CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
YVES BOT
prezentate la 24 ianuarie 2019(1)
Cauza C‑720/17
Mohammed Bilali
împotriva
Bundesamt für Fremdenwesen und Asyl
[cerere de decizie preliminară formulată de Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă, Austria)]
„Trimitere preliminară – Spațiu de libertate, securitate și justiție – Directiva 2011/95/UE – Standarde referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională – Protecție subsidiară – Articolul 19 – Revocarea statutului conferit prin protecție subsidiară – Întinderea motivării – Legislație națională care prevede revocarea statutului ca urmare a unei erori a administrației cu privire la împrejurările de fapt – Admisibilitate – Anularea actului de acordare a statutului conferit prin protecție subsidiară – Autonomia procedurală a statelor membre – Principiile efectivității și echivalenței”
I. Introducere
1. O autoritate națională competentă se poate întemeia pe dispozițiile prevăzute la articolul 19 din Directiva 2011/95/UE(2) pentru a proceda la revocarea statutului conferit prin protecție subsidiară unui apatrid ca urmare a unei aprecieri eronate a nevoilor de protecție internațională de care este singura responsabilă?
2. Acesta este în esență obiectul întrebării preliminare adresate de Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă, Austria).
3. Această întrebare este adresată în cadrul unui litigiu între domnul Mohammed Bilali, care se prezintă ca apatrid, pe de o parte, și Bundesamt für Fremdenwesen und Asyl (Oficiul Federal pentru Dreptul Străinilor și Dreptul de Azil, Austria, denumit în continuare „Oficiul”), pe de altă parte, în legătură cu decizia adoptată de acesta din urmă de a revoca din oficiu statutul care i‑a fost conferit domnului Bilali prin protecție subsidiară ca urmare a stabilirii incorecte a țării sale de origine.
4. Întrebarea respectivă este inedită și răspunsul pe care Curtea îl va oferi va pune capăt unei incertitudini existente în cadrul practicilor naționale pe care ultimul raport publicat de Biroul European de Sprijin pentru Azil(3) o scoate foarte bine în evidență(4).
5. Examinarea întrebării adresate va necesita, într‑o primă etapă, analizarea sensului și a domeniului de aplicare ale dispozițiilor prevăzute la articolul 19 din Directiva 2011/95, care enumeră în mod exhaustiv motivele pentru care statele membre au posibilitatea sau obligația de a revoca statutul conferit prin protecție subsidiară. La finalul acestei examinări, vom concluziona că articolul respectiv se opune revocării acestui statut într‑o situație precum cea în discuție, în care, din cauza unei erori săvârșite de autoritatea națională competentă, persoana în cauză a beneficiat în mod eronat de o astfel de protecție.
6. Examinarea întrebării adresate va necesita, într‑o a doua etapă, clarificarea obiectului și a naturii deciziei pe care autoritatea națională competentă trebuie să o adopte în aceste împrejurări.
7. În această privință, vom arăta că, într‑o situație precum cea în discuție, în care decizia de acordare a statutului conferit prin protecție subsidiară a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept și în special a criteriilor de eligibilitate impuse și în care această încălcare a avut o incidență determinantă asupra rezultatului examinării cererii de protecție internațională, este necesară anularea statutului conferit prin protecție subsidiară. Astfel, această soluție prezintă dublul avantaj de a nu trebui să se interpreteze în mod extensiv dispozițiile foarte stricte ale Convenției privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951, astfel cum a fost completată prin Protocolul privind statutul refugiaților din 31 ianuarie 1967(5), asigurându‑se în același timp maximul de garanții procedurale și deplina respectare a echității datorate unei persoane care nu are nicio răspundere în privința erorii săvârșite de administrație. Soluția se impune de asemenea dacă se dorește asigurarea integrității sistemului european comun de azil, orice recunoaștere eronată trebuind a fi corectată pentru a garanta că protecția internațională este acordată numai persoanelor care au într‑adevăr nevoie de aceasta.
8. Întrucât dreptul Uniunii nu prevede nicio dispoziție specială în ceea ce privește normele și modalitățile procedurale aplicabile anulării statutului conferit prin protecție subsidiară ca urmare a unei erori săvârșite de administrație, vom explica că aceste norme sunt reglementate, în temeiul principiului autonomiei procedurale a statelor membre, de ordinea juridică națională, sub rezerva însă a respectării principiilor echivalenței și efectivității.
II. Cadrul juridic
A. Dreptul Uniunii
1. Directiva 2011/95
9. Dispozițiile care fac parte din capitolul V din Directiva 2011/95, intitulat „Condiții pentru obținerea de protecție subsidiară”, precum și cele prevăzute în capitolul VI din aceasta, intitulat „Statutul conferit prin protecție subsidiară”, sunt structurate astfel încât să se garanteze că numai persoanele care îndeplinesc condițiile de fond impuse în mod specific beneficiază de statutul conferit prin protecția internațională și de drepturile asociate acestuia.
10. Capitolul V din Directiva 2011/95 cuprinde articolele 15-17. În timp ce articolul 15 din această directivă definește „[v]ătămările grave”, articolul 16 cuprinde o clauză denumită „Încetarea”, care prevede:
„(1) Un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid încetează să mai fie eligibil pentru obținerea de protecție subsidiară atunci când circumstanțele care au justificat acordarea unei astfel de protecții încetează să existe sau au evoluat astfel încât protecția nu mai este necesară.
(2) În sensul punerii în aplicare a alineatului (1), statele membre țin seama de schimbarea circumstanțelor, stabilind dacă aceasta este suficient de semnificativă și nu este provizorie pentru ca persoana eligibilă pentru obținerea de protecție subsidiară să nu mai fie supusă unui risc real de a suferi vătămări grave.
[…]”
11. Articolul 17 din Directiva 2011/95 prevede, la rândul său, o clauză de „[e]xcludere”. Acesta are următorul cuprins:
„(1) Un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid este exclus din categoria persoanelor eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară în cazul în care există motive întemeiate pentru a crede că:
(a) a comis o infracțiune împotriva păcii, o crimă de război sau o crimă împotriva umanității în sensul instrumentelor internaționale elaborate pentru a prevedea dispoziții privind astfel de infracțiuni;
(b) a comis o infracțiune gravă de drept comun;
(c) s‑a făcut vinovat de acte contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite prevăzute de preambul și la articolele 1 și 2 din Carta Organizației Națiunilor Unite;
(d) reprezintă un pericol pentru societatea sau pentru siguranța statului membru în care se află.
(2) Alineatul (1) se aplică persoanelor care instigă sau participă în orice fel la infracțiunile sau actele prevăzute de respectivul alineat.
(3) Statele membre pot exclude orice resortisant al unei țări terțe sau orice apatrid din categoria persoanelor eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară în cazul în care, înaintea admiterii în statul membru în cauză, a comis una sau mai multe infracțiuni care nu intră în domeniul de aplicare a alineatului (1) și care ar fi pasibile de pedeapsa cu închisoarea, în cazul în care ar fi fost comise în respectivul stat membru și în cazul în care nu a părăsit țara de origine decât în scopul sustragerii de la pedepsele rezultate în urma respectivelor infracțiuni.”
12. În cadrul capitolului VI din această directivă, articolul 18 stabilește condițiile de „[acordare a] statutului conferit prin protecție subsidiară”. Acesta prevede:
„Statele membre acordă statutul conferit prin protecție subsidiară unui resortisant al unei țări terțe sau unui apatrid eligibil pentru obținerea de protecție subsidiară în conformitate cu capitolele II și V.”
13. În schimb, articolul 19 din Directiva 2011/95, a cărui interpretare este solicitată în prezenta cauză, stabilește condițiile în care statele membre trebuie să revoce statutul respectiv, să dispună încetarea sa ori să refuze reînnoirea sa. Acesta are următorul cuprins:
„(1) În ceea ce privește cererile de protecție internațională depuse după intrarea în vigoare a Directivei 2004/83/CE[(6)], statele membre revocă statutul conferit prin protecție subsidiară acordat de o autoritate guvernamentală, administrativă, judiciară sau cvasijudiciară unui resortisant al unei țări terțe sau unui apatrid, dispun încetarea sau refuză reînnoirea acestuia atunci când persoana în cauză a încetat să mai fie eligibilă pentru obținerea de protecție subsidiară în temeiul articolului 16.
(2) Statele membre pot revoca statutul de refugiat acordat de o autoritate guvernamentală, administrativă, judiciară sau cvasijudiciară unui resortisant al unei țări terțe sau unui apatrid, dispune încetarea sau refuză reînnoirea acestuia atunci când se dovedește, după acordarea statutului conferit prin protecție subsidiară, că persoana în cauză ar fi trebuit să fie exclusă din categoria persoanelor eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară în temeiul articolului 17 alineatul (3).
(3) Statele membre revocă statutul conferit prin protecție subsidiară oricărui resortisant al unei țări terțe sau oricărui apatrid, dispun încetarea sau refuză reînnoirea acestuia în cazul în care:
(a) după acordarea acestui statut, se dovedește că persoana în cauză este sau ar fi trebuit să fie exclusă din categoria persoanelor eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară în temeiul articolului 17 alineatele (1) și (2);
(b) alterarea sau omiterea anumitor fapte, inclusiv utilizarea unor documente false, a jucat un rol hotărâtor în luarea deciziei de acordare a statutului conferit prin protecție subsidiară.
(4) Fără să aducă atingere obligației oricărui resortisant al unei țări terțe sau a unui apatrid, în temeiul articolului 4 alineatul (1), de a declara toate faptele relevante și de a furniza toate documentele justificative de care dispune, statul membru care a acordat statutul conferit prin protecție subsidiară demonstrează, de la caz la caz, că respectiva persoană a încetat să mai facă parte sau nu face parte din categoria persoanelor eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară în temeiul alineatelor (1), (2) și (3) din prezentul articol.”
2. Directiva 2013/32/UE
14. În temeiul articolului 1, Directiva 2013/32/UE(7) stabilește normele de procedură comune aplicabile în cazul acordării și retragerii, în conformitate cu Directiva 2011/95, a protecției internaționale.
15. Articolul 2 litera (o) din Directiva 2013/32 prevede:
„În sensul prezentei directive:
[…]
(o) «retragerea protecției internaționale» înseamnă decizia prin care o autoritate competentă revocă, pune capăt sau refuză să reînnoiască statutul de refugiat sau de protecție subsidiară al unei persoane în conformitate cu Directiva [2011/95];”
16. În capitolul IV, intitulat „Proceduri de retragere a protecției internaționale, articolul 44 din Directiva 2013/32 are următorul cuprins:
„Statele membre se asigură că examinarea în vederea retragerii protecției internaționale unei anumite persoane poate începe atunci când apar elemente sau date noi care indică existența unor motive pentru reexaminarea validității protecției sale internaționale.”
17. Articolul 45 din această directivă prevede garanțiile de care beneficiază persoana vizată în cazul în care autoritatea națională competentă intenționează să retragă, în conformitate cu articolele 14 și 19 din Directiva 2011/95, protecția internațională care i‑a fost acordată.
B. Dreptul austriac
18. Articolul 8 din Bundesgesetz über die Gewährung von Asyl (Legea federală privind acordarea azilului)(8) din 16 august 2005 prevede:
„(1) Statutul de beneficiar al protecției subsidiare se acordă străinului
1. care a prezentat în Austria o cerere de protecție internațională, dacă cererea a fost respinsă în privința acordării statutului de beneficiar al dreptului de azil […]
[…]
(6) În cazul în care nu se poate stabili țara de origine a solicitantului de azil, cererea de protecție internațională trebuie respinsă în privința statutului de beneficiar al protecției subsidiare. În acest caz trebuie adoptată o decizie de returnare, dacă aceasta nu este ilicită în temeiul articolului 9 alineatele (1) și (2) [din Bundesgesetz, mit dem die allgemeinen Bestimmungen über das Verfahren vor dem Bundesamt für Fremdenwesen und Asyl zur Gewährung von internationalem Schutz, Erteilung von Aufenthaltstiteln aus berücksichtigungswürdigen Gründen, Abschiebung, Duldung und zur Erlassung von aufenthaltsbeendenden Maßnahmen sowie zur Ausstellung von österreichischen Dokumenten für Fremde geregelt werden (Legea de procedură privind [Oficiul])(9) din 16 august 2012].
[…]”
19. Articolul 9 din AsylG 2005 prevede:
„(1) Prin decizie adoptată din oficiu, străinului trebuie să i se revoce statutul de beneficiar al protecției subsidiare dacă
1. nu sunt sau nu mai sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea statutului de beneficiar al protecției subsidiare [articolul 8 alineatul (1)];
[…]
(2) Dacă statutul de beneficiar al protecției subsidiare nu poate fi revocat pentru unul din motivele prevăzute la alineatul (1), revocarea poate avea loc și atunci când:
1. există unul dintre motivele menționate la articolul 1 din secțiunea F din [Convenția de la Geneva];
2. străinul prezintă pericol public sau pericol pentru securitatea Republicii Austria sau
3. străinul a fost condamnat prin hotărâre definitivă de către o instanță națională pentru săvârșirea unei infracțiuni […]
[…]”
III. Situația de fapt din litigiul principal și întrebarea preliminară
20. Domnul Bilali, care se prezintă ca fiind apatrid, a depus o cerere de protecție internațională la Oficiu la 27 octombrie 2009.
21. Întrucât țara de origine a acestuia era Algeria, Oficiul a respins cererea menționată printr‑o decizie din 15 martie 2010, dispunând în plus îndepărtarea persoanei în cauză către țara respectivă. Prin hotărârea din 8 aprilie 2010, Asylgerichtshof (Curtea în materie de azil, Austria) a anulat decizia de respingere a cererii de protecție internațională și a trimis cauza Oficiului în vederea unei noi examinări.
22. Printr‑o decizie din 27 octombrie 2010, Oficiul a respins cererea persoanei vizate de acordare a statutului de refugiat, dar i‑a acordat totuși acesteia beneficiul statutului conferit prin protecție subsidiară. Din decizia respectivă reiese că identitatea acestuia nu a fost stabilită și că acesta este „probabil cetățean algerian”.
23. Persoana vizată a formulat o acțiune împotriva deciziei de respingere a cererii sale de acordare a statutului de refugiat. Decizia prin care i s‑a acordat statutul conferit prin protecție subsidiară a devenit între timp definitivă.
24. Prin hotărârea din 16 iulie 2012, Asylgerichtshof (Curtea în materie de azil) a anulat din nou decizia de respingere a cererii sale de acordare a statutului de refugiat, pentru motivul că, în special în ceea ce privește țara de origine a persoanei vizate, au fost formulate doar presupuneri. Aceasta a retrimis cauza la Oficiu în vederea unei noi examinări.
25. În cadrul acestei noi examinări și în urma răspunsurilor formulate de Staatendokumentation (Serviciul de Informații privind Țările de Origine, Austria), Oficiul a constatat că persoana vizată era în măsură să se prevaleze nu de cetățenia algeriană, ci, având în vedere legăturile sale de filiație, de cetățeniile marocană și mauritană.
26. În consecință, prin decizia din 24 octombrie 2012(10), Oficiul a respins cererea persoanei vizate de acordare a statutului de refugiat. De asemenea, după ce a constatat că „nu au fost îndeplinite în niciun moment condițiile pentru acordarea protecției subsidiare”, iar acestea s‑au întemeiat pe „prezumția eronată” potrivit căreia Algeria era țara de origine a persoanei în cauză, Oficiul a revocat din oficiu statutul conferit prin protecție subsidiară care îi fusese acordat la 27 octombrie 2010 și i‑a retras persoanei în cauză permisul de ședere cu durată determinată care îi fusese acordat în temeiul statutului respectiv. În cele din urmă, Oficiul a respins cererea formulată de persoana în cauză de acordare a statutului conferit prin protecție subsidiară cu privire la Maroc ca țară de origine și a dispus îndepărtarea acesteia din urmă către țara respectivă.
27. Persoana în cauză a introdus o acțiune în fața Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal, Austria), care a avut ca rezultat simpla anulare a deciziei prin care s‑a dispus îndepărtarea sa.
28. În acest context, persoana în cauză a introdus un recurs extraordinar în fața Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă).
29. Aceasta are îndoieli cu privire la interpretarea articolului 19 din Directiva 2011/95, care prevede situațiile în care statutul conferit prin protecție subsidiară poate fi revocat.
30. Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă) a hotărât, prin urmare, să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Dispozițiile dreptului Uniunii, în special articolul 19 alineatul (3) din Directiva [2011/95], se opun unei reglementări dintr‑un stat membru […] potrivit căreia se poate dispune revocarea statutului de persoană care beneficiază de protecție subsidiară chiar dacă nu s‑au modificat împrejurările de fapt relevante pentru acordarea acestui statut, ci numai informațiile pe care le deținea autoritatea cu privire la aceste împrejurări de fapt, fără ca alterarea sau omiterea anumitor fapte de către resortisantul țării terțe sau de către apatrid să fi jucat un rol hotărâtor în luarea deciziei de acordare a statutului [respectiv] […]?”
31. Reclamantul, guvernele austriac, maghiar, neerlandez, polonez și al Regatului Unit, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise.
IV. Observații introductive
32. Înainte de a proceda la examinarea întrebării pe care instanța de trimitere o adresează Curții, este esențial să se clarifice formularea acesteia și în special să se precizeze normele de drept vizate și motivul pe care se întemeiază decizia în litigiu. Acest motiv are în mod efectiv consecințe cu privire la natura acestei decizii și cu privire la aplicabilitatea Directivei 2011/95.
33. În primul rând, în ceea ce privește normele de drept a căror interpretare este solicitată în prezenta cauză, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la condițiile în care un stat membru poate revoca statutul conferit prin protecție subsidiară în raport cu „dispozițiile de drept al Uniunii” și în special cu articolul 19 alineatul (3) din Directiva 2011/95. Ținând seama de termenii deciziei de trimitere, înțelegem că Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă) se referă în special la dispozițiile prevăzute la articolul 19 alineatul (3) litera (b) din această directivă, care prevede revocarea statutului conferit prin protecție subsidiară ca urmare a comportamentului fraudulos al persoanei în cauză. În această privință, instanța de trimitere consideră că ipoteza avută în vedere de această dispoziție nu acoperă, a priori, situația în care revocarea statutului conferit prin protecție subsidiară este pronunțată ca urmare a obținerii unor noi rezultate în urma cercetărilor, dar în absența unei fraude săvârșite de persoana în cauză.
34. De asemenea, din lectura deciziei de trimitere constatăm că instanța de trimitere urmărește de asemenea și mai ales să obțină o interpretare a articolului 19 alineatul (1) din Directiva 2011/95, care prevede revocarea statutului respectiv ca urmare a punerii în aplicare a clauzei de încetare prevăzute la articolul 16 din această directivă. Astfel, aceasta se întreabă dacă ipoteza prevăzută la articolul 19 alineatul (1) din directiva menționată nu poate acoperi situația în care persoana în cauză încetează să mai fie o persoană eligibilă pentru obținerea de protecție subsidiară ca urmare a unei „modificări a stadiului cunoștințelor deținute de autorități cu privire la împrejurările de fapt”.
35. În al doilea rând, în ceea ce privește motivul pe care se întemeiază decizia în litigiu, deși din cuprinsul întrebării adresate reiese că statutul conferit persoanei în cauză a fost revocat ca urmare a unei modificări care afecta „stadiul cunoștințelor” Oficiului, reiese în realitate foarte clar din decizia de trimitere, precum și din înscrisurile care figurează în dosarul național de care dispune Curtea că această modificare rezultă nu din elemente sau fapte noi, ci ca urmare a unor măsuri de investigare mai aprofundate pe care Oficiul le‑a întreprins pentru a remedia deficiențele din cadrul primei sale examinări și pentru a corecta „eroarea” și „prezumția eronată” pe care a formulat‑o cu privire la țara de origine a persoanei în cauză(11).
36. Astfel, din decizia de trimitere reiese că Oficiul nu a reușit să stabilească în mod corect cetățenia persoanei vizate ca urmare a unor investigații insuficiente sau inadecvate la care a recurs, faptele fiind, așadar, cunoscute numai după adoptarea deciziei. Astfel cum arată instanța de trimitere, „nu au fost îndeplinite în niciun moment condițiile pentru acordarea protecției subsidiare”(12). Prin urmare, este cert în prezenta cauză că, încă de la începutul procedurii, Oficiul nu ar fi trebuit să acorde beneficiul acestui statut persoanei în cauză, întrucât, ținând seama de țara sa de origine, nu era eligibilă pentru respectiva protecție internațională.
37. Prin urmare, având în vedere aceste elemente, considerăm că întrebarea pe care instanța de trimitere o adresează Curții urmărește în esență să se stabilească dacă dreptul Uniunii și în special articolul 19 alineatul (1) și alineatul (3) litera (b) din Directiva 2011/95 trebuie interpretate în sensul că un stat membru poate revoca statutul conferit prin protecție subsidiară atunci când autoritatea națională competentă a săvârșit o eroare care îi este imputabilă cu privire la împrejurările care au justificat acordarea acestei protecții.
V. Analiză
38. Răspunsul la întrebarea adresată se structurează, în opinia noastră, în două părți. În primul rând, trebuie să expunem motivele pentru care articolul 19 din Directiva 2011/95 se opune, ținând seama de sensul și de domeniul de aplicare ale acestuia, revocării statutului conferit prin protecție subsidiară ca urmare a unei erori de apreciere săvârșite de autoritatea națională competentă cu privire la împrejurările care au justificat acordarea protecției respective. În al doilea rând, trebuie examinată natura deciziei care urmează să fie adoptată într‑o situație ca aceea în discuție, precum și regimul juridic aplicabil acesteia.
A. Domeniul de aplicare al procedurii de revocare prevăzute la articolul 19 din Directiva 2011/95
39. Sistemul european comun de azil se bazează pe un ansamblu complet de norme armonizate la nivelul Uniunii. În conformitate cu articolul 78 alineatul (1) TFUE și cu articolul 18 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, acest sistem este întemeiat pe aplicarea integrală și globală a Convenției de la Geneva, care constituie „elementul‑cheie” al sistemului juridic internațional de protecție a refugiaților(13).
40. Directiva 2011/95 are astfel scopul de a ajuta autoritățile naționale competente să aplice această convenție întemeindu‑se pe noțiuni și pe criterii comune pentru acordarea și pentru retragerea protecției internaționale(14).
41. Potrivit unei jurisprudențe constante, dispozițiile Directivei 2011/95 trebuie, prin urmare, să fie interpretate nu numai în lumina structurii generale și a scopului acestei directive, ci și cu respectarea Convenției de la Geneva(15), consultările cu Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați(16) reprezentând în acest caz o sursă de indicații utile(17).
42. Normele referitoare la retragerea protecției internaționale prevăzute în cadrul sistemului european comun de azil se bazează astfel și în primul rând pe principiile enunțate în Convenția de la Geneva cu privire la încetarea și la excluderea de la beneficiul protecției internaționale. Întrucât Convenția de la Geneva nu stabilește mecanismele procedurale care permit retragerea acestei protecții, normele respective se bazează, în al doilea rând, pe proceduri a căror natură este precizată la articolele 14 și 19 din Directiva 2011/95 și ale căror modalități intră în domeniul de aplicare al articolelor 44 și 45 din Directiva 2013/32.
1. Motivele pe care se întemeiază retragerea protecției internaționale
43. Articolul 19 din Directiva 2011/95 stabilește mecanismele procedurale care permit garantarea, cu respectarea Convenției de la Geneva, a retragerii(18) statutului conferit prin protecție subsidiară. Acest articol enumeră astfel în mod exhaustiv motivele pentru care statele membre au posibilitatea sau obligația de a revoca, de a dispune încetarea sau de a nu reînnoi acest statut.
44. Aceste motive decurg, pe de o parte, din clauzele de încetare prevăzute la articolul 1 secțiunea C din Convenția de la Geneva și, pe de altă parte, din clauzele de excludere prevăzute la articolul 1 secțiunile D-F din această convenție.
45. În conformitate cu orientările UNHCR, aceste clauze sunt enumerate în mod exhaustiv și sunt de strictă interpretare, dat fiind că încetarea și excluderea calității de beneficiar al protecției internaționale pun capăt acestei protecții și drepturilor conexe acesteia. Astfel, cu excepția celor expres prevăzute la articolul 1 secțiunile C-F din Convenția de la Geneva, nicio clauză nu poate fi invocată pentru a justifica faptul că protecția internațională nu mai este necesară(19).
46. Legiuitorul Uniunii a transpus clauzele respective în dreptul Uniunii la articolele 11 și 12 din Directiva 2011/95, care prevăd motivele de încetare și, respectiv, de excludere a calității de refugiat.
47. În măsura în care dreptul Uniunii prevede o formă subsidiară de protecție internațională, legiuitorul Uniunii a prevăzut de asemenea, la articolele 16 și 17 din Directiva 2011/95, motive de încetare și de excludere a calității conferite prin protecție subsidiară, similare motivelor menționate la articolul 11 alineatul (1) literele (e) și (f) și alineatul (2), precum și la articolul 12 alineatele (2) și (3) din această directivă.
48. Întrucât legiuitorul Uniunii urmărește să asigure coerența și uniformitatea între cele două forme de protecție internațională(20), interpretarea motivelor pe care se întemeiază retragerea protecției subsidiare trebuie de asemenea să fie efectuată în lumina Convenției de la Geneva. În consecință, motivele pentru care un stat membru poate sau trebuie să retragă statutul conferit prin această protecție trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte, în conformitate cu această convenție.
49. Or, după cum vom vedea în continuare, niciunul dintre motivele prevăzute de legiuitorul Uniunii la articolul 19 din Directiva 2011/95 nu abilitează un stat membru să retragă statutul conferit prin protecție internațională pentru alt motiv decât cele prevăzute în mod expres și limitativ de legiuitorul menționat în această dispoziție și în special în cazul unei erori pentru care administrația este singura responsabilă.
50. În primul rând, în temeiul articolului 19 alineatul (1) din Directiva 2011/95, statutul conferit prin protecție subsidiară poate fi revocat în cazul în care persoana în cauză încetează să mai fie eligibilă pentru obținerea de protecție subsidiară în sensul articolului 16 din această directivă.
51. Amintim că articolul 16 alineatul (1) din directiva menționată prevede:
„Un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid încetează să mai fie eligibil pentru obținerea de protecție subsidiară atunci când circumstanțele care au justificat acordarea unei astfel de protecții încetează să existe sau au evoluat astfel încât protecția nu mai este necesară.”
52. Această dispoziție introduce în dreptul Uniunii clauzele a cincea și a șasea de încetare prevăzute la articolul 1 secțiunea C din Convenția de la Geneva.
53. În plus, articolul 16 alineatul (2) din Directiva 2011/95 precizează că, „[î]n sensul punerii în aplicare a alineatului (1), statele membre țin seama de schimbarea circumstanțelor, stabilind dacă aceasta este suficient de semnificativă și nu este provizorie pentru ca persoana eligibilă pentru obținerea de protecție subsidiară să nu mai fie supusă unui risc real de a suferi vătămări grave”.
54. În prezenta cauză, instanța de trimitere adoptă o interpretare largă a noțiunii „circumstanțe”, deoarece apreciază că ipoteza prevăzută la articolul 19 alineatul (1) din această directivă poate acoperi cazul în care persoana vizată încetează să mai fie eligibilă pentru obținerea de protecție subsidiară ca urmare a unei „modificări a stadiului cunoștințelor deținute de autorități cu privire la împrejurările de fapt”.
55. Această interpretare trebuie respinsă de la bun început în măsura în care se opune interpretării foarte stricte a clauzelor de încetare prevăzute la articolul 1 secțiunea C din Convenția de la Geneva.
56. Astfel cum a subliniat în mod expres UNHCR în orientările(21) sale, „clauzele de încetare prevăd condiții negative, iar enumerarea acestora este exhaustivă. Prin urmare, aceste clauze trebuie să fie interpretate în mod restrictiv și nu se poate invoca prin analogie niciun alt motiv pentru a justifica retragerea statutului de refugiat”(22). UNHCR adaugă astfel că, în cazurile în care se descoperă ulterior că o persoană nu ar fi trebuit niciodată să fie recunoscută ca refugiat, atunci când se constată ulterior că statutul de refugiat a fost acordat pe baza unei interpretări greșite a faptelor sau că persoana în cauză are o altă cetățenie, este necesar să se pronunțe nu încetarea statutului de refugiat, ci anularea acestuia(23).
57. Interpretarea propusă de instanța de trimitere ignoră sensul extrem de precis al noțiunii „circumstanțe” utilizate în cadrul clauzei de încetare, precum și economia și finalitatea textului în care se regăsește această noțiune.
58. Aceste „circumstanțe” sunt cele care, în conformitate cu articolul 2 litera (f) din Directiva 2011/95, au determinat autoritatea națională competentă să recunoască calitatea conferită prin protecție subsidiară(24). Este vorba de împrejurări obiective care există în țara de origine a persoanei vizate, pe baza cărora se evaluează existența unui risc real de a suferi vătămări grave în cazul întoarcerii în această țară.
59. Aceste circumstanțe sunt, prin urmare, esențiale pentru acordarea protecției subsidiare, întrucât demonstrează incapacitatea țării de origine a solicitantului de a asigura protecție împotriva acestor încălcări și stau la baza temerilor acestuia din urmă(25). În mod simetric, evoluția acestor circumstanțe este decisivă pentru încetarea protecției respective(26).
60. La fel ca articolul 1 secțiunea C alineatele (5) și (6) din Convenția de la Geneva și în scopul menținerii integrității sistemului de protecție internațională, articolul 16 din Directiva 2011/95 prevede, așadar, încetarea protecției subsidiare atunci când circumstanțele care au justificat acordarea unei astfel de protecții „încetează să existe” sau „au evoluat” astfel încât au remediat cauzele care au determinat recunoașterea acestei calități. Legiuitorul Uniunii impune astfel ca modificarea să fie „suficient de semnificativă și [să nu fie] provizorie”, astfel încât să se evite ca statutele care au fost acordate să fie în permanență puse sub semnul întrebării ca urmare a modificărilor pasagere ale situației existente în țara de origine a beneficiarilor, garantând stabilitatea situației lor.
61. Este evident, având în vedere aceste elemente, că încetarea calității de beneficiar al protecției subsidiare îi poate privi doar pe cei al căror statut a fost conferit în mod legitim ca urmare a împrejurărilor din țara lor de origine, dar care, din motive obiective care țin de evoluția acestora din urmă, nu mai au nevoie pe viitor de protecție internațională. Încetarea protecției subsidiare nu are, așadar, vocația de a corecta erorile administrației și nu poate depinde, desigur, de un criteriu atât de subiectiv și de evolutiv precum stadiul cunoștințelor autorității naționale competente cu privire la aceste împrejurări.
62. Având în vedere aceste considerații, suntem de părere că motivul de revocare prevăzut la articolul 19 alineatul (1) din Directiva 2011/95 nu abilitează autoritatea națională competentă să revoce statutul conferit prin protecție subsidiară într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care această autoritate a săvârșit o eroare în ceea ce privește stabilirea țării de origine a persoanei vizate, eroare pentru care este singura responsabilă.
63. În al doilea rând, în temeiul articolului 19 alineatul (2) și alineatul (3) litera (a) din Directiva 2011/95, statutul conferit prin protecție subsidiară poate fi revocat în cazul în care persoana în cauză, deși îndeplinește condițiile impuse pentru a fi recunoscută ca persoană care poate beneficia de această protecție, este însă exclusă ca urmare a riscului pe care îl reprezintă pentru societate sau pentru siguranța statului membru ori ca urmare a actelor deosebit de grave pe care le‑ar fi săvârșit sau la care ar fi participat, menționate la articolul 17 din această directivă (clauza de excludere).
64. Această dispoziție introduce în dreptul Uniunii articolul 1 secțiunea F din Convenția de la Geneva.
65. Este evident că, în lipsa unui comportament infracțional al persoanei în cauză sau a oricărei amenințări pe care aceasta ar putea să o reprezinte pentru Austria, examinarea acestei dispoziții nu este relevantă.
66. În al treilea și ultimul rând, statutul conferit prin protecție subsidiară poate fi revocat ca urmare a comportamentului fraudulos al beneficiarului.
67. Potrivit articolului 19 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2011/95, la care instanța de trimitere face trimitere în mod expres, statele membre sunt obligate să revoce statutul conferit prin protecție subsidiară în cazul în care, din cauza alterării sau a omiterii anumitor fapte de care persoana în cauză se face vinovată, autoritatea națională competentă a acordat acest statut în mod eronat.
68. Având în vedere că motivul pe care se bazează revocarea prevăzută în această dispoziție nu este întemeiat în prezenta cauză, întrucât domnul Bilali nici nu a alterat, nici nu a omis faptele care îl privesc, este evident că termenii acestei dispoziții nu permit să se procedeze la revocarea statutului său.
69. Prin urmare, trebuie să se constate că, la fel ca motivele prevăzute la articolul 1 secțiunile D-F din Convenția de la Geneva, niciunul dintre motivele de revocare prevăzute în mod expres și limitativ la articolul 19 din Directiva 2011/95 nu abilitează autoritatea națională competentă să revoce statutul conferit prin protecție subsidiară persoanei vizate ca urmare a unei erori în ceea ce privește stabilirea țării de origine a persoanei vizate care este imputabilă exclusiv acesteia.
2. Mecanismele procedurale prevăzute în vederea retragerii protecției internaționale
70. Articolul 19 din Directiva 2011/95, după cum am văzut, tinde să instituie mecanisme procedurale care permit retragerea statutului conferit prin protecție subsidiară, cu respectarea normelor Convenției de la Geneva. Acest articol enumeră astfel în mod exhaustiv motivele pentru care statele membre au posibilitatea sau obligația de a revoca statutul respectiv, de a dispune încetarea sa ori de a refuza reînnoirea sa, normele de procedură aplicabile fiind prevăzute la articolele 44 și 45 din Directiva 2013/32.
71. Din modul de redactare a articolului 19 din Directiva 2011/95, precum și din natura deciziilor la care legiuitorul Uniunii face trimitere reiese foarte clar că acestea se referă la tratamentul celor al căror statut a fost conferit în mod legitim, dar care, ca urmare a unei evoluții în țara lor de origine (clauza de încetare) sau a propriului comportament (clauza de excludere), nu mai pot pretinde pe viitor acordarea acestei protecții. Deciziile la care legiuitorul Uniunii face trimitere la articolul 19 din Directiva 2011/95 nu au, așadar, vocația de a reglementa situația celor care nu ar fi trebuit să beneficieze de protecție internațională ca urmare, de exemplu, a stabilirii eronate a nevoii lor de protecție internațională. A priori, o situație precum cea în discuție nu poate intra, așadar, sub incidența dispozițiilor prevăzute la articolul 19 din directivă.
72. Dispozițiile procedurale referitoare la „retragerea protecției internaționale”, prevăzute în capitolul IV din Directiva 2013/32, nu permit nici ele acest lucru.
73. Amintim că, în temeiul articolului 44 din această directivă, statele membre „se asigură că examinarea în vederea retragerii protecției internaționale unei anumite persoane poate începe atunci când apar elemente sau date noi care indică existența unor motive pentru reexaminarea validității protecției sale internaționale”.
74. Deși este adevărat că legiuitorul Uniunii utilizează aici o noțiune juridică (noțiunea „retragere”) distinctă de cele menționate la articolele 14 și 19 din Directiva 2011/95 și că acesta urmărește, în mod deosebit de cuprinzător, apariția unor „elemente sau date noi”, trebuie să se constate că noțiunea „retragerea protecției internaționale”este definită la articolul 2 litera (o) din Directiva 2013/32 ca vizând „decizia prin care o autoritate competentă revocă, pune capăt sau refuză să reînnoiască statutul de refugiat sau de protecție subsidiară al unei persoane în conformitate cu Directiva [2011/95]”.
75. Acest lucru este confirmat în mod expres prin trimiterea efectuată la articolul 45 alineatul (1) și la articolul 46 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2013/32.
76. Având în vedere aceste elemente, putem concluziona că singurele ipoteze în care legiuitorul Uniunii a înțeles să permită statelor membre să revoce sau să retragă statutul conferit prin protecție subsidiară sunt cele menționate la articolul 19 din Directiva 2011/95.
77. Această dispoziție se opune, așadar, unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care permite autorității naționale competente revocarea statutului respectiv pentru alt motiv decât cele expres și limitativ prevăzute de legiuitorul Uniunii în dispoziția respectivă.
78. Având în vedere ansamblul acestor considerații, propunem, așadar, Curții să declare că articolul 19 din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia un stat membru poate revoca statutul conferit prin protecție subsidiară atunci când autoritatea națională competentă a săvârșit o eroare care este imputabilă exclusiv acesteia, cu privire la împrejurările care au justificat acordarea acestei protecții.
B. Normele de drept aplicabile
79. Pentru a oferi instanței de trimitere toate elementele utile care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată, considerăm că examinarea întrebării adresate trebuie să clarifice obiectul și natura deciziei pe care autoritatea națională competentă trebuie să o adopte atunci când, ca urmare a unei erori de apreciere care este imputabilă exclusiv acesteia, persoana în cauză a beneficiat în mod eronat de statutul conferit prin protecție subsidiară. Astfel, regimul juridic aplicabil acestei decizii depinde de calificarea sa juridică.
80. În prezenta cauză, Oficiul a revocat din oficiu acest statut în temeiul articolului 9 alineatul (1) punctul 1 din AsylG 2005.
81. Or, este cert că, încă de la începutul procedurii, Oficiul nu ar fi trebuit să acorde beneficiul statutului conferit prin protecție subsidiară persoanei în cauză. Reiese astfel din decizia de trimitere că Oficiul nu a reușit să stabilească în mod corect țara de origine a persoanei în cauză, întrucât nu a desfășurat investigațiile corespunzătoare și a formulat o „prezumție eronată”, astfel că „nu au fost îndeplinite în niciun moment condițiile pentru acordarea protecției subsidiare”(27).
82. În împrejurări precum cele din speță, în care decizia de acordare a statutului conferit prin protecție subsidiară a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept, precum și, în special, a criteriilor de eligibilitate enunțate în capitolele II și V din Directiva 2011/95 și în care această încălcare a avut o incidență determinantă asupra rezultatului examinării cererii de protecție internațională, trebuie, în opinia noastră, să se procedeze la anularea statutului conferit prin protecție subsidiară.
83. Această soluție are avantajul de a nu fi necesar să se interpreteze în mod extensiv dispozițiile foarte stricte ale Convenției de la Geneva și, astfel, de a nu fi necesară distorsionarea termenilor și a finalității articolului 19 din Directiva 2011/95, asigurându‑se în același timp maximul de garanții procedurale și deplina respectare a echității datorate unei persoane care nu are nicio răspundere în privința erorii săvârșite de administrație.
84. Această soluție se impune de asemenea în vederea asigurării integrității sistemului european comun de azil, orice recunoaștere eronată trebuind a fi corectată pentru a garanta că protecția internațională este acordată numai persoanelor care au într‑adevăr nevoie de aceasta. În această privință, într‑o situație în care statutul este acordat în mod eronat ca urmare a unei erori de drept sau de fapt săvârșite de autoritatea care a instrumentat cauza, UNHCR recomandă anularea sau invalidarea actului privind recunoașterea acestui statut în cadrul unei proceduri care respectă principiile generale ale dreptului. Deși anularea sau invalidarea nu este prevăzută în mod expres în Convenția de la Geneva, UNHCR consideră că ea se află totuși în deplină concordanță cu obiectul și cu scopul respectivei convenții și că ea se impune pentru a menține integritatea definiției noțiunii de refugiat(28).
85. Această procedură de anulare se impune cu atât mai mult în prezenta cauză cu cât supozițiile pe care autoritatea națională competentă s‑a întemeiat au afectat întreaga procedură de examinare a cererii de protecție internațională, adică nu numai legalitatea deciziei de respingere a statutului de refugiat, ci și legalitatea deciziei privind acordarea statutului conferit prin protecție subsidiară. Astfel, trebuie amintit că articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2013/32 instituie o procedură unică, în cadrul căreia autoritatea națională competentă examinează o cerere în lumina celor două forme de protecție internațională, mai întâi din perspectiva condițiilor stabilite pentru obținerea statutului de refugiat, iar apoi a celor prevăzute pentru acordarea protecției subsidiare, stabilirea țării de origine a solicitantului reprezentând, în plus, un criteriu de referință comun celor două forme de protecție internațională(29).
86. În cadrul acțiunii cu care a fost sesizat, Asylgerichtshof (Curtea în materie de azil) a pronunțat de altfel anularea deciziei prin care Oficiul a refuzat acordarea beneficiului statutului de refugiat persoanei vizate ca urmare a supozițiilor pe baza cărora aceasta și‑a efectuat analiza.
87. În astfel de împrejurări, în care întreaga procedură de examinare a cererii de protecție internațională era viciată și în care, în cele din urmă, beneficiarul nu era eligibil pentru protecție subsidiară, ar fi fost mai just, în opinia noastră, să se pronunțe anularea deciziei privind acordarea statutului respectiv.
88. Dreptul Uniunii nu prevede nicio dispoziție specială în ceea ce privește normele și modalitățile procedurale aplicabile anulării statutului conferit prin protecție subsidiară ca urmare a unei erori săvârșite de administrație.
89. Prin urmare, în lipsa unor dispoziții exprese în dreptul Uniunii, aceste norme sunt reglementate, în temeiul principiului autonomiei procedurale a statelor membre, de ordinea juridică națională și în special de normele de drept administrativ ale acesteia din urmă. O cauză precum cea în discuție intră, așadar, sub incidența acțiunii clasice de anulare a unui act generator de drepturi ca urmare a unei erori a administrației.
90. Cu toate acestea, actul este special, întrucât conferă, în temeiul dreptului Uniunii, o protecție internațională căreia îi sunt asociate în special drepturile de ședere și de reîntregire a familiei care intră de asemenea sub incidența dreptului Uniunii.
91. Această trimitere la autonomia procedurală a statelor membre trebuie, prin urmare, să fie atenuată de obligația de a respecta, pe de o parte, drepturile fundamentale și, pe de altă parte, principiile echivalenței și efectivității(30).
92. În ceea ce privește principiul echivalenței, acesta impune ca persoanele care invocă drepturile conferite de ordinea juridică a Uniunii să nu fie defavorizate în raport cu cele care invocă drepturi de natură pur internă.
93. Într‑o situație precum cea în discuție, respectarea acestui principiu impune, așadar, ca normele și modalitățile procedurale aplicabile anulării actului de acordare a statutului conferit prin protecție subsidiară să nu fie mai puțin favorabile decât cele care reglementează anularea unui act privind acordarea unui statut similar în temeiul dreptului național.
94. Este de competența instanței naționale să aprecieze caracterul comparabil al statutelor, ținând seama în special de obiectul acestora, precum și de drepturile și de avantajele asociate respectivelor statute și mai ales de avantajele economice și sociale precum eliberarea permiselor de ședere, accesul la protecție socială, la asistență medicală și la piața muncii. În măsura în care Directiva 2011/95 efectuează o armonizare exhaustivă a domeniului protecției internaționale, va fi necesar să se facă referire la statutele conferite cu titlu discreționar de statele membre, din motive de compasiune sau umanitare(31).
95. De asemenea, în ceea ce privește normele și modalitățile procedurale aplicabile, știm că majoritatea statelor membre impun condiții stricte pentru anularea unui act generator de drepturi pe baza unei erori pentru care autoritatea administrativă este singura responsabilă. Atunci când solicitantul a depus cererea cu bună‑credință și a cooperat în cadrul procedurii de examinare, atunci când era îndreptățit să aibă încredere în corectitudinea și în validitatea deciziei, principiile securității juridice și încrederii legitime prevalează în mod normal asupra interesului pe care îl poate avea un stat de a corecta erorile efectuate de organele sale de decizie.
96. În aceste împrejurări, este de competența instanței naționale să se asigure în special că anularea statutului conferit prin protecție internațională are loc cu respectarea strictă a garanțiilor echității procedurii și principiului proporționalității. Pentru a se evita ca anularea să genereze consecințe disproporționate și de natură a afecta grav persoana în cauză, trebuie să se țină seama în opinia noastră de toate împrejurările relevante și în special de drepturile, precum și de avantajele de care aceasta a beneficiat de la momentul obținerii statutului său și în special de reîntregirea familiei de care a putut beneficia, de durata șederii sale și de gradul său de integrare economică și socială în statul membru și de dificultățile la care riscă să fie expusă în cazul anulării statutului de care a beneficiat.
97. Pe de altă parte, în ceea ce privește principiul efectivității, respectarea acestuia impune ca normele și modalitățile procedurale aplicabile anulării actului de acordare a statutului conferit prin protecție subsidiară să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii(32).
98. Principiul efectivității este strâns legat de dreptul la protecție jurisdicțională efectivă și presupune că, dacă un drept este recunoscut particularilor în temeiul dreptului Uniunii, statele membre au responsabilitatea de a asigura protecția efectivă a acestuia, ceea ce implică în principiu existența unei căi de atac jurisdicționale.
99. Deși este de competența instanței de trimitere să verifice respectarea principiului menționat, precizăm că, în cauza principală, persoana vizată a putut formula o acțiune în fața Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal), apoi un recurs extraordinar în fața Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă) în ceea ce privește procedura de revocare a statutului care i‑a fost conferit prin protecție subsidiară considerând Algeria drept țară de origine.
100. Având în vedere ansamblul acestor considerații, propunem Curții să declare că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, în care decizia de acordare a statutului conferit prin protecție subsidiară a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept, precum și, în special, a criteriilor de eligibilitate enunțate în capitolele II și V din Directiva 2011/95 și în care această încălcare a avut o incidență determinantă asupra rezultatului examinării cererii de protecție internațională, statul membru este obligat să procedeze la anularea statutului conferit prin protecție subsidiară.
101. În plus, în lipsa unor dispoziții exprese în dreptul Uniunii, este necesar să se precizeze că normele și modalitățile procedurale aplicabile anulării statutului conferit prin protecție subsidiară ca urmare a unei erori săvârșite de administrație sunt reglementate, în temeiul principiului autonomiei procedurale a statelor membre, de ordinea juridică națională, sub rezerva însă a respectării principiilor echivalenței și efectivității.
VI. Concluzie
102. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă, Austria) după cum urmează:
„1) Articolul 19 din Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia un stat membru poate revoca statutul conferit prin protecție subsidiară atunci când autoritatea națională competentă a săvârșit o eroare imputabilă exclusiv acesteia, cu privire la împrejurările care au justificat acordarea acestei protecții.
2) În împrejurări precum cele în discuție, în care decizia de acordare a statutului conferit prin protecție subsidiară a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept, precum și, în special, a criteriilor de eligibilitate enunțate în capitolele II și V din Directiva 2011/95 și în care această încălcare a avut o incidență determinantă asupra rezultatului examinării cererii de protecție internațională, statul membru este obligat să procedeze la anularea statutului conferit prin protecție subsidiară.
În lipsa unor dispoziții exprese în dreptul Uniunii, normele și modalitățile procedurale aplicabile anulării statutului conferit prin protecție subsidiară ca urmare a unei erori săvârșite de administrație sunt reglementate, în temeiul principiului autonomiei procedurale a statelor membre, de ordinea juridică națională, sub rezerva respectării principiilor echivalenței și efectivității.”