HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera întâi)

29 martie 2007

Cauza T‑368/04

Luc Verheyden

împotriva

Comisiei Comunităților Europene

„Funcție publică – Cerere de reportare a concediului anual – Cerințe de serviciu – Concediu medical – Protecția încrederii legitime”

Obiectul: Acțiune având ca obiect o cerere prin care se urmărește, pe de o parte, anularea deciziilor șefului de unitate al reclamantului din 4, din 24 și din 27 februarie 2004 privind cererea reclamantului de reportare din 2003 în 2004 a zilelor de concediu anual neefectuat care depășesc limita de 12 zile, precum și anularea deciziei administrației din 1 iunie 2004, primită la 14 iunie 2004, de respingere a reclamației reclamantului și, pe de altă parte, obligarea Comisiei la plata unei indemnizații compensatorii pentru cele 32 de zile de concediu anual neefectuat și neplătit, majorată cu o dobândă de 5,25 % începând din ziua introducerii prezentei acțiuni, precum și acordarea de daune interese pentru prejudiciul moral, atingerea adusă carierei și atingerea adusă reputației

Decizia: Anulează decizia superiorului ierarhic al reclamantului din 27 februarie 2004 prin care se refuză semnarea cererii de reportare a concediului anual din 2003 în 2004, în măsura în care se refuză acordarea reportării, în plus față de cele 12 zile prevăzute, a 8 zile de concediu anual menționate de directorul de resurse al Centrului Comun de Cercetare într‑un e‑mail din 11 februarie 2003. Obligă Comisia la plata către reclamant a unei sume reprezentând de opt ori a treizecea parte din remunerația sa lunară din momentul încetării raporturilor de muncă, majorată cu dobânzi de întârziere începând cu data de 13 septembrie 2004. Rata dobânzii de întârziere aplicabilă trebuie să fie calculată pe baza ratei stabilite de Banca Centrală Europeană pentru operațiunile principale de refinanțare, aplicabilă în perioada respectivă, majorată cu două puncte. Respinge acțiunea pentru celelalte capete de cerere. Comisia suportă propriile cheltuieli de judecată și cheltuielile efectuate de reclamant.

Sumarul hotărârii

1.      Funcționari – Concedii – Concediu anual – Report

(Statutul funcționarilor, art. 57; anexa V, art. 4)

2.      Funcționari – Concedii – Concediu anual – Încetarea raporturilor de muncă – Indemnizație compensatorie pentru concediu neefectuat

[Statutul funcționarilor, art. 59 alin. (1) primul paragraf; anexa V, art. 4]

3.      Funcționari – Concedii – Concediu anual – Încetarea raporturilor de muncă – Indemnizație compensatorie pentru concediu neefectuat

(Statutul funcționarilor, anexa V, art. 4)

1.      Atunci când administrația a examinat o cerere de reportare a zilelor de concediu anual dintr‑un an calendaristic în anul următor, prezentată după expirarea termenului stabilit în reglementarea internă, acceptând să nu țină cont de acest viciu de procedură în cadrul procedurii administrative și în lipsa oricărei indicații care să permită să se concluzioneze că termenul prevăzut de această reglementare este un termen de la care nu se poate deroga în nicio împrejurare, o astfel de atitudine este conformă principiilor solicitudinii și bunei administrări care trebuie să o ghideze în relațiile cu personalul. În cadrul unei acțiuni împotriva respingerii unei astfel de cereri, administrația nu poate, prin urmare, să revină asupra deciziilor luate în etapa procedurii administrative susținând în fața instanței, pentru prima oară, că cererea funcționarului a fost prezentată după expirarea termenului. Procedând astfel, administrația ar solicita instanței comunitare să examineze legalitatea unei împrejurări cu privire la care nu s‑a pronunțat în decizia atacată și ar repune în discuție o situație pe care ea însăși a acceptat‑o.

(a se vedea punctele 41 și 42)

2.      Rezultă din articolul 4 primul paragraf din anexa V la statut că numai în cazul în care un funcționar nu a putut să își epuizeze concediul înainte de sfârșitul anului calendaristic în curs din motive impuse de cerințele de serviciu, perioada de concediu neefectuat reportată în anul următor poate depăși 12 zile. De asemenea, numai în limita zilelor de concediu anual neefectuat din motive impuse de cerințele de serviciu, articolul 4 al doilea paragraf din anexa V la statut acordă funcționarului care își încetează raporturile de muncă beneficiul indemnizației compensatorii prevăzute de această dispoziție. Termenul „cerințe de serviciu” trebuie interpretat în legătură cu activitățile profesionale care împiedică funcționarul, din cauza îndatoririlor aflate în sarcina sa, să beneficieze de concediul anual la care are dreptul.

Această noțiune nu poate fi considerată că include ipoteza în care funcționarul a fost în concediu medical, nici chiar în cazul unei boli prelungite. Astfel, după cum rezultă din prevederile articolului 59 alineatul (1) primul paragraf din statut, potrivit cărora un funcționar nu beneficiază de concediu medical decât în cazul în care „aduce dovezi în sprijinul faptului că nu își poate exercita atribuțiile”, într‑o astfel de situație funcționarul este, prin definiție, scutit de exercitarea atribuțiilor și, prin urmare, nu se află în serviciu în sensul articolului 4 primul paragraf din anexa V la statut.

Pe de altă parte, pentru a justifica o cerere de reportare a concediului, funcționarul nu se mai poate prevala de volumul său de muncă atunci când administrația a apreciat că acest volum nu îl împiedica să își efectueze concediul. Astfel, nu este în sarcina funcționarului să aprecieze dacă interesul serviciului impune ca el să nu își ia concediu pentru a‑și îndeplini anumite îndatoriri și pentru a‑și reporta zilele corespunzătoare în anul următor, aceste aprecieri fiind numai de competența superiorilor săi ierarhici. Administrația dispune în această privință de o largă putere de apreciere, iar controlul instanței comunitare se limitează să stabilească dacă aceasta s‑a menținut în limite rezonabile și nu a făcut uz de această atribuție în mod vădit eronat, fără ca judecătorul să substituie aprecierea administrației cu propria apreciere.

(a se vedea punctele 56, 61, 63 și 70-72)

Trimitere la: Curte, 12 februarie 1987, Bonino/Comisia, 233/85, Rec., p. 739, punctul 5; Tribunal, 16 decembrie 1999, Cendrowicz/Comisia, T‑143/98, RecFP, p. I‑A‑273 și II-1341, punctul 61; Tribunal, 9 iunie 2005, Castets/Comisia, T‑80/04, RecFP, p. I‑A‑161 și II-729, punctele 28-30 și 33

3.      Administrația poate foarte bine să determine în avans, în cursul anului, modalitatea în care intenționează să se pronunțe, după încheierea anului, asupra existenței unor „motive impuse de cerințele de serviciu” în sensul articolului 4 din anexa V la statut, care pot să justifice cererile de reportare a zilelor de concediu anual dintr‑un an calendaristic în următorul. Această posibilitate, sub formă de „plan de reducere a zilelor de concediu”, prezintă un interes evident pentru administrație, pentru că permite să i se indice funcționarului care dispune de prea multe zile de concediu în ce mod intenționează administrația să accepte următoarele sale cereri de reportare a concediului. Funcționarul și șeful său de unitate pot astfel să știe în avans și într‑un mod previzibil ce trebuie să facă în cursul anului în cauză. Astfel, funcționarul își poate lua concediu fără teama de a prejudicia prin absența sa interesul serviciului, iar șeful de unitate poate anticipa mai bine problemele legate de absența unuia dintre subalternii săi.

Un astfel de plan de reducere a zilelor de concediu nu este contrar interesului serviciului, și nici prevederilor statutare aplicabile. Indicațiile pe care le conține, referitoare la aprecierea pe care administrația o va face cu privire la „motive impuse de cerințele de serviciu” pentru anul următor și, prin urmare, la zilele de concediu despre care consideră că pot fi reportate constituie asigurări precise, de natură să dea naștere încrederii legitime pentru destinatar.

(a se vedea punctele 88-90)