HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)
31 ianuarie 2020(*)
„Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru – Articolul 259 TFUE – Competența Curții – Determinarea frontierei comune dintre două state membre – Diferend frontalier între Republica Croația și Republica Slovenia – Acord de arbitraj – Procedură de arbitraj – Notificare de către Republica Croația a deciziei sale de a denunța acordul din cauza unei neregularități a cărei săvârșire o reproșează unui membru al tribunalului arbitral – Decizie de arbitraj pronunțată de tribunalul arbitral – Pretinsă încălcare de către Republica Croația a acordului de arbitraj și a frontierei stabilite prin decizia de arbitraj – Principiul cooperării loiale – Cerere de retragere a unui document din dosar – Protecția consultanței juridice”
În cauza C‑457/18,
având ca obiect o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor formulată în temeiul articolului 259 TFUE, introdusă la 13 iulie 2018,
Republica Slovenia, reprezentată de M. Menard, în calitate de agent, asistată de J.‑M. Thouvenin, avocat,
reclamantă,
împotriva
Republicii Croația, reprezentată de G. Vidović Mesarek, în calitate de agent, asistată de J. Stratford, QC,
pârâtă,
CURTEA (Marea Cameră),
compusă din domnul K. Lenaerts, președinte, doamna R. Silva de Lapuerta, vicepreședintă, domnii J.‑C. Bonichot și A. Arabadjiev, doamna A. Prechal, domnul S. Rodin, doamna L. S. Rossi și domnul I. Jarukaitis, președinți de cameră, și domnii M. Ilešič, J. Malenovský, D. Šváby, C. Vajda (raportor) și F. Biltgen, judecători
avocat general: domnul P. Pikamäe,
grefier: domnul M. Aleksejev, șef de unitate,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 8 iulie 2019,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 11 decembrie 2019,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin cererea introductivă, Republica Slovenia solicită Curții să constate că Republica Croația nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul:
– articolului 4 alineatul (3) TUE, în măsura în care a pus în pericol realizarea obiectivelor Uniunii Europene, în special consolidarea păcii și uniunea din ce în ce mai strânsă între popoarele Europei, și a împiedicat Republica Slovenia să se conformeze obligației sale de punere în aplicare deplină a dreptului Uniunii pe întregul său teritoriu;
– principiului respectării statului de drept, prevăzut la articolul 2 TUE, care constituie o condiție esențială de apartenență la Uniune și obligă Republica Croația să respecte teritoriul Republicii Slovenia stabilit prin decizia finală pronunțată la 29 iunie 2017 de tribunalul constituit în procedura de arbitraj referitoare la diferendul teritorial și maritim dintre aceste două state (Curtea Permanentă de Arbitraj, cauza nr. 2012‑04, denumită în continuare „decizia de arbitraj”), în conformitate cu dreptul internațional;
– articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul (UE) nr. 1380/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 decembrie 2013 privind politica comună în domeniul pescuitului, de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1954/2003 și (CE) nr. 1224/2009 ale Consiliului și de abrogare a Regulamentelor (CE) nr. 2371/2002 și (CE) nr. 639/2004 ale Consiliului și a Deciziei 2004/585/CE a Consiliului (JO 2013, L 354, p. 22), precum și al anexei I la acesta, în măsura în care Republica Croația a refuzat să pună în aplicare regimul privind accesul reciproc prevăzut de Regulamentul nr. 1380/2013, nu a recunoscut efectul legislației pe care Republica Slovenia a adoptat‑o pentru a pune în aplicare respectivul regim privind accesul reciproc, a refuzat resortisanților sloveni dreptul de a pescui în marea teritorială slovenă și a împiedicat Republica Slovenia să beneficieze de drepturi, precum adoptarea unor măsuri de conservare și de gestionare a stocurilor de pește, prevăzute de același regulament;
– sistemului de control, de inspecție și de punere în aplicare a normelor prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 1224/2009 al Consiliului din 20 noiembrie 2009 de stabilire a unui sistem comunitar de control pentru asigurarea respectării normelor politicii comune în domeniul pescuitului, de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 847/96, (CE) nr. 2371/2002, (CE) nr. 811/2004, (CE) nr. 768/2005, (CE) nr. 2115/2005, (CE) nr. 2166/2005, (CE) nr. 388/2006, (CE) nr. 509/2007, (CE) nr. 676/2007, (CE) nr. 1098/2007, (CE) nr. 1300/2008, (CE) nr. 1342/2008 și de abrogare a Regulamentelor (CEE) nr. 2847/93, (CE) nr. 1627/94 și (CE) nr. 1966/2006 (JO 2009, L 343, p. 1), și de Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 404/2011 al Comisiei din 8 aprilie 2011 de stabilire a normelor detaliate de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1224/2009 al Consiliului de stabilire a unui sistem comunitar de control pentru asigurarea respectării normelor politicii comune în domeniul pescuitului (JO 2011, L 112, p. 1), în măsura în care Republica Croația a împiedicat Republica Slovenia să își îndeplinească misiunea care îi revine în temeiul acestui sistem, precum supravegherea, controlul și inspecțiile navelor de pescuit, cât și, atunci când în urma inspecțiilor sunt descoperite eventuale încălcări ale normelor politicii comune în domeniul pescuitului, procedurile și măsurile de executare împotriva responsabililor încălcării, și în măsura în care a exercitat ea însăși drepturile pe care regulamentele respective le acordă Republicii Slovenia în calitate de stat costier;
– articolelor 4 și 17 coroborate cu articolul 13 din Regulamentul (UE) 2016/399 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 martie 2016 cu privire la Codul Uniunii privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen) (JO 2016, L 77, p. 1, denumit în continuare „Codul Frontierelor Schengen”), precum și al
– articolului 2 alineatul (4) și al articolului 11 alineatul (1) din Directiva 2014/89/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 iulie 2014 de stabilire a unui cadru pentru amenajarea spațiului maritim (JO 2014, L 257, p. 135), în măsura în care a adoptat și a pus în aplicare „Strategia de amenajare a teritoriului Republicii Croația”.
Cadrul juridic
Dreptul internațional
Convenția de la Viena
2 Articolul 60 din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 23 mai 1969 (Recueil des traités des Nations unies, vol. 1155, p. 331, denumită în continuare „Convenția de la Viena”), intitulat „Stingerea unui tratat sau suspendarea aplicării lui ca urmare a violării sale”, prevede la alineatele 1 și 3:
„1. O violare substanțială a unui tratat bilateral de către una din părți autorizează cealaltă parte să invoce violarea pentru a pune capăt tratatului sau a suspenda aplicarea lui în tot sau în parte.
[…]
3. În sensul prezentului articol, există o violare substanțială a unui tratat în cazul când are loc:
[…]
b) violarea unei dispoziții esențiale pentru realizarea obiectului sau a scopului tratatului.
[…]”
3 Articolul 65 din Convenția de la Viena, intitulat „Procedura de urmat cu privire la nulitatea unui tratat, la stingerea sa, la retragerea unei părți din el sau la suspendarea aplicării tratatului”, prevede la alineatele 1 și 3:
„1. Partea care, în temeiul dispozițiilor prezentei Convenții, invocă un viciu al consimțământului său de a se lega printr‑un tratat sau un motiv de a contesta validitatea unui tratat, de a‑i pune capăt, de a se retrage din el sau de a‑i suspenda aplicarea trebuie să notifice pretenția sa celorlalte părți. Notificarea trebuie să menționeze măsura avută în vedere față de tratat și motivele acesteia.
[…]
3. Dacă totuși o altă parte a ridicat o obiecțiune, părțile vor trebui să caute o soluție prin mijloacele arătate în art[icolul] 33 al Cartei Națiunilor Unite [semnată la San Francisco la 26 iunie 1945].”
Acordul de arbitraj
4 Un acord de arbitraj între Republica Slovenia și Republica Croația a fost semnat la Stockholm la 4 noiembrie 2009 (denumit în continuare „acordul de arbitraj”).
5 Articolul 1 din acordul de arbitraj instituie un tribunal arbitral.
6 Articolul 2 din acest acord prevede compunerea tribunalului arbitral, în special modalitățile de desemnare a membrilor săi, precum și de înlocuire a acestora.
7 Articolul 3 din acordul menționat, intitulat „Misiunea tribunalului arbitral”, prevede la alineatul (1) că tribunalul determină (a) traseul frontierei dintre Croația și Slovenia, (b) joncțiunea dintre Slovenia și marea liberă și (c) regimul de utilizare a spațiilor maritime relevante. Același articol 3 prevede la alineatul (2) modalitățile de determinare a obiectului precis al litigiului, la alineatul (3) prevede adoptarea de către tribunalul arbitral a unei decizii cu privire la diferend, iar la alineatul (4) atribuie acestui tribunal competența de a interpreta acordul de arbitraj.
8 Potrivit articolului 4 litera (a) din acordul de arbitraj, tribunalul arbitral aplică pentru deciziile vizate la articolul 3 alineatul (1) litera (a) din acest acord regulile și principiile dreptului internațional. Potrivit articolului 4 litera (b) din acordul menționat, tribunalul arbitral aplică pentru deciziile vizate la articolul 3 alineatul (1) literele (b) și (c) din acesta dreptul internațional, echitatea și principiul relațiilor de bună vecinătate pentru a obține un rezultat just și echitabil ținând seama de toate împrejurările relevante.
9 Articolul 6 alineatul (2) din acordul de arbitraj prevede că, cu excepția unor dispoziții contrare, tribunalul arbitral desfășoară procedura în conformitate cu Regulamentul facultativ al Curții Permanente de Arbitraj pentru arbitrajul diferendelor dintre două state. Articolul 6 alineatul (4) din acest acord prevede că tribunalul arbitral decide cât mai curând posibil, după consultarea părților, cu privire la orice chestiune de procedură, cu majoritatea membrilor săi.
10 Articolul 7 alineatul (1) din acordul de arbitraj precizează printre altele că tribunalul arbitral, după ce a luat în considerare în mod corespunzător toate faptele relevante ale cauzei, pronunță decizia sa cât mai curând posibil. Articolul 7 alineatul (2) din acest acord prevede că decizia de arbitraj este obligatorie pentru părți și constituie soluționarea definitivă a diferendului. Potrivit articolului 7 alineatul (3) din acordul menționat, părțile iau toate măsurile necesare pentru a pune în aplicare decizia, inclusiv, dacă este necesar, modificarea legislației naționale în termen de șase luni de la adoptarea deciziei.
11 În temeiul articolului 9 alineatul (1) din acordul de arbitraj, Republica Slovenia își retrage rezervele privind deschiderea și închiderea capitolelor de negociere referitoare la aderarea Republicii Croația la Uniunea Europeană atunci când obstacolul privește diferendul.
12 Conform articolului 11 alineatul (3) din acordul de arbitraj, toate termenele de procedură stabilite în acordul respectiv se aplică începând de la data semnării Tratatului dintre Regatul Belgiei, Republica Bulgaria, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Estonia, Irlanda, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Republica Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, Marele Ducat al Luxemburgului, Republica Ungară, Republica Malta, Regatul Țărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză, România, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica Finlanda, Regatul Suediei și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (state membre ale Uniunii Europene) și Republica Croația privind aderarea Republicii Croația la Uniunea Europeană (JO 2012, L 112, p. 10, denumit în continuare „Tratatul de aderare a Croației la Uniune”). Această semnare a avut loc la 9 decembrie 2011.
Dreptul Uniunii
Dreptul primar
13 Articolul 15 din Actul privind condițiile de aderare a Republicii Croația, precum și adaptările la Tratatul privind Uniunea Europeană, la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și la Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (JO 2012, L 112, p. 21, denumit în continuare „actul de aderare”), anexat la Tratatul de aderare a Croației la Uniune, prevede:
„Actele enumerate în anexa III se adaptează conform prevederilor din anexa respectivă.”
14 Punctul 5 din anexa III la actul de aderare, intitulat „Pescuitul”, a adaptat Regulamentul (CE) nr. 2371/2002 al Consiliului din 20 decembrie 2002 privind conservarea și exploatarea durabilă a resurselor piscicole în conformitate cu politica comună în domeniul pescuitului (JO 2002, L 358, p. 59, Ediție specială, 04/vol. 6, p. 237), prin adăugarea în anexa I la acest regulament a punctelor 11 și 12, intitulate „Apele de coastă ale Croației” și, respectiv, „Apele de coastă ale Sloveniei”. Notele de subsol la care fac trimitere aceste puncte enunță în termeni identici că „[r]egimul [de acces la apele de coastă ale Croației și ale Sloveniei în baza relațiilor de vecinătate] se aplică de la punerea în aplicare deplină a deciziei de arbitraj rezultate în urma [acordului de arbitraj]”. Punctele și notele de subsol menționate au fost reluate în esență în Regulamentul nr. 1380/2013, care a abrogat Regulamentul nr. 2371/2002.
Dreptul derivat
– Regulamentul (CE) nr. 1049/2001
15 Potrivit articolului 4 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei (JO 2001, L 145, p. 43, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 76):
„Instituțiile resping cererile de acces la un document în cazul în care divulgarea conținutului ar putea aduce atingere protecției:
[…]
– procedurilor judiciare și consultanței juridice;
[…]
cu excepția cazului în care un interes public superior justifică divulgarea conținutului documentului în cauză.”
– Regulamentul nr. 1224/2009 și Regulamentul de punere în aplicare nr. 404/2011
16 Potrivit articolului 1, Regulamentul nr. 1224/2009 instituie un sistem comunitar de control, de inspecție și de asigurare a respectării normelor, pentru a asigura conformitatea cu normele politicii comune în domeniul pescuitului.
17 Regulamentul de punere în aplicare nr. 404/2011 stabilește normele detaliate de aplicare a acestui sistem de control.
– Regulamentul nr. 1380/2013
18 Articolul 5 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 1380/2013 prevede:
„(1) Navele de pescuit ale Uniunii au acces în mod egal la ape și resurse în toate apele Uniunii, altele decât cele prevăzute la alineatele (2) și (3), sub rezerva măsurilor adoptate în temeiul părții III.
(2) În apele situate în zona de până la 12 mile marine de la liniile de bază aflate sub suveranitatea sau jurisdicția lor, statele membre sunt autorizate, până la 31 decembrie 2022, să restricționeze pescuitul la navele de pescuit care pescuiesc în mod tradițional în apele respective pornind din porturile de pe coasta adiacentă, fără a aduce atingere regimului aplicabil navelor de pescuit ale Uniunii care arborează pavilionul altor state membre în baza relațiilor de vecinătate existente între statele membre și regimului cuprins în anexa I, prin care sunt stabilite, pentru fiecare stat membru, zonele geografice din interiorul zonelor costiere ale altor state membre în care se desfășoară activități de pescuit, precum și speciile vizate. Statele membre informează Comisia cu privire la restricțiile instituite în temeiul prezentului alineat.”
19 Anexa I la acest regulament, intitulată „Accesul la apele costiere în sensul articolului 5 alineatul (2)”, prevede la punctele 8 și 10 regimuri de acces privind „Apele de coastă ale Croației” și, respectiv, „Apele de coastă ale Sloveniei”. Notele de subsol la care fac trimitere punctele menționate precizează, în termeni identici, că „[r]egimul [privind accesul la apele de coastă ale Croației și ale Sloveniei în baza relațiilor de vecinătate] se aplică de la punerea în aplicare deplină a deciziei de arbitraj rezultate în urma [acordului de arbitraj]”.
– Directiva 2014/89
20 Conform articolului 1 alineatul (1), Directiva 2014/89 stabilește un cadru pentru amenajarea spațiului maritim care urmărește promovarea creșterii durabile a economiilor maritime, a dezvoltării durabile a zonelor marine și a utilizării durabile a resurselor marine.
21 Articolul 2 din această directivă, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (4):
„Prezenta directivă nu aduce atingere drepturilor suverane și jurisdicției statelor membre asupra apelor marine, care decurg din dreptul internațional relevant, în special din [Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării (UNCLOS), semnată la Montego Bay la 10 decembrie 1982 și intrată în vigoare la 16 noiembrie 1994 (Recueil des traités des Nations unies, vol. 1833, 1834 și 1835, p. 3)]. Mai concret, aplicarea prezentei directive nu influențează definirea și delimitarea frontierelor maritime de către statele membre în conformitate cu dispozițiile relevante ale UNCLOS.”
22 Articolul 11 din directiva menționată, intitulat „Cooperarea dintre statele membre”, prevede la alineatul (1):
„În cadrul procesului de planificare și de management, statele membre care se învecinează cu aceleași ape marine cooperează cu scopul de a se asigura că planurile de amenajare a spațiului maritim sunt coerente și coordonate în întreaga regiune marină vizată. O astfel de cooperare ține seama în special de chestiuni de natură transnațională.”
– Codul Frontierelor Schengen
23 Articolul 4 din Codul Frontierelor Schengen, intitulat „Drepturi fundamentale”, prevede:
„În aplicarea prezentului regulament, statele membre respectă pe deplin dreptul relevant al Uniunii, inclusiv Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene […], dreptul internațional relevant, inclusiv Convenția privind statutul refugiaților încheiată la Geneva la 28 iulie 1951 [Recueil des traités des Nations Unies, vol. 189, p. 150, nr. 2545 (1954)], obligațiile legate de accesul la protecție internațională, în special principiul nereturnării și drepturile fundamentale. […]”
24 Articolul 13 alineatele (1) și (2) din acest cod prevede:
„(1) Supravegherea frontierelor are drept principal obiectiv prevenirea trecerilor frauduloase ale frontierei, combaterea criminalității transfrontaliere și luarea de măsuri împotriva persoanelor care au trecut ilegal frontiera. O persoană care a trecut ilegal frontiera și care nu are drept de ședere pe teritoriul statului membru respectiv este reținută și i se aplică procedurile care respectă Directiva 2008/115/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO 2008, L 348, p. 98)].
(2) Polițiștii de frontieră acționează în unități fixe sau mobile în vederea asigurării supravegherii frontierelor externe.
Supravegherea se efectuează astfel încât să prevină și să descurajeze sustragerea de la verificările de la punctele de trecere a frontierei.”
25 Articolul 17 din codul menționat, intitulat „Cooperarea dintre statele membre”, prevede la alineatele (1)-(3):
„(1) Statele membre își acordă asistență și asigură o cooperare strânsă și permanentă în vederea punerii eficiente în aplicare a controlului la frontiere, în conformitate cu articolele 7-16. Statele membre fac schimb de informații relevante.
(2) Cooperarea operativă dintre statele membre în materie de gestionare a frontierelor externe este coordonată de [Agenția Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale statelor membre ale Uniunii Europene].
(3) Fără a aduce atingere competențelor agenției, statele membre pot continua cooperarea operativă cu alte state membre și/sau țări terțe la frontierele externe, inclusiv schimbul de ofițeri de legătură, în cazul în care o astfel de cooperare este complementară acțiunii agenției.
Statele membre se abțin de la orice acțiune care ar putea periclita funcționarea agenției sau realizarea obiectivelor acesteia.
Statele membre informează agenția cu privire la cooperarea operativă menționată la primul paragraf.”
Istoricul litigiului
26 La 25 iunie 1991, Republica Croația și Republica Slovenia și‑au proclamat independența față de Republica Socialistă Federativă Iugoslavia. În cursul anilor 1992-2001, aceste două state au încercat să rezolve problema stabilirii frontierelor lor terestră și maritimă comune prin negocieri bilaterale. Negocierile respective au rămas fără succes pentru anumite segmente ale acestor frontiere.
27 Republica Slovenia a devenit stat membru al Uniunii Europene la 1 mai 2004.
28 La 4 noiembrie 2009, Republica Croația și Republica Slovenia au semnat acordul de arbitraj, destinat să soluționeze diferendul frontalier dintre ele. În temeiul acestui acord, care a intrat în vigoare la 29 noiembrie 2010, ele se angajau să supună diferendul respectiv tribunalului arbitral instituit prin acord, a cărui decizie ar fi obligatorie pentru ele.
29 După ratificarea Tratatului de aderare a Croației la Uniune de către toate statele contractante, în conformitate cu normele constituționale respective, acesta a intrat în vigoare la 1 iulie 2013. Republica Croația a devenit membră a Uniunii la aceeași dată.
30 Din dosarul prezentei cauze reiese că în cadrul procedurii de arbitraj în fața tribunalului arbitral a intervenit un incident de procedură ca urmare a unor comunicări informale între arbitrul numit de Republica Slovenia și agentul acestui stat în fața tribunalului arbitral în cursul deliberărilor. În urma publicării anumitor articole de presă care reflectau conținutul comunicărilor respective, arbitrul și agentul în cauză au demisionat din funcții.
31 Prin scrisoarea din 24 iulie 2015, Republica Croația a transmis tribunalului arbitral extrase din comunicările amintite și, având în vedere ruperea fundamentală a relației de încredere provocată, în opinia sa, de acestea, a solicitat tribunalului menționat suspendarea procedurii de arbitraj.
32 Prin nota verbală din 30 iulie 2015, Republica Croația a informat Republica Slovenia că ea considera că aceasta din urmă era răspunzătoare de una sau de mai multe încălcări substanțiale ale acordului de arbitraj în sensul articolului 60 alineatele 1 și 3 din Convenția de la Viena și că, în consecință, avea dreptul de a pune capăt acordului de arbitraj. Ea a precizat că nota respectivă constituia o notificare, în conformitate cu articolul 65 alineatul 1 din Convenția de la Viena, prin care propunea încetarea imediată a acordului de arbitraj. Republica Croația a explicat că ea considera că, prin comunicările informale vizate la punctul 30 din prezenta hotărâre, imparțialitatea și integritatea procedurii de arbitraj au fost afectate în mod irevocabil, determinând o încălcare vădită a drepturilor sale.
33 La aceeași dată, membrul tribunalului arbitral numit de Republica Croația a demisionat din funcție.
34 Prin scrisoarea din 31 iulie 2015, Republica Croația a informat tribunalul arbitral cu privire la decizia sa de a pune capăt acordului de arbitraj și i‑a comunicat motivele.
35 La 13 august 2015, Republica Slovenia a informat tribunalul arbitral că a ridicat o obiecție la notificarea de către Republica Croația a deciziei sale de a pune capăt acordului de arbitraj și a considerat că tribunalul arbitral avea competența și obligația de a continua procedura.
36 La 25 septembrie 2015, președintele tribunalului arbitral a numit doi arbitri noi pentru cele două posturi vacante, în conformitate cu procedura de înlocuire a unui arbitru prevăzută la articolul 2 din acordul de arbitraj.
37 Prin scrisoarea din 1 decembrie 2015, tribunalul arbitral a invitat cele două părți să prezinte memorii scrise „privind implicațiile juridice ale aspectelor invocate de [Republica] Croația în scrisorile sale din 24 și 31 iulie 2015” și a ținut o ședință referitoare la acest subiect la 17 martie 2016. Numai Republica Slovenia a răspuns invitației tribunalului arbitral și a participat la această ședință.
38 La 30 iunie 2016, tribunalul arbitral a statuat cu privire la incidentul de procedură printr‑o decizie parțială. Acesta a considerat printre altele că, stabilind contacte informale cu arbitrul pe care l‑a numit inițial, Republica Slovenia a acționat cu încălcarea dispozițiilor acordului de arbitraj. Tribunalul arbitral a apreciat totuși că, ținând seama de măsurile corective adoptate ulterior, încălcările respective nu au afectat capacitatea sa, în compunerea modificată, de a pronunța o decizie finală în mod independent și imparțial cu privire la diferendul dintre părți, în conformitate cu normele aplicabile, astfel încât încălcările menționate nu au privat acordul de arbitraj nici de obiectul, nici de scopul său. Tribunalul arbitral a concluzionat că Republica Croația nu avea dreptul de a pune capăt acordului de arbitraj în temeiul articolului 60 alineatul 1 din Convenția de la Viena și că, prin urmare, acordul de arbitraj rămânea în vigoare.
39 La 29 iunie 2017, tribunalul arbitral a pronunțat decizia de arbitraj, prin care a determinat delimitarea frontierelor maritimă și terestră dintre Republica Croația și Republica Slovenia.
Procedura precontencioasă
40 Prin scrisoarea din 29 decembrie 2017, Republica Slovenia a atras atenția Comisiei Europene cu privire la respingerea de către Republica Croația a deciziei de arbitraj și a subliniat că refuzul acestui stat membru de a pune în aplicare decizia respectivă avea ca efect imposibilitatea exercitării de către Republica Slovenia a suveranității sale asupra zonelor maritime și terestre care, în conformitate cu dreptul internațional, fac parte din teritoriul său. În aceste împrejurări, Republica Slovenia a arătat că se afla în imposibilitatea de a respecta atât obligația, care îi revine în temeiul dreptului internațional, de a pune în aplicare decizia de arbitraj, cât și pe cea care îi revine în temeiul tratatelor, de a pune în aplicare dreptul Uniunii pe teritoriul său. Ținând seama de amenințarea pe care această situație o prezenta pentru valorile Uniunii și pentru respectarea dreptului acesteia, Republica Slovenia a solicitat Comisiei să acționeze fără întârziere pentru a determina încetarea încălcării acordului de arbitraj și a deciziei de arbitraj de către Republica Croația, această încălcare trebuind să fie analizată ca o nerespectare de către acest din urmă stat membru a obligațiilor care îi reveneau în temeiul tratatelor.
41 În urma mai multor incidente maritime în apele atribuite Republicii Slovenia prin decizia de arbitraj, acest stat membru a inițiat, prin scrisoarea din 16 martie 2018, o procedură în constatarea neîndeplinirii obligațiilor împotriva Republicii Croația, sesizând Comisia, în conformitate cu articolul 259 al doilea paragraf TFUE.
42 La 17 aprilie 2018, Republica Croația a prezentat Comisiei observații scrise. Cele două părți au participat la o ședință în fața Comisiei.
43 Comisia nu a emis un aviz motivat în termenul de trei luni prevăzut la articolul 259 al patrulea paragraf TFUE.
Procedura în fața Curții
44 Prin înscrisul depus la grefa Curții la 13 iulie 2018, Republica Slovenia a introdus prezenta acțiune.
45 Prin înscrisul separat din 21 decembrie 2018, Republica Croația a ridicat o excepție de inadmisibilitate a prezentei acțiuni în temeiul articolului 151 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții.
46 Republica Slovenia a răspuns la această excepție la 12 februarie 2019.
47 Prin decizia din 21 mai 2019, Curtea a trimis cauza în fața Marii Camere pentru a se pronunța cu privire la excepția de inadmisibilitate.
48 Prin înscrisul separat depus la grefa Curții la 31 mai 2019, Republica Croația a solicitat, în temeiul articolului 151 din Regulamentul de procedură al Curții, retragerea documentului de lucru intern al Comisiei referitor la avizul Serviciului Juridic al acesteia, care figurează la paginile 38-45 din anexa C.2 la răspunsul Republicii Slovenia privind excepția de inadmisibilitate (denumit în continuare „documentul în litigiu”).
49 Prin scrisorile grefei Curții din 3 iunie și din 12 iunie 2019, părțile au fost invitate, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 62 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, să răspundă la o întrebare în ședința care urma și să prezinte anumite documente. Părțile au prezentat aceste documente în mod corespunzător.
50 Prin scrisoarea grefei Curții din 7 iunie 2019, Curtea a invitat Comisia, în temeiul articolului 24 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, să răspundă în scris sau eventual în ședință la întrebări referitoare la dispozițiile Regulamentului nr. 1380/2013.
51 La 11 iunie 2019, Republica Slovenia a prezentat observații cu privire la cererea Republicii Croația de retragere din dosar a documentului în litigiu.
52 Prin scrisoarea grefei Curții din 20 iunie 2019, Curtea a invitat Comisia să își prezinte observațiile cu privire la aceeași cerere.
53 La 28 iunie 2019, Comisia a depus observații în această privință. Într‑o scrisoare separată din aceeași zi, Comisia a răspuns la întrebările care i‑au fost adresate de Curte în scrisoarea din 7 iunie 2019.
54 La 8 iulie 2019 a avut loc o ședință de audiere a pledoariilor în legătură cu excepția de inadmisibilitate, în prezența Republicii Croația și a Republicii Slovenia.
Cu privire la cererea de retragere din dosar a documentului în litigiu
Argumentația părților
55 Republica Croația solicită Curții retragerea documentului în litigiu din dosarul prezentei cauze.
56 În susținerea cererii, Republica Croația arată că documentul în litigiu este un aviz intern al Serviciului Juridic al Comisiei, emis în cursul fazei precontencioase a prezentei proceduri în constatarea neîndeplinirii obligațiilor și care nu a fost făcut public niciodată de către Comisie. Menținerea acestui document în dosarul cauzei ar avea nu numai repercusiuni negative asupra bunei funcționări a Comisiei, ci ar contraveni și cerințelor unui proces echitabil.
57 Republica Slovenia solicită respingerea cererii Republicii Croația.
58 În primul rând, Republica Slovenia arată că a avut acces la documentul în litigiu prin intermediul unui hyperlink care figurează într‑un articol publicat pe site‑ul internet al unui săptămânal german și subliniază că atât articolul, cât și avizul Serviciului Juridic al Comisiei sunt încă accesibile online. Astfel, faptul că ea a avut acces la documentul menționat nu este contrar Regulamentului nr. 1049/2001 din moment ce acest document este public.
59 În al doilea rând, Republica Slovenia susține că Republica Croația, care nu este autorul documentului în litigiu, nu are dreptul să acționeze în locul Comisiei pentru a apăra interesele acesteia solicitând ca documentul respectiv să fie retras din dosar.
60 În al treilea rând, Republica Slovenia susține că în speță nu se poate deduce nicio concluzie din Hotărârea din 1 iulie 2008, Suedia și Turco/Consiliul (C‑39/05 P și C‑52/05 P, EU:C:2008:374), și din Ordonanța din 14 mai 2019, Ungaria/Parlamentul (C‑650/18, nepublicată, EU:C:2019:438), dat fiind că respectivele cauze în care s‑au pr onunțat hotărârea și ordonanța menționate puneau în discuție utilizarea neautorizată a unor documente în litigii care implică instituția autoare a documentelor respective. Prezenta procedură s‑ar încadra într‑o situație diferită din moment ce Comisia, care este autorul documentului în litigiu, nu participă la acesta în calitate de pârâtă.
61 În orice caz, Republica Slovenia subliniază că prezentarea documentului în litigiu nu este de natură să aducă atingere intereselor protejate prin articolul 4 din Regulamentul nr. 1049/2001 și că Republica Croația nu a indicat în ce măsură menținerea acestui document în dosarul cauzei ar afecta‑o.
62 În al patrulea rând, Republica Slovenia susține că, presupunând că Comisia intervine în prezenta cauză sau că Curtea o invită să își prezinte observațiile, divulgarea documentului în litigiu nu ar avea nicio incidență pe fond asupra observațiilor pe care aceasta le‑ar prezenta Curții. Astfel, ar fi previzibil ca, într‑un asemenea caz, Comisia să urmeze, în principiu, aprecierea serviciului său juridic.
63 Comisia consideră, la rândul său, că documentul în litigiu, care este un document de lucru intern referitor la un aviz al serviciului său juridic, ar trebui înlăturat din dosarul cauzei. Această instituție arată că documentul menționat nu era destinat publicului, că nu l‑a divulgat și nici nu a autorizat prezentarea lui în cadrul unui litigiu în fața Curții. Comisia adaugă că nici Curtea nu a dispus prezentarea acestuia.
Aprecierea Curții
64 Este necesar să se constate că documentul în litigiu este o notă internă întocmită de Serviciul Juridic al Comisiei și adresată șefului de cabinet al președintelui acestei instituții, referitoare la procedura precontencioasă inițiată de Republica Slovenia în temeiul articolului 259 TFUE și în care figurează o apreciere juridică a aspectelor de drept relevante. Prin urmare, acest document cuprinde în mod incontestabil un act de consultanță juridică.
65 Este cert, în primul rând, că Republica Slovenia nu a solicitat Comisiei autorizarea de a prezenta documentul menționat în fața Curții, în al doilea rând, că aceasta din urmă nu a dispus prezentarea lui în cadrul prezentei acțiuni și, în al treilea rând, că Comisia nu l‑a divulgat în cadrul unei cereri de acces public la documentele instituțiilor, în conformitate cu dispozițiile Regulamentului nr. 1049/2001.
66 Or, potrivit unei jurisprudențe constante, ar fi contrar interesului public conform căruia instituțiile trebuie să poată beneficia de avizele serviciului lor juridic emise în deplină independență să se admită că prezentarea unor astfel de documente interne poate avea loc în cadrul unui litigiu pendinte la Curte fără ca prezentarea menționată să fi fost autorizată de instituția în cauză sau dispusă de această instanță (Ordonanța din 14 mai 2019, Ungaria/Parlamentul European, C‑650/18, nepublicată, EU:C:2019:438, punctul 8 și jurisprudența citată).
67 Acest interes este reflectat la articolul 4 din Regulamentul nr. 1049/2001, care prevede la alineatul (2) că „[i]nstituțiile resping cererile de acces la un document în cazul în care divulgarea conținutului ar putea aduce atingere protecției […] procedurilor judiciare și consultanței juridice, […] cu excepția cazului în care un interes public superior justifică divulgarea conținutului documentului în cauză”. Chiar dacă această dispoziție nu este aplicabilă în prezenta procedură întrucât Republica Slovenia a anexat documentul în litigiu la răspunsul său la excepția de inadmisibilitate fără autorizarea Comisiei, nu este mai puțin adevărat că acesta are o anumită valoare indicativă în cadrul evaluării comparative a intereselor, necesară pentru a statua cu privire la cererea de retragere a documentului menționat (a se vedea în acest sens Ordonanța din 14 mai 2019, Ungaria/Parlamentul, C‑650/18, nepublicată, EU:C:2019:438, punctele 9, 12 și 13).
68 În această privință trebuie să se arate că, invocând și prezentând în cadrul prezentei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 259 TFUE un act de consultanță juridică emis de Serviciul Juridic al Comisiei, întocmit după sesizarea acesteia și care cuprinde o apreciere juridică a problemelor de drept relevante, Republica Slovenia intenționează să opună Republicii Croația și, dacă este cazul, și Comisiei acest aviz în prezenta procedură. A autoriza menținerea acestuia din urmă în dosarul cauzei, din moment ce divulgarea sa nu a fost autorizată de Comisie, ar echivala cu a permite Republicii Slovenia să eludeze procedura privind o cerere de acces la un asemenea document, instituită prin Regulamentul nr. 1049/2001 (a se vedea în acest sens Ordonanța din 14 mai 2019, Ungaria/Parlamentul, C‑650/18, nepublicată, EU:C:2019:438, punctul 14 și jurisprudența citată).
69 Or, simpla împrejurare că Republica Slovenia invocă documentul în litigiu într‑o cauză în fața Curții împotriva unei alte părți decât instituția emitentă a avizului pe care îl conține nu are incidență asupra interesului public al instituțiilor de a putea beneficia de avizele serviciului lor juridic emise în deplină independență și, prin urmare, nu face inutilă evaluarea comparativă a intereselor, necesară pentru a se pronunța cu privire la cererea de retragere a acestui document din dosarul cauzei (a se vedea prin analogie Ordonanța din 23 octombrie 2002, Austria/Consiliul, C‑445/00, EU:C:2002:607, punctul 12).
70 În speță, există un risc previzibil, departe de a fi ipotetic, ca Comisia, care nici nu a emis un aviz motivat, în temeiul articolului 259 al treilea paragraf TFUE, cu privire la motivele Republicii Slovenia, nici nu și‑a exprimat poziția cu privire la aceste motive intervenind în fața Curții în susținerea concluziilor vreuneia dintre părți, să se considere, ca urmare a prezentării neautorizate a documentului în litigiu în prezenta procedură, obligată să ia poziție în mod public în legătură cu un aviz care era destinat, în mod vădit, unei utilizări interne. Or, o astfel de perspectivă ar determina în mod inevitabil repercusiuni negative în ceea ce privește interesul Comisiei de a solicita consultanță juridică și de a primi avize sincere, obiective și complete (a se vedea prin analogie Hotărârea din 1 iulie 2008, Suedia și Turco/Consiliul, C‑39/05 P și C‑52/05 P, EU:C:2008:374, punctul 42, precum și Ordonanța din 14 mai 2019, Ungaria/Parlamentul, C‑650/18, nepublicată, EU:C:2019:438, punctul 16).
71 În ceea ce privește existența unui interes public superior care să justifice menținerea documentului în litigiu în dosarul prezentei cauze, pe lângă faptul că consultanța juridică cuprinsă în documentul respectiv nu privește o procedură legislativă pentru care se impune o transparență sporită (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2008, Suedia și Turco/Consiliul, C‑39/05 P și C‑52/05 P, EU:C:2008:374, punctele 46, 47, 67 și 68), este necesar să se arate că, pentru Republica Slovenia, interesul acestei mențineri constă în a fi în măsură să se prevaleze de consultanța juridică respectivă în susținerea răspunsului său la excepția de inadmisibilitate invocată de Republica Croația. În aceste condiții, prezentarea actului de consultanță juridică menționat apare ca fiind ghidată de propriile interese ale Republicii Slovenia în susținerea argumentației sale în răspunsul la excepția de inadmisibilitate, iar nu de vreun interes public superior (a se vedea în acest sens Ordonanța din 14 mai 2019, Ungaria/Parlamentul, C‑650/18, nepublicată, EU:C:2019:438, punctul 18).
72 Astfel cum arată Republica Slovenia, împrejurarea că aceasta ar fi avut acces la documentul în litigiu prin intermediul site‑ului internet al unui săptămânal în care a fost publicat un articol care face trimitere la avizul menționat printr‑un hyperlink nu poate repune în discuție considerațiile care precedă întrucât este vorba despre o publicare neautorizată a acestui aviz (a se vedea prin analogie Ordonanța din 14 mai 2019, Ungaria/Parlamentul, C‑650/18, nepublicată, EU:C:2019:438, punctul 17).
73 În aceste condiții, trebuie admisă cererea Republicii Croația având ca obiect retragerea documentului în litigiu din dosarul cauzei.
Cu privire la competența Curții
Argumentația părților
74 Republica Croația solicită Curții respingerea prezentei acțiuni în întregime ca fiind inadmisibilă. În acest sens, ea invocă în special trei motive de necompetență.
75 În primul rând, Republica Croația arată că susținerile Republicii Slovenia potrivit cărora ea și‑ar fi încălcat obligațiile care îi revin în temeiul dreptului Uniunii sunt accesorii în raport cu soluționarea diferendului privind validitatea și efectele juridice ale acordului de arbitraj și ale deciziei de arbitraj. Or, astfel cum s‑ar fi statuat în Hotărârea din 30 septembrie 2010, Comisia/Belgia (C‑132/09, EU:C:2010:562), Curtea nu ar avea competența să se pronunțe cu privire la încălcarea obligațiilor care decurg din dreptul Uniunii dacă aceste obligații sunt accesorii soluționării prealabile a unui alt diferend care nu este de competența Curții.
76 În al doilea rând, Republica Croația susține că obiectul real al litigiului dintre cele două state privește, pe de o parte, validitatea și efectele juridice ale acordului de arbitraj, care nu face parte integrantă din dreptul Uniunii, și, pe de altă parte, validitatea și consecințele juridice eventuale ale deciziei de arbitraj, care nu este încă pusă în aplicare. Prin urmare, un asemenea litigiu ar trebui soluționat în conformitate cu normele dreptului internațional, iar soluționarea sa nu ar depinde de aplicarea dreptului Uniunii.
77 În al treilea rând, Republica Croația apreciază că Curtea nu are competența, în temeiul articolului 259 TFUE, de a se pronunța cu privire la validitatea și efectele nici ale acordului de arbitraj, care este un acord internațional ce nu face parte integrantă din dreptul Uniunii, nici ale deciziei de arbitraj pronunțate pe baza acestui acord. Or, acordul de arbitraj ar constitui însuși temeiul încălcărilor dreptului Uniunii invocate de Republica Slovenia.
78 Republica Slovenia solicită respingerea excepției de inadmisibilitate invocate de Republica Croația, în măsura în care aceasta din urmă invocă necompetența Curții de a se pronunța cu privire la prezenta acțiune.
79 În primul rând, Republica Slovenia apreciază că, prin această argumentație, Republica Croația încearcă să denatureze în mod unilateral obiectul acțiunii.
80 Primo, în această privință, Republica Slovenia subliniază că ea se limitează să invoce în cererea introductivă o încălcare a dreptului primar și a dreptului derivat al Uniunii.
81 Secundo, Republica Slovenia consideră că competența Curții în temeiul articolului 259 TFUE nu este exclusă atunci când faptele pe care se întemeiază afirmațiile privind încălcarea dreptului Uniunii țin atât de dreptul Uniunii, cât și de dreptul internațional. În această privință, ar fi relevant numai că faptele respective privesc o încălcare a obligațiilor impuse de dreptul Uniunii. Acest lucru nu ar împiedica însă Curtea să țină seama de normele materiale ale dreptului internațional pe care dreptul Uniunii le‑a integrat sau ar avea intenția de a le integra în sistemul său juridic.
82 Tertio, Republica Slovenia arată, întemeindu‑se pe Hotărârea din 12 septembrie 2006, Spania/Regatul Unit (C‑145/04, EU:C:2006:543), că existența unui litigiu bilateral privind interpretarea unui act de drept internațional aplicabil între părțile dintr‑o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor nu exclude competența Curții de a se pronunța în cadrul acesteia.
83 Quarto, pentru a statua cu privire la competența Curții în temeiul articolului 259 TFUE, ar fi relevant numai aspectul dacă fundamentul concluziilor cererii introductive privește „obligații în temeiul tratatelor”.
84 Republica Slovenia consideră că cererea sa introductivă îndeplinește condițiile necesare unei examinări în temeiul articolului 259 TFUE. Astfel, din concluziile cererii introductive și din motivele invocate în susținerea sa ar rezulta că criticile pe care le invocă sunt întemeiate pe dreptul primar al Uniunii, precum și pe un ansamblu de acte de drept derivat. Republica Slovenia precizează că în concluziile cererii introductive ea nu solicită Curții să constate o neîndeplinire a obligațiilor care revin Republicii Croația în temeiul dreptului internațional. Trimiterea care se face în cererea introductivă la decizia de arbitraj ar fi făcută doar ca element de fapt relevant pentru interpretarea dreptului Uniunii, în vederea descrierii teritoriului pe care statele membre trebuie să se conformeze obligațiilor care le revin în temeiul acestui drept.
85 În al doilea rând, Republica Slovenia analizează motivele de necompetență invocate de Republica Croația.
86 În ceea ce privește, mai precis, motivul privind necompetența întemeiat pe caracterul accesoriu al pretinselor încălcări ale dreptului Uniunii, Republica Slovenia arată că, dat fiind că teritoriul Republicii Croația și, respectiv, al Republicii Slovenia sunt determinate de frontiera stabilită în conformitate cu dreptul internațional, în speță prin decizia de arbitraj, nu se solicită Curții nici să constate o încălcare a dreptului internațional și nici să se pronunțe cu privire la un litigiu internațional. Republica Slovenia subliniază că frontiera dintre cele două state astfel cum a fost trasată prin decizia de arbitraj este un element de fapt de care Curtea poate și trebuie să țină seama, iar nu o problemă juridică asupra căreia Curtea s‑ar putea pronunța. În orice caz, Curtea ar trebui să respecte și să aplice dreptul internațional în măsura necesară pentru interpretarea sau pentru aplicarea dreptului Uniunii.
87 În ceea ce privește motivele de necompetență întemeiate, pe de o parte, pe faptul că obiectul real al litigiului este constituit de interpretarea și de aplicarea dreptului internațional și, pe de altă parte, pe faptul că Curtea nu are competența să se pronunțe cu privire la validitatea și la efectele unui acord internațional care nu face parte din dreptul Uniunii, Republica Slovenia subliniază că problema validității acordului de arbitraj, precum și a validității și a efectelor juridice ale deciziei de arbitraj nu face obiectul litigiului în fața Curții, nu este de competența acesteia și, în orice caz, a fost soluționată prin decizia de arbitraj parțială din 30 iunie 2016. Împrejurarea că Republica Croația nu este de acord cu decizia de arbitraj nu poate însemna că există un diferend frontalier nesoluționat sau că Curtea ar trebui să se pronunțe cu privire la această problemă deja soluționată.
88 În sfârșit, Republica Slovenia arată că argumentul Republicii Croația potrivit căruia decizia de arbitraj nu este direct aplicabilă nu ține de examinarea competenței, ci de examinarea pe fond. În orice caz, acest argument ar fi eronat, dat fiind că decizia respectivă ar fi obligatorie în conformitate cu dreptul internațional și ar stabili astfel în mod definitiv frontiera dintre cele două state membre.
Aprecierea Curții
89 Trebuie amintit că, potrivit articolului 259 primul paragraf TFUE, „[o]ricare dintre statele membre poate sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cazul în care consideră că un alt stat membru a încălcat oricare dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor”.
90 În speță, din modul de redactare a concluziilor cererii introductive reiese că Republica Slovenia își întemeiază acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor pe pretinsa încălcare de către Republica Croația a obligațiilor care îi revin, în primul rând, în temeiul articolului 4 alineatul (3) TUE, în al doilea rând, al articolului 2 TUE, în al treilea rând, al articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1380/2013 coroborat cu anexa I la acest regulament, în al patrulea rând, al sistemului de control, de inspecție și de punere în aplicare a normelor prevăzute de Regulamentul nr. 1224/2009 și de Regulamentul de punere în aplicare nr. 404/2011, în al cincilea rând, al articolelor 4 și 17 din Codul Frontierelor Schengen coroborate cu articolul 13 din acest cod, precum și, în al șaselea rând, al articolului 2 alineatul (4) și al articolului 11 alineatul (1) din Directiva 2014/89.
91 Trebuie amintit de asemenea că Curtea a stabilit că în cadrul unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor nu are competența să se pronunțe cu privire la interpretarea unui acord internațional încheiat de statele membre și al cărui obiect nu intră în domeniile de competență ale Uniunii și nici cu privire la obligațiile statelor membre care decurg din acesta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 septembrie 2010, Comisia/Belgia, C‑132/09, EU:C:2010:562, punctul 44).
92 Din această jurisprudență reiese că Curtea nu are competența să se pronunțe cu privire la o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, indiferent dacă este formulată în temeiul articolului 258 TFUE sau al articolului 259 TFUE, atunci când încălcarea dispozițiilor dreptului Uniunii invocată în susținerea sa prezintă un caracter accesoriu în raport cu pretinsa nerespectare a obligațiilor rezultate dintr‑un acord internațional.
93 Prin urmare, pentru a determina cu exactitate natura și întinderea pretinselor neîndepliniri ale obligațiilor, concluziile cererii introductive trebuie interpretate în lumina criticilor Republicii Slovenia, astfel cum figurează acestea în motivarea cererii introductive.
94 Or, din această motivare rezultă că, prin intermediul primului motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 2 TUE, Republica Slovenia urmărește să se constate că, prin faptul că a încălcat unilateral angajamentul asumat în cadrul procesului de aderare la Uniune de a respecta decizia de arbitraj viitoare, frontiera determinată prin decizia de arbitraj, precum și celelalte obligații care decurg din această decizie, Republica Croația refuză să respecte valoarea privind statul de drept consacrată în această dispoziție și încalcă, în acest sens, principiile cooperării loiale și res iudicata.
95 Prin intermediul celui de al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului cooperării loiale consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE, Republica Slovenia arată că Republica Croația, prin refuzul de a recunoaște și de a respecta frontiera determinată prin decizia de arbitraj, pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii și împiedică punerea în aplicare pe întreg teritoriul sloven a dreptului Uniunii, a cărui aplicare depinde de stabilirea teritoriilor statelor membre.
96 Prin intermediul celui de al treilea și al celui de al patrulea motiv, Republica Slovenia susține că, întrucât nu respectă teritoriul sloven și nici frontierele sale astfel cum au fost stabilite prin decizia de arbitraj, Republica Croația încalcă dreptul Uniunii în materia politicii comune în domeniul pescuitului.
97 În ceea ce privește cel de al treilea motiv, Republica Slovenia susține în special că, întrucât contestă frontiera astfel cum a fost determinată prin decizia de arbitraj și întrucât se opune demarcației și aplicării acestei frontiere, Republica Croația îi încalcă drepturile exclusive asupra apelor sale teritoriale, o împiedică să se conformeze obligațiilor care îi revin în temeiul Regulamentului nr. 1380/2013 și se opune, printr‑un comportament unilateral care constituie o încălcare vădită a acordului de arbitraj, aplicării regimului privind accesul la apele costiere ale Croației și ale Sloveniei în baza relațiilor de vecinătate, instituit prin acest regulament, care se aplică acestor două state membre de la 30 decembrie 2017, adică din ziua următoare expirării termenului de șase luni prevăzut la articolul 7 alineatul (3) din acordul de arbitraj pentru punerea în aplicare a deciziei de arbitraj.
98 În ceea ce privește al patrulea motiv, Republica Slovenia pretinde prin acesta că Republica Croația încalcă sistemul comunitar de control stabilit pentru asigurarea respectării normelor politicii comune în domeniul pescuitului, instituit prin Regulamentul nr. 1224/2009 și prin Regulamentul de punere în aplicare nr. 404/2011, din moment ce acest din urmă stat membru, ca urmare a nerespectării frontierei lor maritime comune astfel cum a fost determinată prin decizia de arbitraj, pe de o parte, împiedică Republica Slovenia să se conformeze obligațiilor care îi revin în cadrul sistemului de control menționat și, pe de altă parte, exercită în mod ilegal în apele slovene drepturi care aparțin Republicii Slovenia în calitate de stat costier.
99 Prin intermediul celui de al cincilea motiv, Republica Slovenia susține că, întrucât frontiera dintre Republica Croația și Republica Slovenia astfel cum a fost determinată prin decizia de arbitraj rămâne o frontieră externă căreia i se aplică dispozițiile Codului Frontierelor Schengen privind frontierele externe, Republica Croația încalcă atât obligațiile privind controlul acestei frontiere, cât și obligația de supraveghere a frontierei menționate impusă de acest cod. În plus, Republica Croația ar încălca obligația de acționa cu respectarea deplină a dispozițiilor relevante ale dreptului internațional aplicabil prevăzute în codul menționat în măsura în care ar refuza să recunoască decizia de arbitraj.
100 Prin intermediul celui de al șaselea motiv, Republica Slovenia afirmă că, prin faptul că refuză să recunoască decizia de arbitraj care a stabilit delimitarea apelor teritoriale între aceste două state membre și în special prin faptul că include apele teritoriale slovene în propria amenajare a spațiului maritim, Republica Croația încalcă Directiva 2014/89. Procedând astfel, Republica Croația ar face de asemenea imposibilă orice cooperare prevăzută de această directivă.
101 Din cele de mai sus decurge că încălcările invocate ale dreptului primar al Uniunii, astfel cum sunt vizate de primul și de al doilea motiv, rezultă, potrivit însăși Republicii Slovenia, din pretinsa nerespectare de către Republica Croația a obligațiilor care decurg din acordul de arbitraj și din decizia de arbitraj pronunțată în temeiul acestuia, în special din obligația de a respecta frontiera stabilită în această decizie. De asemenea, în ceea ce privește încălcările invocate ale dreptului derivat al Uniunii, astfel cum sunt vizate de al treilea, de al patrulea, de al cincilea și de al șaselea motiv, acestea se întemeiază pe premisa potrivit căreia frontiera terestră și maritimă dintre Republica Croația și Republica Slovenia a fost determinată în conformitate cu dreptul internațional, și anume prin decizia de arbitraj. Refuzul primului stat membru de a executa această decizie ar împiedica, în consecință, al doilea stat membru să pună în aplicare pe întregul său teritoriu dispozițiile dreptului derivat al Uniunii în cauză, precum și să beneficieze de drepturile care îi sunt conferite de aceste dispoziții și ar împiedica, în zonele maritime care fac obiectul diferendului, aplicarea dispozițiilor dreptului derivat al Uniunii care fac referire la deplina punere în aplicare a deciziei de arbitraj care decurge din acordul de arbitraj.
102 În această privință, este necesar să se constate că decizia de arbitraj a fost pronunțată de un tribunal internațional constituit în temeiul unui acord de arbitraj bilateral reglementat de dreptul internațional, al cărui obiect nu intră în domeniile de competență ale Uniunii prevăzute la articolele 3-6 TFUE și la care Uniunea nu este parte. Desigur, Uniunea și‑a oferit bunele oficii celor două părți la diferendul frontalier în vederea soluționării acestuia, iar președinția Consiliului a semnat acordul de arbitraj în numele Uniunii, în calitate de martor. În plus, există legături de conexitate între, pe de o parte, încheierea acestui acord, precum și procedura de arbitraj desfășurată în temeiul său și, pe de altă parte, procesul de negociere și de aderare a Republicii Croația la Uniune. Astfel de împrejurări nu sunt însă suficiente pentru a considera că acordul de arbitraj și decizia de arbitraj fac parte integrantă din dreptul Uniunii.
103 În special, împrejurarea că punctul 5 din anexa III la actul de aderare a adăugat la anexa I la Regulamentul nr. 2371/2002 punctele 11 și 12 și că notele de subsol la care fac trimitere aceste puncte se referă, în termeni neutri, la decizia de arbitraj pronunțată pe baza acordului de arbitraj pentru a defini data de aplicabilitate a sistemului de acces la apele costiere ale Croației și ale Sloveniei în baza relațiilor de vecinătate nu poate fi interpretată în sensul că acest act de aderare a inclus în dreptul Uniunii angajamentele internaționale asumate în cadrul acordului respectiv de Republica Croația și de Republica Slovenia, între care obligația de a respecta frontiera stabilită prin decizia respectivă.
104 În consecință, încălcările invocate ale dreptului Uniunii prezintă un caracter accesoriu în raport cu pretinsa nerespectare de către Republica Croația a obligațiilor rezultate dintr‑un acord internațional bilateral la care Uniunea nu este parte și al cărei obiect nu intră în domeniile de competență ale Uniunii. Întrucât o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor introdusă în temeiul articolului 259 TFUE nu poate avea ca obiect decât nerespectarea obligațiilor care decurg din dreptul Uniunii, Curtea nu are, așadar, în conformitate cu cele amintite la punctele 91 și 92 din prezenta hotărâre, competența să se pronunțe în cadrul prezentei acțiuni cu privire la o pretinsă încălcare a obligațiilor rezultate din acordul de arbitraj și din decizia de arbitraj din care rezultă motivele invocate de Republica Slovenia întemeiate pe pretinse încălcări ale dreptului Uniunii.
105 Mai trebuie precizat în această privință că, în condițiile în care în tratate nu există o definiție mai precisă a teritoriilor care țin de suveranitatea statelor membre, revine fiecăruia dintre acestea să determine întinderea și limitele propriului său teritoriu, în conformitate cu normele dreptului internațional public (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 martie 2007, Aktiebolaget NN, C‑111/05, EU:C:2007:195, punctul 54). Astfel, domeniul teritorial de aplicare a tratatelor este stabilit prin referire la teritoriile naționale în sensul articolului 52 TUE și al articolului 355 TFUE. De altfel, articolul 77 alineatul (4) TFUE amintește că statele membre sunt competente în ceea ce privește delimitarea geografică a frontierelor lor, în conformitate cu dreptul internațional.
106 În speță, articolul 7 alineatul (3) din acordul de arbitraj prevede că părțile vor lua toate măsurile necesare pentru a pune în aplicare decizia de arbitraj, inclusiv, dacă este necesar, prin modificarea legislației naționale în termen de șase luni de la adoptarea deciziei respective. De altfel, notele de subsol referitoare la punctele 8 și 10 din anexa I la Regulamentul nr. 1380/2013 prevăd că, în ceea ce privește Republica Croația și Republica Slovenia, regimul de acces la apele costiere ale acestor state membre în baza relațiilor de vecinătate, stabilit în anexa I la acest regulament, „se aplică de la punerea în aplicare deplină a [deciziei de arbitraj]”. Or, este cert că, astfel cum a arătat și domnul avocat general în esență la punctul 164 din concluzii, decizia de arbitraj nu a fost executată.
107 În aceste condiții, nu revine Curții, cu riscul de a depăși competențele care îi sunt conferite de tratate și de a aduce atingere competențelor rezervate statelor membre în materie de stabilire geografică a frontierelor lor, să examineze, în cadrul prezentei acțiuni formulate în temeiul articolului 259 TFUE, problema întinderii și a limitelor teritoriilor Republicii Croația și, respectiv, ale Republicii Slovenia, aplicând în mod direct frontiera determinată prin decizia de arbitraj pentru a verifica realitatea încălcărilor dreptului Uniunii în cauză.
108 Având în vedere toate considerațiile precedente, este necesar să se constate că Curtea nu are competența să statueze cu privire la prezenta acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor.
109 Această concluzie nu aduce atingere niciunei obligații care decurge, pentru fiecare dintre cele două state membre în cauză, în relațiile lor reciproce, dar și față de Uniune și față de celelalte state membre, din articolul 4 alineatul (3) TUE, de a contribui în mod loial la punerea în aplicare a unei soluții juridice definitive conforme cu dreptul internațional, astfel cum este preconizată în actul de aderare, care asigură aplicarea efectivă și fără obstacole a dreptului Uniunii în zonele în cauză și de a pune capăt diferendului dintre ele prin folosirea uneia dintre căile de soluționare a acestuia, inclusiv, dacă este cazul, prin sesizarea Curții, în temeiul unui compromis, conform articolului 273 TFUE.
Cu privire la cheltuielile de judecată
110 Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
111 Întrucât Republica Croația a solicitat obligarea Republicii Slovenia la plata cheltuielilor de judecată, iar aceasta a căzut în pretenții, se impune obligarea Republicii Slovenia la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară și hotărăște:
1) Documentul de lucru intern al Comisiei Europene referitor la avizul Serviciului Juridic al acesteia, care figurează la paginile 38-45 din anexa C.2 la răspunsul Republicii Slovenia la excepția de inadmisibilitate, este retras din dosarul cauzei C‑457/18.
2) Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu are competența de a se pronunța cu privire la acțiunea Republicii Slovenia formulată în temeiul articolului 259 TFUE în cauza C‑457/18.
3) Obligă Republica Slovenia la plata cheltuielilor de judecată.
Semnături