Cauza T‑139/15
Ungaria
împotriva
Comisiei Europene
Hotărârea Tribunalului (Camera a patra) din 12 martie 2019
„FEOGA – secțiunea Garantare – FEGA – Zahăr – Regimul temporar de restructurare a industriei zahărului în Comunitatea Europeană – Regulamentul (CE) nr. 320/2006 – Regulamentul (CE) nr. 968/2006 – Cheltuieli excluse de la finanțare – Cheltuieli efectuate de Ungaria – Condiții pentru acordarea ajutorului pentru dezafectare integrală și a ajutorului pentru dezafectare parțială – Noțiunea «instalații de producție» – Aprecierea utilizării silozurilor la data introducerii cererii de acordare a ajutorului – Noțiunea «dezafectare integrală» – Anexa 2 la documentul VI/5330/97 – Dificultăți de interpretare a reglementării Uniunii – Cooperare loială”
1. Agricultură – Organizarea comună a piețelor – Zahăr – Regim temporar de restructurare a industriei zahărului – Ajutoare pentru restructurare – Condiții de acordare – Dezafectarea instalațiilor de producție – Dezafectare totală sau parțială – Noțiuni – Alegere care trebuie operată la data cererii de acordare a ajutorului – Obligația identificării ansamblului instalațiilor de producție care trebuie dezafectate la aceeași dată
(Regulamentul nr. 320/2006 al Consiliului, art. 3 și 4; Regulamentul nr. 968/2006 al Comisiei, art. 4 și 9)
(a se vedea punctele 56-70, 73, 74, 77-80, 83-86, 101, 102, 106, 107, 110 și 111)
2. Agricultură – Finanțare de către FEGA – Închiderea conturilor – Refuzul de a acoperi cheltuielile care rezultă din neregularitățile de aplicare a reglementării Uniunii – Corecție financiară corespunzătoare diferenței dintre cuantumul ajutorului pentru dezafectarea integrală și cel al ajutorului pentru dezafectarea parțială – Cazuri limită – Aplicarea unei rate de corecție mai mică sau lipsa corecției – Condiții de aplicare – Lipsa aplicării automate în cazul întrunirii condițiilor
(Regulamentul nr. 1290/2005 al Consiliului, art. 31)
(a se vedea punctele 124 și 126-134)
3. Acte ale instituțiilor – Norme de conduită administrativă de aplicabilitate generală – Act prin care se urmărește producerea de efecte externe – Domeniu de aplicare
(a se vedea punctul 125)
4. State membre – Obligații – Obligația de cooperare loială cu instituțiile Uniunii – Reciprocitate
art. 4 alin. (3) TUE
(a se vedea punctele 138-140)
Rezumat
În Hotărârea Ungaria/Comisia (T‑139/15), pronunțată la 12 martie 2019, Tribunalul a respins acțiunea în anulare, introdusă, în temeiul articolul 263 TFUE, de Ungaria împotriva Deciziei de punere în aplicare (UE) 2015/103 a Comisiei(1), prin care i se aplica o corecție financiară egală cu 25 % din cuantumul total al ajutoarelor de restructurare pentru dezafectarea integrală a siturilor de producție de zahăr, care fuseseră acordate producătorilor maghiari de zahăr în cadrul regimului temporar de restructurare a industriei zahărului.
În primul rând, Tribunalul a fost chemat să se pronunțe cu privire la chestiunea momentului la care trebuia să se aprecieze dacă silozurile constituiau instalații de producție care trebuiau să fie dezafectate în vederea acordării unui ajutor de restructurare pentru dezafectarea totală sau dacă acestea intrau sub incidența vreuneia dintre excepțiile stabilite de Curte în Hotărârea din 14 noiembrie 2013, SFIR și alții (C‑187/12-C‑189/12, EU:C:2013:737).
Pentru Tribunal, calificarea silozurilor trebuia stabilită la data cererii de acordare a ajutorului, iar nu la finalul operațiunilor de restructurare. Astfel, în vederea realizării obiectivului urmărit de reglementarea în discuție, de reducere a capacității de producție a zahărului nerentabilă în Uniune, legiuitorul Uniunii a prevăzut două regimuri de restructurare diferite, în funcție de tipul de dezafectare efectuată, și anume dezafectarea integrală și dezafectarea parțială, care determină o valoare a ajutorului de restructurare diferită. Puteau fi, așadar, în mod excepțional menținute, în cazul unei dezafectări integrale, toate instalațiile care nu sunt necesare producției de zahăr, de izoglucoză sau de sirop de inulină sau care nu sunt legate direct de fabricarea acestor produse, precum instalațiile de condiționare. În schimb, în cazul unei dezafectări parțiale, puteau fi menținute instalațiile care erau necesare producției de zahăr, de izoglucoză sau de sirop de inulină sau care erau direct legate de fabricarea acestor produse, cu condiția, printre altele, ca acestea să nu mai fi fost utilizate pentru fabricarea de produse care intră sub incidența OCP zahăr.
Or, în primul rând, deși calificarea silozurilor fusese stabilită la finalul procesului de restructurare, aceasta ar fi permis, în cazul unei dezafectări totale, precum și în cazul unei dezafectări parțiale, menținerea silozurilor care, la data cererii de acordare a ajutorului, constituiau instalații de producție. Prin urmare, menținerea unei părți a instalațiilor de producție nu ar mai fi fost caracteristică dezafectării parțiale, ci ar fi fost de asemenea posibilă în cazul dezafectării integrale, în condițiile în care, din cauza costurilor ridicate legate de acest tip de dezafectare, operatorii obțineau un cuantum al ajutorului de restructurare cu 25 % superior celui acordat în caz de dezafectare parțială. În al doilea rând, silozurile care constituiau, ipotetic, instalații de producție la data cererii de acordare a ajutorului nu ar fi fost menționate în planul de restructurare ca instalații de producție care trebuiau dezafectate, contrar articolului 4 alineatul (3) litera (c) din Regulamentul nr. 320/2006(2). În al treilea rând, angajamentul de dezafectare a ansamblului instalațiilor de producție, care trebuie atașat la cererea de acordare a ajutorului de restructurare pentru dezafectare integrală, ar fi fost viciat deoarece nu s‑ar fi referit la toate instalațiile de producție existente la data luării acestui angajament.
În al doilea rând, Tribunalul a examinat aspectul dacă, ținând seama de dificultățile obiective de interpretare a reglementării în cauză în raport cu problema menținerii silozurilor în caz de dezafectare integrală, Comisia ar fi trebuit să reducă cuantumul corecției financiare, respectiv să se abțină de la orice corecție, în conformitate cu orientările prevăzute în Documentul VI/5330/97(3) și în special în al doilea paragraf sub titlul „Cazuri limită” din anexa 2 la documentul menționat (denumit în continuare „cazul limită”).
Pentru Tribunal, cazul limită este un factor de ponderare care nu dă în mod automat dreptul la aplicarea acestuia. Astfel, aplicarea cazului limită este supusă a două condiții, pe de o parte, ca acea carență constatată de Comisie cu ocazia procedurii de închidere a conturilor să rezulte din dificultăți de interpretare a reglementării Uniunii Europene și, pe de altă parte, ca autoritățile naționale să fi făcut tot ce era necesar pentru a remedia carența, din momentul în care aceasta a fost descoperită de Comisie.