Cauza C‑441/14

Dansk Industri (DI)

împotriva

Succesorilor lui Karsten Eigil Rasmussen

(cerere de decizie preliminară formulată de Højesteret)

„Trimitere preliminară – Politica socială – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Directiva 2000/78/CE – Principiul nediscriminării pe motive de vârstă – Reglementare națională contrară unei directive – Posibilitatea unui particular de a pune în discuție răspunderea statului pentru încălcarea dreptului Uniunii – Litigiu între particulari – Evaluare comparativă a diferitor drepturi și principii – Principiile securității juridice și protecției încrederii legitime – Rolul instanței naționale”

Sumar – Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 19 aprilie 2016

1.        Dreptul Uniunii – Principii – Egalitate de tratament – Interzicerea discriminării pe motive de vârstă – Raportul cu Directiva 2000/78 – Reglementare națională care exclude de la o indemnizație de concediere lucrătorii care pot beneficia de o pensie pentru limită de vârstă plătită de angajatorul lor și care au aderat la sistemul de pensii înainte de împlinirea vârstei de 50 de ani – Inadmisibilitate – Menținerea lucrătorului pe piața muncii – Lipsa incidenței

[Directiva 2000/78 a Consiliului, art. 2 și art. 6 alin. (1)]

2.        Politica socială – Egalitate de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă – Directiva 2000/78 – Interzicerea discriminării pe motive de vârstă – Reglementare națională considerată contrară principiului general al nediscriminării pe motive de vârstă – Obligațiile unei instanțe naționale sesizate cu un litigiu între particulari – Neaplicarea dispozițiilor naționale contrare – Prioritatea interpretării dreptului Uniunii față de principiile securității juridice și protecției încrederii legitime – Lipsa incidenței în ceea ce privește posibilitatea particularului de a angaja răspunderea statului membru

(art. 267 TFUE; Directiva 2000/78 a Consiliului)

1.        Principiul general al nediscriminării pe motive de vârstă, astfel cum este concretizat în Directiva 2000/78 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, trebuie interpretat în sensul că se opune, și într‑un litigiu între particulari, unei reglementări naționale care privează un angajat de dreptul de a beneficia de o indemnizație de concediere întrucât acesta din urmă poate solicita o pensie pentru limită de vârstă datorată de angajator în temeiul unui sistem de pensii la care angajatul respectiv a aderat înainte de împlinirea vârstei de 50 de ani, independent de faptul că acesta alege să rămână pe piața muncii sau să se pensioneze.

În această privință, din moment ce Directiva 2000/78 nu consacră ea însăși principiul general al nediscriminării pe motive de vârstă, ci doar concretizează acest principiu în domeniul încadrării în muncă și al ocupării forței de muncă, conținutul protecției conferite prin această directivă nu îl depășește pe cel acordat de respectivul principiu.

Pe de altă parte, având în vedere împrejurarea că articolul 2 și articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2000/78 se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia lucrătorii care pot beneficia de o pensie pentru limită de vârstă plătită de angajatorul lor în temeiul unui sistem de pensii la care au aderat înainte de împlinirea vârstei de 50 de ani nu pot obține, exclusiv pentru acest motiv, o indemnizație specială de concediere menită să favorizeze reintegrarea profesională a lucrătorilor care au o vechime în muncă în cadrul întreprinderii mai mare de 12 ani, același lucru este valabil și în privința principiului fundamental al egalității de tratament, în raport cu care principiul general al nediscriminării pe motive de vârstă nu constituie decât o expresie specifică.

(a se vedea punctele 23, 26 și 27 și dispozitiv 1)

2.        Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că revine instanței naționale, sesizată cu un litigiu între particulari care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/78 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, atunci când aplică dispozițiile din dreptul său național, sarcina de a le interpreta astfel încât acestea să poată avea o aplicare conformă cu această directivă sau, în cazul în care o asemenea interpretare conformă este imposibilă, să lase neaplicată, dacă este necesar, orice dispoziție a respectivului drept național contrară principiului general al nediscriminării pe motive de vârstă. Nici principiile securității juridice și protecției încrederii legitime, nici posibilitatea particularului care se consideră lezat prin aplicarea unei dispoziții naționale contrare dreptului Uniunii de a angaja răspunderea statului membru în cauză pentru încălcarea dreptului Uniunii nu pot repune în discuție această obligație.

În această privință, în primul rând, cerința unei interpretări conforme include obligația instanțelor naționale de a modifica, dacă este cazul, o jurisprudență consacrată dacă aceasta se întemeiază pe o interpretare a dreptului național incompatibilă cu obiectivele unei directive. De altfel, principiul nediscriminării pe motive de vârstă conferă particularilor un drept subiectiv care poate fi invocat ca atare, care, chiar în litigii între particulari, obligă instanțele naționale să înlăture aplicarea dispozițiilor naționale neconforme principiului amintit.

În al doilea rând, principiul protecției încrederii legitime nu poate fi utilizat ca temei de o instanță națională sesizată cu un litigiu între particulari pentru a continua să aplice o normă de drept național considerată de Curte contrară principiului general al nediscriminării pe motive de vârstă, așa cum este concretizat prin Directiva 2000/78. Astfel, aplicarea acestui principiu pentru a continua să aplice o asemenea normă de drept național ar echivala în realitate cu limitarea efectelor în timp ale interpretării reținute de Curte, din moment ce în acest mod interpretarea respectivă nu și‑ar găsi aplicarea în cauza cu care este sesizată instanța națională. Or, interpretarea dreptului Uniunii efectuată de Curte, cu excepția unor împrejurări cu totul excepționale, trebuie să fie aplicată de instanța națională chiar și unor raporturi juridice născute și constituite înainte de hotărârea asupra cererii de interpretare.

În orice caz, protecția încrederii legitime nu poate fi invocată pentru a refuza să i se recunoască particularului care a formulat acțiunea ce a dat Curții ocazia să interpreteze dreptul Uniunii în sensul că acesta se opune normei de drept național în cauză beneficiul interpretării respective.

(a se vedea punctele 33, 36-41 și 43 și dispozitiv 2)