CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
ELEANOR SHARPSTON
prezentate la 15 mai 2012(1)
Cauza C‑79/11
Procura della Repubblica
împotriva
Maurizio Giovanardi
Andrea Lastini
Filippo Ricci
Vito Piglionica
Massimiliano Pempori
Gezim Lakja
Elettrifer Srl
Rete Ferroviaria Italiana SpA
[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de
Tribunale di Firenze (Italia)]
„Cooperare polițienească și judiciară în materie penală — Răspunderea penală a persoanelor juridice — Dreptul victimelor infracțiunilor la repararea prejudiciilor”
1. Prin prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, Curtea este invitată să interpreteze dispozițiile Deciziei‑cadru 2001/220 privind statutul victimelor în cadrul procedurilor penale(2) și în special articolul 9 din această decizie.
2. Se ridică problema de a ști dacă și, în cazul unui răspuns afirmativ, în ce măsură victima unei infracțiuni poate obține repararea prejudiciului rezultat din aceasta nu numai de la persoana sau persoanele fizice autoare ale infracțiunii, ci și de la persoana juridică ce, potrivit legislației naționale a statului membru în cauză, este considerată răspunzătoare pentru săvârșirea acestei infracțiuni.
Cadrul juridic
Legislația Uniunii Europene
3. La reuniunea extraordinară de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, consacrată creării unui spațiu de libertate, securitate și justiție în Uniunea Europeană, Consiliul European a decis, printre altele, stabilirea unor norme minime pentru protecția victimelor infracțiunilor. Aceste norme urmau să includă drepturile victimelor la repararea prejudiciilor rezultate din infracțiuni(3).
4. Decizia‑cadru a fost adoptată pentru a pune în aplicare această rezoluție(4).
5. Considerentele (4), (5) și (7) ale deciziei‑cadru au următorul cuprins:
„(4) Trebuie ca statele membre să își apropie actele cu putere de lege și normele administrative, în măsura necesară realizării obiectivului de a oferi un înalt grad de protecție victimelor infracțiunilor, indiferent de statul membru în care acestea se află.
(5) este important să fie luate în considerare nevoile victimelor și să se răspundă acestor nevoi în mod global și coordonat, evitând soluțiile parțiale sau incoerente, care pot aduce prejudicii secundare victimelor.
[...]
(7) Cu toate acestea, măsurile de asistență pentru victimele infracțiunilor, în special dispozițiile cu privire la despăgubiri și la mediere, nu privesc soluțiile care sunt proprii procedurii civile.”
6. Articolul 1 din acesta cuprinde următoarele definiții:
„(a) «victimă» înseamnă persoana fizică care a suferit un prejudiciu [...] [cauzat] direct de acte sau omisiuni care încalcă dreptul penal al unui stat membru;
[...]
(c) «procedură penală» înseamnă procedura penală, în conformitate cu dreptul intern aplicabil;”
Termenul „autor al infracțiunii” nu este definit.
7. Articolul 9 alineatul (1) din decizia‑cadru (intitulat „Dreptul la despăgubiri în cadrul procedurii penale”) prevede:
„Fiecare stat membru garantează că există, pentru victima unei infracțiuni, dreptul de a obține într‑un termen rezonabil, în cadrul procedurii penale, o hotărâre de despăgubire de către autorul infracțiunii, cu excepția cazului în care, pentru anumite situații, dreptul intern prevede că despăgubirea va fi acordată în alt mod.”
Legislația națională
8. Articolul 185 din Codice Penale (Codul penal italian) prevede că autorii unei infracțiuni sunt obligați să despăgubească victima pentru orice prejudiciu pe care i l‑au provocat prin acțiunile lor. Aceste acțiuni pot obliga de asemenea la plata unor despăgubiri persoana sau persoanele (fizice sau juridice) responsabile pentru conduita autorului infracțiunii.
9. Potrivit articolului 74 din Codice di procedura penale (Codul de procedură penală italian), victima unei astfel de infracțiuni se poate constitui parte civilă în procesul împotriva inculpatului. În cazul unui rezultat favorabil, victima va obține repararea prejudiciilor de la autorul infracțiunii în același mod, dar (în cea mai mare parte a cazurilor) mai repede decât dacă ar fi exercitat față de acesta o acțiune distinctă la instanțele civile, pentru același prejudiciu.
10. Până la adoptarea Decreto legislativo (Decretul legislativ) nr. 231/2001 (denumit în continuare „decretul legislativ”), dreptul italian urma maxima societas delinquere non potest(5). Răspunderea persoanelor juridice putea fi angajată indirect pentru actele nelegale săvârșite de cei pentru care erau responsabile civilmente, dar dreptul italian nu permitea urmărirea acestora, ca atare, pentru săvârșirea unei infracțiuni.
11. Articolul 1 din acest decret instituie răspunderea persoanelor juridice, calificată în mod formal drept răspundere „administrativă”, pentru săvârșirea unui act ilicit. Dispoziția menționată se aplică societăților și întreprinderilor cu personalitate juridică, precum și asociațiilor, inclusiv celor fără personalitate juridică. Cu toate acestea, nu se aplică statului sau colectivităților locale, instituțiilor publice care nu exercită funcții economice sau organismelor care îndeplinesc funcții constituționale(6).
12. Capitolul I din decretul legislativ cuprinde trei părți. Prima parte stabilește condițiile generale impuse pentru ca unei persoane juridice să îi fie angajată răspunderea în temeiul decretului. Partea a treia enumeră (cu referire la dispozițiile Codului penal) anumite infracțiuni pentru care o persoană juridică poate fi declarată răspunzătoare.
13. În ceea ce privește condițiile impuse, articolul 5 din decretul legislativ menționează persoanele fizice care, ca autori ai unei infracțiuni, pot angaja răspunderea persoanei juridice. În esență, acestea sunt (a) cele care dețin o funcție de conducere sau de supraveghere și (b) persoane aflate sub controlul celor dintâi. Articolele 6 și 7 precizează împrejurările în care poate fi angajată răspunderea unei persoane juridice. Dacă infracțiunea a fost comisă de o persoană având o funcție de conducere sau de supraveghere, răspunderea persoanei juridice este prezumată. Prezumția poate fi răsturnată numai dacă persoana juridică poate dovedi că instituise și pusese în mod efectiv în aplicare un sistem de organizare și de conducere apt să garanteze că infracțiunile în discuție nu pot fi comise sau că individul în cauză a încălcat în mod fraudulos acel sistem sau a abuzat de el. În ceea ce privește persoanele care nu dețin funcții de conducere sau de supraveghere, răspunderea persoanei juridice nu este prezumată. În schimb, trebuie să se dovedească faptul că săvârșirea infracțiunii a avut drept cauză nerespectarea obligațiilor prevăzute de conducere sau de supraveghere.
14. În temeiul articolului 25 septies din decretul legislativ, infracțiunile enumerate în partea specială includ uciderea din culpă și vătămarea corporală gravă.
15. Patru alte dispoziții din decretul legislativ ar trebui menționate. Articolul 8 prevede că răspunderea penală a unei persoane juridice poate fi autonomă, cu alte cuvinte poate fi angajată chiar dacă persoana fizică autoare a infracțiunii nu poate fi identificată sau nu poate fi trasă la răspundere penală. Potrivit articolului 34, normele de procedură aplicabile unei persoane juridice urmărite penal potrivit dispozițiilor menționate mai sus sunt cele prevăzute de decretul legislativ și, în măsura în care sunt aplicabile, de Codul de procedură penală și de Decretul legislativ nr. 271/1989(7). În plus, articolul 35 prevede că normele de procedură referitoare la o persoană fizică inculpată pentru săvârșirea unei infracțiuni se aplică persoanei juridice inculpate potrivit dispozițiilor menționate mai sus, în măsura în care sunt compatibile. Potrivit articolului 36, instanțele competente să judece persoanele juridice inculpate sunt cele care sunt competente să judece infracțiunile comise de persoane fizice.
16. Articolul 74 din Codul de procedură penală prevede că acțiunea civilă pentru repararea oricărui prejudiciu cauzat prin infracțiune poate fi exercitată în cadrul procesului penal de victima unei infracțiuni (sau de succesorii săi) față de, printre altele, persoana inculpată pentru comiterea acesteia.
17. Articolul 83 din Codul de procedură penală prevede:
„Persoana responsabilă civilmente pentru fapta inculpatului poate fi citată în procesul penal de [victima unor astfel de acte] [...]. Inculpatul poate fi citat ca parte responsabilă civilmente pentru faptele coinculpaților, dacă a fost achitat sau dacă în privința sa a fost pronunțată o sentință de încetare a procesului penal.”
Situația de fapt, procedura și întrebarea preliminară
18. La 2 octombrie 2008, a avut loc un accident la nodul feroviar din apropiere de Florența. Acest accident s‑ar fi produs ca urmare a încălcării, de către domnul Giovanardi și de alte patru persoane, a normelor de securitate a muncii (ceea ce constituie, potrivit articolelor 41 și 113 și articolului 589 al doilea și al patrulea paragraf din Codul penal italian, ucidere din culpă)(8). Față de aceste persoane, Pubblico Ministero (Ministerul Public) a solicitat în fața Ufficio del Giudice delle indagini preliminari (Biroul judecătorului delegat cu efectuarea cercetărilor preliminare) trimiterea în judecată la Tribunale di Firenze (Tribunalul Florența) (Italia) la 28 iulie 2010. Persoanele în cauză erau angajați ai Rete Ferroviaria Italiana (denumită în continuare „RFI”), întreprinderea de stat care exploatează căile ferate. Accidentul a cauzat moartea domnului Marrai, amputarea piciorului domnului Bardelli și răni grave domnului Tomberli. Toate victimele erau de asemenea angajați ai RFI.
19. Prin rechizitoriul prin care se solicită trimiterea în judecată a persoanelor fizice în discuție s‑a solicitat de asemenea trimiterea în judecată a două persoane juridice, și anume Elettri Fer Srl (denumită în continuare „Elettri Fer”) și RFI. Acest rechizitoriu a avut drept temei juridic, printre altele, articolul 25 septies din decretul legislativ.
20. În cadrul procedurii din fața instanței de trimitere, domnul Bardelli și reprezentanții moștenitorilor domnului Marrai (denumiți în continuare „reclamanții din acțiunea principală”) au solicitat constituirea ca parte civilă în temeiul articolului 74 și următoarele din Codul de procedură penală. Aceștia solicită repararea tuturor prejudiciilor materiale și morale pe care le‑au suferit ca urmare a accidentului și cer instanței de trimitere să le admită cererea de constituire ca parte civilă nu numai împotriva persoanelor fizice care ar fi comis infracțiunile în discuție, ci și împotriva persoanelor juridice Elettri Fer și RFI.
21. Instanței naționale i se solicită să se pronunțe cu privire la o obiecție invocată împotriva cererii menționate, cu motivarea că dreptul italian nu permite victimelor infracțiunilor și reprezentanților acestora să se îndrepte direct împotriva persoanelor juridice în cadrul unei proceduri penale.
22. Instanța de trimitere observă că problema ridicată prin această obiecție a făcut obiectul unor numeroase discuții, dar o consideră încă nesoluționată. Aceasta remarcă faptul că, potrivit legislației naționale, infracțiunea comisă de o persoană juridică este calificată drept indirectă și subsidiară și, în consecință, nu poate fi considerată determinantă din punct de vedere cauzal în săvârșirea infracțiunilor în discuție. După ce a examinat argumentele pentru și împotriva excepției, apreciază că, deși nu sunt înlăturate toate îndoielile, interpretarea corectă a dreptului intern este favorabilă argumentelor invocate de părțile care au ridicat obiecția.
23. În acest context, instanța de trimitere a hotărât să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Reglementarea italiană privind răspunderea administrativă a instituțiilor/persoanelor juridice prevăzută de [decretul legislativ] cu modificările ulterioare, prin faptul că nu prevede «în mod expres» posibilitatea ca acestea să fie introduse în procesul penal pentru a răspunde pentru prejudiciile cauzate victimelor infracțiunilor, este conformă cu normele comunitare în materie de protecție a victimelor infracțiunilor în procesul penal?”
24. Au prezentat observații scrise reprezentanții moștenitorilor domnului Marrai, guvernele german, italian, olandez și austriac, precum și Comisia Europeană. La ședința din 15 martie 2012, au prezentat observații orale reprezentanții moștenitorilor domnului Marrai, guvernele german și italian, precum și Comisia.
Analiză
Observații introductive
Competența Curții
25. Decizia‑cadru a fost adoptată în temeiul articolului 31 și al articolului 34 alineatul (2) litera (b) UE. Aceste dispoziții făceau parte din titlul VI din Tratatul UE, intitulat „Dispoziții privind cooperarea polițienească și judiciară în materie penală”. Articolul 35 alineatul (1) UE conferea Curții competența de a se pronunța cu titlu preliminar, printre altele, cu privire la interpretarea deciziilor‑cadru adoptate în temeiul acestui titlu, cărora li se aplică condițiile prevăzute la articolul menționat. Potrivit articolului 35 alineatul (2) UE, aceste condiții presupuneau o declarație prealabilă a statului membru că accepta competența Curții pentru a se pronunța cu titlu preliminar în condițiile prevăzute la alineatul (1). Republica Italiană a acceptat această competență prin declarația intrată în vigoare la 1 mai 1999(9).
26. De la adoptarea deciziei‑cadru, a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona(10).
27. Astfel cum Curtea a explicat în Hotărârea X(11), conform articolului 9 și articolului 10 alineatul (1) din Protocolul nr. 36 privind dispozițiile tranzitorii, anexat la Tratatul FUE, efectele juridice ale deciziei‑cadru sunt menținute în pofida intrării în vigoare a tratatului, iar atribuțiile Curții în ceea ce privește trimiterile preliminare rămân neschimbate(12).
28. În aceste condiții, Curtea este competentă să se pronunțe cu titlu preliminar.
Directiva 2004/80
29. Deși instanța de trimitere nu ridică în mod expres problema în cadrul întrebării preliminare, aceasta arată în decizia de trimitere că solicită interpretarea Curții nu numai în ceea ce privește decizia‑cadru, ci și pentru a ști dacă Directiva 2004/80(13) este aplicabilă împrejurărilor descrise mai sus.
30. Astfel cum se precizează la articolul 1 din directiva menționată, aceasta se aplică numai în cazul în care „infracțiunea premeditată [...] săvârșită prin violență” prezintă un element transfrontalier. În prezenta cauză, nimic nu indică faptul că, plecând de la presupunerea că au fost comise infracțiuni, acestea au fost comise cu intenție. Nici elementul transfrontalier nu există. În aceste împrejurări, directiva în discuție nu poate fi aplicată în speță(14) și nu o vom mai examina în continuare.
Întrebarea preliminară
31. Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere urmărește să afle dacă anumite dispoziții din legislația națională sunt compatibile cu articolul 9 alineatul (1) din decizia‑cadru. Este clar că legislația națională permite victimei unei infracțiuni comise de o persoană fizică să obțină repararea prejudiciului de la acea persoană, constituindu‑se în acest scop parte civilă în procesul penal(15). Cu toate acestea, dacă infracțiunea a fost săvârșită de o persoană juridică, instanța de trimitere apreciază că cererea este inadmisibilă și că victima trebuie să exercite acțiunea civilă în cadrul unui proces civil distinct deschis special în acest scop(16). Instanța de trimitere observă că, pentru a exercita acțiunea civilă, victima are posibilitatea de a alege. Aceasta poate aștepta ca eventuala decizie de condamnare a autorilor infracțiunii să dobândească autoritate de lucru judecat, ceea ce (cel puțin în cazul unui apel împotriva sentinței de condamnare) poate dura ani, pentru a deschide apoi o acțiune în fața instanței civile, acțiune care, la rândul său, ar dura în mod evident alți câțiva ani. Ca alternativă, victima poate deschide imediat un proces civil paralel, dar, chiar și în acest caz, termenele pe care le‑ar implica ar fi „foarte lungi”, iar costurile ar crește semnificativ.
32. Întrucât, prin intermediul întrebării adresate, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la compatibilitatea unei măsuri naționale cu dreptul UE, Curtea nu este competentă să o soluționeze. Aceasta poate totuși să furnizeze instanței de trimitere toate elementele de interpretare a dreptului Uniunii care sunt de natură să permită instanței naționale să aprecieze această compatibilitate în vederea soluționării cauzei deduse judecății sale(17). Astfel cum observă în mod corect Comisia, întrebarea poate fi reformulată pentru a oferi un răspuns util instanței de trimitere. În esență, întrebarea constă în a ști dacă articolul 9 alineatul (1) din decizia‑cadru permite realizarea unei distincții între persoanele fizice și juridice care au comis o infracțiune din perspectiva dreptului victimei de a obține repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune în cadrul procesului penal îndreptat împotriva acestor persoane.
33. În observațiile prezentate, guvernele german, olandez și austriac sunt unanime în a sublinia marja de apreciere semnificativă pe care decizia‑cadru o acordă statelor membre pentru punerea sa în aplicare. Într‑adevăr, Curtea a recunoscut marea putere de apreciere existentă în această privință(18). Aspectul menționat se poate dovedi deosebit de relevant în cazul în care o interpretare ar fi contrară normelor constituționale ale statului membru în discuție, în timp ce o altă interpretare ar putea să nu fie(19). În același timp, trebuie să nu se piardă totuși din vedere că decizia‑cadru era menită să impună statelor membre obligații în ceea ce privește obiectivele care trebuiau atinse. Este, așadar, vorba despre un domeniu în care Curtea ar trebui să intervină cu prudență. Acest lucru nu înseamnă însă că nu ar trebui să intervină deloc.
34. Înainte de a aborda problema interpretării articolului 9 alineatul (1), este util să se examineze pe scurt ceea ce nu prevede această dispoziție. Aceasta nu impune statelor membre să își modifice dreptul penal substanțial în scopul de a introduce sau de a extinde noțiunea de răspundere penală a persoanelor juridice(20). Cu alte cuvinte, nu obligă un stat membru să creeze această răspundere în cazurile în care aceasta nu există deja. Prin urmare, un stat membru al cărui drept intern prevede că numai persoanele fizice pot fi condamnate pentru infracțiuni nu va încălca dispozițiile deciziei‑cadru prin faptul că nu extinde această posibilitate la persoanele juridice care ar putea fi considerate într‑o anumită măsură răspunzătoare pentru acea infracțiune și că nu permite ca repararea prejudiciului să fie obținută de la aceste persoane juridice în temeiul articolului 9 alineatul (1) din decizia‑cadru. Într‑un astfel de stat membru, victima care dorește să obțină repararea prejudiciilor rezultate dintr‑un act ilicit pentru care ar fi răspunzătoare persoana juridică va trebui să introducă o acțiune civilă, cu toate consecințele care decurg din aceasta conform dreptului intern.
35. Această situație nu se regăsește însă în speță. În opinia noastră, din coroborarea deciziei de trimitere, a observațiilor scrise prezentate Curții și a observațiilor orale făcute în ședință rezultă că în dreptul italian:
— în temeiul dispozițiilor din decretul legislativ, poate fi angajată răspunderea persoanelor juridice pentru comiterea unui act ilicit;
— actul ilicit pentru care persoana juridică poate fi inculpată este calificat drept infracțiune administrativă: această calificare a fost adoptată pentru a evita eventualele probleme care ar putea interveni potrivit Constituției italiene în cazul în care un act comis de o persoană juridică ar trebui calificat în mod specific drept „infracțional”;
— criteriile prevăzute în partea generală a decretului legislativ, pe baza cărora este definit actul ilicit, sunt formulate prin trimitere expresă la dispozițiile Codului penal(21);
— actul ilicit comis de o persoană juridică nu trebuie considerat ca reprezentând același act precum actul echivalent comis de o persoană fizică; răspunderea care decurge din acesta va fi calificată drept „indirectă și subsidiară”; pentru a angaja răspunderea unei persoane juridice, este necesar să se dovedească faptul că este răspunzătoare pentru actele organelor sale de conducere sau ale angajaților săi;
— rezultă că o persoană juridică nu poate fi considerată „autorul” direct al infracțiunii săvârșite de o persoană fizică;
— totuși, răspunderea persoanei juridice are ca temei esențial faptul că un act ilicit a fost comis de o persoană fizică(22); cu alte cuvinte, fără săvârșirea unei infracțiuni, nu poate fi angajată răspunderea acelei persoane juridice;
— acțiunile împotriva unei persoane juridice sunt intentate la instanțele penale, sunt guvernate de dispozițiile Codului de procedură penală și trebuie reunite cu acțiunile penale îndreptate împotriva persoanei sau a persoanelor fizice urmărite pentru comiterea actului ilicit în discuție(23).
36. Deși dreptul italian nu permite unei victime să obțină obligarea persoanei juridice la plata de daune interese dacă se constituie parte civilă împotriva acelei persoane juridice în procesul penal, în temeiul articolului 74 din Codul de procedură penală, același rezultat pare să poată fi atins în practică în alt mod. Printr‑o hotărâre pronunțată în octombrie 2010, Camera a șasea penală a Corte Suprema di Cassazione a statuat că:
„[...] potrivit procedurii prevăzute de decretul legislativ, situația persoanei vătămate este în orice caz garantată, întrucât nu numai că aceasta poate obține imediat protecția intereselor sale în fața instanței civile, ci poate de asemenea chema în judecată persoana juridică în calitate de parte responsabilă civilmente în sensul articolului 83 din Codul de procedură penală în cadrul procesului având ca obiect răspunderea penală a autorului infracțiunii comise în interesul persoanei juridice și – în general – poate proceda astfel chiar în cadrul acțiunii prin care se urmărește stabilirea răspunderii persoanei juridice”(24).
37. Desigur, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica faptul că această afirmație reflectă cu exactitate situația potrivit dreptului intern.
38. Se ridică întrebarea dacă dispozițiile pe care le‑am descris mai sus sunt compatibile cu articolul 9 alineatul (1) din decizia‑cadru.
39. Articolul 9 alineatul (1) protejează victimele infracțiunilor prin obligarea statelor membre să adopte dispoziții pentru ca acele victime să obțină despăgubiri într‑un termen rezonabil în cadrul procedurii penale. Prin obținerea unei decizii cu privire la drepturile lor în acest cadru, victimele ar trebui să beneficieze, astfel cum subliniază Comisia, de o procedură care este în același timp mai rapidă și mai puțin costisitoare decât dacă cererea lor ar fi soluționată pe calea unui proces civil distinct.
40. Dispoziția menționată cuprinde două părți. În prima parte, aceasta prevede regula generală potrivit căreia statele membre sunt obligate să garanteze dreptul victimei unei infracțiuni de a obține, într‑un termen rezonabil, o decizie privind repararea prejudiciului de către autorul infracțiunii în cadrul procedurii penale. Partea a doua introduce o excepție de la această regulă generală. Excepția respectivă se aplică atunci când, „pentru anumite situații”, dreptul intern prevede că despăgubirea va fi acordată în alt mod.
41. Vom examina regula generală prevăzută în prima parte a articolului 9 alineatul (1) din decizia‑cadru înainte de a trece la excepția introdusă în partea a doua.
Regula generală
42. Care sunt condițiile fundamentale în prezența cărora articolul 9 alineatul (1) impune statelor membre să garanteze că o decizie cu privire la despăgubirea care trebuie acordată unei victime pentru prejudiciul cauzat printr‑o infracțiune este adoptată într‑un termen rezonabil? În primul rând, trebuie să se fi săvârșit o infracțiune. În al doilea rând, dreptul statului membru în cauză trebuie să permită tragerea la răspundere penală a inculpatului pentru această infracțiune. În al treilea rând, trebuie să existe un proces penal.
43. Dacă luăm un exemplu simplu, aplicarea acestor condiții este clară. Să ne imaginăm că, într‑un anumit stat membru, „X”, prin conduita sa imprudentă la volan în cadrul exercitării activității sale ca angajat la „Y” (persoană juridică), provoacă un accident care produce prejudicii mai multor victime. Acest stat membru admite principiul răspunderii penale a persoanelor juridice și trimite în judecată, în fața instanțelor penale și potrivit procedurii ordinare, persoanele juridice care ar fi comis astfel de acte. În plus, să ne imaginăm că noțiunea „autor al infracțiunii” care figurează la articolul 9 alineatul (1) este aplicabilă persoanelor juridice (vom reveni ulterior la acest aspect(25)). În urma accidentului, atât X (ca persoană fizică direct implicată în producerea acestuia), cât și Y (ca persoană juridică indirect răspunzătoare de producerea acelui accident) sunt trimise în judecată în fața instanței penale. Acestora li se impută producerea unor infracțiuni între care există strânse legături. În această situație, este clar că decizia‑cadru impune unui stat membru al cărui drept intern nu prevede încă posibilitatea victimelor de a solicita și (dacă este cazul) de a obține despăgubiri în cadrul procesului penal să își modifice legislația națională pentru ca aceasta să fie conformă cu articolul 9 alineatul (1).
44. Prezenta cauză nu este însă atât de simplă.
45. Dacă examinăm punct cu punct condițiile enumerate la punctul 42 de mai sus, apreciem, în primul rând, că decizia‑cadru nu privește atât calificarea tehnică a „infracțiunii” în dreptul intern, cât natura sa fundamentală. Decizia‑cadru vizează mai degrabă fondul decât forma. Deși constată larga putere de apreciere de care beneficiază autoritățile naționale în ceea ce privește modalitățile concrete de punere în aplicare a obiectivelor deciziei‑cadru, Curtea a statuat în același timp că, pentru a nu o lipsi de efectul său util, acesteia trebuie să i se dea o interpretare teleologică(26).
46. Prin urmare, pentru a aprecia conformitatea cu articolul 9 alineatul (1), nu poate prezenta relevanță împrejurarea că dreptul intern califică infracțiunea în discuție drept „indirectă și subsidiară”. Prin natura sa, este puțin probabil ca răspunderea penală a persoanelor juridice să fie directă sau primară. Pentru o analiză exhaustivă, adăugăm că nu este necesar ca persoanele fizice și persoanele juridice să fie urmărite pentru același act ilicit. Pentru ca persoanele juridice să intre în domeniul de aplicare al articolului 9 alineatul (1), acesta nu impune de altfel ca, mai întâi, una sau mai multe persoane fizice să fie urmărite pentru infracțiunea în discuție.
47. În ceea ce privește calificarea, în dreptul italian, a actului ilicit comis de o persoană juridică drept ilicit „administrativ”(27), considerăm că ar trebui totuși aplicat același principiu de interpretare. Din considerentul (4) al deciziei‑cadru reiese în mod clar că obiectivul acesteia este de a oferi un „înalt grad de protecție” victimelor infracțiunilor. Potrivit articolului 9 alineatul (1), unul dintre mijloacele de a atinge acest obiectiv este de a garanta că victimele pot obține despăgubiri în cadrul procesului penal având ca obiect actul ilicit care a cauzat prejudiciul respectiv. Acceptăm fără ezitare că adoptarea deciziei‑cadru nu obliga statele membre să introducă în dreptul lor intern noțiunea de răspundere penală a persoanelor juridice dacă această noțiune nu era deja inclusă în sistemul lor de drept(28). Considerăm totuși că un stat membru al cărui drept intern admite această noțiune nu poate, din motive cu totul formale, să se exonereze de obligația de a garanta protecția victimelor conform articolului 9 alineatul (1).
48. În speță, legislația statului membru în cauză prevede răspunderea persoanelor juridice pentru acte ilicite prin intermediul dispozițiilor potrivit cărora (1) criteriile pe baza cărora este definit actul ilicit sunt stabilite prin trimitere la dispozițiile Codului penal, (2) temeiul răspunderii pentru săvârșirea acelui act îl constituie în mod necesar comiterea unui act ilicit de către o persoană fizică și (3) acțiunea împotriva persoanei juridice este deschisă la instanța penală, intră sub incidența Codului de procedură penală și este, în principiu, reunită cu acțiunile împotriva persoanei sau persoanelor fizice care ar fi comis actul ilicit în discuție. Articolul 9 alineatul (1) ar trebui să facă obiectul unei interpretări teleologice care să acorde prioritate fondului în raport cu forma. În consecință, faptul că legislația națională califică drept „administrativă” răspunderea persoanelor juridice pentru un astfel de act ilicit nu este, în opinia noastră, suficient pentru a exclude aplicarea acestei dispoziții și, prin urmare, a obligației de a garanta o protecție victimelor acestor acte.
49. În al doilea rând, actul în discuție trebuie să conducă la o acțiune împotriva autorului infracțiunii. În timp ce la articolul 1 litera (a) din decizia‑cadru este definit termenul „victimă”, acesta nu conține o definiție a sintagmei „autor al infracțiunii”(29). În aceste împrejurări, considerăm că sintagmei menționate trebuie să i se acorde semnificația sa naturală și obișnuită. Este vorba despre un termen larg, utilizat într‑un context în care, dacă legiuitorul ar fi dorit să se exprime în mod restrictiv, ar fi făcut acest lucru. Concluzionăm, așadar, fără mare dificultate că interpretarea care trebuie dată sintagmei „autor al infracțiunii” ar trebui să includă nu numai persoanele fizice, ci și persoanele juridice care sunt urmărite pentru comiterea unor acte ilicite.
50. În al treilea rând, trebuie să existe un proces penal. Această cerință este evidentă; fără ea, articolul 9 alineatul (1) nu ar avea niciun sens. Articolul 1 litera (c) din decizia‑cadru prevede că această noțiune trebuie interpretată în funcție de dreptul intern aplicabil. Cu alte cuvinte, nu există o noțiune armonizată în dreptul Uniunii pentru ceea ce urmărește să acopere sintagma „procedură penală”. Întrucât, în speță, nu pare să existe nicio îndoială că procedura în discuție este o procedură penală – aspect confirmat de guvernul italian în ședință(30) – nu avem intenția de a mai examina acest element.
51. Dacă sunt îndeplinite condițiile menționate, statul membru în cauză va trebui să garanteze că dreptul său intern conține dispoziții care permit victimei unui act ilicit să participe la procedura penală astfel încât să fie în măsură să își prezinte, în cadrul acelei proceduri, cererea de despăgubire împotriva persoanelor inculpate. Acestea includ persoanele juridice.
52. La punctul 36 de mai sus, am menționat o hotărâre pronunțată de Corte Suprema di Cassazione asupra căreia guvernul italian a atras atenția Curții în observațiile sale și care a făcut obiectul unor lungi discuții în ședință. Astfel, potrivit acelei hotărâri, victimele unor acte ilicite care implică persoane juridice nu pot invoca aplicarea articolului 74 din Codul de procedură penală pentru a se constitui părți civile în procesul împotriva persoanelor juridice. Cu toate acestea, ele vor fi protejate în practică, întrucât (1) pot intenta un proces civil pentru a‑și valorifica creanța avută împotriva acestor persoane și (2) se pot întemeia pe articolul 83 din același cod pentru a‑și valorifica cererea în fața instanțelor penale printr‑o altă acțiune. Prima posibilitate – cu alte cuvinte, cea de a intenta un proces civil – este lipsită de relevanță în prezenta discuție. Astfel, instanța de trimitere a arătat că termenele pe care le presupune această posibilitate sunt în general destul de lungi(31). Într‑un astfel de caz, nu este atins obiectivul de protecție pe care urmărește să îl garanteze decizia‑cadru. În schimb, considerăm că ar putea fi relevantă posibilitatea de a invoca articolul 83 din cod. Dacă victimele actelor ilicite pot utiliza în mod efectiv această cale, împrejurarea că dreptul italian le poate împiedica să se constituie părți civile în cadrul procedurilor în discuție nu va avea nicio incidență asupra aspectului dacă legislația națională îndeplinește cerințele prevăzute la articolul 9 alineatul (1) din decizia‑cadru.
53. Părțile au exprimat opinii diferite în ceea ce privește aplicabilitatea acelei hotărâri în cauza principală. Va reveni instanței de trimitere să decidă în sensul aplicabilității sau al inaplicabilității sale.
54. În lumina tuturor considerațiilor de mai sus, considerăm că regula generală stabilită în prima parte a articolului 9 alineatul (1) din decizia‑cadru ar trebui interpretată în sensul că, dacă dreptul intern al unui stat membru permite ca persoanele juridice să fie urmărite penal pentru comiterea unui act ilicit, împrejurarea că acest drept califică răspunderea pentru săvârșirea unui astfel de act drept „indirectă și subsidiară” și/sau „administrativă” nu exonerează statul membru de obligația sa de a aplica dispozițiile acestui articol în ceea ce privește persoanele juridice de vreme ce (1) criteriile pe baza cărora este definit actul ilicit sunt stabilite prin trimitere la dispozițiile Codului penal, (2) temeiul răspunderii pentru săvârșirea acelui act îl constituie în mod necesar comiterea unui act ilicit de către o persoană fizică și (3) acțiunea împotriva persoanei juridice este deschisă la instanța penală, intră sub incidența Codului de procedură penală și este, în principiu, reunită cu acțiunile împotriva persoanei sau persoanelor fizice care ar fi comis actul ilicit în discuție.
Excepția
55. Regula generală de la articolul 9 alineatul (1) este aplicabilă „cu excepția cazului în care, pentru anumite situații, dreptul intern prevede că despăgubirea va fi acordată în alt mod”.
56. Guvernele german și olandez susțin că această excepție este aplicabilă în cauza principală. De vreme ce victimele au posibilitatea de a sesiza instanțele civile cu cererile lor împotriva persoanelor juridice care ar fi comis infracțiunile, statul membru nu are nicio obligație de a garanta că aceste cereri pot fi formulate în cadrul procesului penal deschis împotriva respectivelor persoane.
57. Nu împărtășim acest punct de vedere.
58. Excepția, care constituie o derogare de la regula generală stabilită în prima parte a articolului 9 alineatul (1), trebuie interpretată în mod strict(32). O interpretare a acestei excepții care ar exclude de la aplicarea regulii generale toate cazurile care ar implica o anumită categorie de autori ai infracțiunilor, și anume persoanele juridice, ar risca să transforme excepția în regulă. Nu este posibil ca aceasta să fi fost intenția legiuitorului. Excepția este menită să se aplice „pentru anumite situații”. În această privință, am dori să facem trimitere la lucrările pregătitoare ale deciziei‑cadru, care indică o discuție ce a avut loc cu ocazia unei reuniuni a grupului de lucru competent al Consiliului, în cursul căreia a fost examinat textul proiectului deciziei‑cadru(33). Potrivit procesului‑verbal al reuniunii, delegațiile suedeză, austriacă și germană propuseseră eliminarea sintagmei în discuție(34). În procesul‑verbal se arată de asemenea că președinția (franceză) subliniase că „fără această sintagmă, alineatul (1) nu ar fi avut sens”.
59. Acest lucru nu înseamnă că excepția nu poate fi aplicată în nicio împrejurare. În această privință, împărtășim opinia Comisiei că trebuie să existe justificări obiective pentru a aplica excepția. Printre acestea s‑ar număra cazurile în care rațiuni practice se opun aplicării regulii generale, de exemplu, atunci când prejudiciul rezultat din infracțiune nu poate fi stabilit sau nu poate fi stabilit suficient de precis pentru a permite ca acțiunea să fie exercitată înainte de finalizarea procesului penal îndreptat împotriva autorului infracțiunii. Excluderea persoanelor juridice, ca o categorie, din domeniul de aplicare al articolului 9 alineatul (1) nu poate fi însă justificată în mod obiectiv.
60. În consecință, concluzionăm că excepția de la regula generală prevăzută în partea a doua a articolului 9 alineatul (1) nu poate fi interpretată în sensul că ar permite ca, de la regula generală stabilită în prima parte a acestei dispoziții, să fie exclusă o anumită categorie de autori ai infracțiunilor, precum persoanele juridice.
Considerații finale
Aplicarea principiilor de mai sus
61. În cauza principală, va reveni instanței de trimitere sarcina de a urma etapele descrise în continuare. În primul rând, va trebui să stabilească dacă persoanele juridice în cauză au comis o infracțiune în sensul articolului 9 alineatul (1) din decizia‑cadru. Pentru a se pronunța cu privire la acest aspect, instanța va trebui să aibă în vedere nu numai normele de drept intern referitoare la natura unui act ilicit, ci și principiile prezentate la punctul 48 de mai sus. În al doilea rând, aceasta trebuie să verifice dacă persoanele juridice pot fi calificate drept autori ai infracțiunii în sensul dispoziției menționate. Pentru a se pronunța cu privire la acest aspect, instanța va trebui să ia în considerare observațiile prezentate la punctul 49 de mai sus. În al treilea rând, ar trebui să verifice dacă procedura în discuție este o procedură penală în sensul dispoziției amintite. În acest scop, ar trebui să se raporteze la considerațiile expuse la punctul 50 de mai sus. În sfârșit, instanța trebuie să stabilească dacă există împrejurări excepționale care să justifice aplicarea excepției prevăzute în partea a doua a articolului 9 alineatul (1). Dacă, în urma acestei examinări, concluzionează că este aplicabilă regula generală, iar nu excepția, trebuie să meargă mai departe și să verifice dacă dreptul intern este conform cu regula generală menționată.
62. În această privință, am dori să prezentăm următoarele observații generale.
63. Curtea a statuat deja că principiul interpretării conforme se impune în privința deciziilor‑cadru adoptate în cadrul titlului VI din Tratatul privind Uniunea Europeană. În aplicarea dreptului național, instanța de trimitere sesizată cu interpretarea sa este obligată să facă acest lucru, în cea mai mare măsură posibilă, în lumina textului și a finalității deciziei‑cadru pentru a atinge rezultatul vizat de aceasta și să se conformeze dispozițiilor din tratat(35).
64. În același timp, Curtea a statuat totuși în mai multe rânduri că obligația instanței de trimitere de a interpreta dreptul său național în conformitate cu dreptul UE este limitată de principiile generale de drept, în special de principiile securității juridice și neretroactivității. Cu alte cuvinte, principiul interpretării conforme nu poate fi utilizat ca temei pentru o interpretare contra legem a dispozițiilor de drept național. Acest principiu presupune totuși ca instanța de trimitere să ia în considerare, dacă este cazul, întregul drept național pentru a aprecia în ce măsură acesta poate fi aplicat într‑un mod care să nu conducă la un rezultat contrar celui avut în vedere de decizia‑cadru(36).
65. În sfârșit, instanța de trimitere observă că interpretarea dreptului național care este propusă de reclamanții din acțiunea principală ar risca să încalce norma de drept intern care interzice aplicarea prin analogie in malam partem a dispozițiilor din Codul penal.
66. Nu numai dreptul național interzice o astfel de aplicare a dispozițiilor de drept penal. Încă din 1963, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că, procedând astfel, s‑ar ajunge la o încălcare a articolului 7 alineatul (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional(37). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a adoptat o abordare similară în jurisprudența sa(38).
67. Modul de redactare a articolului 7 alineatul (1) din convenție este identic cu cel al părții pertinente a articolului 49 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, cu efect de la 1 decembrie 2009, carta are forța juridică a unui act de drept primar(39). Potrivit articolului 52 alineatul (3) din aceasta, drepturile pe care le conține și care corespund unor drepturi garantate prin convenție au același înțeles și aceeași sferă de aplicare ca și cele prevăzute de convenție.
68. O aplicare prin analogie in malam partem a dispozițiilor de drept penal național ar putea fi contrară sau conformă cu dreptul național (nu ne pronunțăm cu privire la acest aspect). Cu toate acestea, rămâne să se răspundă la întrebarea dacă principiul menționat este aplicabil în contextul articolului 9 alineatul (1) din decizia‑cadru.
69. Articolul 9 alineatul (1) nu impune nicidecum unui stat membru să își modifice pe fond dreptul penal național(40). Această dispoziție nu are nicio incidență asupra nivelului despăgubirii datorate unei victime pentru prejudiciul cauzat prin comiterea unui act ilicit – nicio dispoziție din decizia‑cadru nu prevede că valoarea despăgubirii în discuție ar trebui calculată diferit dacă este acordată în cadrul unei proceduri civile sau al unei proceduri penale. Ceea ce face decizia, pentru a‑și atinge obiectivul de protecție a victimelor infracțiunilor, este să reducă termenele în care va trebui plătită despăgubirea în discuție. Este vorba despre o chestiune procedurală care nu afectează cu nimic răspunderea penală a debitorului. În aceste împrejurări, nu vedem niciun temei pentru ca principiul in malam partem să poată fi aplicat în interpretarea articolului 9 alineatul (1) din decizia‑cadru pe care o propunem în cadrul prezentelor concluzii.
Concluzie
70. Prin urmare, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Tribunale di Firenze după cum urmează:
„Regula generală prevăzută în prima parte a articolului 9 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2001/220/JAI a Consiliului din 15 martie 2001 privind statutul victimelor în cadrul procedurilor penale trebuie interpretată în sensul că, în cazul în care dreptul intern al unui stat membru prevede că persoanele juridice pot fi urmărite pentru săvârșirea unui act ilicit, împrejurarea că acest drept califică răspunderea pentru comiterea unui astfel de act drept «indirectă și subsidiară» și/sau «administrativă» nu exonerează statul membru de obligația sa de a aplica dispozițiile articolului menționat în privința persoanelor juridice de vreme ce (1) criteriile pe baza cărora este definit actul ilicit sunt stabilite prin trimitere la dispozițiile Codului penal, (2) temeiul răspunderii pentru săvârșirea acelui act îl constituie în mod necesar comiterea unui act ilicit de către o persoană fizică și (3) acțiunea împotriva persoanei juridice este deschisă la instanța penală, intră sub incidența Codului de procedură penală și este, în principiu, reunită cu acțiunile împotriva persoanei sau persoanelor fizice care ar fi comis actul ilicit în discuție.
Excepția de la regula generală amintită, prevăzută în partea a doua a articolului 9 alineatul (1), trebuie interpretată în mod strict. Aceasta nu poate fi interpretată într‑un mod care ar exclude de la aplicarea regulii generale prevăzute în prima parte a acestui articol toate cazurile care ar implica o anumită categorie de autori ai infracțiunilor, și anume persoanele juridice.”