CURIA - Documents

Home > Search form > List of results > Documents

Start printing

Language of document : ECLI:EU:T:2014:547

Cauza T‑286/09

(publicare în extras)

Intel Corp.

împotriva

Comisiei Europene

„Concurență – Abuz de poziție dominantă – Piața microprocesoarelor – Decizie prin care se constată o încălcare a articolului 82 CE și a articolului 54 din Acordul privind SEE – Reduceri de fidelitate – Restricții «propriu‑zise» – Calificarea drept practică abuzivă – Analiza concurentului la fel de eficient – Competență internațională a Comisiei – Obligație de examinare în sarcina Comisiei – Limite – Dreptul la apărare – Principiul bunei administrări – Strategie de ansamblu – Amenzi – Încălcare unică și continuă – Orientările din 2006 privind calcularea cuantumului amenzilor”

Sumar – Hotărârea Tribunalului (Camera a șaptea extinsă) din 12 iunie 2014

1. Procedură jurisdicțională – Cerere de sesizare a instanței – Cerințe de formă – Înscrisuri anexate la cererea introductivă – Volumul unui înscris – Depunere parțială în extras – Admisibilitate – Cerința depunerii unui document complet la grefă – Domeniu de aplicare – Nerespectare – Posibilitatea îndreptării neregularității

[Statutul Curții de Justiție, art. 21; Regulamentul de procedură al Tribunalului, art. 43 alin. (5)]

2. Drepturi fundamentale – Prezumția de nevinovăție – Procedură în materie de concurență – Aplicabilitate

[art. 6 alin. (2) UE; art. 82 CE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47 și art. 48 alin. (1)]

3. Concurență – Procedură administrativă – Decizie a Comisiei de constatare a unei încălcări – Mijloc de probă – Recurgere la o serie de indicii – Aplicabilitate în privința procedurii în materie de abuz de poziție dominantă

(art. 81 CE și 82 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului)

4. Concurență – Procedură administrativă – Decizie a Comisiei de constatare a unei încălcări – Mijloc de probă – Recurgere la o serie de indicii – Nivelul necesar al forței probante în raport cu fiecare dintre indicii – Obligații în materie de probă ale întreprinderilor care contestă existența încălcării

(art. 81 CE și 82 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 2)

5. Poziție dominantă – Acordarea de reduceri de către o întreprindere în poziție dominantă – Trei categorii de reduceri – Reduceri de cantitate – Reduceri de exclusivitate sau de fidelitate – Reduceri cu efect potențial de fidelizare – Caracter abuziv – Criterii de apreciere

(art. 82 CE)

6. Poziție dominantă – Abuz – Reduceri de exclusivitate sau de fidelitate – Caracter abuziv prin natura sa al acestui sistem de reduceri – Capacitate de restrângere a concurenței și efect de excludere – Rol de partener comercial obligatoriu – Apreciere – Obligația de analiză a împrejurărilor din speță – Inexistență – Împrejurări nepertinente

(art. 82 CE)

7. Poziție dominantă – Abuz – Reduceri de exclusivitate sau de fidelitate – Caracter abuziv prin natura sa al acestui sistem de reduceri – Capacitate de restrângere a concurenței și efect de excludere – Analiza concurentului la fel de eficient

(art. 82 CE)

8. Poziție dominantă – Abuz – Restricții propriu‑zise – Acordarea de plăți în contraprestația unor restricții impuse la comercializarea unui produs al unui concurent – Caracter abuziv prin obiectul său – Capacitate de restrângere a concurenței

(art. 82 CE)

9. Concurență – Normele Uniunii – Domeniu de aplicare teritorial – Competența Comisiei – Admisibilitate în raport cu dreptul internațional public – Punere în aplicare sau efecte calificate drept practici abuzive în SEE – Căi alternative – Criteriul efectului imediat, substanțial și previzibil – Apreciere – Luarea în considerare a punerii în aplicare a practicilor menționate de către clientul întreprinderii în poziție dominantă – Admisibilitate

(art. 82 CE)

10. Concurență – Procedură administrativă – Comunicarea privind obiecțiunile – Termen stabilit pentru depunerea observațiilor scrise – Cerere de audiere tardivă – Decădere – Obligația de a acorda o audiere – Inexistență

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 27 alin. (1) și (2) și art. 33 alin. (1) lit. (c); Regulamentul nr. 773/2004 al Comisiei, art. 10 alin. (2) și art. 12]

11. Concurență – Procedură administrativă – Respectarea dreptului la apărare – Acces la dosar – Obiect – Documente utile apărării – Apreciere efectuată exclusiv de către Comisie – Inadmisibilitate – Obligația de a permite accesul la întregul dosar – Aplicare în privința documentelor interne sau confidențiale

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 27 alin. (2); Regulamentul nr. 773/2004 al Comisiei, art. 15 alin. (2)]

12. Concurență – Procedură administrativă – Principiul bunei administrări – Obligația de diligență și de imparțialitate – Obligația Comisiei de a‑și procura anumite documente la cererea unei întreprinderi vizate de o investigație – Condiții

[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 41 alin. (1); [Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului; Regulamentul nr. 773/2004 al Comisiei]

13. Poziție dominantă – Abuz – Reduceri de exclusivitate sau de fidelitate – Lipsa unei condiții oficiale de exclusivitate– Mijloc de probă – Proiecțiile interne ale unui client – Admisibilitate – Condiție

(art. 82 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 2)

14. Concurență – Procedură administrativă – Competențe ale Comisiei – Competența de a lua declarații – Declarații referitoare la obiectul unei investigații – Distincție între interviurile oficiale și interviurile informale – Consecințe – Obligația de consemna declarațiile luate în cursul unor reuniuni sau interviuri telefonice – Condiții

[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 41; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 19 alin. (1); Regulamentul nr. 773/2004 al Comisiei, art. 3 alin. (1) și (3)]

15. Concurență – Procedură administrativă – Decizie a Comisiei de constatare a unei încălcări – Abuz de poziție dominantă – Mijloc de probă – Declarația unei întreprinderi terțe, client al unei întreprinderi în poziție dominantă – Valoare probantă

(art. 81 CE și 82 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 2)

16. Concurență – Amenzi – Pluralitate de încălcări – Pronunțarea unei amenzi unice – Admisibilitate – Obligația Comisiei de a individualiza luarea în considerare a diferitor elemente abuzive – Inexistență

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 2006/C 210/02 a Comisiei]

17. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Cadru juridic – Articolul 23 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 1/2003 – Putere de apreciere conferită Comisiei de articolul menționat – Introducerea de Comisie a unor noi Orientări privind calcularea amenzilor – Încălcarea principiilor legalității pedepselor și securității juridice – Inexistență

[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 49 alin. (1); Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2) și (3); Comunicarea 2006/C 210/02 a Comisiei]

18. Concurență – Normele Uniunii – Încălcări – Săvârșirea cu intenție sau din neglijență – Noțiune – Întreprindere în poziție dominantă care pune în aplicare practici abuzive constând în acordarea de reduceri de exclusivitate și în restricții propriu‑zise – Includere

[art. 82 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2)]

19. Dreptul Uniunii Europene – Principii – Dreptul la protecție jurisdicțională efectivă – Controlul jurisdicțional al deciziilor adoptate de Comisie în materie de concurență – Control de legalitate și de fond, atât în drept, cât și în fapt – Încălcare – Inexistență

[art. 261 TFUE și 263 TFUE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47 și art. 52 alin. (3); Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 31]

20. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Principiul egalității de tratament – Practica decizională a Comisiei – Caracter indicativ

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2) și (3)]

21. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Gravitatea încălcării – Inexistența unei liste obligatorii sau exhaustive de criterii – Marjă de apreciere rezervată Comisiei – Luarea în considerare a impactului concret al unei încălcări asupra pieței – Domeniu de aplicare

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2) și (3); Comunicarea 2006/C 210/02 a Comisiei, punctul 22]

1. Reiese din articolul 43 alineatul (5) din Regulamentul de procedură al Tribunalului că, în cazul în care, datorită volumului unui înscris, nu se anexează actului de procedură decât un extras, se depune la grefă înscrisul complet sau o copie completă a acestuia.

În schimb, acest articol nu impune ca toate celelalte înscrisuri la care face referire un înscris anexat la un act de procedură să fie de asemenea depuse la grefă.

În plus, chiar dacă dispoziția menționată ar trebui interpretată în sensul că impune părților o obligație de a depune la grefă o versiune completă a oricărui înscris pe care îl depun în extras în anexă la un act de procedură, o încălcare a acestei obligații ar putea în orice caz să fie îndreptată.

(a se vedea punctele 53, 55 și 57)

2. A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 62 și 63)

3. În cadrul unei proceduri referitoare la încălcări ale normelor de concurență, deși este necesară prezentarea de către Comisie a unor dovezi precise și concordante pentru a întemeia ferma convingere că încălcarea a fost săvârșită, fiecare dintre probele prezentate de Comisie nu trebuie în mod necesar să corespundă acestor criterii în legătură cu fiecare element al încălcării. Este suficient ca seria de indicii invocată de instituție, apreciată în mod global, să răspundă acestei cerințe, astfel cum s‑a statuat în ceea ce privește punerea în aplicare a articolului 81 CE. Acest principiu se aplică de asemenea în cauze privind punerea în aplicare a articolului 82 CE.

(a se vedea punctul 64)

4. A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 65-67, 542, 1525, 1528, 1529 și 1547)

5. În materie de concurență, pentru o întreprindere aflată în poziție dominantă pe o piață, faptul de a lega cumpărătorii – chiar dacă la cererea acestora – printr‑o obligație sau printr‑o promisiune de a se aproviziona pentru totalitatea sau pentru o parte considerabilă a necesităților lor exclusiv de la întreprinderea menționată constituie o folosire abuzivă a unei poziții dominante în sensul articolului 82 CE, indiferent dacă obligația în cauză este stipulată ca atare sau dacă este asumată în schimbul acordării unor reduceri. Situația este identică în cazul în care întreprinderea respectivă, fără a lega cumpărătorii printr‑o obligație formală, aplică, fie în temeiul unor acorduri încheiate cu acești cumpărători, fie în mod unilateral, un sistem de reduceri de fidelitate, și anume reduceri condiționate de aprovizionarea clientului, pentru totalitatea sau pentru o parte importantă a necesităților sale – oricare ar fi, pe de altă parte, cantitatea, considerabilă sau minimă, a achizițiilor sale – de la întreprinderea aflată în poziție dominantă.

În ceea ce privește calificarea drept abuzivă a acordării de reduceri de către o întreprindere în poziție dominantă, se poate distinge între trei categorii de reduceri.

În primul rând, sistemele de reduceri cantitative (reduceri de cantitate), legate exclusiv de volumul achizițiilor efectuate de la o întreprindere în poziție dominantă, sunt în general considerate a nu avea un efect de excludere interzis de articolul 82 CE. Dacă creșterea cantității furnizate se traduce printr‑un cost inferior pentru furnizor, acesta are astfel dreptul să acorde clientului său beneficiul acestei reduceri printr‑un tarif mai favorabil. Reducerile cantitative sunt, așadar, prezumate a reflecta câștiguri de eficiență și economii de scară realizate de întreprinderea în poziție dominantă.

În al doilea rând, există reduceri a căror acordare este legată de condiția ca clientul să se aprovizioneze pentru totalitatea sau pentru o parte importantă a nevoilor sale de la întreprinderea în poziție dominantă. Este vorba despre „reduceri de fidelitate în sensul jurisprudenței Hoffmann‑La Roche”, altfel spus „reduceri de exclusivitate”. Această categorie nu se mărginește la reduceri legate de o condiție de aprovizionare la nivelul de 100 %, ci le include și pe cele legate de condiția ca clientul să se aprovizioneze pentru o parte importantă a nevoilor sale de la întreprinderea în poziție dominantă. Asemenea reduceri de exclusivitate, aplicate de o întreprindere în poziție dominantă, sunt incompatibile cu obiectivul unei concurențe nedenaturate pe piața comună deoarece nu se întemeiază – în afară de cazul în care există împrejurări excepționale – pe o prestație economică ce justifică acest avantaj financiar, ci urmăresc să priveze cumpărătorul de posibilitatea de a‑și alege sursele de aprovizionare sau să îi restrângă această posibilitate și să blocheze accesul pe piață al altor producători.

În al treilea rând, există alte sisteme de reduceri în care acordarea unui stimulent financiar nu este direct legată de o condiție a unei aprovizionări exclusive sau cvasiexclusive de la întreprinderea în poziție dominantă, dar în care mecanismul de acordare a reducerii poate de asemenea să prezinte un efect de fidelizare. Această categorie de reduceri include în special sistemele de reduceri care depind de realizarea obiectivelor de vânzări individuale care nu constituie reduceri de exclusivitate, întrucât nu presupun niciun angajament de exclusivitate sau de acoperire a unei anumite cotități din nevoile lor de la întreprinderea în poziție dominantă. Pentru a examina dacă aplicarea un asemenea reduceri constituie un abuz de poziție dominantă, este necesar să se aprecieze toate împrejurările, în special criteriile și modalitățile de acordare a reducerilor, și să se analizeze dacă aceste reduceri urmăresc, printr‑un avantaj care nu se bazează pe nicio prestație economică care să le justifice, să priveze cumpărătorul de posibilitatea de a‑și alege sursele de aprovizionare sau să restrângă această posibilitate, să blocheze accesul pe piață al concurenților sau să întărească poziția dominantă printr‑o concurență denaturată.

(a se vedea punctele 72-78)

6. În materie de concurență, calificarea drept abuzivă a unei reduceri de exclusivitate nu depinde o analiză a împrejurărilor din speță care vizează stabilirea unui efect potențial de excludere.

Astfel, rezultă din jurisprudență că doar în cazul reducerilor cu efect potențial de fidelizare este necesar să se aprecieze ansamblul împrejurărilor, iar nu în cazul reducerilor de exclusivitate. Această abordare se justifică prin faptul că reducerile de exclusivitate acordate de o întreprindere în poziție dominantă au, prin chiar natura lor, capacitatea de a restrânge concurența.

Astfel, capacitatea de a lega clienții de întreprinderea în poziție dominantă este inerentă reducerilor de exclusivitate. Faptul că o întreprindere în poziție dominantă acordă o reducere în contraprestație la o aprovizionare exclusivă sau la o aprovizionare care privește o parte importantă a nevoilor clientului implică acordarea de către întreprinderea în poziție dominantă a unui avantaj financiar prin care se urmărește să se împiedice aprovizionarea clienților de la producătorii concurenți. Nu este deci necesar să se examineze împrejurările din speță pentru a determina dacă aceste reduceri urmăresc să împiedice clienții să se aprovizioneze de la concurenți. Un efect de excludere nu se produce doar atunci când accesul pe piață este făcut imposibil pentru concurenți, ci și atunci când acest acces este făcut mai dificil. Un stimulent financiar acordat de o întreprindere în poziție dominantă pentru a stimula un client să nu se aprovizioneze, pentru partea din cerere care este vizată de condiția de exclusivitate, de la concurenții săi este prin însăși natura sa capabil să facă mai dificil accesul pe piață pentru acești concurenți. Existența unui asemenea stimulent nu depinde de aspectul dacă reducerea este într‑adevăr redusă sau suprimată în caz de încălcare a condiției de exclusivitate căreia îi este supusă acordarea sa. Astfel, este suficient în această privință ca întreprinderea dominantă să dea clientului impresia că s‑ar întâmpla așa. Ceea ce interesează sunt împrejurările la care clientul trebuia să se aștepte la momentul în care a plasat comenzile, în conformitate cu ceea ce i‑a fost semnalat de întreprinderea în poziție dominantă, iar nu reacția efectivă a acesteia din urmă la decizia clientului de a‑și schimba sursa de aprovizionare.

Pe de altă parte, este inerent unei poziții dominante puternice ca, pentru o bună parte a cererii, să nu existe un substitut adecvat produsului furnizat de întreprinderea care deține poziția dominantă. Așadar, furnizorul în poziție dominantă este, într‑o mare măsură, un partener comercial obligatoriu. Rezultă din poziția de partener comercial obligatoriu că clienții se vor aproviziona oricum pentru o parte din nevoile lor de la întreprinderea în poziție dominantă (partea nedisputabilă). Concurentul unei întreprinderi în poziție dominantă nu este deci în măsură să intre în concurență pentru aprovizionarea totală a unui client, ci doar pentru cotitatea din cerere care excedează părții nedisputabile (partea disputabilă). Partea disputabilă este astfel partea din nevoile unui client care poate, în mod realist, să fie transferată unui concurent al întreprinderii în poziție dominantă într‑o perioadă de referință. Acordarea de reduceri de exclusivitate de către o întreprindere în poziție dominantă face mai dificilă pentru un concurent furnizarea propriilor produse clienților acesteia. Astfel, dacă un client al întreprinderii în poziție dominantă se aprovizionează de la un concurent nerespectând condiția de exclusivitate sau de cvasiexclusivitate, riscă să piardă nu doar reducerile pentru unitățile pe care le‑a transferat acestui concurent, ci și totalitatea reducerilor de exclusivitate.

Pentru ca oferta concurentului unei întreprinderi în poziție dominantă să fie atractivă, nu este suficient deci ca acesta să ofere condiții atractive pentru unitățile pe care le poate furniza el însuși clientului, ci trebuie de asemenea să ofere acestui client o compensație pentru pierderea reducerii de exclusivitate. Pentru a prezenta o ofertă atractivă, concurentul trebuie, așadar, să repartizeze reducerea pe care întreprinderea în poziție dominantă o acordă pentru totalitatea sau cvasitotalitatea nevoilor clientului, inclusiv partea nedisputabilă, doar asupra părții disputabile. Astfel, acordarea unei reduceri de exclusivitate de către un partener comercial obligatoriu face structural mai dificilă posibilitatea unui concurent de a prezenta o ofertă la un preț atractiv și deci de a avea acces la piață. Acordarea de reduceri de exclusivitate permite întreprinderii în poziție dominantă să își utilizeze puterea economică pe partea nedisputabilă a cererii clientului asemenea unui levier pentru a‑și asigura deopotrivă partea disputabilă, făcând astfel accesul pe piață mai dificil pentru un concurent.

În prezența unui asemenea instrument comercial, nu este necesar să se procedeze la o analiză a efectelor concrete ale reducerilor asupra concurenței și nici să se demonstreze o legătură de cauzalitate între practicile incriminate și efectele concrete asupra pieței.

În sfârșit, caracterul eventual scăzut al cotelor de piață vizate de reducerile de exclusivitate acordate de o întreprindere în poziție dominantă nu este de natură să excludă nelegalitatea lor, un criteriu privind un efect apreciabil sau un prag de minimis nefiind luat în considerare în scopul unei aplicări a articolului 82 CE. Mai mult, clienții care se găsesc în partea blocată a pieței ar trebui să aibă posibilitatea de a profita de orice grad de concurență care este posibil pe piață și concurenții ar trebui să poată concura pe baza meritelor pentru ansamblul pieței, iar nu numai pentru o parte a acesteia. O întreprindere dominantă nu poate deci justifica acordarea de reduceri de exclusivitate anumitor clienți prin împrejurarea că concurenții rămân liberi să îi aprovizioneze pe ceilalți clienți. O întreprindere în poziție dominantă nu poate să justifice nici acordarea de reduceri cu condiția unei aprovizionări cvasiexclusive de către un client pe un segment determinat al unei piețe prin împrejurarea că acest client rămâne liber să se aprovizioneze de la concurenți pentru nevoile sale în celelalte segmente.

(a se vedea punctele 80, 84-86, 88, 91-93, 103, 104, 116, 117, 132 și 527)

7. Analiza economică a capacității reducerilor de a elimina un concurent care ar fi la fel de eficient ca întreprinderea în poziție dominantă („as efficient competitor test” sau „testul AEC”), efectuată în decizia atacată, ia ca punct de pornire împrejurarea potrivit căreia un concurent la fel de eficient, care caută să obțină partea disputabilă a comenzilor, până la momentul respectiv onorate de o întreprindere dominantă care este un partener comercial obligatoriu, trebuie să ofere o compensație clientului pentru reducerea de exclusivitate pe care ar pierde‑o dacă ar achiziționa o parte mai redusă decât cea definită prin condiția de exclusivitate sau de cvasiexclusivitate. Testul AEC vizează a determina dacă concurentul la fel de eficient ca întreprinderea în poziție dominantă, care suportă aceleași costuri ca și aceasta, poate să își mai acopere costurile în acest caz.

Chiar dacă s‑ar presupune că o apreciere a împrejurărilor din speță este necesară pentru a demonstra efectele anticoncurențiale potențiale ale reducerilor de exclusivitate, nu ar fi în orice caz necesar ca acestea să fie demonstrate prin intermediul unui test AEC. Acest test permite doar verificarea ipotezei unui acces pe piață care a devenit imposibil, iar nu să se înlăture eventualitatea unui acces care a devenit mai dificil pe piața în cauză. Desigur, un rezultat negativ implică faptul că este economic imposibil pentru un concurent la fel de eficient să își asigure partea disputabilă a cererii unui client. Astfel, pentru a oferi clientului o compensație pentru pierderea reducerii de exclusivitate, concurentul respectiv ar fi constrâns să își vândă produsele la un preț care nu i‑ar permite nici măcar să își acopere costurile. Totuși, un rezultat pozitiv semnifică doar că un concurent la fel de eficient este în măsură să își acopere costurile. Această împrejurare nu semnifică, cu toate acestea, că nu există un efect de excludere. Astfel, mecanismul reducerilor de exclusivitate rămâne de natură să facă mai dificil accesul pe piață pentru concurenții întreprinderii în poziție dominantă, chiar dacă acest acces nu este imposibil din punct de vedere economic.

(a se vedea punctele 141, 146 și 150)

8. În materie de concurență, practicile denumite „restricții propriu‑zise”, constând în acordarea, supusă unor condiții, de plăți clienților întreprinderii în poziție dominantă pentru ca aceștia să întârzie, să anuleze sau să restrângă într‑o manieră sau alta comercializarea unui produs al unui concurent, sunt susceptibile să facă mai dificil accesul pe piață pentru acest concurent și aduc atingere structurii concurenței. Punerea în aplicare a fiecăreia dintre aceste practici constituie un abuz de poziție dominantă în sensul articolului 82 CE.

Mai întâi, un efect de excludere nu se produce doar atunci când accesul pe piață este făcut imposibil pentru concurenți, ci și atunci când acest acces este făcut mai dificil. În continuare, în scopul aplicării articolului 82 CE, demonstrarea existenței unui obiect și a unui efect anticoncurențial poate, după caz, să reprezinte unul și același lucru. Dacă se demonstrează că obiectul comportamentului unei întreprinderi aflate în poziție dominantă este de a restrânge concurența, acest comportament va fi de asemenea susceptibil să aibă un asemenea efect. O întreprindere în poziție dominantă urmărește un obiectiv anticoncurențial atunci când împiedică într‑o manieră personalizată comercializarea de produse echipate cu un produs al unui concurent determinat, întrucât singurul interes pe care îl poate avea pentru a proceda astfel este de a prejudicia acest concurent.

În sfârșit, revine unei întreprinderi în poziție dominantă o răspundere specială de a nu aduce atingere, printr‑un comportament străin de concurența bazată pe merite, unei concurențe efective și nedenaturate pe piața comună. Or, faptul de a acorda plăți clienților în contraprestația unor restricții impuse la comercializarea de produse echipate cu un produs al unui concurent determinat nu ține în mod clar de o concurență bazată pe merite.

Calificarea unei restricții propriu‑zise drept abuzivă depinde doar de capacitatea de a restrânge concurența, astfel încât nu necesită demonstrarea nici a unui efect concret pe piață, nici a unei legături de cauzalitate.

(a se vedea punctele 198, 201-207 și 212)

9. În materie de concurență, pentru a justifica competența Comisiei din perspectiva dreptului internațional public, este suficient să se dovedească fie efectele calificate ale practicilor abuzive (și anume imediate, substanțiale și previzibile), fie punerea lor în aplicare Spațiul Economic European (SEE). Acestea sunt deci căi alternative, iar nu cumulative.

Comisia nu este obligată să dovedească existența unor efecte concrete pentru a‑și justifica competența din perspectiva dreptului internațional public. Comisia nu poate fi condamnată la o poziție pasivă în cazul existenței unei amenințări care apasă asupra structurii concurenței efective în cadrul pieței comune și poate deci interveni și în cazuri în care amenințarea nu s‑a realizat sau nu s‑a realizat încă.

Pentru a examina dacă efectele practicilor abuzive în Uniune sunt substanțiale, nu este necesar să se analizeze în mod izolat diversele comportamente care fac parte dintr‑o încălcare unică și continuă. Este suficient, dimpotrivă, ca încălcarea unică, privită în ansamblul său, să fi putut avea efecte substanțiale. Astfel, nu se poate permite întreprinderilor să se sustragă de la aplicarea normelor de concurență prin combinarea mai multor comportamente care urmăresc un obiectiv identic, fiecare dintre acestea, privit izolat, nefiind susceptibil să producă un efect substanțial în Uniune, însă, privite împreună, fiind susceptibile să producă un asemenea efect.

În plus, modificări ale structurii pieței trebuie de asemenea să fie luate în considerare atunci când este vorba despre a determina existența unor efecte substanțiale în interiorul SEE. În acest cadru, nu doar eliminarea unui concurent este susceptibilă să aibă repercusiuni asupra structurii concurenței pe piața internă, ci un comportament susceptibil să slăbească singurul concurent important al întreprinderii în poziție dominantă la nivel mondial este de asemenea capabil să aibă asemenea efecte. În consecință, efectele potențiale ale comportamentului întreprinderii în poziție dominantă, constând în bararea la nivel mondial a accesului concurentului său la canalele de vânzare cele mai importante, trebuie considerate ca substanțiale din cauza efectelor potențiale asupra structurii concurenței efective pe piața internă.

Pe de altă parte, punerea în aplicare a practicilor în cauză în Uniune este suficientă pentru a justifica competența Comisiei din perspectiva dreptului internațional public. Într‑o asemenea situație, în care abuzul de poziție dominantă a constat în acordarea unui stimulent financiar pentru a încuraja un client al întreprinderii în poziție dominantă să amâne lansarea unui anumit produs echipat cu un produs al concurentului întreprinderii menționate peste tot în lume și atunci când această condiție căreia îi erau supuse plățile acordate de întreprinderea amintită era deci destinată să fie pusă în aplicare de clientul său peste tot în lume, inclusiv în SEE, ar fi artificial a se limita la luarea în considerare a punerii în aplicare a practicilor de întreprinderea în poziție dominantă însăși. Dimpotrivă, se impune a lua în considerare și punerea lor în aplicare de către clientul acesteia. În acest cadru, faptul că clientul întreprinderii în poziție dominantă se abține să vândă un anumit produs în SEE pentru o anumită perioadă trebuie să fie considerat ca o punere în aplicare a restricției propriu‑zise.

(a se vedea punctele 236, 243, 244, 251, 252, 268, 270, 273-275, 301 și 305-307)

10. În cadrul unei proceduri administrative în materie de concurență, în conformitate cu articolul 12 din Regulamentul nr. 773/2004 al Comisiei privind desfășurarea procedurilor puse în aplicare de Comisie în temeiul articolelor 81 și 82 din Tratatul CE, o întreprindere căreia Comisia i‑a adresat o comunicare privind obiecțiunile decade din dreptul său la audiere atunci când nu a formulat o cerere în acest sens în termenul stabilit pentru depunerea observațiilor sale scrise.

(a se vedea punctele 323-326)

11. A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 350-357 și 623)

12. În materie de concurență, revine Comisiei competența de a decide cu privire la modul în care dorește să conducă investigația și de a decide ce documente trebuie să obțină pentru a avea o imagine suficient de completă a cauzei. În consecință, nu este necesar să i se impună o obligație de a‑și procura un maximum de documente pentru a se asigura că va obține orice element potențial dezincriminator.

În prezența unei cereri de a‑și procura anumite documente, Comisia dispune de o marjă de apreciere pentru a tranșa chestiunea dacă se impune să își procure documentele respective. Părțile la procedură nu dispun de un drept necondiționat ca Comisia să își procure anumite documente, întrucât revine acesteia din urmă, iar nu întreprinderilor respective, competența de a decide modul în care conduce investigația într‑o cauză.

În anumite condiții, poate exista o obligație a Comisiei de a‑și procura anumite documente la cererea unei întreprinderi vizate de o investigație. O asemenea obligație a Comisiei trebuie totuși să fie limitată la împrejurări excepționale.

În acest cadru, este necesar să se evalueze comparativ obligația Comisiei de instrumentare a unei cauze cu diligență și cu imparțialitate, pe de o parte, și prerogativa Comisiei de a decide maniera în care dorește să își conducă investigațiile și să utilizeze resursele pentru a asigura în mod eficace respectarea dreptului concurenței, pe de altă parte.

O obligație a Comisiei de a‑și procura anumite documente la cererea unei întreprinderi trebuie deci să fie supusă, pe lângă condiția unei cereri în acest sens în cadrul procedurii administrative, cel puțin condițiilor cumulative ce vor fi arătate în continuare.

O asemenea obligație este, mai întâi, supusă condiției ca, pentru întreprinderea interesată, să fie efectiv imposibil să își procure ea însăși documentele respective sau să le divulge Comisiei. Revine deci întreprinderii interesate sarcina de a dovedi că a întreprins toate demersurile pentru a‑și procura documentele în cauză și/sau pentru a obține permisiunea de a le utiliza în cadrul investigației Comisiei.

În al doilea rând, îi revine întreprinderii în cauză sarcina de a identifica documentele a căror obținere o solicită Comisiei într‑un mod cât mai precis cu putință, ceea ce presupune o cooperare din partea acestei întreprinderi.

În al treilea rând, o obligație a Comisiei de a‑și procura anumite documente la cererea unei întreprinderi vizate de o investigație este supusă condiției ca documentele în cauză să prezinte probabil o importanță considerabilă pentru apărarea întreprinderii interesate. Comisia dispune de o marjă de apreciere pentru a decide dacă importanța pretinselor elemente dezincriminatoare justifică procurarea acestora și poate, cu titlu de exemplu, să respingă o cerere pentru motivul că elementele potențial dezincriminatoare privesc chestiuni care nu sunt în centrul constatărilor necesare stabilirii unei încălcări.

În al patrulea rând, Comisia poate printre altele să respingă o cerere dacă volumul documentelor în cauză este disproporționat în raport cu importanța pe care o pot avea documentele în cadrul investigației. În acest cadru, este permis Comisiei să ia în considerare, eventual, faptul că obținerea și analiza documentelor în cauză pot să întârzie în mod substanțial instrumentarea cauzei. Comisia este îndrituită să evalueze comparativ volumul documentelor solicitate și întârzierea pe care obținerea și studierea acestor documente o vor putea ocaziona pentru instrumentarea cauzei, pe de o parte, și gradul de pertinență potențial pentru apărarea întreprinderii, pe de altă parte.

(a se vedea punctele 360-362, 371, 373-378, 380 și 382)

13. În materie de concurență, într‑un sistem de reduceri de exclusivitate și în lipsa unei condiții oficiale de exclusivitate, Comisia nu încalcă principiul securității juridice atunci când ține cont de proiecțiile unui client al întreprinderii dominante pentru a dovedi un comportament propriu întreprinderii respective, în măsura în care aceste proiecții nu sunt nerezonabile.

(a se vedea punctele 521-523 și 525)

14. În cadrul unei proceduri administrative în materie de concurență, articolul 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 prevede că Comisia poate să intervieveze orice persoană fizică sau juridică care consimte să fie intervievată în scopul obținerii de informații privind obiectul investigației. Articolul 3 din Regulamentul nr. 773/2004 privind desfășurarea procedurilor puse în aplicare de Comisie în temeiul articolelor 81 și 82 din Tratatul CE supune aceste interviuri respectării anumitor formalități.

Însă domeniul de aplicare al acestor dispoziții nu se extinde la toate interviurile referitoare la obiectul unei investigații efectuate de Comisie. Astfel, este necesar să se distingă interviurile oficiale efectuate de Comisie în temeiul dispozițiilor menționate de interviurile informale.

Comisia se bucură de o competență discreționară pentru a decide dacă supune un interviu cerințelor formale de la articolul 3 din Regulamentul nr. 773/2004. Astfel, dispozițiile menționate nu se aplică oricărui interviu referitor la obiectul unei investigații, ci doar cazurilor pentru care Comisia urmărește obiectivul obținerii de informații, atât incriminatoare, cât și dezincriminatoare, pe care se va putea sprijini ca element de probă în decizia sa de închidere a unei investigații date.

Dacă Comisia înțelege să utilizeze în decizia sa un element incriminator care i‑a fost transmis cu ocazia unui interviu informal, ea trebuie să îl facă accesibil întreprinderilor destinatare ale comunicării privind obiecțiunile, dacă este cazul prin crearea în acest scop a unui document scris destinat să figureze în dosarul său.

Totuși, Comisia se poate servi de informații obținute cu ocazia unui interviu informal, în special pentru a obține elemente de probă mai solide, fără a face informațiile obținute cu ocazia unui interviu informal accesibile întreprinderii în cauză.

Principiul bunei administrări poate, în funcție de împrejurările speciale din speță, să impună Comisiei o obligație de a consemna declarațiile pe care le‑a obținut în cursul unor reuniuni sau al unor interviuri telefonice. În această privință, existența unei obligații a Comisiei de a consemna informațiile pe care le primește în cursul reuniunilor sau al interviurilor telefonice, precum și natura și întinderea unei asemenea obligații depind de conținutul acestor informații. Comisia este ținută să întocmească o documentație adecvată, în dosarul la care întreprinderile interesate au acces, cu privire la aspectele esențiale referitoare la obiectul unei investigații. Această concluzie este valabilă pentru toate elementele care prezintă o anumită importanță și care posedă o legătură obiectivă cu obiectul unei investigații, independent de caracterul lor incriminator sau dezincriminator.

(a se vedea punctele 613-617, 619 și 620)

15. În materie de concurență, nu este necesară stabilirea unei reguli generale potrivit căreia declarația unei întreprinderi terțe, care indică faptul că o întreprindere în poziție dominantă a adoptat un anumit comportament, nu poate fi niciodată suficientă în sine pentru a demonstra existența faptelor care constituie o încălcare a articolului 82 CE. Faptul de a stabili o regulă generală constituie o excepție de la principiul liberei administrări a probelor. În cazul unei întreprinderi care declară că a participat la o înțelegere contrară articolului 81 CE, o asemenea regulă este justificată, deoarece o întreprindere vizată de o investigație sau care se manifestă pe lângă Comisie în scopul de a beneficia de imunitate sau de o reducere de amendă poate avea tendința de a‑și atenua propria responsabilitate pentru o încălcare și de a evidenția responsabilitatea altor întreprinderi.

Situația este diferită în ceea ce privește declarațiile unei întreprinderi terțe care este, în esență, un martor. Atunci când nu rezultă că întreprinderea terță are un oarecare interes în a învinui pe nedrept întreprinderea în poziție dominantă, declarația întreprinderii terțe poate fi, în principiu, suficientă în sine pentru a demonstra existența unei încălcări.

(a se vedea punctele 722-725)

16. A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 1564-1591)

17. A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctul 1598)

18. În ceea ce privește aspectul dacă încălcările normelor de concurență au fost săvârșite cu intenție sau din neglijență și sunt, pentru acest motiv, susceptibile să fie sancționate cu o amendă în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, această condiție este îndeplinită de vreme ce întreprinderea în cauză nu poate să ignore caracterul anticoncurențial al comportamentului său, indiferent dacă a avut sau nu a avut cunoștință de încălcarea normelor din tratat privind concurența.

O întreprindere este conștientă de caracterul anticoncurențial al comportamentului său atunci când cunoaște elementele de fapt materiale care justifică atât constatarea privind existența unei poziții dominante pe piața vizată, cât și aprecierea Comisiei privind existența unui abuz de poziție.

În măsura în care instanțele Uniunii au condamnat în mai multe rânduri punerea în aplicare de către o întreprindere în poziție dominantă a unor practici constând în acordarea stimulentelor financiare care depind de condiții de exclusivitate și în măsura în care calificarea drept abuzive a practicilor denumite „restricții propriu‑zise” nu poate fi considerată ca nouă, o întreprindere în poziție dominantă care a pus în aplicare asemenea practici nu poate ignora caracterul anticoncurențial al comportamentului său.

Din moment ce s‑a dovedit că o întreprindere în poziție dominantă a pus în aplicare o strategie de ansamblu anticoncurențială și că a făcut eforturi pentru a disimula caracterul anticoncurențial al comportamentului său în ceea ce privește relațiile sale cu anumite întreprinderi, se poate concluziona că încălcarea a fost comisă cel puțin din neglijență.

(a se vedea punctele 1601-1603)

19. A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 1609-1612 și 1643)

20. A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 1614, 1615 și 1619)

21. În temeiul articolului 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, la stabilirea valorii amenzii se iau în considerare atât gravitatea, cât și durata încălcării. În acest cadru, impactul real al încălcării asupra pieței nu reprezintă în principiu un element obligatoriu, ci doar un element pertinent printre altele pentru a aprecia gravitatea încălcării și pentru a stabili cuantumul amenzii. În plus, elementele care alcătuiesc obiectul unui comportament pot avea mai multă importanță în scopul stabilirii cuantumului amenzii decât cele care privesc efectele acestui comportament.

În conformitate cu alineatul (22) al Orientărilor privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia nu este obligată, atunci când stabilește proporția valorii vânzărilor care trebuie luate în considerare în funcție de gravitate, să țină cont de lipsa unui impact real ca un factor atenuant, dacă proporția menționată se justifică prin alte elemente susceptibile să aibă o influență asupra stabilirii gravității.

În schimb, dacă Comisia apreciază oportun să țină seama de impactul real al încălcării asupra pieței în scopul sporirii acestei proporții, ea trebuie să prezinte indicii concrete, credibile și suficiente care să permită aprecierea influenței efective pe care a putut să o aibă încălcarea în raport cu concurența pe piața menționată.

(a se vedea punctele 1622, 1624 și 1625)