HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)
13 ianuarie 2022(*)
„Trimitere preliminară – Protecția consumatorilor – Apropierea legislațiilor – Regulamentul (UE) nr. 1169/2011 – Punctul 2 litera (a) din partea E din anexa VII – Informarea consumatorilor cu privire la produsele alimentare – Etichetarea și prezentarea produselor alimentare – Directiva 2000/36/CE – Punctul 2 litera (c) din partea A din anexa I – Produse din cacao și din ciocolată – Lista ingredientelor unui produs alimentar destinat consumatorilor într‑un stat membru”
În cauza C‑881/19,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Krajský soud v Brně (Curtea Regională din Brno, Republica Cehă), prin decizia din 25 octombrie 2019, primită de Curte la 4 decembrie 2019, în procedura
Tesco Stores ČR a.s.
împotriva
Ministerstvo zemědělství,
CURTEA (Camera a cincea),
compusă din domnul E. Regan, președinte de cameră, domnul C. Lycourgos, președintele Camerei a patra, domnul I. Jarukaitis, doamna I. Ziemele și domnul M. Ilešič (raportor), judecători,
avocat general: domnul E. Tanchev,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru Tesco Stores ČR a.s., de L. Šrubař, advokát;
– pentru Ministerstvo zemědělství, de R. Pokorný,
– pentru guvernul ceh, de M. Smolek, J. Vláčil și J. Očková, în calitate de agenți,
– pentru Comisia Europeană, de B. Hofstötter, P. Ondrůšek și B. Rous Demiri, în calitate de agenți;
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 6 octombrie 2021,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea punctului 2 litera (a) din partea E din anexa VII la Regulamentul (UE) nr. 1169/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 octombrie 2011 privind informarea consumatorilor cu privire la produsele alimentare, de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1924/2006 și (CE) nr. 1925/2006 ale Parlamentului European și ale Consiliului și de abrogare a Directivei 87/250/CEE a Comisiei, a Directivei 90/496/CEE a Consiliului, a Directivei 1999/10/CE a Comisiei, a Directivei 2000/13/CE a Parlamentului European și a Consiliului, a Directivelor 2002/67/CE și 2008/5/CE ale Comisiei și a Regulamentului (CE) nr. 608/2004 al Comisiei (JO 2011, L 304, p. 18) coroborat cu punctul 2 litera (c) din partea A din anexa I la Directiva 2000/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 iunie 2000 privind produsele din cacao și din ciocolată destinate consumului uman [(JO 2000, L 197, p. 19, Ediție specială, 13/vol. 30, p. 19).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Tesco Stores ČR a.s. (denumită în continuare „Tesco”), pe de o parte, și Ministerstvo zemědělství (Ministerul Agriculturii, Republica Cehă), pe de altă parte, în legătură cu etichetarea produselor vândute de Tesco în Republica Cehă.
Cadrul juridic
Regulamentul nr. 1169/2011
3 Considerentele (1), (3), (4), (13), (17), (20), (22) și (26) ale Regulamentului nr. 1169/2011 au următorul cuprins:
„(1) În conformitate cu articolul 169 [TFUE], Uniunea [Europeană] trebuie să contribuie la atingerea unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor prin măsurile pe care le adoptă în temeiul articolului 114 [TFUE].
[…]
(3) Pentru asigurarea unui nivel ridicat de protecție a sănătății consumatorilor și pentru garantarea dreptului acestora la informare, ar trebui să se asigure informarea corespunzătoare a consumatorilor cu privire la produsele alimentare pe care aceștia le consumă. […]
(4) În conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 178/2002 al Parlamentului European și al Consiliului din 28 ianuarie 2002 de stabilire a principiilor și cerințelor generale ale legislației alimentare, de instituire a Autorității Europene pentru Siguranța Alimentară și de stabilire a procedurilor în domeniul siguranței produselor alimentare [(JO 2002, L 31, p. 1, Ediție specială, 15/vol. 8, p. 68)], reprezintă un principiu general al legislației alimentare acela de a oferi consumatorilor o bază comună pentru a alege în cunoștință de cauză în domeniul produselor alimentare pe care le consumă și pentru a preveni orice practici care ar putea induce în eroare consumatorul.
[…]
(13) Se impune stabilirea unor definiții, principii, cerințe și proceduri comune pentru a constitui un cadru clar și o bază comună pentru măsurile naționale și la nivelul Uniunii care reglementează informațiile referitoare la produsele alimentare.
[…]
(17) Solicitarea de informații obligatorii referitoare la produsele alimentare ar trebui să permită consumatorilor, înainte de orice, să identifice și să utilizeze corespunzător produsul alimentar și să facă o alegere adecvată nevoilor de alimentație individuale. […]
[…]
(20) Legislația privind informațiile referitoare la produsele alimentare ar trebui să interzică utilizarea de informații care ar induce consumatorul în eroare în special în ceea ce privește caracteristicile produselor alimentare, efectele sau proprietățile produselor alimentare sau atribuirea de virtuți medicinale produselor alimentare. […]
[…]
(22) Ar trebui să fie elaborată o listă a tuturor informațiilor obligatorii care ar trebui furnizate în principiu pentru toate produsele alimentare destinate consumatorului final și unităților de restaurație colectivă. Această listă ar trebui să mențină informațiile impuse deja de legislația existentă a Uniunii, considerate în general un acquis valoros în domeniul informării consumatorului.
[…]
(26) Etichetele produselor alimentare ar trebui să fie clare și ușor de înțeles pentru a‑i ajuta pe consumatorii care doresc să facă alegeri în mod mai avizat în privința produselor alimentare și a regimului alimentar. […]”
4 Capitolul I din Regulamentul nr. 1169/2011, intitulat „Dispoziții generale”, cuprinde articolele 1 și 2 din acesta.
5 Articolul 1 din acest regulament, intitulat „Obiectul și domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (1):
„Prezentul regulament stabilește bazele pentru asigurarea unui înalt nivel de protecție a consumatorului în domeniul informațiilor referitoare la produsele alimentare, luând în considerare diferențele de percepție ale consumatorilor și nevoia acestora de informații și asigurând în același timp buna funcționare a pieței interne.”
6 Articolul 2 din regulamentul menționat, intitulat „Definiții”, prevede la alineatul (2):
„De asemenea, se aplică următoarele definiții:
[…]
(c) «informații obligatorii referitoare la produsele alimentare» înseamnă mențiunile pe care le impun dispozițiile Uniunii pentru a fi furnizate consumatorului final;
[…]
(f) «ingredient» înseamnă orice substanță sau produs, inclusiv aromele, aditivii alimentari și enzimele alimentare, precum și orice constituent al unui ingredient compus, utilizat(ă) în fabricarea sau prepararea unui produs alimentar și prezent(ă) încă în produsul finit, eventual sub o formă modificată; reziduurile nu sunt considerate ingrediente;
[…]
(h) «ingredient compus» înseamnă un ingredient care este, la rândul lui, produs din mai multe ingrediente;
[…]
(n) «denumire legală» înseamnă denumirea unui produs alimentar prevăzută în dispozițiile Uniunii care i se aplică sau, în absența unor astfel de dispoziții, denumirea prevăzută în actele cu putere de lege și actele administrative aplicabile în statele membre în care produsul alimentar este vândut consumatorului final sau unităților de restaurație colectivă;
[…]”
7 Inclus în capitolul II din Regulamentul nr. 1169/2011, care privește „Principiile generale ale informațiilor referitoare la produsele alimentare”, articolul 3 din acesta, intitulat la rândul său „Obiective generale”, prevede la alineatul (1):
„Furnizarea informațiilor referitoare la produsele alimentare urmărește asigurarea unui nivel ridicat de protecție a sănătății și intereselor consumatorilor, oferind consumatorilor finali o bază pentru a face o alegere în cunoștință de cauză și pentru a utiliza în mod sigur produsele alimentare, ținând seama în special de considerații de ordin sanitar, economic, ecologic, social și etic.”
8 Capitolul III din acest regulament, intitulat „Cerințe generale privind informațiile referitoare la produsele alimentare și responsabilitățile operatorilor din sectorul alimentar”, cuprinde printre altele articolele 6 și 7 din acesta.
9 Potrivit articolului 6 din regulamentul menționat, intitulat „Cerință de bază”:
„Orice produs alimentar destinat consumatorului final sau unităților de restaurație colectivă este însoțit de informații referitoare la produsul respectiv în conformitate cu prezentul regulament.”
10 Articolul 7 din același regulament, intitulat „Practici corecte de informare”, prevede la alineatul (1):
„Informațiile referitoare la produsele alimentare nu trebuie să inducă cumpărătorul în eroare, în special:
(a) în ceea ce privește caracteristicile produsului alimentar și în special în ceea ce privește natura, identitatea, proprietățile, compoziția, cantitatea, data durabilității minimale, țara de origine sau locul de proveniență, metoda de fabricație sau producție;
[…]”
11 Capitolul IV din Regulamentul nr. 1169/2011, intitulat „Informații obligatorii referitoare la produsele alimentare”, cuprinde printre altele în secțiunea 1, intitulată „Conținut și prezentare”, articolele 9 și 15 din acesta.
12 Articolul 9 din acest regulament, intitulat „Lista mențiunilor obligatorii”, prevede la alineatul (1):
„În conformitate cu articolele 10-35 și sub rezerva excepțiilor prevăzute în prezentul capitol, este obligatorie menționarea următoarelor informații.
(a) denumirea produsului alimentar;
(b) lista ingredientelor;
[…]”
13 Articolul 15 alineatele (1) și (2) din regulamentul menționat, intitulat „Cerințe lingvistice”, are următorul cuprins:
„(1) Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 9 alineatul (3), informațiile obligatorii referitoare la produsele alimentare sunt redactate într‑o limbă ușor de înțeles de către consumatorii din statele membre în care se comercializează produsul alimentar.
(2) Statul membru în care este comercializat un produs alimentar poate să prevadă, pe teritoriul său, ca aceste mențiuni să figureze în una sau mai multe dintre limbile oficiale ale Uniunii.”
14 Inclus în același capitol IV din același regulament, în secțiunea 2, intitulată „Dispoziții detaliate privind mențiunile obligatorii”, articolul 17 din acesta, intitulat „Denumirea produsului alimentar”, prevede la alineatul (1):
„Denumirea produsului alimentar este denumirea sa legală. În absența unei asemenea denumiri, denumirea produsului alimentar este denumirea sa curentă sau, în cazul în care nu există o denumire curentă sau aceasta nu este folosită, se indică denumirea descriptivă a produsului alimentar.”
15 Inclus aceeași secțiune 2 din capitolul IV din Regulamentul nr. 1169/2011, articolul 18 din acesta, intitulat „Lista ingredientelor”, prevede la alineatele (1), (2) și (4):
„(1) Lista ingredientelor este precedată de un titlu sau de o mențiune corespunzătoare care conține cuvântul «ingrediente». Lista respectivă cuprinde toate ingredientele din produsul alimentar, în ordinea descrescătoare a ponderii lor în momentul utilizării lor la fabricarea produsului alimentar.
(2) Ingredientele sunt desemnate prin denumirea lor specifică, după caz, în conformitate cu normele prevăzute la articolul 17 și în anexa VI.
[…]
(4) Specificațiile tehnice pentru aplicarea alineatelor (1) și (2) din prezentul articol sunt prevăzute în anexa VII.”
16 Anexa VII la Regulamentul nr. 1169/2011, intitulată „Indicarea și denumirea ingredientelor”, cuprinde printre altele o parte E, intitulată la rândul său „Desemnarea ingredientelor compuse”, care prevede:
„1. Un ingredient compus poate să figureze în lista ingredientelor sub denumirea sa, în măsura în care aceasta este prevăzută de reglementări sau este consacrată prin folosire, în funcție de ponderea sa cantitativă, fiind urmat imediat de enumerarea propriilor ingrediente.
2. Fără a aduce atingere articolului 21, enumerarea ingredientelor nu este obligatorie pentru ingredientele compuse:
(a) în cazul în care compoziția ingredientului compus este definită în dispozițiile în vigoare ale Uniunii și în măsura în care ingredientul compus reprezintă mai puțin de 2 % din produsul finit; […]
[…]
(c) în cazul în care ingredientul compus este un produs alimentar pentru care dispozițiile Uniunii nu prevăd indicarea listei ingredientelor.”
Directiva 2000/36
17 Considerentele (7) și (8) ale Directivei 2000/36 au următorul cuprins:
„(7) Pentru a garanta caracterul unitar al pieței interne, toate produsele din ciocolată reglementate de prezenta directivă trebuie să poată circula liber în interiorul [Uniunii] sub denumirile de vânzare menționate la anexa I la prezenta directivă.
(8) În conformitate cu normele generale de etichetare a produselor alimentare prevăzute în Directiva 79/112/CEE a Consiliului din 18 decembrie 1978 de apropiere a legislațiilor statelor membre privind etichetarea, prezentarea și publicitatea făcută produselor alimentare [(JO 1979, L 33, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 30, p. 19)], este obligatorie, în special, o listă a ingredientelor în conformitate cu articolul 6 din respectiva directivă; prezenta directivă face aplicabilă Directiva 79/112/CEE la produsele din cacao și din ciocolată pentru a asigura consumatorii cu informații corecte.”
18 Potrivit articolului 3 punctul 1 din Directiva 2000/36:
„Directiva 79/112/CEE se aplică produselor prevăzute în anexa I, în următoarele condiții:
1. Denumirile de vânzare menționate la anexa I trebuie să se aplice numai produselor menționate în anexă și trebuie să fie folosite la comercializarea lor pentru a le desemna.
Cu toate acestea, aceste denumiri de vânzare pot fi utilizate în mod complementar și în conformitate cu prevederile sau normele vamale aplicabile în statele membre în care produsele sunt vândute consumatorului final, și, pentru a desemna alte produse care nu pot fi confundate cu cele prevăzute la anexa I.”
19 Articolul 4 din Directiva 2000/36 prevede:
„Pentru produsele menționate la anexa I, statele membre nu adoptă dispoziții de drept intern care nu sunt prevăzute de prezenta directivă.”
20 Anexa I la această directivă, intitulată „Denumiri de vânzare, definiții și caracteristici ale produselor”, conține o parte A, ea însăși intitulată „Denumiri de vânzare și definiții”. Punctul 2 litera (c), care figurează în această parte, are următorul cuprins:
„Ciocolată praf, ciocolată sub formă de pudră
desemnează produsul constând într‑un amestec de cacao și zaharuri, conținând minimum 32 % pudră de cacao […]”
Litigiul principal și întrebarea preliminară
21 Grupul Tesco, un comerciant cu amănuntul multinațional cu sediul în Regatul Unit, exploatează supermarketuri, inter alia, în Republica Cehă. Filiala sa cehă comercializa anumite produse alimentare sub marca Monte în magazinele sale situate în Republica Cehă. Etichetarea produselor în cauză, și anume Monte desert lactat cu ciocolată și alune de 220 g, Monte desert lactat cu ciocolată de 100 g și Monte drink, băutură lactată cu ciocolată și alune de 200 ml, indica o listă de ingrediente printre care figura čokoládový prášek (pudră de ciocolată) fără a detalia suplimentar compoziția acestora.
22 La 27 mai 2016, Státní zemědělská a potravinářská inspekce, inspektorát v Brn (Autoritatea Națională de Control Agroalimentar, Inspectoratul din Brno, Republica Cehă) (denumită în continuare „SZPI”) a dispus ca Tesco să retragă produsele în cauză din unitățile sale situate în Republica Cehă și i‑a interzis să continue comercializarea acestora. SZPI s‑a întemeiat pe faptul că etichetarea produselor respective conținea mențiunea „čokoládový prášek” („pudră de ciocolată”) fără a preciza ingredientele, cu încălcarea articolului 9 alineatul (1) litera (b) coroborat cu articolul 18 alineatele (1) și (4) din Regulamentul nr. 1169/2011. În plus, din cuprinsul punctului 2 litera (c) din partea A din anexa I la Directiva 2000/36 ar reieși că, în limba cehă, trebuie utilizați termenii „čokoláda v prášku” („ciocolată praf, ciocolată sub formă de pudră”), iar nu termenii „čokoládový prášek” („pudră de ciocolată”).
23 În urma unei contestații formulate de Tesco, SZPI a anulat, prin două decizii distincte din 6 iunie 2016, măsurile adoptate la 27 mai 2016. Astfel, aceasta a anulat, prin prima decizie, interdicția de comercializare a produselor în cauză și, prin a doua decizie, retragerea acestor produse din toate unitățile situate în Republica Cehă.
24 Cu toate acestea, în cadrul unei proceduri accelerate de reexaminare, ústřední inspektorát Státní zemědělské a potravinářské inspekce (Inspecția centrală din cadrul Autorității Naționale de Control Agroalimentar, Republica Cehă), prin două decizii din 2 februarie 2017, a modificat deciziile SZPI din 6 iunie 2016, respingând contestația formulată de Tesco.
25 Prin două decizii din 21 aprilie 2017, Ministerul Agriculturii a respins acțiunea formulată de Tesco împotriva deciziilor adoptate în cadrul procedurii accelerate de reexaminare.
26 Tesco a formulat o acțiune împotriva acestor decizii la Krajský soud v Brně (Curtea Regională din Brno, Republica Cehă), susținând că excepția prevăzută la punctul 2 litera (a) din partea E din anexa VII la Regulamentul nr. 1169/2011 se aplică și în privința „čokoládový prášek” („pudră de ciocolată”), dat fiind că conținutul acestei formule este identic cu cel al „čokoláda v prášku” („ciocolată praf, ciocolată sub formă de pudră”). Concluzia potrivit căreia determinantă este numai versiunea în limba cehă a Directivei 2000/36 este, potrivit Tesco, contrară principiilor de funcționare a dreptului Uniunii, dat fiind că toate versiunile lingvistice ale unei dispoziții de drept al Uniunii sunt în egală măsură autentice.
27 Prin hotărârea din 26 februarie 2019, Krajský soud v Brně (Curtea Regională din Brno) a respins acțiunea menționată, considerând că denumirea care figurează în fiecare versiune lingvistică a anexei I la Directiva 2000/36 este obligatorie.
28 Tesco a formulat recurs împotriva acestei hotărâri la Nejvyšší správní soud (Curtea Administrativă Supremă, Republica Cehă). Prin hotărârea din 11 iulie 2019, această instanță a anulat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea Regională.
29 Fiind sesizată încă o dată cu cauza, Krajský soud v Brně (Curtea Regională din Brno) subliniază că atât Directiva 2000/36, cât și Regulamentul nr. 1169/2011 au ca finalitate protecția consumatorilor. În consecință, ar fi necesar ca operatorii economici să urmeze, în fiecare stat membru, denumirea astfel cum este prevăzută de legiuitorul Uniunii într‑o limbă care este ușor de înțeles în acest stat membru.
30 Instanța de trimitere arată, în plus, că jurisprudența Curții referitoare la soluționarea unei divergențe între diferite versiuni lingvistice ale unei reglementări a Uniunii nu se aplică în speță. Astfel, nu ar exista nicio divergență între versiunile lingvistice ale Directivei 2000/36, în pofida existenței uneia sau mai multor denumiri pentru același ingredient în funcție de versiunile lingvistice respective. Ar fi vorba despre liste autonome de denumiri obligatorii în limbile oficiale respective, impuse pentru produsele destinate consumatorilor din statul membru în care este utilizată limba oficială în cauză. Hotărârea din 14 iunie 2017, TofuTown.com (C‑422/16, EU:C:2017:458), pe care s‑a întemeiat Nejvyšší správní soud (Curtea Administrativă Supremă), ar putea fi de asemenea interpretată în sensul că este imposibil să se utilizeze sinonime sau traduceri ale denumirilor obligatorii.
31 În aceste condiții, Krajský soud v Brně (Curtea Regională din Brno) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Normele care figurează la punctul 2 litera (a) partea E din anexa VII la [Regulamentul nr. 1169/2011] trebuie interpretate în sensul că, fiind vorba despre un aliment destinat unui consumator final din Republica Cehă, un ingredient compus, inclus la punctul 2 litera (c) din partea A din anexa I la Directiva [2000/36], poate să figureze în lista ingredientelor produsului fără dispoziții detaliate privind compoziția sa doar în cazul în care ingredientul compus menționat este identificat în conformitate cu versiunea în limba cehă a anexei I la Directiva [2000/36]?”
Cu privire la întrebarea preliminară
32 Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă punctul 2 litera (a) din partea E din anexa VII la Regulamentul nr. 1169/2011 trebuie interpretată în sensul că un operator economic, în cadrul etichetării produselor comercializate pe teritoriul unui stat membru, este scutit de obligația de a enumera toate ingredientele care constituie un ingredient compus, în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (h) din acest regulament, doar în cazul în care acest ingredient compus care face obiectul unei denumiri de vânzare în temeiul părții A din anexa I la Directiva 2000/36 este desemnat, în lista ingredientelor, utilizându‑se această denumire de vânzare, în versiunea lingvistică a statului membru în cauză.
33 Astfel cum reiese din decizia de trimitere, această întrebare este adresată în cadrul unui litigiu născut cu ocazia comercializării de către Tesco a anumitor produse alimentare în Republica Cehă, în măsura în care ciocolata praf, care intră în fabricarea acestor produse alimentare, nu a fost identificată în lista ingredientelor acestor produse, utilizându‑se denumirea sub care un asemenea ingredient compus este menționat în versiunea în limba cehă a anexei I la Directiva 2000/36, și anume „čokoláda v prášku”. Tesco a substituit această denumire prin propria traducere cehă a altor versiuni lingvistice ale acestei anexe, precum versiunea germană „Schokoladenpulver” și versiunea polonă (care conține termenii „proszek czekoladowy”, precum și „czekolada w proszku”). Aceste traduceri au condus la utilizarea termenilor „čokoládový prášek” („pudră de ciocolată”) pentru a desemna acest ingredient compus.
34 În primul rând, trebuie amintit că Directiva 2000/36 realizează o armonizare completă a denumirilor de vânzare referitoare la produsele din cacao și din ciocolată destinate consumului uman care urmăresc să garanteze unicitatea pieței interne. Astfel, denumirile de vânzare prevăzute în anexa I la Directiva 2000/36, conform articolului 3 punctul 1 din aceasta, sunt obligatorii și totodată trebuie să se aplice numai produselor menționate în anexa respectivă. Întrucât articolul 4 din Directiva 2000/36 interzice, pe de altă parte, statelor membre să adopte dispoziții de drept intern care nu sunt prevăzute de directiva menționată cu privire la produsele definite în anexa I la aceasta, trebuie să se considere că directiva în cauză a creat un sistem, obligatoriu și exhaustiv, al denumirilor de vânzare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 noiembrie 2010, Comisia/Italia (C‑47/09, EU:C:2010:714, punctele 29 și 36).
35 În al doilea rând, din coroborarea punctului 2 litera (c) din partea A din anexa I la Directiva 2000/36 cu articolul 3 punctul 1 din directiva menționată, precum și cu considerentul (7) al acesteia reiese că un produs constând dintr‑un amestec de cacao și zaharuri, conținând cel puțin 32 % pudră de cacao, trebuie desemnat, în sensul directivei menționate, drept „ciocolată praf, ciocolată sub formă de pudră”.
36 Rezultă că, presupunând că ingredientul compus, în discuție în litigiul principal, îndeplinește criteriile pentru a fi desemnat drept „ciocolată praf, ciocolată sub formă de pudră”, în sensul punctului 2 litera (c) din partea A din anexa I la Directiva 2000/36, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, acest ingredient compus trebuie să fie denumit în comerț drept „ciocolată praf, ciocolată sub formă de pudră”.
37 Această concluzie este confirmată de faptul că denumirea „ciocolată praf, ciocolată sub formă de pudră”, menționată la punctul 2 litera (c) din partea A din anexa I la Directiva 2000/36, constituie o „denumire legală” prevăzută de dispozițiile Uniunii aplicabile acestui produs alimentar, în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (n) din Regulamentul nr. 1169/2011. O astfel de denumire trebuie să fie utilizată pe întreg teritoriul Uniunii, în conformitate cu articolele 17 și 18 din acest regulament. În temeiul articolului 15 alineatul (1) din regulamentul menționat, această denumire trebuie, în plus, să figureze pe produsul alimentar într‑o limbă ușor de înțeles de către consumatorii din statul membru în care se comercializează acest produs alimentar.
38 În al doilea rând, trebuie precizat că, în conformitate cu articolul 9 alineatul (1) litera (b) și cu articolul 18 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1169/2011, lista ingredientelor care trebuie să figureze pe produsele alimentare trebuie să cuprindă toate ingredientele produsului alimentar în cauză, în ordinea descrescătoare a ponderii lor în momentul utilizării lor la fabricarea acestui produs.
39 În aceste condiții, în conformitate cu punctul 2 litera (a) din partea E din anexa VII la Regulamentul nr. 1169/2011, enumerarea ingredientelor care constituie un ingredient compus poate fi omisă atunci când compoziția ingredientului compus este definită în dispozițiile în vigoare ale Uniunii și în măsura în care ingredientul compus reprezintă mai puțin de 2 % din produsul finit.
40 În această privință, din cuprinsul punctelor 36 și 37 din prezenta hotărâre rezultă că o astfel de omisiune a ingredientelor care intră în compoziția unui ingredient compus, precum cel în discuție în litigiul principal, nu este permisă decât în măsura în care acest ingredient compus este identificat prin denumirea sa în temeiul dispozițiilor Uniunii și într‑o limbă ușor de înțeles de consumatorii din statul membru în care se comercializează produsul alimentar. În speță, rezultă, așadar, că, pentru a beneficia de scutirea prevăzută la punctul 2 litera (a) din partea E din anexa VII la Regulamentul nr. 1169/2011, ingredientul compus care figurează pe eticheta produselor alimentare comercializate în Republica Cehă trebuie identificat sub denumirea sa în limba cehă.
41 În al treilea rând, trebuie analizat dacă excepția prevăzută la punctul 2 litera (a) din partea E din anexa VII la Regulamentul nr. 1169/2011 se poate aplica chiar și într‑o situație, precum cea în discuție în litigiul principal, în care operatorul economic nu a utilizat denumirea ingredientului compus, astfel cum apare în versiunea în limba cehă a anexei I la Directiva 2000/36, ci a substituit această denumire prin propria traducere în limba cehă a denumirii acestui ingredient, astfel cum figurează în alte versiuni lingvistice ale acestei anexe I.
42 În această privință, trebuie arătat în primul rând că, în măsura în care instituie o derogare de la regula potrivit căreia toate ingredientele care compun un produs alimentar trebuie menționate în lista ingredientelor acestuia, punctul 2 litera (a) din partea E din anexa VII la Regulamentul nr. 1169/2011 trebuie să facă obiectul unei interpretări restrictive.
43 În al doilea rând, trebuie subliniat că Regulamentul nr. 1169/2011 urmărește în special, astfel cum rezultă din articolul 1 alineatul (1) și din articolul 3 alineatul (1) din acesta, interpretate în lumina considerentelor (1), (3) și (4) ale regulamentului menționat, să asigure un înalt nivel de protecție a consumatorilor în domeniul informațiilor referitoare la produsele alimentare, luând în considerare diferențele de percepție ale acestora (Hotărârea din 1 octombrie 2020, Groupe Lactalis, C‑485/18, EU:C:2020:763, punctul 43 și jurisprudența citată).
44 În acest scop, Regulamentul nr. 1169/2011 urmărește să asigure, potrivit articolului 3 alineatul (1) coroborat cu considerentele (3) și (4) ale acestui regulament, că informațiile furnizate consumatorilor le permit acestora să facă o alegere în deplină cunoștință de cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 noiembrie 2019, Organisation juive européenne și Vignoble Psagot, C‑363/18, EU:C:2019:954, punctul 53).
45 Mai precis, din cuprinsul considerentului (17) al Regulamentului nr. 1169/2011 reiese că respectivul caracter obligatoriu al informațiilor privind compoziția produselor alimentare decurge din necesitatea „[de a] permit[e] consumatorilor […] să identifice și să utilizeze corespunzător produsul alimentar și să facă o alegere adecvată nevoilor de alimentație individuale”.
46 Un astfel de obiectiv impune ca informațiile referitoare la produsele alimentare să fie corecte, neutre și obiective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 2016, Breitsamer und Ulrich (C‑113/15, EU:C:2016:718, punctul 69, și Hotărârea din 1 octombrie 2020, Groupe Lactalis, C‑485/18, EU:C:2020:763, punctul 44). De asemenea, aceste informații nu trebuie să fie de natură să inducă consumătorul în eroare, în special asupra naturii, identității, calităților, compoziției, cantității, durabilității, originii sau provenienței, modului de fabricare sau de obținere al acestui produs alimentar (Hotărârea din 4 iunie 2015, Bundesverband der Verbraucherzentralen und Verbraucherverbände, C‑195/14, EU:C:2015:361, punctul 31).
47 Or, un astfel de obiectiv ar fi grav compromis dacă, atunci când sunt obligați să se conformeze denumirii de vânzare a unui ingredient compus, astfel cum este impusă de o reglementare a Uniunii, operatorii economici ar putea să nu respecte denumirea acestui ingredient, astfel cum figurează în versiunea lingvistică relevantă a acestei dispoziții, și să traducă în mod liber termenii prin care respectivul ingredient compus este denumit în alte versiuni lingvistice ale reglementării menționate.
48 Astfel, după cum arată în esență domnul avocat general la punctele 63 și 71 din concluzii, asemenea traduceri libere nu permit consumatorilor să cunoască cu certitudine compoziția unui asemenea ingredient compus, prin simpla citire a mențiunii sale în lista ingredientelor produsului alimentar în care este încorporat.
49 În speță, trebuie subliniat în mod special că numai termenii „čokoláda v prášku” („ciocolată praf, ciocolată sub formă de pudră”) fac obiectul unei definiții precise, care figurează la punctul 2 litera (c) din partea A din anexa I la Directiva 2000/36. În schimb, o asemenea definiție nu există, în contextul reglementării Uniunii, pentru termenii „čokoládový prášek” („pudră de ciocolată”).
50 Împrejurarea că, după cum a subliniat Tesco în răspunsul scris la întrebările adresate de Curte, ingredientul compus, în discuție în litigiul principal, conține cacao și zahăr, iar conținutul său în cacao este de cel puțin 32 % și că, prin urmare, îndeplinește în totalitate cerințele din anexa I la Directiva 2000/36 pentru a putea fi calificat drept „ciocolată praf, ciocolată sub formă de pudră” nu schimbă cu nimic faptul că, în speță, numai denumirea acestui ingredient compus, astfel cum este menționată în versiunea în limba cehă a anexei I la Directiva 2000/36, este în măsură să îndeplinească cerințele informării corespunzătoare a consumatorilor.
51 În plus, faptul de a permite operatorilor economici să identifice un ingredient compus, care face obiectul unei denumiri de vânzare, în temeiul Directivei 2000/36, prin traducerea liberă a unei asemenea denumiri, astfel cum apare în alte versiuni lingvistice ale acestei directive, ar aduce atingere armonizării totale realizate de directiva menționată în privința denumirilor de vânzare, astfel cum a fost prezentată la punctul 34 din prezenta hotărâre. Astfel, ar rezulta că lista ingredientelor unui produs alimentar ar putea menționa un ingredient compus, vizat în anexa I la Directiva 2000/36, sub o denumire care nu ar figura în niciuna dintre versiunile lingvistice ale acestei anexe și care, în consecință, ar deroga de la denumirea legală impusă de această directivă.
52 Mai trebuie adăugat, în această privință, că luarea în considerare a principiului echivalenței dintre diferitele versiuni lingvistice ale unei dispoziții de drept al Uniunii nu poate conduce la a permite unui operator economic să nu se conformeze niciuneia dintre aceste versiuni. De asemenea, constatarea de la punctul 47 din prezenta hotărâre nu repune în discuție principiul potrivit căruia, în caz de divergență între versiunile lingvistice ale unei dispoziții din dreptul Uniunii, nu este necesar să se acorde preferință uneia dintre ele. Astfel, după cum a subliniat domnul avocat general la punctul 44 din concluzii, simpla împrejurare că diferite versiuni lingvistice prevăd desemnări diferite pentru ingredientul compus în cauză, unele dintre acestea utilizând doar o singură denumire, în timp ce altele utilizează mai multe, nu poate însemna că există o divergență între versiunile lingvistice.
53 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că punctul 2 litera (a) din partea E din anexa VII la Regulamentul nr. 1169/2011 trebuie interpretat în sensul că un operator economic, în cadrul etichetării produselor comercializate pe teritoriul unui stat membru, este scutit de obligația de a enumera toate ingredientele care constituie un ingredient compus, în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (h) din acest regulament, doar în cazul în care acest ingredient compus care face obiectul unei denumiri de vânzare în temeiul părții A din anexa I la Directiva 2000/36 este desemnat, în lista de ingrediente, utilizându‑se această denumire de vânzare, în versiunea lingvistică a statului membru în cauză.
Cu privire la cheltuielile de judecată
54 Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:
Punctul 2 litera (a) din partea E din anexa VII la Regulamentul (UE) nr. 1169/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 octombrie 2011 privind informarea consumatorilor cu privire la produsele alimentare, de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1924/2006 și (CE) nr. 1925/2006 ale Parlamentului European și ale Consiliului și de abrogare a Directivei 87/250/CEE a Comisiei, a Directivei 90/496/CEE a Consiliului, a Directivei 1999/10/CE a Comisiei, a Directivei 2000/13/CE a Parlamentului European și a Consiliului, a Directivelor 2002/67/CE și 2008/5/CE ale Comisiei și a Regulamentului (CE) nr. 608/2004 al Comisiei trebuie interpretat în sensul că un operator economic, în cadrul etichetării produselor comercializate pe teritoriul unui stat membru, este scutit de obligația de a enumera toate ingredientele care constituie un ingredient compus, în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (h) din acest regulament, doar în cazul în care acest ingredient compus care face obiectul unei denumiri de vânzare în temeiul părții A din anexa I la Directiva 2000/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 iunie 2000 privind produsele din cacao și din ciocolată destinate consumului uman este desemnat, în lista de ingrediente, utilizându‑se această denumire de vânzare, în versiunea lingvistică a statului membru în cauză.
Semnături