HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a doua)
28 aprilie 1998?(1)
„Răspundere extracontractuală pentru un act licit – Regulamentul nr. 2340/90 – Embargo comercial împotriva Irakului – Atingere echivalentă cu o expropriere – Răspundere pentru un act ilicit – Prejudiciu”
În cauza T‑184/95,
Dorsch Consult Ingenieurgesellschaft mbH, societate de drept german, cu sediul în München (Germania), reprezentată de domnul Karl M. Meessen, profesor, cu domiciliul ales în Luxemburg, la biroul lui Patrick Kinsch, 100, boulevard de la Pétrusse,
reclamantă,
împotriva
Consiliului Uniunii Europene, reprezentat inițial de domnul Yves Cretien, consilier juridic, ulterior de domnii Stephan Marquardt și Antonio Tanca, membri ai Serviciului juridic, în calitate de agenți, cu domiciliul ales în Luxemburg, la biroul domnului Alessandro Morbilli, director general al Direcției juridice a Băncii Europene de Investiții, 100, boulevard Konrad Adenauer,
și a
Comisiei Comunităților Europene, reprezentată de domnii Peter Gilsdorf și Allan Rosas, consilieri juridici principali, și Jörn Sack, consilier juridic, în calitate de agenți, cu domiciliul ales în Luxemburg, la biroul domnului Carlos Gómez de la Cruz, membru al Serviciului juridic, Centre Wagner, Kirchberg,
pârâte,
având ca obiect o cerere de despăgubire pentru prejudiciul pretins a fi fost suferit de societatea reclamantă în urma adoptării Regulamentului (CEE) nr. 2340/90 al Consiliului din 8 august 1990 de interzicere a schimburilor comerciale ale Comunității în ceea ce privește Irakul și Kuweitul (JO L 213, p. 1),
TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANȚĂ
AL COMUNITĂȚILOR EUROPENE (Camera a doua),
compus din domnii C. W. Bellamy, președinte, A. Kalogeropoulos și doamna V. Tiili, judecători,
grefier: domnul H. Jung,
având în vedere procedura scrisă și în urma procedurii orale din 19 iunie 1997,
pronunță prezenta
Hotărâre
Situația de fapt
1 Reclamanta, Dorsch Consult Ingenieurgesellschaft mbH (denumită în continuare „Dorsch Consult”), este o societate cu răspundere limitată de drept german, stabilită în München (Germania) și având ca activitate principală furnizarea de servicii de consultanță în inginerie în diferite țări.
2 La 30 ianuarie 1975, reclamanta a încheiat cu Ministry of Works and Housing al Republicii Irak (denumit în continuare „ministerul irakian”) un contract prin care s‑a angajat să presteze servicii referitoare la organizarea și supravegherea lucrărilor legate de construirea Iraq Express Way nr. 1. Acest contract, încheiat pentru o durată minimă de șase ani, a fost, în continuare, reînnoit de mai multe ori, pentru nevoile de execuție și de supraveghere a lucrărilor sus‑menționate. Articolul X din acest contract prevedea printre altele faptul că, în caz de divergențe privind interpretarea dispozițiilor sale sau de neexecutare a obligațiilor care decurg din acesta, părțile contractante trebuiau să încerce să găsească o soluție acceptabilă prin conciliere (articolul X alineatul 1). În cazul în care aceste divergențe persistau, trebuia sesizat Planning Board, a cărui decizie ar fi fost definitivă și obligatorie. Cu toate acestea, nicio decizie luată în cadrul contractului în cauză nu putea împiedica părțile contractante să sesizeze și instanțele irakiene competente cu privire la diferendul dintre ele (articolul X alineatul 2).
3 Astfel cum reiese din dosar, creanțele, neplătite încă, pe care reclamanta le deținea la începutul anului 1990 față de autoritățile irakiene pentru serviciile furnizate în cadrul contractului sus‑menționat au fost recunoscute prin două scrisori, din 5 și din 6 februarie 1990, adresate de către ministerul irakian băncii irakiene Rafidian Bank (denumită în continuare „banca Rafidian”), cuprinzând ordinul de transfer în contul reclamantei a sumelor datorate acesteia.
4 La 2 august 1990, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția nr. 660 (1990), prin care a constatat încălcarea păcii și securității internaționale ca urmare a invadării Kuweitului de către Irak și prin care a solicitat retragerea imediată și necondiționată a forțelor irakiene de pe teritoriul Kuweitului.
5 La 6 august 1990, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția nr. 661 (1990), prin care, declarându‑se „conștient de responsabilitățile care îi incumbă în temeiul Cartei Organizației Națiunilor Unite cu privire la menținerea păcii și securității internaționale” și constatând că Republica Irak (denumită în continuare „Irak”) nu a respectat Rezoluția nr. 660 (1990), a hotărât instituirea unui embargo comercial împotriva Irakului și a Kuweitului.
6 La 8 august 1990, Consiliul, făcând referire la „grava situație ce [rezulta] din invadarea Kuweitului de către Irak” și la Rezoluția nr. 661 (1990) a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, a adoptat, la propunerea Comisiei, Regulamentul (CEE) nr. 2340/90 de interzicere a schimburilor comerciale ale Comunității în ceea ce privește Irakul și Kuweitul (JO L 213 p. 1, denumit în continuare „Regulamentul nr. 2340/90”).
7 Articolul 1 din Regulamentul nr. 2340/90 a interzis, începând cu 7 august 1990, introducerea pe teritoriul Comunității a oricărui produs originar sau care provine din Irak sau din Kuweit, precum și exportul către aceste țări a oricărui produs originar sau care provine din Comunitate. Articolul 2 din același regulament a interzis, începând cu 7 august 1990, a) orice activitate sau tranzacție comercială, inclusiv orice operațiune aferentă tranzacțiilor deja încheiate sau executate parțial, care au ca obiect sau ca efect favorizarea exportului oricărui produs originar sau care provine din Irak sau din Kuweit, b) vânzarea sau furnizarea oricărui produs, indiferent de origine sau de proveniență, oricărei persoane fizice sau juridice din Irak sau din Kuweit sau oricărei alte persoane fizice sau juridice în scopul oricărei activități comerciale desfășurate pe sau de pe teritoriul Irakului sau al Kuweitului și c) orice activitate care are ca obiect sau ca efect favorizarea acestor vânzări sau furnizări.
8 Astfel cum reiese din dosar, la 16 septembrie 1990, „Consiliul Superior al Revoluției din Republica Irak”, invocând „deciziile arbitrare ale anumitor guverne”, a adoptat, cu efect retroactiv de la 6 august 1990, Legea nr. 57 privind protecția patrimoniului, a intereselor și a drepturilor irakiene în Irak și în afara acestuia (denumită în continuare „Legea nr. 57”). Articolul 7 din această lege a înghețat toate bunurile și toate activele, precum și veniturile pe care acestea le produceau, de care dispuneau în acea perioadă guvernele, întreprinderile, societățile și băncile statelor care au adoptat respectivele „decizii arbitrare” împotriva Irakului.
9 Neprimindu‑și plata creanțelor de la autoritățile irakiene, recunoscute în scrisorile menționate anterior ale ministerului irakian din 5 și din 6 februarie 1990 (a se vedea punctul 3 de mai sus), reclamanta s‑a adresat Consiliului și Comisiei, prin scrisorile din 4 august 1995, solicitându‑le să o despăgubească pentru prejudiciul pe care l‑ar fi suferit ca urmare a faptului că respectivele creanțe au devenit nerecuperabile din cauza aplicării Legii nr. 57, în măsura în care această lege ar fi fost adoptată ca o contramăsură la adoptarea de către Comunitate a Regulamentului nr. 2340/90. În aceste scrisori, reclamanta arăta că legiuitorul comunitar era obligat să îi despăgubească pe operatorii afectați de instituirea embargoului împotriva Irakului și că faptul de a fi omis acest lucru angaja răspunderea Comunității în temeiul articolului 215 al doilea paragraf din Tratatul CE. Ca măsură de precauție, adăuga reclamanta, aceasta și‑a înregistrat creanțele față de Irak la United Nations Iraq Claims Compensation Commission.
10 Prin scrisoarea din 20 septembrie 1995, Consiliul a refuzat să admită cererea de despăgubire a reclamantei.
11 În aceste împrejurări, reclamanta a introdus prezenta acțiune, prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 6 octombrie 1995.
12 Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a doua) a decis deschiderea procedurii orale fără a dispune măsuri de cercetare judecătorească. Cu toate acestea, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii, părțile au fost invitate să răspundă la anumite întrebări scrise.
13 În ședința publică din 19 iunie 1997, au fost ascultate pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal.
Concluziile părților
14 Reclamanta solicită Tribunalului:
– obligarea Comunității la plata sumei de 2 279 859,69 DEM, majorată cu o dobândă de 8 % pe an, începând cu 9 august 1990, cu titlu de contraprestație a cesiunii soldului creanței pentru aceeași valoare pe care reclamanta o deține față de Irak;
– obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată;
– declararea hotărârii ca fiind executorie;
– în subsidiar, declararea hotărârii ca fiind executorie în mod provizoriu, cu condiția prezentării unei garanții bancare.
15 Consiliul solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii ca inadmisibilă;
– în subsidiar, respingerea acțiunii ca nefondată;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
16 Comisia solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii ca nefondată;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Cu privire la admisibilitate
Motivele și argumentele părților
17 Consiliul, fără a ridica în mod formal o excepție de inadmisibilitate în temeiul articolului 114 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, susține că acțiunea este inadmisibilă, deoarece răspunderea Comunității nu poate fi angajată pentru pretinsul prejudiciu suferit de către reclamantă (Hotărârea Curții din 26 noiembrie 1975, Grands moulins des Antilles/Comisia, 99/74, Rec., p. 1531).
18 În primul rând, Consiliul susține că nu Regulamentul nr. 2340/90 se află la originea prejudiciului invocat, ci Legea nr. 57. Contrar celor susținute de reclamantă, adoptarea acestei legi nu ar fi o „reacție directă” la adoptarea Regulamentului nr. 2340/90, ci, astfel cum ar rezulta din preambulul său, o reacție împotriva „deciziilor arbitrare” adoptate de „anumite guverne”. Potrivit Consiliului, Rezoluțiile nr. 660 (1990) și 661 (1990) ale Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite ar fi fost cele care ar fi condus, în realitate, la adoptarea Legii nr. 57. În aceste condiții, faptul că embargoul decretat de Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite împotriva Irakului a fost justificat de comportamentul nelegal al acestuia din urmă (invadarea Kuweitului) ar interzice stabilirea unei legături obiective între adoptarea Regulamentului nr. 2340/90 și adoptarea de către Irak, ca o contramăsură, a Legii nr. 57 și, prin urmare, admiterea existenței unei legături de cauzalitate între regulamentul comunitar și prejudiciul invocat de reclamantă.
19 În al doilea rând, Consiliul ridică problema dacă creanțele reclamantei față de autoritățile irakiene constituie „active” care au fost înghețate în temeiul articolului 7 din Legea nr. 57 (a se vedea punctul 8 de mai sus). În special, reclamanta nu ar fi demonstrat că banca Rafidian refuzase executarea ordinelor de virament date de ministerul irakian în temeiul Legii nr. 57. Consiliul subliniază că ordinele de virament în cauză au fost date prin scrisori ale ministerului irakian la 5 și la 6 februarie 1990, așadar cu mult înaintea adoptării Legii nr. 57, intervenită în septembrie 1990.
20 În al treilea rând, Consiliul susține că, chiar în ipoteza în care refuzul autorităților irakiene de a‑și onora datoriile față de reclamantă s‑ar fi întemeiat pe Legea nr. 57, în lipsa oricărei măsuri comunitare sau naționale de interzicere a transferului de fonduri din Irak către Germania, la originea prejudiciului invocat de către reclamantă se află numai această lege. Situația reclamantei ar fi astfel diferită de situația altor operatori germani care au suferit un prejudiciu ca urmare a măsurilor naționale germane de interzicere, în conformitate cu Regulamentul nr. 2340/90, a oricărei tranzacții comerciale cu Irakul.
21 Comisia, la rândul său, consideră că jurisprudența Curții în materia răspunderii extracontractuale nu permite, în principiu, introducerea, în temeiul articolului 178 și al articolului 215 al doilea paragraf din tratat, a unei acțiuni în răspundere extracontractuală a Comunității pentru un act licit. Cu toate acestea, Comisia consideră că ar trebui să existe o bază juridică în tratat care să îi permită unui particular să angajeze răspunderea Comunității pentru un act licit.
22 Reclamanta susține că acțiunea sa este admisibilă și că considerațiile de drept și de fapt dezvoltate de către Consiliu și în special cele referitoare la lipsa legăturii de cauzalitate dintre adoptarea Regulamentului nr. 2340/90 și imposibilitatea sa de a‑și recupera creanțele față de autoritățile irakiene țin de fondul acțiunii, și nu de admisibilitatea acesteia.
Aprecierea Tribunalului
23 Tribunalul subliniază că reclamanta descrie în mod clar în cererea sa introductivă caracterul și întinderea prejudiciului invocat, precum și motivele pentru care consideră că există o legătură de cauzalitate între prejudiciu și adoptarea Regulamentului nr. 2340/90. Prin urmare, cererea introductivă cuprinde elemente suficiente pentru a îndeplini condițiile de admisibilitate prevăzute în materie la articolul 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură și de jurisprudență, argumentele Consiliului privind existența și natura prejudiciului invocat și legătura de cauzalitate ținând de aprecierea fondului acțiunii și trebuind, prin urmare, să fie examinate în cadrul acesteia. Rezultă că acțiunea trebuie să fie declarată admisibilă (Hotărârea Tribunalului din 16 aprilie 1997, Saint și Murray/Consiliul și Comisia, T‑554/93, Rec., p. II‑563, punctul 59, și Hotărârea Tribunalului din 10 iulie 1997, Guérin automobiles/Comisia, T‑38/96, Rec., p. II‑1223, punctul 42).
Cu privire la fond
24 Reclamanta susține că, în măsura în care Legea nr. 57 își are originea în adoptarea Regulamentului nr. 2340/90, care a instituit un embargo împotriva Irakului, Comunitatea este obligată să o despăgubească pentru prejudiciul suferit ca urmare a refuzului autorităților irakiene de a‑și onora datoriile în privința sa. Reclamanta susține că răspunderea Comunității pentru prejudiciul astfel suferit trebuie angajată, în principal, pe baza principiului răspunderii Comunității pentru un act licit, din cauza atingerii aduse drepturilor sale patrimoniale echivalente cu o expropriere, și, în subsidiar, pe baza principiului răspunderii Comunității pentru un act ilicit, nelegalitatea în cauză constând, în speță, în omisiunea legiuitorului comunitar de a prevedea, cu ocazia adoptării Regulamentului nr. 2340/90, o despăgubire pentru prejudiciile cauzate de acest regulament întreprinderilor vizate.
Cu privire la răspunderea Comunității pentru un act licit
Argumentele părților
Cu privire la temeiul răspunderii Comunității pentru un act licit
25 Reclamanta susține cu titlu preliminar că, în conformitate cu articolul 1 din Protocolul adițional nr. 1 anexat la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare „CEDO”), precum și cu principiile generale ale dreptului internațional privind obligația de despăgubire pentru atingerile aduse proprietății, articolul 14 alineatul (3) din Grundgesetz (Constituția germană) prevede că o expropriere hotărâtă în interes general nu se poate efectua decât în schimbul plății unei despăgubiri. Potrivit reclamantei, aceeași normă se aplică și în cazul „unei atingeri echivalente cu o expropriere”, situație în care, în conformitate cu jurisprudența germană, există obligația de plată a unei despăgubiri atunci când acte licite ale statului, fără a constitui măsuri formale de expropriere, au, cu toate acestea, drept consecință accesorie o atingere adusă drepturilor patrimoniale.
26 Pe de altă parte, astfel cum ar rezulta din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, creanțele fac parte de asemenea din noțiunea de proprietate protejată împotriva atingerilor echivalente cu o expropriere în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 9 decembrie 1994, Rafinăriile grecești Stan și Stratis Andreadis împotriva Greciei). În plus, aceeași soluție ar fi consacrată de jurisprudența în materia dreptului internațional public, precum și de dreptul statelor membre.
27 Pe baza acestor considerații, reclamanta susține că faptul că creanțele sale preexistente și necontestate au devenit nerecuperabile prin aplicarea Legii nr. 57, adoptată cu titlu de măsură de retorsiune față de instituirea embargoului împotriva Irakului prin Regulamentul nr. 2340/90, i‑a cauzat un prejudiciu „născut și actual” care trebuie despăgubit de către Comunitate.
28 Reclamanta susține că cererea sa de despăgubire pentru atingerea licită adusă drepturilor sale patrimoniale se justifică prin considerentul că participarea sa la costurile politicii de embargo aplicate de către Comunitate nu trebuie să fie mai mare decât aceea a altor contribuabili comunitari care ar trebui să suporte de asemenea aceste costuri, în conformitate cu principiul egalității de tratament (Hotărârea Curții din 5 martie 1980, Ferwerda, 265/78, Rec., p. 617, 628).
29 Față de argumentul pârâtelor potrivit căruia ar fi vorba, în speță, de o măsură comunitară ce reflectă opțiunile de politică economică, astfel încât prejudiciul pe care îl invocă nu ar depăși limitele inerente riscurilor activităților economice din domeniul în cauză și nu i‑ar amenința nici existența ca întreprindere, reclamanta a replicat că problema dacă embargoul instituit împotriva Irakului constituie o măsură de politică economică sau de politică de securitate, amenințându‑i existența, este lipsită de importanță, deoarece, în speță, nu este vorba de pierderi economice viitoare, ci de o atingere adusă drepturilor de proprietate preexistente. În ceea ce privește problema dacă, prestând servicii în Irak, și‑a asumat în mod conștient riscul de a nu‑și putea recupera, ulterior, creanțele, reclamanta amintește că contractul pe care l‑a încheiat în 1975 cu autoritățile irakiene este anterior cu patru ani instaurării actualului regim din Irak și cu cinci ani războiului dintre Irak și Iran.
30 Consiliul susține, cu titlu preliminar, că condițiile angajării răspunderii Comunității pentru un act licit trebuie să fie mai stricte decât condițiile aplicabile în cadrul răspunderii pentru un act ilicit.
31 Acesta observă faptul că, în conformitate cu jurisprudența în materie, angajarea răspunderii obiective presupune fie ca un particular să suporte, în folosul interesului general, o obligație care în mod normal nu îi incumbă (Hotărârea Curții din 24 iunie 1986, Développement SA și Clemessy/Comisia, 267/82, Rec., p. 1907), fie ca un grup specific de întreprinderi specializate în anumite produse să își asume o parte disproporționată din obligațiile care decurg din adoptarea de către Comunitate a anumitor măsuri economice (Hotărârea Curții din 29 septembrie 1987, De Boer Buizen/Consiliul și Comisia, 81/86, Rec., p. 3677).
32 Or, potrivit Consiliului, niciuna dintre aceste condiții nu ar fi îndeplinită în speță. Cu privire la afirmația reclamantei potrivit căreia nu este admisibil ca ea să contribuie mai mult decât ceilalți operatori economici la costurile politicii de embargo împotriva Irakului, pentru simplul motiv că creanțele sale nu fuseseră încă plătite la momentul punerii în aplicare a acestei politici, Consiliul a replicat că nu Comunitatea este cea care trebuie să repare „ghinionul” operatorilor angajați în tranzacții care implică riscuri economice.
33 Comisia susține că acest concept de drept german de „sacrificiu special” („Sonderopfer”), pe care reclamanta își întemeiază cererea de despăgubire, presupune ca un particular să fi suferit un prejudiciu special și nu poate fi transpus, ca atare, în dreptul comunitar. În plus, ar fi îndoielnic ca reclamanta să poată fi considerată ca făcând parte dintr‑un grup de întreprinderi suficient de bine definit care a făcut un „sacrificiu special” în sensul acestei teorii.
34 Comisia subliniază că trimiterile făcute de către reclamantă la jurisprudența germană privesc atingerile aduse proprietății funciare sau comerciale prin adoptarea de măsuri ale statului în domeniul construcției sau reparcelării terenurilor și nu sunt, așadar, pertinente pentru cazul în speță. Totodată, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia protecției dreptului de proprietate, menționată de către reclamantă (a se vedea punctul 29 de mai sus), se referea, de fapt, la privarea directă de proprietate prin acte ale puterii publice, iar nu la consecințele indirecte ale actelor juridice licite adoptate de către Comunitate, cum este cazul în speță.
35 În plus, astfel cum ar reieși din jurisprudența în materie, răspunderea Comunității pentru un act licit nu poate fi angajată decât în cazul în care prejudiciul invocat nu era previzibil sau nu putea fi evitat de către un operator economic diligent. Or, previzibilitatea insolvabilității și/sau a refuzului plății de către Irak ar fi, în speță, vădită, ținând seama, pe de o parte, de contextul general și, pe de altă parte, de situația deosebită a acestei țări. Conform Comisiei, întreprinderi precum reclamanta, care nu au putut obține garanții oferite de organismele publice sau de societățile de asigurări pentru acoperirea riscurilor ce decurg din tranzacții comerciale cu țări considerate ca „țări cu risc ridicat”, nu ar fi făcut decât să accepte în mod conștient riscurile sporite care decurg din aceasta.
36 În sfârșit, reclamanta nu ar fi invocat nicio circumstanță de natură să îi afecteze în mod grav funcționarea și să îi amenințe supraviețuirea ca întreprindere (a se vedea Concluziile avocatului general Lenz prezentate în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Curții din 11 martie 1987, Rau și alții/Comisia, 279/84, 280/84, 285/84 și 286/84, Rec., p. 1069, 1084, 1114).
Cu privire la legătura de cauzalitate
37 Reclamanta susține că prejudiciul invocat este cauzat de adoptarea Regulamentului nr. 2340/90, care a instituit un embargo împotriva Irakului, pentru că refuzul autorităților irakiene de a‑i plăti creanțele ar fi fost întemeiat pe Legea nr. 57, adoptată cu titlu de contramăsură la adoptarea regulamentului menționat anterior. Contrar celor susținute de Consiliu, adoptarea de către Irak a Legii nr. 57 nu ar constitui o consecință „îndepărtată” în sensul jurisprudenței (Hotărârea Curții din 4 octombrie 1979, Dumortier Frères/Consiliul, 64/76, 113/76, 167/78, 239/78, 27/79, 28/79 și 45/79, Rec., p. 3091), ci o consecință tipică și previzibilă a unui act de aplicare a unui embargo.
38 În această privință, reclamanta susține că, la momentul adoptării Regulamentului nr. 2340/90, atât Comisia, cât și Consiliul ar fi luat efectiv în considerare costurile și celelalte consecințe care rezultau din eventuala suspendare de către Irak a plății creanțelor scadente deținute de întreprinderi comunitare. În sprijinul acestei afirmații, reclamanta solicită citarea ca martori a fostului președinte al Comisiei, domnul J. Delors, și a fostului președinte al Consiliului, domnul De Michelis, și solicită Tribunalului să dispună ca Consiliul și Comisia să prezinte ansamblul actelor pregătitoare ale Regulamentului nr. 2340/90 (Hotărârea Tribunalului din 19 octombrie 1995, Carvel și Guardian Newspapers/Consiliul, T‑194/94, Rec., p. II‑2765).
39 Conform reclamantei, argumentul pârâtelor potrivit căruia prejudiciul invocat nu ar fi cauzat de adoptarea Regulamentului nr. 2340/90, ci numai de faptul că, încă dinainte de adoptarea regulamentului respectiv și chiar înainte de invadarea Kuweitului, la 2 august 1990, Irakul nu era în măsură să își plătească datoriile, ar fi contrazis de faptul că, în aprilie și în mai 1990, autoritățile irakiene îi plătiseră deja o sumă de aproximativ 200 000 DEM pentru serviciile prestate. În mod similar, întârzierea cu care autoritățile irakiene ar fi procedat la plata în devize a diverselor facturi s‑ar explica numai prin dificultățile birocratice întâmpinate de administrația irakiană, iar nu prin pretinsa insolvabilitate a Irakului.
40 Reclamanta respinge argumentul Consiliului conform căruia imposibilitatea de a‑și recupera creanțele nu constituie urmarea Regulamentului nr. 2340/90, ci a unei cauze mai îndepărtate, și anume invadarea Kuweitului de către Irak, cu încălcarea dreptului internațional public. Faptul că embargoul comunitar împotriva Irakului a fost justificat de comportamentul ilicit prealabil al acestui stat nu exclude obligația Comunității de a despăgubi terțele persoane pentru o atingere echivalentă cu o expropriere. Existența legăturii directe invocate în speță nu ar fi contrazisă nici de faptul că prejudiciul suferit a apărut în urma unei cauze nelegale, și anume Legea nr. 57, adoptată ca o contramăsură la un act prealabil licit, și anume adoptarea Regulamentului nr. 2340/90 (Hotărârea Curții din 7 noiembrie 1985, Adams/Comisia, 145/83, Rec., p. 3539).
41 Cu privire la argumentul Consiliului conform căruia, în ultimă analiză, rezoluțiile adoptate de Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite ar fi la originea prejudiciului, reclamanta răspunde că rezoluțiile Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite sunt lipsite de efect direct în ordinea juridică a statelor membre.
42 În ceea ce privește problema ridicată de pârâte dacă, pe de o parte, creanțele reclamantei constituie efectiv un „activ” în sensul Legii nr. 57 și, pe de altă parte, dacă această lege este încă în vigoare, reclamanta susține că tot ceea ce contează este faptul că autoritățile irakiene refuză în continuare să își plătească datoriile.
43 În sfârșit, susține reclamanta, contrar celor afirmate de Consiliu, faptul că Regulamentul nr. 2340/90 privea doar exporturile și importurile de mărfuri, iar nu și prestările de servicii, este lipsit de relevanță pentru aprecierea existenței legăturii de cauzalitate, din moment ce, din cauza adoptării acestui regulament, autoritățile irakiene au refuzat să își plătească creanțele.
44 Consiliul arată că, chiar dacă creanțele pe care le deține reclamanta față de Irak ar trebui considerate ca fiind nerecuperabile și dacă, prin urmare, aceasta a suferit un prejudiciu, nu ar exista nicio legătură sau cel puțin nu o legătură „suficient de directă” între acest prejudiciu și adoptarea Regulamentului nr. 2340/90.
45 Conform Consiliului, refuzul Irakului de a efectua plata creanțelor reclamantei nu ar fi cauzat de aplicarea Legii nr. 57, în calitate de contramăsură la Regulamentul nr. 2340/90, ci de dificultățile financiare pe care Irakul le‑ar întâmpina din cauza politicii sale de agresiune față de statele vecine. În plus, în măsura în care, la momentul adoptării Legii nr. 57, autoritățile irakiene nu efectuaseră încă transferul de fonduri într‑un cont bancar al reclamantei, niciun „bun” sau „activ” aparținând reclamantei nu ar fi fost înghețat în sensul strict al dispozițiilor acestei legi.
46 În ipoteza în care prejudiciul invocat de către reclamantă ar trebui considerat ca fiind cauzat de aplicarea Legii nr. 57, contrar celor susținute de reclamantă, Consiliul consideră că nu Regulamentul nr. 2340/90 ar fi la originea adoptării acestei legi, ci Rezoluțiile nr. 660 (1990) și 661 (1990) ale Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, care au decretat instituirea unui embargo împotriva Irakului pe care Comunitatea era obligată, din punct de vedere juridic, să îl aplice. Ar rezulta din aceasta că adoptarea Legii nr. 57 nu poate fi considerată o consecință „suficient de directă” a adoptării Regulamentului nr. 2340/90, în sensul jurisprudenței în materie.
47 Pe de altă parte, legătura de cauzalitate invocată ar lipsi, dat fiind că, într‑o perspectivă istorică a faptelor, Legea nr. 57 nu poate fi considerată o „reacție” a Irakului la măsurile de embargo decretate de Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite și puse în aplicare de către Comunitate prin Regulamentul nr. 2340/90, deoarece măsurile împotriva Irakului au fost adoptate ca urmare a încălcărilor anterioare ale dreptului internațional public comise de această țară.
48 În sfârșit, Consiliul susține că, deoarece obiectul Regulamentului nr. 2340/90 era de a interzice importurile și exporturile de mărfuri, și nu de a interzice operatorilor economici comunitari să primească plata creanțelor pe care le dețineau deja față de autoritățile irakiene, nu ar exista nicio legătură de cauzalitate suficient de directă între adoptarea acestui regulament și prejudiciul invocat.
49 Comisia susține că prejudiciul invocat de către reclamantă decurge numai din Legea nr. 57, iar nu din adoptarea Regulamentului nr. 2340/90, acesta neservind decât ca pretext pentru suspendarea de către Irak a plății datoriilor sale, din cauza dificultăților pe care le‑ar întâmpina și a situației financiare precare în care se afla din cauza activităților sale de război din regiune și a politicii sale de înarmare.
50 În plus, din articolele 5 și 7 din Legea nr. 57 ar rezulta clar că Irakul nu a refuzat, în mod definitiv, să efectueze plata creanțelor reclamantei, ceea ce ar explica motivul pentru care reclamanta a propus pârâtelor să le cesioneze creanțele sale în schimbul unei despăgubiri, astfel încât, de asemenea pentru același motiv, nu ar exista nicio legătură directă între prejudiciul invocat și Regulamentul nr. 2340/90. În orice caz, chiar dacă existența unei legături indirecte de cauzalitate ar fi suficientă pentru a angaja răspunderea extracontractuală a Comunității, nu este mai puțin adevărat că o astfel de legătură ar fi lipsită de pertinență în cazul în care, precum în speță, aceasta se referă la un comportament licit (adoptarea de către Consiliu a Regulamentului nr. 2340/90) care a dat naștere, în continuare, unui comportament ilicit din partea unui terț (adoptarea de către Irak a Legii nr. 57).
51 Comisia adaugă că, prin scrisoarea adresată președintelui Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite la 28 februarie 1991, Irakul a recunoscut în mod oficial legalitatea Rezoluției nr. 660 (1990) a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, precum și pe cea a celorlalte rezoluții care au condus la adoptarea Legii nr. 57 și că această lege a fost, în cele din urmă, abrogată la 3 martie 1991, astfel încât, începând cu această dată, reclamanta era în măsură să solicite autorităților irakiene plata creanțelor sale.
52 În ceea ce privește cererea de audiere ca martori a fostului președinte al Comisiei și a fostului președinte al Consiliului, Comisia subliniază că aceasta ar fi lipsită de interes, deoarece probele pe care trebuie să le aducă reclamanta nu pot consta în declarații ale persoanelor în cauză.
Cu privire la prejudiciu
53 Reclamanta susține că a suferit un prejudiciu „născut și actual” în sensul jurisprudenței din materia răspunderii extracontractuale a Comunității, din cauza faptului că, în urma adoptării Regulamentului nr. 2340/90, creanțele sale au devenit nerecuperabile. Faptul de a propune pârâtelor să le cesioneze creanțele sale, în schimbul despăgubirii cerute, nu ar elimina cu nimic existența prejudiciului, ci ar viza numai evitarea unei îmbogățiri fără justă cauză a acesteia. În cazul în care pârâtele ar contesta atât existența creanțelor sale față de Irak, cât și imposibilitatea recuperării lor, reclamanta propune ca probă declarațiile pe care le‑ar putea face directorul său comercial, domnul Hartwig von Bredow și reprezentatul său la Bagdad din acea vreme, domnul Wolfang Johner. Reclamanta precizează că nu a furnizat explicații privind motivele pentru care autoritățile irakiene au refuzat să efectueze plata creanțelor sale deoarece nu a primit nicio explicație, cu atât mai mult cu cât embargoul comunitar asupra prestării de servicii în Irak [Regulamentul (CEE) nr. 3155/90 al Consiliului din 29 octombrie 1990 de extindere și de modificare a Regulamentului nr. 2340/90, JO L 304, p. 1, denumit în continuare „Regulamentul nr. 3155/90”] îi interzicea să dea orice împuternicire unor reprezentanți juridici în Irak.
54 Reclamanta evaluează valoarea prejudiciului său la 2 279 859,69 DEM, sumă care ar corespunde creanțelor pe care ministerul irakian le‑a recunoscut prin scrisorile sale din 5 și din 6 februarie 1990, dispunând plata lor, plată care încă nu i‑a parvenit.
55 Reclamanta susține că, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, stabilirea valorii despăgubirii sale ar trebui să conducă la un echilibru corect între cerințele interesului general al Comunității, pe de o parte, și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale persoanei, pe de altă parte. Reclamanta consideră că aceasta nu exclude totuși posibilitatea ca despăgubirea să acopere valoarea integrală a creanțelor devenite nerecuperabile din cauza adoptării unei măsuri a statului, inclusiv totalitatea dobânzilor datorate de la nașterea acestora (Hotărârea Rafinăriile grecești Stan și Stratis Andreadis împotriva Greciei, citată anterior). Dreptul german ar permite astfel obținerea despăgubirii pentru întreaga pierdere financiară cauzată de o „atingere echivalentă cu o expropriere”. Aceeași ar fi situația și în cazul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, Comunitatea ar trebui să fie obligată să îi plătească în schimbul cesiunii creanțelor pe care le deține față de Irak o despăgubire care să corespundă valorii creanțelor sale, inclusiv dobânzile datorate. Cu toate acestea, reclamanta nu exclude posibilitatea ca despăgubirea cerută să poată fi redusă în funcție de circumstanțele cazului în speță.
56 Consiliul susține că măsurile luate de Irak, în special Legea nr. 57, au avut ca efect întârzierea plății doar pentru creanțele reclamantei, astfel încât, din punct de vedere juridic, reclamanta nu ar fi suferit un prejudiciu „născut și actual” în sensul jurisprudenței în materie, aspect ce ar rezulta, pe de altă parte, din faptul că aceasta ar fi pregătită să își cesioneze creanțele instituțiilor comunitare în schimbul unei despăgubiri a pretinsului prejudiciu suferit.
57 În plus, din scrisoarea pe care reclamanta i‑a adresat‑o la 4 august 1994 ar rezulta că aceasta din urmă și‑a înregistrat creanțele pe lângă autoritățile administrative competente din Germania, pentru a le putea valorifica la Claims Commission, instituită de Organizația Națiunilor Unite (denumită în continuare „ONU”) în vederea soluționării problemei prejudiciilor economice suferite de către operatori ca urmare a instituirii embargoului împotriva Irakului, ceea ce ar dovedi faptul că existența unui prejudiciu al reclamantei va depinde, în cele din urmă, de ridicarea eventuală de către ONU a embargoului împotriva Irakului.
58 Comisia susține că valoarea exactă a prejudiciului suferit nu este stabilită în prezent, pentru că, din punct de vedere juridic, creanțele reclamantei nu au încetat să existe, și respinge propunerea reclamantei de a‑și cesiona creanțele în schimbul unei despăgubiri acordate de către Comunitate.
Aprecierea Tribunalului
59 Cu titlu preliminar, Tribunalul amintește, în primul rând, că angajarea răspunderii extracontractuale a Comunității pentru un act ilicit sau licit presupune, în toate ipotezele, stabilirea caracterului real al pretinsului prejudiciu suferit și existența unei legături de cauzalitate între acest prejudiciu și respectivul act (Hotărârea Curții din 29 septembrie 1982, Oleifici Mediterranei/CEE, 26/81, Rec., p. 3057, punctul 16, Hotărârea Tribunalului din 13 decembrie 1995, Exporteurs in Levende Varkens și alții/Comisia, T‑481/93 și T‑484/93, Rec., p. II‑2941, punctul 80, Hotărârea Tribunalului din 11 iulie 1996, International Procurement Services/Comisia, T‑175/94, Rec., p. II‑729, punctul 44, Hotărârea Tribunalului din 16 octombrie 1996, Efisol/Comisia, T‑336/94, Rec., p. II‑1343, punctul 30, Hotărârea Tribunalului din 11 iulie 1997, Oleifici Italiani/Comisia, T‑267/94, Rec., p. II‑1239, punctul 20, și Hotărârea Tribunalului din 29 ianuarie 1998, Dubois et Fils/Consiliul și Comisia, T‑113/96, Rec., p. II‑125, punctul 54). În al doilea rând, fiind vorba, precum în speță, de angajarea răspunderii Comunității pentru un act licit, Tribunalul evidențiază că din jurisprudența în materie rezultă că, în ipoteza admiterii în dreptul comunitar a unui astfel de principiu, angajarea unei astfel de răspunderi ar presupune, în orice caz, existența unui prejudiciu „neobișnuit” și „special” (Hotărârea Curții din 13 iunie 1972, Compagnie d’approvisionnement et grands moulins de Paris/Comisia, 9/71 și 11/71, Rec., p. 391, punctele 45 și 46, Hotărârea Curții din 6 decembrie 1984, Biovilac/CEE, 59/83, Rec., p. 4057, punctul 28, Hotărârea Développement SA și Clemessy/Comisia, citată anterior, punctul 33, și Hotărârea De Boer Buizen/Consiliul și Comisia, citată anterior, punctele 16 și 17). În consecință, este necesar să se examineze dacă prejudiciul invocat există, în sensul că este vorba despre un prejudiciu „real și cert”, dacă acest prejudiciu rezultă direct din adoptarea de către Consiliu a Regulamentului nr. 2340/90 și dacă prejudiciul invocat este de natură să angajeze răspunderea Comunității pentru un act licit, în sensul jurisprudenței citate anterior.
Cu privire la existența prejudiciului invocat
60 În ceea ce privește problema dacă reclamanta a suferit într‑adevăr un prejudiciu „real și cert”, în sensul jurisprudenței în materie (Hotărârile Curții din 27 ianuarie 1982, Birra Wührer și alții/Consiliul și Comisia, 256/80, 257/80, 265/80, 267/80 și 5/81, Rec., p. 85, punctul 9, și De Franceschi/Consiliul și Comisia, 51/81, Rec., p. 117, punctul 9, Hotărârea Tribunalului din 16 ianuarie 1996, Candiotte/Consiliul, T‑108/94, Rec., p. II‑87, punctul 54, Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 1996, Stott/Comisia, T‑99/95, Rec., p. II‑2227, punctul 72, și Hotărârea Tribunalului din 11 iulie 1997, Oleifici Italiani/Comisia, citată anterior, punctul 74), și anume dacă creanțele pe care le deține față de Irak au devenit definitiv nerecuperabile, Tribunalul amintește cu titlu preliminar că, potrivit unei jurisprudențe consacrate, reclamantei îi incumbă obligația de a prezenta instanței comunitare elemente de probă pentru a stabili existența prejudiciului pe care pretinde că l‑a suferit (Hotărârea Tribunalului din 9 ianuarie 1996, Koelman/Comisia, T‑575/93, Rec., p. II‑1, punctul 97).
61 Este însă necesar să se constate că, în speță, deși părțile nu au contestat că aceste creanțe ale reclamantei nu sunt încă plătite, nu este mai puțin adevărat că elementele de probă aduse de aceasta din urmă nu sunt de natură să demonstreze corespunzător cerințelor legale că aceasta s‑a lovit de un refuz definitiv din partea autorităților irakiene de a‑și achita datoriile, motivat de adoptarea Regulamentului nr. 2340/90. Astfel, reclamanta nu a adus elemente de probă din care să reiasă că ar fi contactat efectiv sau cel puțin ar fi încercat să contacteze fie autoritățile de stat irakiene implicate, fie banca Rafidian, în vederea lămuririi motivelor pentru care ordinele de plată a creanțelor sale, adresate băncii Rafidian prin scrisorile din 5 și din 6 februarie 1990 de către ministerul irakian, nu au fost încă executate.
62 În această privință, Tribunalul, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii, a invitat reclamanta să prezinte corespondența pe care ar fi întreținut‑o, eventual, cu autoritățile irakiene în legătură cu plata creanțelor sale. În răspunsurile sale scrise la întrebările Tribunalului, reclamanta a admis că nu a purtat corespondență cu autoritățile irakiene, subliniind că nu a fost în interesul său să „pună în discuție printr‑o nouă corespondență caracterul obligatoriu al ordinelor date la 5 și la 6 februarie de către Ministry of Housing and Reconstruction și banca Rafidian” și că „ar fi fost, pe de altă parte, inadmisibil și, așadar, contraproductiv să caute să accelereze executarea internă a ordinelor ministerului prin luări de poziție scrise”. Or, faptul că reclamanta nu a considerat util sau oportun să încerce „accelerarea executării administrative interne a ordinelor ministerului irakian” nu poate fi suficient, în sine, pentru a susține afirmația conform căreia autoritățile irakiene au refuzat definitiv plata creanțelor sale. În consecință, nu poate fi exclus ca neplata creanțelor sale să fie cauzată de o simplă întârziere de natură administrativă, de un refuz temporar de plată sau de o insolvabilitate temporară sau permanentă a Irakului.
63 Această concluzie nu poate fi pusă în discuție de scrisoarea din 10 octombrie 1990, trimisă reclamantei de ministrul irakian și pe care aceasta din urmă a prezentat‑o în cursul ședinței din 19 iunie 1997, din care ar rezulta, conform reclamantei, că ministrul irakian ar fi lăsat să se înțeleagă, „într‑un limbaj diplomatic”, că aceste creanțe nu vor fi plătite atât timp cât embargoul comunitar împotriva Irakului va fi în vigoare. Astfel, această scrisoare trimisă reclamantei „cu ocazia Declarației de unificare a Republicii Federale Germania cu Republica Democrată Germană” nu face trimitere la relațiile contractuale ale reclamantei cu autoritățile irakiene ce rezultă din contractul din 1975, nici, a fortiori, la soarta creanțelor acesteia, ci se limitează la declarații de natură generală privind contribuția pe care întreprinderile germane ar putea să o aducă la „dezvoltarea unei cooperări bilaterale fructuoase” între Germania și Irak și prejudiciile cauzate acestor relații de embargo și „amenințările care planează asupra Irakului”.
64 În plus, deși reclamanta a făcut trimitere, în răspunsurile sale scrise la întrebarea Tribunalului menționată anterior, la unele rapoarte confidențiale întocmite de directorul adjunct al sucursalei sale din Irak, din care ar reieși că autoritățile irakiene refuză în continuare plata creanțelor sale din cauza menținerii embargoului comunitar, trebuie să se sublinieze faptul că reclamanta nu a prezentat copii ale acestor rapoarte în fața Tribunalului.
65 În orice caz, presupunând chiar, astfel cum a arătat reclamanta în cererea introductivă, că refuzul plății de către Irak a creanțelor sale rezultă din adoptarea Legii nr. 57, care a înghețat toate activele întreprinderilor stabilite în state ale căror guverne au adoptat „decizii arbitrare” împotriva sa, precum Regulamentul nr. 2340/90, această lege, după cum au subliniat pârâtele în memoriile lor, a fost abrogată în cele din urmă la 3 martie 1991. Rezultă că, cel puțin începând cu această dată, nu ar trebui să existe, în principiu, obstacole juridice care să împiedice autoritățile irakiene să procedeze la plata creanțelor reclamantei. Tribunalul, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii pe care le‑a dispus, a invitat reclamanta să precizeze dacă a efectuat demersurile necesare, ca urmare a abrogării Legii nr. 57, pentru a obține plata creanțelor sale și motivele pentru care acestea rămâneau neplătite în pofida acestei abrogări. În răspunsul său scris, reclamanta a precizat, astfel cum a făcut‑o, de altfel, pentru prima dată în replica sa, că Legea nr. 57 nu poate fi considerată o cauză a refuzului plății opus de către Irak, ci mai degrabă o dovadă a acestui refuz, în sensul că, în calitate de debitor, Irakul nu avea nevoie de o bază legală pentru a nu își respecta obligațiile contractuale. Or, presupunând chiar că, în cele din urmă, nu din cauza adoptării Legii nr. 57 Irakul a refuzat plata creanțelor reclamantei, ceea ce, în orice caz, este în contradicție cu teza pe care a dezvoltat‑o în cererea introductivă, nu este mai puțin adevărat că este vorba în speță de o afirmație nesusținută, în măsura în care, astfel cum tocmai s‑a arătat, aceasta tot nu dovedește caracterul definitiv al refuzului plății și nu explică motivele care justifică acest refuz, în pofida abrogării Legii nr. 57.
66 În plus, Tribunalul subliniază că, astfel cum reiese din dosar, reclamanta nici măcar nu a încercat să recurgă la căile contractuale prevăzute în acest scop de contractul pe care îl semnase cu ministerul irakian la 30 ianuarie 1975 pentru a obține o luare de poziție definitivă din partea autorităților irakiene în legătură cu neplata creanțelor sale. Astfel, în conformitate cu articolul X din contractul menționat (a se vedea punctul 2 de mai sus), în caz de divergențe privind interpretarea dispozițiilor sale sau de neexecutare a obligațiilor care decurg din acesta, părțile contractante trebuiau să încerce să găsească o soluție acceptabilă prin conciliere și, în lipsa unei astfel de soluții, trebuia sesizat Planning Board, fără ca aceasta să le priveze totuși de dreptul lor de a sesiza instanțele irakiene competente cu privire la același diferend (articolul X alineatele 1 și 2 din contractul menționat anterior). Astfel cum a explicat reclamanta în cursul ședinței din 19 iunie 1997, embargoul comunitar privind prestarea de servicii în Irak și Kuweit, instituit prin Regulamentul nr. 3155/90, o împiedica să recurgă la avocați sau la reprezentanți legali irakieni. Or, deși nu se poate exclude faptul că, ținând seama de situația internă a Irakului după sfârșitul războiului din Golf, poate fi dificil pentru întreprinderile străine să recurgă la avocați irakieni în vederea soluționării diferendelor dintre acestea și autoritățile irakiene, nu este mai puțin adevărat că, contrar susținerilor reclamantei, o astfel de dificultate nu rezultă din Regulamentul nr. 3155/90, întrucât acesta a interzis doar prestarea de servicii, în sau din Comunitate, pentru persoane fizice în Irak sau pentru întreprinderi înregistrate în această țară, având ca obiect sau ca efect favorizarea economiei Irakului, iar nu prestarea în Irak de servicii unor terți de către persoane fizice sau juridice stabilite în această țară (articolul 1 din regulament).
67 În sfârșit, faptul că reclamanta le propune pârâtelor să le cesioneze creanțele pe care le deține față de Irak în schimbul plății sumei corespunzătoare nu permite, în absența probei contrare, să se considere că aceste creanțe au devenit definitiv nerecuperabile.
68 Rezultă din ceea ce precedă că reclamanta nu a putut demonstra corespunzător cerințelor legale că a suferit un prejudiciu real și cert în sensul jurisprudenței citate anterior (a se vedea punctul 60 de mai sus).
69 Cu toate acestea, presupunând chiar că prejudiciul invocat de către reclamantă poate fi considerat „real și cert”, răspunderea Comunității pentru un act licit nu poate fi angajată decât dacă există o legătură de cauzalitate directă între Regulamentul nr. 2340/90 și respectivul prejudiciu. Ținând seama de aspectele speciale ale prezentei acțiuni, Tribunalul consideră că este cazul să examineze această ipoteză și să verifice existența, în speță, a unei astfel de legături de cauzalitate.
Cu privire la legătura de cauzalitate
70 Din argumentele reclamantei rezultă că, în măsura în care creanțele sale au devenit nerecuperabile din cauza adoptării de către Irak a Legii nr. 57, ca o contramăsură, previzibilă și directă, la adoptarea Regulamentului nr. 2340/90 care îi aplică un embargo comercial, prejudiciul pe care pretinde că l‑a suferit trebuie imputat, în cele din urmă, Comunității. În consecință, trebuie să se examineze, mai întâi, dacă creanțele pe care reclamanta le are față de Irak au devenit nerecuperabile din cauza adoptării Legii nr. 57 și, în caz afirmativ, dacă adoptarea acestei legi, precum și refuzul ulterior al autorităților irakiene de a plăti creanțele respective rezultă direct din adoptarea Regulamentului nr. 2340/90 (a se vedea Hotărârea International Procurement Services/Comisia, citată anterior, punctul 55).
71 În această privință, Tribunalul subliniază, în primul rând, că din preambulul Legii nr. 57 rezultă că adoptarea acesteia era justificată de adoptarea de către „anumite guverne” de „decizii arbitrare” împotriva Irakului. Însă trebuie să se constate că Legea nr. 57 nu conține nicio trimitere la Comunitatea Europeană și nici la Regulamentul nr. 2340/90. Chiar dacă s‑ar presupune că Legea nr. 57 vizează în mod implicit guvernele tuturor statelor membre, este de necontestat faptul că nu aceste guverne, ci Comunitatea este cea care a adoptat Regulamentul nr. 2340/90 de interzicere a schimburilor comerciale dintre Comunitate și Irak.
72 Chiar în ipoteza în care adoptarea de către Consiliu a Regulamentului nr. 2340/90 ar trebui interpretată ca o „decizie arbitrară” luată de „anumite guverne” în sensul Legii nr. 57, Tribunalul consideră că reclamanta, căreia îi incumbă sarcina probei (Hotărârea Curții din 21 ianuarie 1976, Produits Bertrand, 40/75, Rec., p. 1, și Hotărârea Tribunalului din 24 septembrie 1996, Dreyfus/Comisia, T‑485/93, Rec., p. II‑1101, punctul 69), nu dovedește corespunzător cerințelor legale că adoptarea acestei legi constituia, ca măsură de retorsiune, o consecință a adoptării regulamentului în cauză, previzibilă în mod obiectiv potrivit cursului normal al lucrurilor. De altfel, chiar dacă o astfel de legătură de cauzalitate directă exista între pretinsul prejudiciul suferit și adoptarea Legii nr. 57, din dosar reiese că această lege, intrată în vigoare la 6 august 1990, a fost, în cele din urmă, abrogată la 3 martie 1991. Rezultă că, de la această dată cel puțin, Legea nr. 57 nu poate fi considerată ca aflându‑se la originea refuzului plății creanțelor reclamantei.
73 În orice caz, chiar presupunând că Legea nr. 57 poate fi considerată o consecință previzibilă a adoptării Regulamentului nr. 2340/90 și/sau că, în pofida abrogării acestei legi, autoritățile irakiene refuză plata creanțelor reclamantei tot cu titlu de retorsiune la menținerea embargoului comunitar, Tribunalul consideră că prejudiciul invocat nu poate fi atribuit, în ultimă analiză, Regulamentului nr. 2340/90, ci mai degrabă, după cum a arătat Consiliul, Rezoluției nr. 661 (1990) a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, care a decretat embargoul împotriva Irakului.
74 În această privință, Tribunalul subliniază că, în conformitate cu articolul 25 din Carta Organizației Națiunilor Unite, numai „[statele] membre ale Organizației” sunt obligate să accepte și să aplice rezoluțiile Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite. Or, deși este adevărat că era obligatoriu pentru statele membre ale ONU, în această calitate, să ia orice măsură necesară pentru a pune în practică embargoul comercial împotriva Irakului decretat prin Rezoluția nr. 661 (1990), nu este mai puțin adevărat că acele state care aveau și calitatea de state membre ale Comunității puteau acționa, în acest sens, numai în cadrul tratatului, ca urmare a faptului că orice măsură de politică comercială comună, precum instituirea unui embargo comercial, este, în temeiul articolului 113 din tratat, de competența exclusivă a Comunității. Pe baza acestor considerații a fost adoptat Regulamentul nr. 2340/90, al cărui preambul precizează că „atât Comunitatea, cât și statele membre ale acesteia au convenit să recurgă la un instrument comunitar pentru a asigura o punere în practică uniformă în Comunitate a măsurilor privind schimburile comerciale cu Irakul și Kuweitul, hotărâte de Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite”. În consecință, Tribunalul consideră că, în ipoteza examinată, prejudiciul invocat nu poate fi atribuit adoptării Regulamentului nr. 2340/90, ci Rezoluției nr. 661 (1990) a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, care a decretat embargoul împotriva Irakului. Rezultă din ceea ce precedă că reclamanta nu a demonstrat existența unei legături de cauzalitate directe între prejudiciul invocat și adoptarea Regulamentului nr. 2340/90.
75 Ținând seama de circumstanțele speciale din speță, Tribunalul consideră că trebuie examinată problema dacă, în ipoteza în care condițiile referitoare la existența unui prejudiciu și a unei legături de cauzalitate directe ar fi îndeplinite, prejudiciul ar putea fi calificat drept „special” și „neobișnuit”, în sensul jurisprudenței menționate anterior (punctul 59) privind răspunderea Comunității pentru un act licit.
Cu privire la natura prejudiciului suferit
76 Tribunalul amintește că, în Hotărârea Compagnie d’approvisionnement et grands moulins de Paris/Comisia, citată anterior, Curtea a respins o cerere de reparare a unui prejudiciu „neobișnuit și special” formulată de către reclamanți în temeiul răspunderii Comunității pentru un act licit pentru „nerespectarea egalității în fața îndatoririlor publice”, pentru motivul „că o răspundere eventuală pentru un act normativ legal nu poate fi avută în vedere într‑o situație precum cea din speță, ținând seama de faptul că măsurile luate de Comisie nu vizau, într‑un interes economic general, decât atenuarea consecințelor care rezultau, în special pentru totalitatea importatorilor francezi, din decizia națională de a proceda la o devalorizare a francului” (punctele 45 și 46 din hotărâre).
77 De asemenea, în Hotărârea Biovilac/CEE, citată anterior, Curtea a declarat că condiția conform căreia răspunderea Comunității pentru un act normativ nelegal nu poate fi angajată decât în cazul în care paguba pretinsă depășește limitele riscurilor economice inerente activităților din sectorul în cauză „ar trebui, a fortiori, să fie aplicată în ipoteza în care un sistem de răspundere obiectivă ar fi admis în dreptul comunitar” (punctul 28 din hotărâre). În cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, reclamanta își întemeia cererea de despăgubire pentru un act licit pe conceptele de drept german de „sacrificiu special” (Sonderopfer) și de drept francez de „încălcare a egalității în fața îndatoririlor publice”, principii invocate de asemenea de către reclamantă în prezenta acțiune.
78 În Hotărârea Développement SA și Clemessy/Comisia, citată anterior, Curtea a respins de asemenea cererea de despăgubire întemeiată pe principiul răspunderii obiective, declarând că acest principiu, astfel cum este descris de către reclamante, presupune „că un particular suportă, în beneficiul interesului general, o obligație care în mod normal nu îi incumbă”, ceea ce însă nu era cazul în speță (punctul 33 din hotărâre).
79 În sfârșit, în Hotărârea De Boer Buizen/Consiliul și Comisia, citată anterior, Curtea, după ce a statuat că regimul instaurat de instituțiile comunitare pentru punerea în practică a aranjamentului dintre Comunitate și Statele Unite ale Americii privind schimburile de tuburi și țevi din oțel nu dădea naștere niciunei discriminări față de producătorii comunitari ai acestor produse în raport cu distribuitorii și că, prin urmare, nu erau întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii Comunității pentru un act nelegal, a adăugat, cu toate acestea, că lipsa unei astfel de discriminări între producătorii și distribuitorii comunitari ai produselor în cauză nu este de natură să excludă „o anumită răspundere” a instituțiilor în cazul în care se dovedea că unele întreprinderi, „ca o categorie, trebuiau să suporte o parte disproporționată a obligațiilor” care rezultau din punerea în practică a aranjamentului comercial respectiv. Potrivit Curții, într‑o astfel de ipoteză, „instituțiilor comunitare le incumbă sarcina de a remedia această situație” (punctele 16 și 17).
80 Din jurisprudența Curții menționată anterior rezultă că, în ipoteza în care principiul răspunderii Comunității pentru un act licit ar trebui recunoscut în dreptul comunitar, o astfel de răspundere nu poate fi angajată decât dacă prejudiciul invocat, care se presupune a fi „născut și actual”, afectează o categorie specială de operatori economici în mod disproporționat în raport cu alți operatori (prejudiciu special) și depășește limitele riscurilor economice inerente activităților din sectorul în cauză (prejudiciu neobișnuit), fără ca actul legislativ aflat la originea daunei invocate să fie justificat printr‑un interes economic general (Hotărârile De Boer Buizen/Consiliul și Comisia, Compagnie d’approvisionnement et grands moulins de Paris/Comisia și Biovilac/CEE, citate anterior).
81 În ceea ce privește caracterul special al prejudiciului invocat, în sensul că afectează o categorie specială de operatori economici într‑un mod disproporționat în raport cu alți operatori, Tribunalul subliniază, în primul rând, că adoptarea Legii nr. 57, căreia, în sensul argumentației reclamantei, ar trebui să îi fie asimilată orice altă măsură de retorsiune a autorităților irakiene care are aceleași efecte, avea ca obiect înghețarea „activelor” pe care întreprinderile stabilite în Comunitate le dețineau în Irak, precum și a „veniturilor” pe care aceste „active” le produceau. Din aceasta rezultă că nu doar creanțele reclamantei au fost afectate, ci și creanțele oricărei alte întreprinderi comunitare care, atunci când a fost aplicat embargoul împotriva Irakului prin Regulamentul nr. 2340/90, nu erau încă plătite. După cum a subliniat reclamanta în cadrul ședinței, creanțele pe care întreprinderile comunitare le dețineau față de Irak și care, ca urmare a instituirii embargoului comunitar împotriva acestei țări, au devenit nerecuperabile și au trebuit să fie acoperite prin garanții ale statului se ridicau, astfel, la 18 miliarde USD.
82 În aceste condiții, reclamanta nu poate fi considerată ca făcând parte dintr‑o categorie de operatori economici care sunt vătămați în interesele lor patrimoniale într‑un mod care i‑ar distinge de orice alt operator economic ale cărui creanțe ar fi devenit nerecuperabile din cauza instituirii embargoului comunitar. Prin urmare, reclamanta nu poate pretinde că a suferit un prejudiciu special sau că a făcut un sacrificiu deosebit. Trebuie adăugat că faptul că creanțele sale nu au putut fi acoperite prin garanții ale statului, pentru că acestea decurgeau din executarea unui contract încheiat înaintea punerii în practică în Germania a unui sistem de garanții împotriva riscurilor comerciale întâmpinate în țări precum Irakul, astfel cum a explicat reclamanta în răspunsurile sale scrise la întrebările Tribunalului și în cadrul ședinței, nu este de natură să o distingă de întreprinderile care au beneficiat efectiv de aceste garanții. Astfel, reclamanta nu a putut demonstra faptul că era singura întreprindere sau că aparținea unei categorii restrânse de operatori economici care nu au putut beneficia de acoperirea oferită de acest tip de asigurare.
83 În al doilea rând, în privința caracterului neobișnuit al prejudiciului invocat, în sensul că acesta depășește riscurile economice inerente activităților economice din sectorul în cauză, Tribunalul consideră că, în speță, aceste limite nu au fost depășite. Astfel, nu se contestă faptul că Irakul, din cauza angajării sale în operațiuni de război cu Iranul, cu mult înaintea invadării Kuweitului la 2 august 1990, era deja considerat, astfel cum au susținut pârâtele fără a fi contrazise de reclamantă, o „țară cu un risc ridicat”. În aceste condiții, riscurile economice și comerciale care decurg dintr‑o eventuală implicare a Irakului în noi operațiuni de război cu țările vecine și din întreruperea plății datoriilor sale pentru motive care țin de politica sa externă constituiau riscuri previzibile, inerente oricărei activități de prestare de servicii în Irak. Faptul că Irakul reușea, după cum susținea reclamanta, să își plătească creanțele, chiar și cu o întârziere considerabilă, nu putea însemna că riscurile menționate anterior dispăruseră.
84 Această concluzie este, pe de altă parte, confirmată de o scrisoare din 28 noiembrie 1995, adresată Comisiei de către Ministerul Federal al Finanțelor, din care reiese că sistemul de garanții instaurat în Germania între 1980 și 1990 pentru garantarea creanțelor care decurg din exporturile germane către Irak a fost în mai multe rânduri suspendat tocmai din cauza deteriorării situației politice din Irak.
85 Din aceasta rezultă că riscurile pe care le prezenta prestarea de servicii de către reclamantă în Irak făceau parte dintre riscurile inerente activităților din sectorul în cauză.
86 În sfârșit și în orice caz, trebuie să se sublinieze, pe de o parte, că Regulamentul nr. 2340/90, chiar presupunând, după cum susține reclamanta, că este la originea prejudiciului invocat, constituie, astfel cum tocmai s‑a arătat (a se vedea punctul 74 de mai sus), punerea în practică în Comunitate a obligației ce le incumbă statelor sale membre în calitate de membre ale ONU de a conferi efect, prin intermediul unui act comunitar, Rezoluției nr. 661 (1990) a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, care a decretat un embargo comercial împotriva Irakului. Pe de altă parte, este necesar să se sublinieze că, astfel cum reiese în special din Rezoluția nr. 661 (1990), embargoul comercial împotriva Irakului a fost hotărât în cadrul „menținerii păcii și securității internaționale” și pe baza „dreptului inerent de autoapărare individuală sau colectivă ca răspuns la atacul armat al Irakului împotriva Kuweitului, consacrat la articolul 51 din Carta [Organizației Națiunilor Unite]”.
87 Or, astfel cum a apreciat Curtea în Hotărârea din 30 iulie 1996, Bosphorus (C‑84/95, Rec., p. I‑3953), deși este adevărat că o reglementare care vizează, prin instituirea unui embargo comercial împotriva unei țări terțe, menținerea păcii și a securității internaționale, implică, prin definiție, efecte care afectează libera exercitare a activităților economice, cauzând astfel prejudicii părților care nu sunt responsabile în niciun mod pentru situația care a dus la adoptarea măsurilor sancționatorii, nu este mai puțin adevărat că importanța obiectivelor urmărite de o astfel de reglementare este, cu toate acestea, de natură să justifice consecințele negative, chiar considerabile, pentru anumiți operatori.
88 Prin urmare, având în vedere un obiectiv de interes general fundamental pentru comunitatea internațională precum cel constând în a pune capăt invadării și ocupării Kuweitului de către Irak și în a menține pacea și securitatea internaționale în regiune, prejudiciul invocat de către reclamantă, chiar dacă trebuia calificat ca fiind considerabil, în sensul Hotărârii Bosphorus, citată anterior, nu poate angaja, în speță, răspunderea Comunității (a se vedea de asemenea Hotărârea Compagnie d’approvisionnement et grands moulins de Paris/Comisia, citată anterior, punctul 46, și concluziile avocatului general Mayras prezentate în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, Rec., p. 417, 425 și 426).
89 Rezultă din tot ceea ce precedă că cererea de despăgubire a reclamantei, întemeiată pe principiul răspunderii Comunității pentru un act licit, nu este întemeiată și, în consecință, trebuie să fie respinsă.
Cu privire la cererea subsidiară de despăgubire pentru pretinsul prejudiciu suferit ca urmare a unui act ilicit
Argumentele părților
Cu privire la nelegalitatea Regulamentului nr. 2340/90
90 Reclamanta arată că înțelege să invoce, în subsidiar, angajarea răspunderii Comunității pentru un act ilicit, în cazul în care Tribunalul ar considera că ar avea dreptul nu la o despăgubire corespunzătoare valorii de piață a creanțelor sale, ci la stabilirea de către legiuitorul comunitar a unei despăgubiri forfetare pentru prejudiciul suferit. Reclamanta susține în această privință că, în măsura în care, adoptând Regulamentul nr. 2340/90, legiuitorul comunitar nu a prevăzut un mecanism de despăgubire a operatorilor economici ale căror creanțe față de Irak urmau să devină nerecuperabile din cauza instituirii embargoului împotriva acestei țări, condiția cerută pentru ca răspunderea Comunității să fie angajată, și anume existența unui act nelegal, ar fi, în speță, îndeplinită, această nelegalitate constând tocmai în încălcarea obligației de despăgubire sau de prevedere a despăgubirii victimelor atingerilor obiective aduse drepturilor patrimoniale, care constituie un principiu general de drept. Conform reclamantei, Consiliul și Comisia și‑ar fi încălcat, în speță, obligația de a‑și exercita puterea de apreciere în materie pentru a stabili o despăgubire de 100 %, de 50 % sau într‑un alt procent, comițând, în acest mod, o eroare de apreciere, după cum ar fi constatat, de altfel, Tribunalul în Hotărârea Carvel și Guardian Newspapers/Consiliul, citată anterior.
91 Consiliul consideră că pretinsa omisiune nelegală a legiuitorului comunitar de a prevedea, cu ocazia adoptării Regulamentului nr. 2340/90, un mecanism de despăgubire a operatorilor economici afectați de măsurile de embargo împotriva Irakului ridică, în esență, aceeași problemă de fond ca și cererea de despăgubire a reclamantei ca urmare a unei atingeri licite aduse drepturilor sale patrimoniale echivalentă cu o expropriere. În cele două cazuri s‑ar pune problema dacă încălcarea dreptului de proprietate, invocată de reclamantă, constituie o încălcare a unei norme superioare de drept care angajează răspunderea Comunității în temeiul articolului 215 al doilea paragraf din tratat. Consiliul consideră că răspunsul la această întrebare este negativ.
92 Potrivit Consiliului, deoarece Regulamentul nr. 2340/90 este un act normativ cu caracter economic, răspunderea Comunității nu ar trebui angajată decât în cazul unei încălcări suficient de grave a unei norme superioare de drept care protejează particularii, ceea ce nu ar fi totuși cazul în speță. Consiliul amintește că, potrivit jurisprudenței, exercitarea dreptului de proprietate poate fi supusă unor limitări, cu condiția ca acestea să se înscrie în obiectivele Comunității și să nu constituie o intervenție disproporționată și de netolerat care să aducă atingere înseși substanței drepturilor garantate (Hotărârea Curții din 11 iulie 1989, Schräder HS Kraftfutter, 265/87, Rec., p. 2237). Or, chiar dacă creanțele reclamantei față de autoritățile irakiene ar fi devenit definitiv nerecuperabile, prejudiciul pe care reclamanta l‑ar fi suferit nu ar constitui o atingere disproporționată și gravă adusă substanței dreptului său de proprietate.
93 În plus, potrivit Consiliului, în cazul unui prejudiciu de natură economică, răspunderea extracontractuală a Comunității nu poate să fie angajată decât dacă, pe de o parte, instituția în cauză, fără a invoca un interes economic public superior, a omis complet să ia în considerare situația deosebită a unei categorii distincte de operatori economici (Hotărârea Curții din 19 mai 1992, Mulder și alții/Consiliul, C‑104/89 și C‑37/90, Rec., p. I‑3061) și, pe de altă parte, prejudiciul invocat depășește limitele riscurilor economice inerente activităților din sectorul economic în cauză. Or, în speță, reclamanta ar fi fost vătămată în interesele sale comerciale în același mod ca oricare alt operator economic deținător de creanțe față de Irak sau față de o societate stabilită în această țară. În plus, ar fi cert faptul că Irakul se afla în acea perioadă într‑o asemenea situație financiară încât nerecuperarea creanțelor născute din tranzacțiile cu această țară făcea parte dintre riscurile inerente activităților comerciale respective. În sfârșit, în ceea ce privește domeniul politicii economice a Comunității, particularii ar trebui, în limite rezonabile, să suporte consecințele prejudiciabile pe care un act normativ le poate avea asupra intereselor lor economice fără să le fie recunoscut un drept la despăgubire (Hotărârea Curții din 25 mai 1978, Bayerische HNL și alții/Consiliul și Comisia, 83/76 și 94/76, 4/77, 15/77 și 40/77, Rec., p. 1209, punctul 6, și Hotărârea Tribunalului din 14 septembrie 1995, Antillean Rice Mills și alții/Comisia, T‑480/93 și T‑483/93, Rec., p. II‑2305).
94 Comisia susține că temeinicia argumentelor reclamantei întemeiate pe caracterul pretins ilicit al Regulamentului nr. 2340/90 depinde de existența dreptului la despăgubire pe care aceasta îl invocă în cadrul cererii sale principale, astfel încât inexistența unui astfel de drept atrage după sine, în mod necesar, respingerea cererii sale subsidiare de daune interese.
Cu privire la legătura de cauzalitate și la prejudiciul suferit
95 Reclamanta, Consiliul și Comisia prezintă aceleași motive și argumente privind prejudiciul invocat și existența unei legături de cauzalitate între acest prejudiciu și Regulamentul nr. 2340/90 ca și în cadrul cererii principale de despăgubire ca urmare a unui act licit (a se vedea punctele 42-57 și 58-63 de mai sus).
Aprecierea Tribunalului
96 Tribunalul arată cu titlu preliminar că, astfel cum a subliniat reclamanta în replica sa și în cadrul ședinței din 19 iunie 1997, cererea sa subsidiară de despăgubire este formulată doar pentru cazul în care Tribunalul nu ar recunoaște unor operatori economici, precum reclamanta, ale căror creanțe ar fi devenit nerecuperabile din cauza instituirii embargoului comercial împotriva Irakului, decât un drept de despăgubire forfetară, iar nu un drept la o despăgubire corespunzătoare valorii de piață a creanțelor sale (a se vedea punctul 90 de mai sus), care face obiectul cererii sale principale de despăgubire ca urmare a unui act licit.
97 În cadrul acestei cereri subsidiare, reclamanta susține în special că condițiile cerute pentru angajarea răspunderii Comunității ca urmare a caracterului nelegal al Regulamentului nr. 2340/90 sunt, în speță, îndeplinite ca urmare a faptului că legiuitorul comunitar ar fi omis, la momentul adoptării acestui regulament, să își exercite puterea de apreciere de care dispunea pentru a prevedea despăgubirea prejudiciului pe care operatorii economici urmau să îl înregistreze din cauza instituirii embargoului comercial împotriva Irakului.
98 Tribunalul consideră că această cerere subsidiară de despăgubire a reclamantei, formulată în termenii menționați anterior, presupune, astfel cum au subliniat, pe de altă parte, pârâtele, existența în privința sa a unui drept la despăgubire, astfel cum aceasta îl revendică în principal în cadrul cererii sale de despăgubire ca urmare a unui act licit.
99 Or, din examinarea cererii principale a reclamantei rezultă că nu i se poate recunoaște vreun drept la despăgubire, din moment ce nu a reușit să demonstreze în special faptul că a suferit un prejudiciu real și cert. În aceste împrejurări, oricare ar fi pertinența distincției stabilite de către reclamantă între un drept eventual la o despăgubire corespunzătoare valorii de piață a creanțelor sale și un drept eventual la o despăgubire forfetară, pe de o parte, și în măsura în care cele două cereri vizează despăgubirea unuia și aceluiași prejudiciu, pe de altă parte, cererea sa subsidiară trebuie de asemenea să fie respinsă. În aceste condiții, în lipsa unui drept la despăgubire, reclamanta nu poate invoca faptul că legiuitorul comunitar a omis să își exercite puterea de apreciere pentru a adopta măsuri de despăgubire în favoarea întreprinderilor aflate în aceeași situație ca și reclamanta. În ceea ce privește Hotărârea Carvel și Guardian Newspapers/Consiliul, citată anterior (punctul 78), menționată în această privință de către reclamantă, Tribunalul consideră că este lipsită de pertinență deoarece, în această cauză, contrar cazului din prezenta speță, o dispoziție a dreptului derivat comunitar invita într‑adevăr Consiliul să își exercite puterea de apreciere referitoare la aspectul dacă trebuia sau nu trebuia să admită cererile în cadrul competențelor acestuia în materia accesului la documentele sale.
100 Prin urmare cererea subsidiară de despăgubire a reclamantei pentru prejudiciul suferit ca urmare a unui act ilicit trebuie de asemenea să fie respinsă.
101 Rezultă din tot ceea ce precedă că acțiunea trebuie respinsă în ansamblul său.
Cu privire la cheltuielile de judecată
102 Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor pârâtelor.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a doua)
declară și hotărăște:
1) Respinge acțiunea.
2) Obligă reclamanta la plata cheltuielilor de judecată.
Bellamy | Kalogeropoulos | Tiili |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 28 aprilie 1998.
H. Jung | | A. Kalogeropoulos |