Ediție provizorie
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL PRIIT PIKAMÄE
prezentate la 25 ianuarie 2024(1)
Cauzele conexate C‑112/22 și C‑223/22
CU (C‑112/22)
ND (C‑223/22)
Procedură penală
cu participarea
Procura della Repubblica Tribunale di Napoli,
Ministero dell’Economia e delle Finanze,
Istituto nazionale della previdenza sociale (INPS)
[cerere de decizie preliminară formulată de Tribunale di Napoli (Tribunalul din Napoli, Italia)]
„Trimitere preliminară – Directiva 2003/109/CE – Statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung – Articolul 11 alineatul (1) litera (d) – Egalitate de tratament – Asistență socială – Condiția privind reședința de cel puțin zece ani, fără întrerupere în ultimii doi ani”
1. Este general recunoscut faptul că crizele economice care au marcat începutul secolului al XX‑lea au sporit considerabil inegalitățile economice și sociale. Pentru a remedia această situație, mai multe guverne europene au ales să pună în aplicare politici de redistribuire a resurselor, care s‑au concretizat în principal în Italia în „venitul de cetățenie”. Problema venitului de cetățenie prezintă astfel o puternică dimensiune politică, care constituie fundalul incontestabil al prezentelor cauze.
2. Reduse la dimensiunea lor pur juridică, prezentele cauze, care își au originea în două trimiteri preliminare ale Tribunale di Napoli (Tribunalul din Napoli, Italia), oferă Curții ocazia de a se pronunța cu privire la interpretarea articolului 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung(2) și mai precis cu privire la aspectul dacă condiția privind reședința de zece ani pe teritoriul italian, fără întrerupere în cei doi ani care precedă introducerea cererii, căreia îi este subordonată acordarea venitului de cetățenie, este conformă cu această dispoziție.
I. Cadrul juridic
A. Dreptul Uniunii
3. Sunt relevante în prezentele cauze articolele 4-7 și 9-11 din Directiva 2003/109, precum și articolul 34 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).
B. Dreptul italian
4. Articolul 2 din decreto‑legge n. 4 „Disposizioni urgenti in materia di reddito di cittadinanza e di pensioni” (Decretul‑lege nr. 4 privind dispoziții urgente referitoare la venitul de cetățenie și la pensii) din 28 ianuarie 2019 (GURI nr. 23 din 28 ianuarie 2019), transformat în lege prin legge n. 26 „Conversione in legge, con modificazioni, del decreto‑legge 28 gennaio 2019, n. 4, recante disposizioni urgenti in materia di reddito di cittadinanza e di pensioni” (Legea nr. 26 privind transformarea în lege, cu modificări, a Decretului‑lege nr. 4 din 28 ianuarie 2019 privind dispoziții urgente referitoare la venitul de cetățenie și la pensii) din 28 martie 2019 (GURI nr. 75 din 29 martie 2019, denumit în continuare „Decretul‑lege nr. 4/2019”), intitulat „Beneficiari”, prevede la alineatul 1:
„[Venitul de cetățenie] este recunoscut gospodăriilor ai căror membri îndeplinesc cumulativ, la momentul depunerii cererii și pe toată durata acordării beneficiului, următoarele condiții:
a) în ceea ce privește condițiile referitoare la cetățenie, la reședință și la ședere, solicitantul beneficiului trebuie, în mod cumulativ:
1) să aibă cetățenie italiană sau cetățenia unui stat membru al Uniunii Europene sau [să fie] un membru de familie, astfel cum este definit la articolul 2 alineatul 1 litera b) din decreto legislativo 6 febbraio 2007, n. 30 (Decretul legislativ nr. 30 din 6 februarie 2007), care beneficiază de dreptul de ședere sau de dreptul de ședere permanentă ori este resortisant al unei țări terțe care deține un permis de ședere UE pe termen lung;
2) să aibă reședința în Italia de cel puțin zece ani, ultimii doi ani, avuți în vedere la momentul depunerii cererii, fiind neîntrerupți, precum și pe toată durata acordării beneficiului.
[…]”
5. Articolul 7 din acest decret‑lege, intitulat „Sancțiuni”, prevede la alineatul 1:
„Cu excepția cazului în care fapta constituie o infracțiune mai gravă, se pedepsește cu închisoare de la doi la șase ani fapta oricărei persoane de a da sau de a folosi declarații sau documente false ori care atestă fapte nereale sau de a omite informații necesare, în scopul de a obține în mod necuvenit beneficiul prevăzut la articolul 3.”
II. Litigiile principale, întrebările preliminare și procedura în fața Curții
6. Din răspunsurile instanței de trimitere la cererea de lămuriri pe care i‑a adresat‑o Curtea reiese că CU și ND sunt resortisanți ai unor țări terțe care au dobândit statutul de rezident pe termen lung în Italia. Aceste persoane sunt acuzate de Pubblico Ministero della Procura della Repubblica presso il Tribunale di Napoli (Procurorul Republicii de pe lângă Tribunalul din Napoli, Italia) că au săvârșit fiecare infracțiunea prevăzută la articolul 7 alineatul 1 din Decretul‑lege nr. 4/2019. La 27 august 2020 și, respectiv, la 9 octombrie 2020, ele au semnat cereri de acordare a venitului de cetățenie, atestând în mod fals, în aceste cereri, că îndeplineau condițiile de acordare a acestei prestații și, printre altele, condiția privind reședința de cel puțin zece ani în Italia prevăzută de decretul‑lege menționat. CU și ND ar fi primit în mod nejustificat, în acest temei, o sumă de 3 414,40 euro și, respectiv, de 3 186,66 euro.
7. Tribunale di Napoli (Tribunalul din Napoli) exprimă îndoieli cu privire la conformitatea cu dreptul Uniunii a Decretului‑lege nr. 4/2019, în măsura în care acesta prevede o condiție privind reședința de cel puțin zece ani în Italia, fără întrerupere în ultimii doi ani, pentru a putea beneficia de venitul de cetățenie, calificat drept prestație de asistență socială prin care se urmărește asigurarea unui minim de subzistență. Instanța de trimitere consideră că acest decret‑lege supune resortisanții unor țări terțe, inclusiv pe cei care sunt titulari ai unor permise de ședere pe termen lung, unui tratament diferit în raport cu resortisanții italieni.
8. Potrivit acestei instanțe, prestația denumită „venit de cetățenie” se încadrează în unul dintre cele trei domenii indicate la articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109, și anume securitatea socială, asistența socială și protecția socială, astfel cum sunt definite de legislația internă. În plus, articolul 11 alineatul (4) din această directivă nu ar fi aplicabil în speță, dat fiind că s‑ar părea că statul italian nu a exprimat, cu ocazia adoptării reglementării naționale în cauză, voința de a limita aplicarea egalității de tratament în ceea ce privește asistența socială și protecția socială prevăzute la acest articol 11 la acordarea indemnizațiilor de bază. În orice caz, chiar dacă o astfel de limitare ar fi fost reținută, ea nu ar fi fost conformă cu articolul 11 menționat pentru motivul că, potrivit ultimei teze a alineatului 1 al articolului 1 din Decretul‑lege nr. 4/2019, venitul de cetățenie asigură nivelul esențial al prestațiilor în limitele resurselor disponibile.
9. Interpretarea dreptului Uniunii ar fi necesară pentru a statua în cauzele principale, în măsura în care, dacă condiția care figurează la articolul 2 alineatul 1 litera a) punctul 2) din Decretul‑lege nr. 4/2019 nu ar fi conformă cu dreptul Uniunii, fapta care constituie infracțiunile în cauză ar dispărea.
10. În această privință, instanța de trimitere precizează că, în opinia sa, condiția privind reședința de zece ani în Italia, fără întrerupere în ultimii doi ani, este defavorabilă resortisanților țărilor terțe care beneficiază de o protecție specifică în temeiul reglementării Uniunii, precum rezidenții pe termen lung care au dobândit un drept de ședere permanentă într‑un stat membru al Uniunii după ce au avut reședința în acest stat timp de cinci ani, în sensul articolului 4 din Directiva 2003/109. Același lucru este valabil și pentru resortisanții italieni care se întorc în Italia după o perioadă de rezidență în alt stat membru. De asemenea, ar face obiectul unei discriminări ca urmare a dispoziției naționale în discuție în litigiile principale titularii statutului de refugiat, care ar trebui să beneficieze, în temeiul articolului 29 din Directiva 2011/95 a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate (JO 2011, L 337, p. 9), de asistența socială necesară în aceleași condiții precum cele aplicabile resortisanților statelor membre.
11. În aceste condiții, Tribunale di Napoli (Tribunalul din Napoli) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Dreptul Uniunii, în special articolele 18 și 45 [TFUE], articolul 7 alineatul (2) din [Regulamentul (UE) nr. 492/[20]11 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 aprilie 2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii (JO 2011, L 141, p. 1)], articolul 11 alineatul (1) litera (d) din [Directiva 2003/109], articolul 29 din [Directiva 2011/95], articolul 34 din [cartă] și articolele 30 și 31 din [Carta socială europeană], se opune unei reglementări naționale precum reglementarea prevăzută la articolul 7 alineatul 1 coroborat cu articolul 2 alineatul 1 litera a) din [Decretul‑lege nr. 4/2019], în măsura în care condiționează accesul la venitul de cetățenie de îndeplinirea cerinței de a avea reședința în Italia de cel puțin zece ani (ultimii doi ani, avuți în vedere la momentul depunerii cererii, fiind neîntrerupți, precum și pe toată durata acordării beneficiului), rezervând astfel un tratament mai puțin favorabil pentru resortisanții italieni, pentru resortisanții [Uniunii] care beneficiază de dreptul de ședere sau de ședere permanentă ori pentru [resortisanții țărilor terțe] rezidenți pe termen lung care au reședința [în Italia] de mai puțin de zece ani sau de zece ani, dar nu în mod continuu în ultimii doi ani, în raport cu aceleași categorii care au reședința de zece ani, în ultimii doi ani în mod continuu?
În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare:
2) Dreptul Uniunii, în special articolele 18 și 45 [TFUE], articolul 7 alineatul (2) din [Regulamentul nr. 492/2011], articolul 11 alineatul (1) litera (d) din [Directiva 2003/109], articolul 29 din [Directiva 2011/95], articolul 34 din [cartă] și articolele 30 și 31 din [Carta socială europeană], se opune unei reglementări naționale precum reglementarea prevăzută la articolul 7 alineatul 1 coroborat cu articolul 2 alineatul 1 litera a) din [Decretul‑lege nr. 4/2019], în măsura în care rezervă un tratament diferit rezidenților pe termen lung, care pot dobândi un drept de ședere permanentă într‑un stat membru al Uniunii Europene după ce au avut reședința o perioadă de cinci ani în statul membru gazdă, în raport cu rezidenții pe termen lung care au avut reședința [în Italia] timp de zece ani, în ultimii doi ani în mod continuu?
3) Dreptul Uniunii, în special articolele 18 și 45 [TFUE], articolul 7 alineatul (2) din [Regulamentul nr. 492/2011], articolul 11 alineatul (1) litera (d) din [Directiva 2003/109] și articolul 29 din [Directiva 2011/95], se opune unei reglementări naționale precum reglementarea prevăzută la articolul 7 alineatul 1 coroborat cu articolul 2 alineatul 1 litera a) din [Decretul‑lege nr. 4/2019], care impune resortisanților italieni, resortisanților [Uniunii] și resortisanților [țărilor terțe] obligația de a avea reședința de zece ani (ultimii doi ani în mod continuu) pentru a putea beneficia de venitul de cetățenie?
4) Dreptul Uniunii, în special articolele 18 și 45 [TFUE], articolul 7 alineatul (2) din [Regulamentul nr. 492/2011], articolul 11 alineatul (1) litera (d) din [Directiva 2003/109], articolul 29 din [Directiva 2011/95], articolul 34 din [cartă] și articolele 30 și 31 din [Carta socială europeană], se opune unei reglementări naționale precum reglementarea prevăzută la articolul 7 alineatul 1 coroborat cu articolul 2 alineatul 1 litera a) din [Decretul‑lege nr. 4/2019], în măsura în care, în vederea acordării venitului de cetățenie, impune resortisanților italieni, resortisanților [Uniunii] și resortisanților [țărilor terțe] obligația de a declara că au avut reședința în Italia pe o perioadă de zece ani, în ultimii doi ani în mod continuu, prevăzând consecințe grave cu caracter penal pentru falsul în declarații?”
12. Guvernul italian și Comisia Europeană au depus observații scrise. Pledoariile acelorași părți interesate, precum și ale CU și ale ND au fost ascultate în ședința din 3 octombrie 2023.
III. Analiză
A. Cadrul juridic de analiză
13. În cadrul reuniunii generale din 2 mai 2023, Curtea a decis, în temeiul articolului 101 din Regulamentul de procedură, să adreseze o cerere de lămuriri instanței de trimitere, invitând‑o pe aceasta din urmă să indice statutul juridic al persoanelor vizate de procedurile penale din litigiile principale, precum și să precizeze actul de drept al Uniunii pe care îl considera aplicabil acestor persoane și dispozițiile specifice ale acestuia a căror interpretare îi părea necesară în vederea soluționării litigiilor cu care era sesizată.
14. În răspunsurile sale la această cerere, transmise Curții la 9 iunie 2023 în cauza C‑223/22 și la 13 iunie 2023 în cauza C‑112/22, instanța de trimitere a arătat că ambele persoane în cauză sunt resortisanți ai unor țări terțe care au statutul de rezident pe termen lung în Italia. În răspunsul dat în cauza C‑112/22, această instanță a precizat că dispoziția a cărei interpretare este utilă pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată este articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109. În schimb, în răspunsul referitor la cauza C‑223/22, instanța de trimitere a reafirmat necesitatea de a interpreta toate dispozițiile evocate în întrebările preliminare adresate Curții.
15. Având în vedere aceste clarificări, analiza juridică va fi structurată după cum urmează. Ne vom preciza mai întâi poziția cu privire la obiecțiile ridicate de părțile interesate în ceea ce privește competența Curții și admisibilitatea prezentei trimiteri preliminare (subsecțiunile B și C). Ulterior, vom examina în special problema referitoare la conformitatea condiției privind reședința prevăzute de reglementarea italiană relevantă cu Directiva 2003/109 (subsecțiunea D).
B. Cu privire la competența Curții
16. Astfel cum reiese din dosar, venitul de cetățenie, astfel cum este prevăzut de Decretul‑lege nr. 4/2019, constă într‑un supliment la venitul familiei până la o limită de 6 000 de euro, la care se poate adăuga un supliment de venit pentru gospodăriile care locuiesc cu chirie, până la un cuantum maxim de 3 360 de euro pe an. Această prestație se acordă pentru o perioadă continuă de maximum 18 luni și poate fi reînnoită.
17. Acordarea venitului de cetățenie este condiționată de o declarație a membrilor majori ai gospodăriei în cauză care să ateste disponibilitatea lor imediată pentru un loc de muncă, precum și de participarea lor la un parcurs personalizat de îndrumare către un loc de muncă și incluziune socială care să cuprindă activități în serviciul colectivității, o reconversie profesională, finalizarea studiilor și alte angajamente, definite de serviciile competente, care să vizeze integrarea pe piața muncii și incluziunea socială. Acest parcurs este oficializat prin încheierea convenției privind ocuparea forței de muncă, ce are ca obiect în principal căutarea activă a unui loc de muncă și acceptarea ofertelor corespunzătoare, sau a convenției pentru incluziunea socială, semnată în cadrul serviciilor municipale însărcinate cu combaterea sărăciei.
18. În observațiile sale scrise, guvernul italian a pus în discuție competența Curții de a răspunde la întrebările adresate pentru motivul că reglementarea națională privind venitul de cetățenie ar fi de competența exclusivă a statelor membre. În opinia sa, venitul de cetățenie nu constituie o măsură de asistență socială sau de protecție socială, al cărei obiectiv este de a asigura persoanelor în cauză un anumit nivel de venit. În schimb, ar fi vorba despre o măsură complexă, care urmărește un obiectiv mai global de combatere a excluziunii sociale. Întrucât dreptul Uniunii nu este aplicabil în litigiile principale, Curtea ar trebui să se declare necompetentă în speță.
19. În acest sens, guvernul italian a contestat calificarea venitului de cetățenie dată de instanța de trimitere. O asemenea contestație se întemeiază în esență pe hotărârea Corte costituzionale (Curtea Constituțională, Italia) nr. 19/2022 din 10 ianuarie 2022.
20. În cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, Corte costituzionale (Curtea Constituțională) era chemată să se pronunțe cu privire la constituționalitatea articolului 2 alineatul 1 litera a) punctul 1) din Decretul‑lege nr. 4/2019, care impune, printre diferitele condiții care trebuie îndeplinite pentru a beneficia de venitul de cetățenie, ca resortisanții țărilor terțe să dețină un permis de ședere UE pe termen lung. Mai precis, această instanță era sesizată printre altele cu problema dacă, din moment ce venitul de cetățenie urmărește să satisfacă nevoi primare ale ființei umane, o astfel de limitare a cercului beneficiarilor acestei prestații era conformă cu principiul egalității de tratament consacrat la articolul 3 din Constituția italiană.
21. În hotărârea sa, Corte costituzionale (Curtea Constituțională) a amintit că ea constatase deja că „normele care reglementează venitul de cetățenie definesc un parcurs de reintegrare pe piața muncii care depășește asistența pur economică” și că această prestație „nu are un simplu caracter de asistență socială, tocmai pentru că [ea] este însoțită de un parcurs de formare și de inserție care cuprinde obligații precise a căror nerespectare determină, sub diverse forme, excluderea din acest parcurs”.
22. În continuare, ea a considerat că „deși prezintă de asemenea caracteristicile unei măsuri de combatere a sărăciei, venitul de cetățenie nu reprezintă o prestație de asistență socială având ca obiect satisfacerea unei nevoi primare a individului, ci urmărește obiective diferite și mai structurate de politică activă de ocupare a forței de muncă și de integrare socială” și a constatat astfel caracterul nefondat al problemei privind constituționalitatea care îi era adresată.
23. Considerăm că această apreciere a Corte costituzionale (Curtea Constituțională) referitoare la calificarea venitului de cetățenie nu poate justifica inaplicabilitatea articolului 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109 și, în consecință, necompetența Curții de a soluționa prezentele întrebări preliminare.
24. Astfel, această dispoziție face trimitere la dreptul național în ceea ce privește definiția noțiunilor de „securitate socială”, de „asistență socială” și de „protecție socială”. Or, Curtea a statuat deja că o asemenea trimitere implică faptul că este de competența instanței de trimitere să aprecieze dacă o anumită măsură națională constituie o prestație care se încadrează în categoriile vizate(3). Această din urmă constatare nu este decât o expresie specifică a normei generale, care își are temeiul în cerința privind o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte în cadrul trimiterii preliminare, potrivit căreia Curtea nu este competentă să interpreteze dreptul național, din moment ce revine numai instanței naționale care a realizat trimiterea preliminară sarcina să determine domeniul de aplicare exact al actelor cu putere de lege și al actelor administrative interne(4). În speță, instanța de trimitere a indicat în mod clar că venitul de cetățenie se încadrează în una dintre cele trei categorii care figurează la articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109, astfel încât vocația de aplicare a acestui articol nu poate fi repusă în discuție.
25. Desigur, este adevărat că, pentru a oferi instanței naționale un răspuns util, Curtea poate, conform unei jurisprudențe consacrate, să furnizeze indicații întemeiate pe dosarul cauzei principale, precum și pe observațiile scrise și orale care i‑au fost prezentate, în special cu privire la elementele care trebuie luate în considerare de această instanță în vederea pronunțării hotărârii în cauza respectivă(5). Totuși, această jurisprudență autorizează Curtea să integreze în răspunsul său numai elemente de drept național apte să servească scopului menționat mai sus, fără a efectua o interpretare a dreptului respectiv.
26. Curtea este abilitată să se pronunțe numai cu privire la interpretarea dreptului Uniunii în raport cu cadrul factual și juridic astfel cum este descris de instanța de trimitere, fără a putea să îl repună în discuție sau să îi verifice exactitatea în raport cu hotărârea unei instanțe naționale, fie ea și instanța supremă.
27. Ținând seama de ceea ce precedă, este necesar să se respecte calificarea măsurii în cauză dată de instanța de trimitere și să se considere astfel venitul de cetățenie ca fiind o prestație care se încadrează în noțiunea de „asistență socială”, astfel cum figurează la articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109. Prin urmare, întrucât această directivă este aplicabilă în speță, Curtea trebuie, în opinia noastră, să se declare competentă să soluționeze prezentele cereri de decizie preliminară.
C. Cu privire la admisibilitate
28. Guvernul italian și Comisia au susținut, în observațiile lor scrise, că cererile de decizie preliminară sunt inadmisibile în sensul articolului 94 din Regulamentul de procedură al Curții.
29. În special, aceste două părți au arătat că deciziile de trimitere sunt lacunare în ceea ce privește statutul persoanelor trimise în fața instanței de trimitere în procedurile penale din litigiile principale. Astfel, această instanță explică, în motivele care dezvoltă răspunsurile pe care le propune la întrebările preliminare, că condiția privind reședința în discuție în litigiile principale ar genera o discriminare în detrimentul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung, al resortisanților naționali și al cetățenilor Uniunii, precum și al resortisanților țărilor terțe care beneficiază de protecție internațională, în condițiile în care întrebările adresate vizează acte referitoare la toate aceste categorii de persoane. Totuși, este vorba despre statute juridice reciproc incompatibile pe care persoanele vizate în prezentele cauze nu le pot cumula.
30. În această privință, trebuie amintit că reiese dintr‑o jurisprudență constantă că, în temeiul articolului 94 din Regulamentul de procedură, instanța de trimitere este obligată să ofere un minim de explicații cu privire la motivele care au stat la baza alegerii prevederilor din dreptul Uniunii a căror interpretare o solicită și cu privire la legătura pe care o stabilește între aceste prevederi și legislația națională aplicabilă litigiului cu care este sesizată(6).
31. În speță, având în vedere răspunsurile furnizate de instanța de trimitere la cererea de lămuriri pe care i‑a adresat‑o Curtea, este necesar să se concluzioneze că prezentele întrebări preliminare sunt admisibile în măsura în care vizează interpretarea Directivei 2003/109(7).
D. Cu privire la fond
32. Prin intermediul întrebărilor formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care subordonează accesul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung la o măsură de asistență socială condiției privind reședința în statul membru în cauză de cel puțin zece ani, fără întrerupere în ultimii doi ani, și care prevede o sancțiune penală în cazul unei declarații false cu privire la această condiție.
33. Cu titlu introductiv, se impun anumite precizări pentru a defini regimul juridic în care se înscrie dispoziția de drept derivat pe care Curtea este chemată să o interpreteze.
34. Instrument‑cheie al cadrului juridic al Uniunii în materie de migrație legală, Directiva 2003/109 are ca obiectiv, astfel cum reiese din considerentele (2), (4), (6) și (12) ale acesteia, să garanteze integrarea resortisanților țărilor terțe care s‑au instalat în mod durabil și legal în statele membre și, în acest scop, să apropie drepturile acestor resortisanți de cele de care se bucură cetățenii Uniunii, în special prin instituirea egalității de tratament cu aceștia din urmă într‑o gamă largă de domenii economice și sociale(8).
35. Directiva 2003/109 stabilește condițiile de acordare și de retragere a statutului de rezident pe termen lung și drepturile aferente acestuia, precum și condițiile de ședere în celelalte state membre pentru resortisanții unor țări terțe care beneficiază de acest statut. Un astfel de statut corespunde celui mai mare nivel de integrare pentru un resortisant al unei țări terțe, cu excepția dobândirii cetățeniei statului membru gazdă.
36. Este necesar să se enunțe dispozițiile acestei directive care sunt relevante în prezenta cauză.
37. Articolul 4 alineatul (1) din directiva menționată prevede că statele membre acordă statutul de rezident pe termen lung resortisanților țărilor terțe care au avut reședința legală și fără întrerupere pe teritoriul lor timp de cinci ani înainte de a depune cererea în cauză. Articolul 5 enunță condițiile pentru dobândirea acestui statut. În temeiul literelor (a) și (b) ale alineatului (1) al acestui articol, resortisantul unei țări terțe trebuie să facă dovada că dispune de resurse suficiente și de o asigurare de sănătate, pentru a nu risca să devină o povară pentru statul membru în cauză(9). Articolul 6 alineatul (1) primul paragraf prevede că acordarea statutului în cauză poate fi refuzată din motive privind ordinea publică sau securitatea publică. Articolul 7 stabilește normele procedurale care reglementează examinarea cererii de dobândire a statutului menționat, iar articolul 9 reglementează condițiile de retragere și de pierdere a acestuia.
38. Astfel cum am arătat mai sus, statutul de rezident pe termen lung, odată dobândit, implică printre altele ca resortisanții țărilor terțe să beneficieze de egalitate de tratament cu resortisanții statului membru gazdă, pe lângă o protecție consolidată împotriva expulzării.
39. În conformitate cu articolul 11 alineatul (1) din Directiva 2003/109, această egalitate de tratament privește domeniile enumerate în acesta, printre altele securitatea socială, asistența socială și protecția socială [litera (d)], astfel cum sunt definite de legislația internă, sub rezerva derogărilor pe care statele membre le pot stabili în temeiul alineatelor (2), (3) și (4) ale acestui articol.
40. Întrucât măsura în discuție în speță se înscrie, în opinia instanței de trimitere, în unul dintre aceste domenii în sensul legislației naționale, venitul de cetățenie intră sub incidența articolului 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109.
41. Imperativul egalității de tratament își găsește astfel aplicarea în speță.
42. Înainte de a evalua respectarea egalității de tratament, dorim să precizăm că jurisprudența Curții referitoare la interpretarea articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 492/2011 nu este aplicabilă prin analogie în speță din cauza naturii diferite a drepturilor de liberă circulație și a drepturilor resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung.
43. Primele drepturi sunt conferite resortisanților statelor membre prin tratat. Ideea care guvernează jurisprudența sus‑menționată este astfel că articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 492/2011 „este, în domeniul specific al acordării avantajelor sociale, reflectarea particulară a regulii egalității de tratament consacrate prin articolul 45 alineatul (2) TFUE și trebuie interpretat în același mod ca și această din urmă dispoziție”(10). În consecință, atunci când se ridică problema egalității de tratament între lucrătorii resortisanți ai unui stat membru și lucrătorii naționali în materie de avantaje sociale și fiscale, trebuie să se stabilească dacă diferența de tratament ce rezultă dintr‑o măsură națională urmărește un obiectiv legitim și este conformă cu principiul proporționalității.
44. Cele din urmă drepturi își au originea în instrumentul de drept derivat reprezentat de Directiva 2003/109. Astfel, în hotărârile în care s‑a pronunțat cu privire la interpretarea articolului 11 alineatul (1) litera (d) din această directivă, Curtea nu a considerat că această dispoziție este o „reflectare particulară” a unui articol din tratat(11).
45. Întrucât legiuitorul Uniunii a prevăzut deja în mod exhaustiv în Directiva 2003/109 situațiile în care statele membre pot deroga de la egalitatea de tratament între resortisanții țărilor terțe titulari ai statutului de rezidenți pe termen lung și resortisanții naționali(12), o diferență de tratament între aceste două categorii de resortisanți care se află într‑o situație comparabilă constituie, în sine, o încălcare a articolului 11 alineatul (1) litera (d) din această directivă.
46. Prin urmare, jurisprudența în materie de liberă circulație a lucrătorilor poate servi, în opinia noastră, numai la verificarea existenței unei diferențe de tratament între resortisanții țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung în raport cu resortisanții statului membru gazdă și a caracterului comparabil al situațiilor lor.
47. În speță, având în vedere caracterul comparabil al situațiilor acestor două categorii de resortisanți, trebuie să se observe că guvernul italian a precizat că venitul de cetățenie este o măsură deosebit de complexă din punct de vedere administrativ, în măsura în care, în cadrul punerii sale în aplicare, este necesar să se respecte convenții specifice fiecărei gospodării în cauză și să se efectueze o monitorizare constantă a executării lor, precum și să se efectueze plata unor sume considerabile prelevate din fonduri publice. Acesta este motivul pentru care, în opinia guvernului menționat, legiuitorul național a rezervat în mod corespunzător beneficiul acestei prestații numai resortisanților care au o înrădăcinare puternică și permanentă atât pe piața italiană a muncii, cât și, în general, în societatea italiană.
48. Presupunând că guvernul italian urmărește astfel să evoce dificultăți de ordin administrativ și economic, trebuie să se considere că acestea nu explică nicidecum motivul pentru care resortisanții țărilor terțe nu trebuie să fie considerați ca fiind într‑o situație comparabilă cu cea a resortisanților statului membru gazdă care au aceleași necesități economice, atunci când, după ce au realizat procedura și au îndeplinit condițiile prevăzute de Directiva 2003/109, au dobândit statutul de rezidenți pe termen lung acordat de această directivă(13). Vom adăuga că, într‑o hotărâre mai recentă, Curtea a decis că aceste două categorii de resortisanți nu pot fi considerate nici ca aflându‑se în situații diferite, ca urmare a legăturilor lor cu statul membru gazdă, o asemenea constatare fiind în contradicție cu aprecierea legiuitorului Uniunii potrivit căreia statutul de rezident pe termen lung conferă dreptul la egalitate de tratament cu cel aplicat resortisanților naționali în sensul articolului 11 alineatul (1) din Directiva 2003/109(14).
49. În ceea ce privește aspectul dacă condiția în discuție în litigiile principale creează o diferență de tratament între aceleași categorii de resortisanți, considerăm că răspunsul trebuie să fie în mod necesar afirmativ.
50. Desigur, această condiție este impusă tuturor celor care pretind venitul de cetățenie, indiferent dacă este vorba despre resortisanți ai unor țări terțe care sunt rezidenți pe termen lung sau despre resortisanți naționali. Trebuie să se constate totuși că articolul 11 alineatul (1) din Directiva 2003/109 nu conține niciun element care să sugereze că egalitatea de tratament prevăzută la acest articol interzice numai discriminările evidente, întemeiate pe cetățenia resortisantului în cauză (discriminări directe). Astfel, aceasta se extinde la orice forme disimulate de discriminare care, prin aplicarea altor criterii de diferențiere, conduc în fapt la același rezultat (discriminări indirecte).
51. În această privință, din jurisprudența Curții reiese că orice distincție întemeiată pe reședință, precum cea stabilită în speță prin condiția în discuție în litigiile principale, riscă să producă efecte mai ales în beneficiul resortisanților naționali, nerezidenții fiind, cel mai adesea, persoane care nu au cetățenia statului respectiv(15). Același lucru este valabil în ceea ce privește o distincție întemeiată pe durata rezidenței atunci când tratamentul resortisanților naționali este comparat cu cel al resortisanților țărilor terțe care au dobândit statutul de rezident pe termen lung după o ședere legală de cinci ani pe teritoriul statului membru în cauză.
52. În ședință, guvernul italian a susținut că resortisanții țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung sunt bine integrați în societatea italiană, întrucât beneficiază de aceleași drepturi ca și resortisanții italieni (cu excepția drepturilor politice), dispun de un venit minim și de o locuință și cunosc suficient limba italiană. Astfel, aptitudinea acestor resortisanți de a îndeplini condiția în discuție în litigiile principale este, potrivit acestui guvern, similară în esență cu cea a resortisanților italieni. Or, nu vedem în ce măsură acest argument ar fi de natură să infirme constatarea efectuată la punctul precedent din prezentele concluzii.
53. Instanța de trimitere arată că condiția privind reședința în discuție în litigiile principale poate afecta și resortisanții italieni care revin în Italia după ce au avut reședința într‑un alt stat membru. Considerăm că nici această împrejurare nu poate repune în discuție concluzia la care am ajuns. În această privință, trebuie să se arate că Curtea a declarat deja că, pentru ca o măsură să fie calificată drept indirect discriminatorie, nu este necesar ca aceasta să aibă drept efect favorizarea tuturor resortisanților naționali sau defavorizarea numai a resortisanților altor state membre cu excepția celor naționali(16).
54. În sfârșit, Curtea va trebui să abordeze problema conformității cu Directiva 2003/109 a unei dispoziții naționale precum articolul 7 alineatul 1 din Decretul‑lege nr. 4/2019, care prevede o pedeapsă privativă de libertate de la doi la șase ani printre altele în cazul unei declarații false cu privire la condiția în discuție în litigiile principale, astfel cum este prevăzută la articolul 2 alineatul 1 litera a) punctul 2) din acest decret.
55. Regimul juridic al unei astfel de sancțiuni nu este prevăzut de Directiva 2003/109 și, prin urmare, intră sub incidența dreptului național. Aceasta nu înseamnă însă că regimul respectiv este conform cu directiva în cauză.
56. Astfel, trebuie amintit că condiția în discuție în litigiile principale constituie un element material al infracțiunii a cărei caracterizare determină aplicarea sancțiunii în discuție.
57. Rezultă că, în cazul în care Curtea ar decide, așa cum propunem, că această condiție este contrară dreptului Uniunii, în special articolului 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109, instanța națională ar fi obligată să lase neaplicat atât articolul 2 alineatul 1 litera a) punctul 2 din Decretul‑lege nr. 4/2019, cât și articolul 7 alineatul 1 din acesta.
58. Astfel, după cum arată în esență instanța de trimitere, neaplicarea dispoziției naționale care stabilește această condiție are ca efect dispariția din declarația persoanei trimise în fața instanței penale a acestui element material al infracțiunii și, pe cale de consecință, a infracțiunii în întregime. Mai precis, caracterul inaplicabil al dispoziției care enunță condiția menționată lipsește de efect conținutul falsului în declarații în sensul articolului 7 alineatul 1 din Decretul‑lege nr. 4/2019.
59. Prin urmare, sancțiunea penală prevăzută în cazul unei declarații false cu privire la condiția în discuție în litigiile principale este de asemenea contrară dreptului Uniunii(17).
60. Având în vedere aceste considerații, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de instanța de trimitere că articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care subordonează accesul la o măsură națională de asistență socială condiției privind reședința în statul membru în cauză de cel puțin zece ani, fără întrerupere în ultimii doi ani, și care prevede o sancțiune penală în cazul unei declarații false cu privire la această condiție.
IV. Concluzie
61. Având în vedere ceea ce precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Tribunale di Napoli (Tribunalul din Napoli, Italia) după cum urmează:
Articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109/CEE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung
trebuie interpretat în sensul că
se opune unei reglementări naționale care subordonează accesul la o măsură națională de asistență socială condiției privind reședința în statul membru în cauză de cel puțin zece ani, fără întrerupere în ultimii doi ani, și care prevede o sancțiune penală în cazul unei declarații false cu privire la această condiție.