevăzută la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003. Or, în privința reclamantelor, în considerentul (36) al deciziei atacate, Comisia a arătat că cifra de afaceri consolidată la scară mondială realizată de Parker‑Hannifin în exercițiul financiar al anului 2006, care înceta la 30 iunie, se ridica la 7 410 milioane de euro.

165    Astfel, din decizia atacată reiese că Comisia a reținut numai cifra de afaceri globală realizată de Parker‑Hannifin în vederea calculării plafonului de 10 % din cifra de afaceri prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, inclusiv în ceea ce privește partea din amendă pentru care s‑a stabilit în sarcina Parker ITR răspunderea exclusivă, în special pentru perioada anterioară datei de 1 ianuarie 2002.

166    Or, astfel cum susțin reclamantele în mod întemeiat, întrucât acest plafon nu a fost stabilit doar pe baza cifrei de afaceri a Parker ITR în ceea ce privește partea din amendă care i‑a fost aplicată exclusiv, inclusiv, în mod necesar, în ceea ce privește perioada anterioară datei de 1 ianuarie 2002, Comisia a săvârșit o eroare în aplicarea articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 septembrie 2014, YKK și alții/Comisia, C‑408/12 P, EU:C:2014:2153, punctul 64).

167    Având în vedere cele de mai sus, al optulea motiv, astfel cum a fost delimitat la punctul 31 de mai sus, trebuie admis, fără a fi necesară examinarea celei de a doua și a celei de a treia critici invocate de reclamante în cadrul acestuia.

168    În consecință, trebuie anulat articolul 2 primul paragraf litera (e) din decizia atacată și în măsura în care Comisia nu a calculat doar pe baza cifrei de afaceri a Parker ITR plafonul de 10 % din cifra de afaceri prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 în ceea ce privește partea din amenda pentru care s‑a stabilit în sarcina Parker ITR răspunderea exclusivă pentru perioada anterioară datei de 1 ianuarie 2002.

 Cu privire la exercitarea competenței de fond

169    Dincolo de simplul control al legalității sancțiunii, competența de fond conferită Tribunalului, în temeiul articolului 229 CE, de articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003 îl autorizează să substituie aprecierea Comisiei cu propria apreciere și, în consecință, să desființeze, să reducă sau să majoreze cuantumul amenzii sau al penalității cu titlu cominatoriu aplicate. Rezultă de aici că instanța Uniunii își poate exercita competența de fond în cazul în care problema cuantumului amenzii este supusă aprecierii sale și că această competență poate fi exercitată atât pentru a reduce acest cuantum, cât și pentru a‑l majora (Hotărârea din 8 februarie 2007, Groupe Danone/Comisia, C‑3/06 P, EU:C:2007:88, punctele 61 și 62).

170    Trebuie să se arate că, prin natura sa, stabilirea cuantumului unei amenzi de către Tribunal nu este un exercițiu aritmetic exact. Pe de altă parte, Tribunalul nu este legat de calculele Comisiei și nici de orientările acesteia atunci când se pronunță în temeiul competenței sale de fond. El trebuie să efectueze propria apreciere, ținând seama de toate împrejurările cauzei (a se vedea Hotărârea din 5 octombrie 2011, Romana Tabacchi/Comisia, T‑11/06, EU:T:2011:560, punctul 266 și jurisprudența citată).

171    Pe de altă parte, potrivit articolului 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, la stabilirea valorii amenzii se iau în considerare atât gravitatea, cât și durata încălcării.

172    În plus, astfel cum se amintește la articolul 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, pedepsele nu trebuie să fie disproporționate față de infracțiune.

173    Mai mult, conform articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, amenzile nu trebuie să depășească 10 % din cifra de afaceri realizată de întreprindere în cursul exercițiului financiar precedent.

174    În această privință, reiese din jurisprudență, îndeosebi din cea rezultată din Hotărârea din 4 septembrie 2014, YKK și alții/Comisia (C‑408/12 P, EU:C:2014:2153), că, în vederea aplicării plafonului prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, trebuie să se ia în considerare cifra de afaceri a filialei în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 septembrie 2014, YKK și alții/Comisia, C‑408/12 P, EU:C:2014:2153, punctul 97). În aceste împrejurări, întrucât nu cifra de afaceri consolidată a grupului Parker, ci numai cea a filialei Parker ITR trebuie luată în considerare în vederea ajustării cuantumului amenzii în funcție de capacitatea de plată a acesteia, în scopul calculării plafonului de 10 % este necesară luarea în considerare a cifrei de afaceri totale a Parker ITR, inclusiv vânzările interne în cadrul grupului.

175    Curtea s‑a pronunțat de asemenea în sensul că, în vederea stabilirii cuantumului amenzilor, trebuia să se țină seama de durata încălcărilor și de toate elementele de natură să fie luate în considerare la aprecierea gravității acestora, cum ar fi, printre altele, comportamentul fiecărei întreprinderi și rolul avut de fiecare dintre ele în instituirea practicilor concertate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 decembrie 2011, Chalkor/Comisia, C‑386/10 P, EU:C:2011:815, punctul 56 și jurisprudența citată).

176    În hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a anulat în special punctele 2 și 3 din dispozitivul hotărârii Tribunalului prin care a fost anulată amenda aplicată Parker și Parker‑Hannifin de către Comisie și, ca urmare a considerațiilor Tribunalului referitoare la exercitarea competenței sale de fond, cuantumul amenzii aplicate Parker ITR a fost stabilit la 6 400 000 de euro, cuantum din care Parker‑Hannifin a fost răspunzătoare în solidar pentru suma de 6 300 000 de euro.

177    În urma trimiterii acțiunii pe care au formulat‑o spre rejudecare la Tribunal, reclamantele susțin că motivele pe care le‑au invocat justifică anularea deciziei atacate și, pe cale de consecință, exercitarea de către Tribunal a competenței sale de fond în vederea reducerii cuantumului amenzii care le‑a fost aplicată.

178    În prezenta cauză, având în vedere aprecierea efectuată de Tribunal în cadrul celui de al șaselea și al celui de al optulea motiv și erorile constatate la punctele 154 și 166 de mai sus, Tribunalul consideră că este adecvat, în afară de anularea în parte a deciziei atacate, în sensul căreia a concluzionat la punctele 156 și 168 de mai sus, să își exercite competența de fond care i‑a fost conferită prin articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003 și să substituie aprecierea Comisiei cu propria apreciere în ceea ce privește cuantumul amenzii care trebuie aplicată reclamantelor.

179    Astfel, Tribunalul consideră că este adecvat să ia în considerare împrejurările expuse în continuare.

180    În primul rând, din dosar reiese în mod corespunzător cerințelor în materie de probe că înțelegerea a constituit o încălcare gravă, având în vedere că a avut ca obiect alocarea licitațiilor, stabilirea prețurilor, stabilirea cotelor, stabilirea condițiilor de vânzare, împărțirea piețelor geografice și schimbul de informații sensibile cu privire la prețuri, volume de vânzări și licitații. În plus, a fost vorba despre o înțelegere de dimensiune mondială.

181    În al doilea rând, în ceea ce privește în mod specific durata încălcării, pe de o parte, trebuie amintit că în sarcina ITR Rubber (devenită ulterior Parker ITR) s‑a stabilit în mod întemeiat răspunderea pentru participarea la încălcare a predecesorului său economic ITR în perioada cuprinsă între 1 aprilie 1986 și 31 decembrie 2001, precum și pentru propria participare, în perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2002 și 2 mai 2007. Pe de altă parte, răspunderea solidară a Parker‑Hannifin a fost reținută în mod corect, în calitate de societate‑mamă a Parker ITR, pentru perioada cuprinsă între 31 ianuarie 2002 și 2 mai 2007.

182    În al treilea rând, s‑a demonstrat că ITR a avut rol de conducător al înțelegerii între 11 iunie 1999 și 30 septembrie 2001, într‑o perioadă critică pentru aceasta, în urma unei perioade de relativă inactivitate, și că a avut o contribuție foarte importantă la restabilirea cu succes a înțelegerii. În schimb, în afara acestei perioade, în privința ITR sau a succesorului său, ITR Rubber, nu a fost reținută nicio activitate cu titlu de rol de conducător.

183    Având în vedere aceste împrejurări, Tribunalul consideră că amenda în cuantum de 19 210 000 de euro, astfel cum a fost aplicată de Comisie exclusiv în sarcina Parker ITR permite sancționarea în mod eficace a comportamentului ilicit constatat, într‑un mod care nu poate fi neglijat și care se menține suficient de disuasivă. Orice amendă care este mai mare decât cuantumul menționat ar fi disproporționată în privința acestei încălcări.

184    Cu toate acestea, din cauza pragului legal de 10 % din cifra de afaceri totală prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, în scopul aplicării acestui articol trebuie să se ia în considerare cifra de afaceri totală a întreprinderii, Parker ITR, realizată în cursul exercițiului financiar anterior deciziei prin care a fost aplicată amenda în discuție, și anume, în cazul Parker ITR, exercițiul financiar al anului 2008, încheiat la 30 iunie. Astfel, din bilanțul la 30 iunie 2008 al Parker ITR, anexat la observațiile pe care reclamantele le‑au prezentat ca urmare a hotărârii pronunțate în recurs, în special din cuprinsul paginii 18 a acestuia, rezultă că cifra de afaceri totală, inclusiv vânzările interne, aferentă anului 2008 se ridică la 135 457 283 de euro.

185    Astfel, Tribunalul consideră că cuantumul amenzii pentru care Parker ITR trebuie să răspundă exclusiv în speță nu trebuie să depășească 10 % din cifra de afaceri menționată la punctul 184 de mai sus, și anume 13 545 728 de euro.

186    În sfârșit, Tribunalul consideră că nu este necesară reducerea cuantumului amenzii pentru care Parker‑Hannifin trebuie să răspundă în solidar, având în vedere în special gravitatea încălcării și faptul că participarea acesteia la încălcare în calitate de societate‑mamă a Parker ITR a început doar de la achiziționarea acesteia din urmă, la 31 ianuarie 2002, deși nu mai exercita un rol de conducător al înțelegerii, și că acest cuantum trebuie stabilit la 6 400 000 de euro.

187    Prin urmare, Tribunalul consideră că cuantumul total al amenzii aplicate Parker ITR trebuie să fie stabilit la 19 945 728 de euro, din care Parker‑Hannifin este răspunzătoare în solidar pentru suma de 6 400 000 de euro.

188    Acțiunea este respinsă în rest.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

189    Potrivit articolului 134 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în cazul în care părțile cad fiecare în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată.

190    Având în vedere împrejurările din prezenta cauză, trebuie să se decidă că fiecare parte va suporta propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a șasea)

declară și hotărăște:

1)      Anulează articolul 2 primul paragraf litera (e) din Decizia C(2009) 428 final din 28 ianuarie 2009 privind o procedură în temeiul articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/39406 – Conducte marine) în măsura în care a fost aplicată o majorare de 30 % cuantumului amenzii care trebuie plătită în solidar de Parker‑Hannifin Corp. pentru circumstanța agravantă determinată de rolul de conducător avut de ITR SpA între 11 iunie 1999 și 30 septembrie 2001 și în măsura în care Comisia Europeană nu a calculat doar pe baza cifrei de afaceri a Parker ITR Srl plafonul de 10 % din cifra de afaceri prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE], în ceea ce privește partea din amendă pentru care a fost instituită în sarcina Parker ITR răspunderea exclusivă pentru perioada anterioară datei de 1 ianuarie 2002.

2)      Stabilește cuantumul amenzii aplicate Parker Hannifin Manufacturing Srl, fostă Parker ITR, la 19 945 728 de euro, cuantum din care Parker‑Hannifin răspunde în solidar pentru suma de 6 400 000 de euro.

3)      Respinge în rest acțiunea.

4)      Parker Hannifin Manufacturing, Parker‑Hannifin și Comisia suportă propriile cheltuieli de judecată.

Frimodt Nielsen Schwarcz Collins

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 14 iulie 2016.

Semnături

* Limba de procedură: engleza.