Cauzele conexate C‑582/17 și C‑583/17
Staatssecretaris van Veiligheid en Justitie
împotriva
H.
și
R.
[cereri de decizie preliminară introduse de Raad van State (Țările de Jos)]
Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 2 aprilie 2019
„Trimitere preliminară – Determinarea statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională – Regulamentul (UE) nr. 604/2013 – Articolul 18 alineatul (1) literele (b)-(d) – Articolul 23 alineatul (1) – Articolul 24 alineatul (1) – Procedură de reprimire – Criterii de responsabilitate – Cerere nouă prezentată în alt stat membru – Articolul 20 alineatul (5) – Proces de determinare în curs – Retragerea cererii – Articolul 27 – Căi de atac”
1. Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Criterii și mecanisme de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională – Regulamentul nr. 604/2013 – Cale de atac exercitată împotriva unei decizii de transfer luate în privința unui solicitant de protecție internațională – Domeniul de aplicare al căii de atac – Decizie de transfer adoptată în cadrul unei proceduri de preluare sau de reprimire – Lipsa incidenței – Limite
[Regulamentul nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 9, art. 18 alin. (1) lit. (b)-(d) și art. 27 alin. (1)]
( a se vedea punctele 42-44)
2. Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Criterii și mecanisme de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională – Regulamentul nr. 604/2013 – Procedură de reprimire – Domeniu de aplicare – Solicitant care a părăsit statul membru al primei sale cereri anterior finalizării procesului de determinare a statului membru responsabil și care a introdus o nouă cerere într‑un al doilea stat membru – Includere
[Regulamentul nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 18 alin. (1) lit. (b)-(d), art. 20 alin. (5), art. 23 alin. (1) și art. 24 alin. (1); Directiva 2013/32 a Parlamentului European și a Consiliului]
(a se vedea punctele 48-54)
3. Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Criterii și mecanisme de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională – Regulamentul nr. 604/2013 – Cale de atac exercitată împotriva unei decizii de transfer luate în privința unui solicitant de protecție internațională în cadrul unei proceduri de reprimire – Posibilitatea de a invoca aplicarea greșită a criteriului referitor la membrii de familie care beneficiază de protecție internațională – Inexistență – Excepție
[Regulamentul nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 9, art. 18 alin. (1) lit. (b)-(d), art. 20 alin. (5), art. 23 alin. (1), art. 24 alin. (1) și art. 27 alin. (1)]
(a se vedea punctele 58-64, 66-70 și 74-86 și dispozitivul)
Rezumat
În Hotărârea H. și R. (C‑582/17 și C‑583/17), pronunțată la 2 aprilie 2019, Marea Cameră a Curții a examinat aspectul dacă, înainte de a formula o cerere de reprimire a unui solicitant de protecție internațională, autoritățile competente sunt ținute să determine statul membru responsabil de examinarea cererii sale, printre altele pe baza criteriului de responsabilitate prevăzut la articolul 9 din Regulamentul nr. 604/2013(1) (denumit în continuare „Regulamentul Dublin III”). Acest articol prevede că, în cazul în care unui membru al familiei solicitantului i s‑a permis să își aibă reședința în calitate de beneficiar de protecție internațională într‑un stat membru, acesta din urmă este responsabil de examinarea cererii. În speță, autoritățile neerlandeze solicitaseră autorităților germane reprimirea a doi resortisanți sirieni care introduseseră o primă cerere de protecție internațională în Germania, înainte de a părăsi acest stat și de a introduce o nouă cerere în Țările de Jos. Fiecare dintre persoanele interesate invocase prezența soțului său în Țările de Jos, beneficiar al unei protecții internaționale, însă autoritățile neerlandeze refuzaseră să ia în considerare aceste afirmații și, prin urmare, să examineze cererea lor, pentru motivul că, în cadrul proceduri de reprimire, un solicitant nu poate invoca articolul 9 din Regulamentul Dublin III.
În acest context, Curtea a amintit că procedura de reprimire este aplicabilă persoanelor prevăzute la articolul 20 alineatul (5) sau la articolul 18 alineatul (1) literele (b)-(d) din Regulamentul Dublin III, înainte de a afirma că situația în care un resortisant al unei țări terțe introduce o cerere de protecție internațională într‑un prim stat membru, părăsește apoi acest stat și introduce o nouă cerere într‑un al doilea stat membru intră în domeniul de aplicare al acestei proceduri, indiferent dacă cererea introdusă în primul stat membru a fost retrasă sau dacă a început deja examinarea acesteia în conformitate cu Directiva 2013/32(2) în statul membru menționat.
Curtea a subliniat în continuare că, deși împrejurarea că o decizie de transfer a fost adoptată la finalul unei proceduri de preluare sau de reprimire nu este de natură să influențeze domeniul de aplicare al dreptului la o cale de atac efectivă împotriva unei asemenea decizii, garantat de articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, aceste două proceduri sunt totuși supuse unor regimuri diferite, această diferență repercutându‑se asupra dispozițiilor din acest regulament susceptibile să fie invocate în susținerea unei astfel de căi de atac. Astfel, în cadrul procedurii de preluare, procesul de determinare a statului membru responsabil de examinarea cererii de protecție internațională pe baza criteriilor stabilite în capitolul III din Regulamentul Dublin III are o importanță centrală, iar statul membru în care a fost introdusă o asemenea cerere nu poate adresa o cerere de preluare unui alt stat membru decât dacă apreciază că acesta este responsabil de examinarea cererii amintite. În schimb, în cadrul procedurii de reprimire, aceste criterii de responsabilitate nu sunt pertinente, întrucât important este numai ca statul membru solicitat să îndeplinească condițiile prevăzute la articolul 20 alineatul (5) (și anume să fie vorba despre statul membru în care cererea a fost prezentată prima dată și în care procesul de determinare a statului membru responsabil de examinarea acestei cereri este în curs) sau la articolul 18 alineatul (1) literele (b)-(d) din Regulamentul Dublin III (și anume să fie vorba despre statul membru care a fost sesizat cu prima cerere și care, la încheierea procedurii de determinare a statului membru responsabil, a admis propria responsabilitate pentru examinarea cererii).
Curtea a adăugat că lipsa de relevanță, în cadrul unei proceduri de reprimire, a criteriilor de responsabilitate enunțate în capitolul III din Regulamentul Dublin III este confirmată de faptul că, în timp ce articolul 22 din acest regulament prevede în detaliu modul în care aceste criterii trebuie să fie aplicate în cadrul unei proceduri de preluare, articolul 25 din regulamentul menționat, care privește procedura de reprimire, nu cuprinde, în ceea ce îl privește, nicio dispoziție similară, ci doar impune statului membru solicitat să efectueze verificările necesare pentru a se pronunța asupra cererii de reprimire.
Curtea a mai subliniat că interpretarea contrară, potrivit căreia nu poate fi formulată o asemenea cerere decât dacă statul membru solicitat poate fi desemnat drept stat membru responsabil potrivit criteriilor de responsabilitate enunțate în capitolul III din Regulamentul Dublin III, este contrazisă de economia generală a acestui regulament, care a intenționat să instituie două proceduri autonome (și anume procedura de preluare și procedura de reprimire), aplicabile unor situații diferite și reglementate de dispoziții diferite. Această interpretare inversă ar fi, în plus, de natură să compromită realizarea obiectivului Regulamentului Dublin III care constă în prevenirea circulației secundare a solicitanților de protecție internațională, prin aceea că ea ar presupune ca autoritățile competente ale statului membru în care a fost introdusă a doua cerere ar putea, în fapt, să reexamineze concluzia la care au ajuns, la finalul procesului de determinare a statului membru responsabil de examinarea cererii, autoritățile competente ale primului stat membru în ceea ce privește propria responsabilitate a acestuia din urmă. Ea ar putea, pe de altă parte, să conducă la o încălcare a principiului esențial al Regulamentului Dublin III enunțat la articolul 3 alineatul (1) din acesta, potrivit căruia o cerere de protecție internațională trebuie să fie examinată de un singur stat membru.
În concluzie, Curtea a considerat că criteriile de responsabilitate prevăzute în capitolul III din Regulamentul Dublin III nu pot fi invocate în susținerea unei căi de atac introduse împotriva unei decizii de transfer luate în cadrul unei proceduri de reprimire.
Cu toate acestea, întrucât criteriile de responsabilitate enunțate la articolele 8-10 din Regulamentul Dublin III au ca scop să contribuie la protecția interesului superior al copilului și a vieții de familie a persoanelor în cauză, atunci când persoana în cauză a transmis autorității competente a celui de al doilea stat elemente care stabilesc în mod vădit că acesta ar trebui să fie considerat ca fiind statul membru responsabil, în temeiul criteriului prevăzut la articolul 9 din Regulamentul Dublin III, revine statului membru menționat, conform principiului cooperării loiale, să își recunoască responsabilitatea, într‑o situație care intră sub incidența articolului 20 alineatul (5) din Regulamentul Dublin III (și anume atunci când procesul de determinare a statului membru responsabil nu a fost încă finalizat în primul stat membru). Prin urmare, într‑o asemenea situație, resortisantul unei țări terțe poate, prin excepție, să invoce acest criteriu în cadrul unei căi de atac formulate împotriva deciziei de transfer luate în privința sa.