HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a doua)

23 octombrie 2018(*)

„Funcție publică – Funcționari – Securitate socială – Boală profesională – Originea profesională a bolii – Articolul 78 al cincilea paragraf din statut – Comisia pentru invaliditate – Obligația de motivare – Eroare vădită de apreciere – Răspundere – Prejudiciu moral”

În cauza T‑567/16,

Robert McCoy, fost funcționar al Comitetului Regiunilor, cu domiciliul în Bruxelles (Belgia), reprezentat de L. Levi, avocat,

reclamant,

împotriva

Comitetului Regiunilor, reprezentat de J. C. Cañoto Argüelles și de S. Bachotet, în calitate de agenți, asistați de B. Wägenbaur, avocat,

pârât,

având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 270 TFUE prin care se solicită, pe de o parte, anularea deciziei Comitetului Regiunilor din 2 decembrie 2014 prin care se aprobă concluziile comisiei pentru invaliditate din 7 mai 2014, prin care aceasta a respins cererea reclamantului de recunoaștere a originii profesionale a bolii de care este afectat, și, pe de altă parte, repararea prejudiciului moral în cuantum de 25 000 de euro pe care reclamantul pretinde că l‑ar fi suferit,

TRIBUNALUL (Camera a doua),

compus din domnii M. Prek, președinte, F. Schalin (raportor) și doamna M. J. Costeira, judecători,

grefier: doamna M. Marescaux, administrator,

având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 13 decembrie 2017,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Situația de fapt

 Nereguli în cadrul Comitetului Regiunilor și situația profesională a reclamantului

1        Reclamantul, domnul Robert McCoy, a exercitat mai întâi, în cadrul Comitetului Regiunilor, funcția de controlor financiar, de la 1 ianuarie 2000 până la 31 decembrie 2002, apoi pe cea de auditor intern, începând de la 1 ianuarie 2003.

2        În cadrul atribuțiilor sale, reclamantul a sesizat nereguli în gestiunea bugetară a Comitetului Regiunilor. El a informat cu privire la aceste nereguli, într‑o primă etapă, administrația și secretarul general al Comitetului Regiunilor și, într‑o a doua etapă, Comisia pentru control bugetar din cadrul Parlamentului European (denumită în continuare „Cocobu”), în fața căreia s‑a prezentat la 19 martie 2003.

3        Alertat de un membru al Parlamentului și de un membru al Cocobu, Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) a investigat neregulile denunțate de reclamant și a elaborat un raport de investigație la 8 octombrie 2003 (denumit în continuare „raportul OLAF”). În cadrul investigației sale, OLAF a audiat reclamantul.

4        În raportul OLAF, s‑a constatat că fuseseră săvârșite diverse nereguli în gestiunea bugetară a Comitetului Regiunilor și s‑a recomandat printre altele să se aibă în vedere deschiderea unei anchete disciplinare împotriva anumitor membri ai personalului, în special împotriva domnului F. și a doamnei Y. OLAF a arătat de asemenea că domnul F. îl avertizase pe reclamant că, dacă va continua să acționeze ca și cum ar fi în continuare controlorul financiar al Comitetului Regiunilor, va solicita deschiderea unei anchete administrative în privința sa și că reclamantul a resimțit o ostilitate în creștere din partea superiorilor săi ierarhici.

5        În concluziile raportului OLAF se subliniază că, în general, Comitetul Regiunilor a încercat să „descurajeze sau să destabilizeze” reclamantul în exercitarea atribuțiilor sale de controlor financiar, ulterior de auditor intern, și că Comitetul Regiunilor părea să ignore articolul 2 alineatul (3) din Decizia nr. 294/99 a Biroului Comitetului Regiunilor din 17 noiembrie 1999 privind condițiile și modalitățile de efectuare a investigațiilor interne privind prevenirea fraudei, corupției și a oricăror activități ilegale care prejudiciază interesele Comunităților, în temeiul căruia „funcționarii sau agenții Secretariatului General nu trebuie să fie supuși în niciun fel unui tratament inechitabil sau discriminatoriu ca rezultat al comunicării informațiilor la care se face referire în primul și al doilea paragraf”.

6        La 22 decembrie 2003, Cocobu a prezentat raportul său privind descărcarea de gestiune pentru execuția bugetului general al Uniunii Europene aferent exercițiului financiar 2001, care, în secțiunea VII, se referea în mod expres la Comitetul Regiunilor (denumit în continuare „raportul Cocobu”). Bazându‑se în special pe raportul OLAF, Cocobu nu numai că a „denunțat obstrucționarea oficială [la care] […] controlorul financiar/auditorul intern și personalul său fuseseră supuși de către administrația Comitetului [Regiunilor]”, dar a precizat de asemenea că „preconiz[a] că măsurile de reformă [avute în vedere de Comitetul Regiunilor] [vor] permite denunțarea fraudelor și a neregulilor fără să existe riscul unei hărțuiri individuale sau instituționale, astfel cum a fost cazul în trecut”.

7        În lumina raportului OLAF și a raportului Cocobu, Parlamentul, în cadrul competențelor care îi erau atribuite în temeiul articolelor 275 CE și 276 CE pentru a acorda descărcarea de gestiune pentru execuția bugetului general al Uniunii, a adoptat, la 29 ianuarie 2004, o rezoluție „conținând observațiile ce însoțeau decizia privind descărcarea de gestiune pentru execuția bugetului general al Uniunii Europene aferent exercițiului financiar 2001 – Secțiunea VII – Comitetul Regiunilor”. În special, la punctele 14, 22 și 24 din rezoluția menționată, Parlamentul a „[denunțat], fără a aduce atingere rezultatului procedurii inițiate de auditorul intern în temeiul articolului 24 din statut, obstrucționarea oficială ale cărei victime [fuseseră] [acesta] și personalul său”, precum și „hărțuirea individuală sau instituțională” la care fusese supus reclamantul și „[a solicitat] ca auditorul intern să primească scuze oficiale din partea Comitetului Regiunilor”.

8        Reclamantul, care suferea de anxietate și de depresie și prezenta simptome de stres posttraumatic, s‑a aflat în concediu medical începând de la 28 aprilie 2004. Acest concediu medical al reclamantului a fost prelungit până la 31 decembrie 2006, apoi de la 22 februarie 2007 până la 30 iunie 2007, dată la care reclamantul a fost pensionat din oficiu pentru invaliditate.

9        Constatând că, în cursul ultimilor trei ani, reclamantul acumulase concedii medicale a căror durată depășea douăsprezece luni, secretarul general al Comitetului Regiunilor a decis, la 22 februarie 2006, să inițieze, în temeiul articolului 59 alineatul (4) din Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”), o procedură de stabilire a invalidității reclamantului și a solicitat acestuia să desemneze un medic în vederea constituirii primei comisii pentru invaliditate.

 Prima comisie pentru invaliditate și Oficiul pentru administrarea și plata drepturilor individuale al Comisiei (PMO)

10      Prima comisie pentru invaliditate era compusă din doctorul T., desemnat de Comitetul Regiunilor, doctorul G., desemnat din oficiu de președintele Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru a‑l reprezenta pe reclamant, și doctorul O., desemnat de comun acord de doctorii T. și G.

11      Reclamantul și‑a reluat activitatea la 1 ianuarie 2007. Acesta a lucrat până la 21 februarie 2007, adică aproximativ șase săptămâni, apoi a intrat din nou în concediu medical.

12      La 27 februarie 2007, reclamantul a adresat secretarului general al Comitetului Regiunilor o cerere în temeiul articolului 73 din statut și al articolului 16 din reglementarea privind asigurarea, prin care solicita recunoașterea originii profesionale a bolii sale. Reclamantul semnala, pe de altă parte, secretarului general al Comitetului Regiunilor că, întrucât o comisie pentru invaliditate fusese deja desemnată să se pronunțe cu privire la incapacitatea sa de muncă în sensul articolului 78 din statut, a solicitat comisiei pentru invaliditate menționate să aibă în vedere examinarea nu numai a incapacității sale, ci și a relației care exista, dacă era cazul, între aceasta și activitatea sa profesională.

13      Prin scrisoarea din 10 aprilie 2007, secretarul general al Comitetului Regiunilor a informat reclamantul că cererea sa în temeiul articolului 73 din statut fusese transmisă Comisiei Comunităților Europene în calitatea sa de autoritate împuternicită să facă numiri (denumită în continuare „AIPN”) ad‑hoc pentru aplicarea articolului 73 din statut și că solicitarea sa adresată comisiei pentru invaliditate deja constituite de a se pronunța de asemenea cu privire la originea profesională a eventualei sale invalidități fusese transmisă în mod corespunzător acesteia.

14      La finalul reuniunii sale din 23 mai 2007, prima comisie pentru invaliditate a concluzionat că acesta suferea de o invaliditate permanentă considerată totală, care îl punea în imposibilitatea de a‑și exercita atribuțiile. În schimb, în ceea ce privește originea invalidității, prima comisie pentru invaliditate a declarat că nu dispunea de elemente suficiente pentru a se pronunța cu privire la originea profesională a invalidității și că trebuia să aștepte ca administrația să îi furnizeze „elementele autentice” care să îi permită să se pronunțe în această privință.

15      Prin decizia din 11 iunie 2007, Biroul Comitetului Regiunilor l‑a pensionat din oficiu pe reclamant pentru invaliditate, în temeiul articolului 53 din statut, începând de la 30 iunie 2007.

16      În ianuarie 2008, în cadrul procedurii inițiate în temeiul articolului 73 din statut, Oficiul pentru administrarea și plata drepturilor individuale al Comisiei (PMO) a considerat că nu era necesar să inițieze o anchetă administrativă, „documentele din dosar conținând suficiente elemente administrative pentru a permite medicului [din cadrul PMO] să efectueze analiza sa”.

17      Prin decizia din 9 ianuarie 2009, PMO a recunoscut originea profesională a bolii reclamantului în temeiul articolului 73 din statut, pe baza rapoartelor medicale întocmite sau solicitate de medicul din cadrul PMO, doctorul J., mai exact un raport din 8 mai 2008 și concluziile din 20 noiembrie 2008 ale acestuia, precum și un raport al doctorului R. din 18 septembrie 2008. În plus, raportul medicului din cadrul PMO din 8 mai 2008 avea în vedere alte șase rapoarte medicale întocmite de doctorul V. A. și de alți medici din spital prezentate de reclamant, precum și mai multe documente nemedicale, printre care rezoluția Parlamentului menționată la punctul 7 de mai sus. Raportul doctorului R. din 18 septembrie 2008 făcea trimitere, în plus, la un bilanț psihologic întocmit de profesorul D. M., din data de 3 septembrie 2008.

18      În raportul său din 8 mai 2008, medicul din cadrul PMO a reținut, având în vedere elementele din dosar, că OLAF a constatat, pe de o parte, existența unor fraude în cadrul Comitetului Regiunilor și a unor tentative de îndepărtare a reclamantului, care îl împiedicau astfel să își desfășoare în mod corespunzător activitatea de controlor financiar, și, pe de altă parte, existența unor conflicte interpersonale majore între reclamant și superiorii săi ierarhici. În concluzie, potrivit medicului din cadrul PMO, sub rezerva avizului psihiatric solicitat doctorului Re., era necesar să se rețină în special „apariția progresivă a unui sindrom […] legat de acțiunile profesionale reprobabile ale anumitor funcționari ai Comitetului Regiunilor”.

19      În concluziile din 20 noiembrie 2008, medicul din cadrul PMO concluzionează că reclamantul „nu mai este capabil să desfășoare nicio activitate profesională în cadrul Comunităților Europene, cu atât mai mult cu cât situația sa psihică este legată din punct de vedere clinic de hărțuirea morală la care a fost supus la locul de muncă și de «burnout‑ul» care a rezultat din aceasta”, și că „tulburările psihoafective pe care [le prezintă] se află în relație de cauzalitate directă și certă cu activitatea [sa] profesională”.

20      La 2 martie 2010, PMO a decis, în aplicarea articolului 73 din statut, să stabilească la 10 % rata de invaliditate a reclamantului cauzată de boală, recunoscută ca fiind de origine profesională. Această decizie a fost adoptată pe baza mai multor rapoarte medicale suplimentare solicitate de PMO: un raport de expertiză psihologică realizat la 12 august 2009 de domnul D., un bilanț neuropsihologic realizat la 17 octombrie 2009 de doctorul M., un „raport de investigație psihiatrică” realizat la 3 noiembrie 2009 de doctorul R. și concluziile medicului din cadrul PMO din 11 februarie 2010, care constată de asemenea existența unor tulburări de reacție la un conflict de ordin profesional. Ca urmare a raportului întocmit de doctorul Re. la 3 noiembrie 2009, medicul din cadrul PMO a descris boala profesională a reclamantului ca „tulburări anxiodepresive care se înscriu în cadrul unui conflict important de ordin administrativ, echivalent cu o hărțuire morală”, și a evaluat la 10 % rata de invaliditate care a rezultat din aceasta. Toate aceste concluzii și rapoartele medicale au fost comunicate primei comisii pentru invaliditate.

21      În urma deciziei PMO și având acces la dosarul medical și administrativ, cei trei membri ai primei comisii pentru invaliditate s‑au reunit la 2 iulie 2010. Această primă comisie pentru invaliditate a concluzionat, cu majoritate – întrucât numai doctorii T. și O. au semnat aceste concluzii –, că invaliditatea reclamantului nu rezulta dintr‑o boală profesională. Doctorul G., medic desemnat din oficiu să îl reprezinte pe reclamant, a semnat concluzii separate, datate de asemenea 2 iulie 2010, concluzionând că invaliditatea reclamantului rezulta dintr‑o boală profesională.

22      Cu ocazia unei reuniuni din 10 septembrie 2010, Biroul Comitetului Regiunilor, în calitatea sa de AIPN, a „aprobat [concluziile doctorilor T. și O. menționate la punctul 21 de mai sus] potrivit [cărora] invaliditate[a] [reclamantului] nu rezult[a] în urma unei boli profesionale în sensul articolului 78 [al cincilea paragraf] din statut”.

23      Prin scrisoarea din 21 ianuarie 2011, reclamantul a introdus o reclamație împotriva deciziei din 10 septembrie 2010. Prin decizia din 20 mai 2011, AIPN a respins această reclamație.

24      La 8 septembrie 2011, reclamantul a formulat o acțiune la Tribunalul Funcției Publice a Uniunii Europene împotriva deciziei din 10 septembrie 2010 și a deciziei din 20 mai 2011 de respingere a reclamației. Prin Hotărârea din 7 mai 2013, McCoy/Comitetul Regiunilor (F‑86/11, EU:F:2013:56), decizia din 10 septembrie 2010 a fost anulată. Hotărârea menționată a admis acțiunea reclamantului pentru motivul că raportul primei comisii pentru invaliditate conținea o motivare insuficientă și că această comisie săvârșise o eroare vădită de apreciere. Nemotivarea a fost cauzată de lipsa unei legături clare între constatările medicale ale primei comisii pentru invaliditate și concluziile cu privire la originea invalidității reclamantului (Hotărârea din 7 mai 2013, McCoy/Comitetul Regiunilor, F‑86/11, EU:F:2013:56, punctul 98). Eroarea vădită de apreciere a fost constatată din faptul că prima comisie pentru invaliditate a afirmat că acceptarea originii profesionale a bolii în temeiul articolului 73 din statut ar fi întemeiată, în situația de fapt, „numai pe discursul pacientului”, în condițiile în care reieșea din dosar că această acceptare era printre altele întemeiată pe mai multe rapoarte medicale și că situația de fapt din speță nu era în acest sens (Hotărârea din 7 mai 2013, McCoy/Comitetul Regiunilor, F‑86/11, EU:F:2013:56, punctele 106-111).

25      În paralel cu acțiunea menționată mai sus, reclamantul a introdus, la 20 decembrie 2012, o acțiune în despăgubire la Tribunalul Funcției Publice (cauza F‑156/12, McCoy/Comitetul Regiunilor). Așa cum se arată la punctul 36 de mai jos, reclamantul reproșa Comitetului Regiunilor, în cadrul acestei acțiuni, că a avut un comportament greșit în privința sa în perioada de după descoperirea unor nereguli în cadrul Comitetului Regiunilor.

 A doua comisie pentru invaliditate

26      În urma pronunțării Hotărârii din 7 mai 2013, McCoy/Comitetul Regiunilor (F‑86/11, EU:F:2013:56), Comitetul Regiunilor a decis, prin scrisoarea din 7 iulie 2013, să instituie o a doua comisie pentru invaliditate, compusă din trei medici.

27      Reclamantul a desemnat să îl reprezinte același medic care îl reprezentase anterior în cadrul primei comisii pentru invaliditate, și anume doctorul G., iar Comitetul Regiunilor l‑a desemnat ca reprezentant pe doctorul M.

28      Prin scrisoarea din 30 octombrie 2013, Comitetul Regiunilor l‑a informat pe reclamant cu privire la faptul că doctorii M. și G. erau de acord cu privire la alegerea celui de al treilea medic, și anume doctorul L., în vederea constituirii celei de a doua comisii pentru invaliditate. Comitetul Regiunilor a obținut această informație în urma unui schimb de e‑mailuri între acești doi medici, prin care medicul G. își exprima preferința pentru doctorul L.

29      La 8 noiembrie 2013, reclamantul a comunicat Comitetului Regiunilor dezacordul său cu privire la această concluzie. Sub rezerva e‑mailului doctorului G., reclamantul afirma că doctorul respectiv nu își dăduse acordul cu privire la numele celui de al treilea medic. În plus, acesta ruga Comitetul Regiunilor să nu propună nume în vederea desemnării celui de al treilea medic pentru cea de a doua comisie pentru invaliditate și îi solicita să sesizeze președintele Curții de Justiție a Uniunii Europene în acest scop.

30      La 26 noiembrie 2013, Comitetul Regiunilor a trimis un e‑mail reclamantului pentru a‑i comunica faptul că nu se opunea sesizării președintelui Curții de Justiție a Uniunii Europene. Acesta a subliniat totuși că un asemenea demers ar crea proceduri suplimentare care, în cele din urmă, ar întârzia soluționarea procedurii.

31      În urma acestor schimburi de e‑mailuri, președintele Curții de Justiție a Uniunii Europene, sesizat de Comitetul Regiunilor, a desemnat un al treilea medic pentru a‑l include în cea de a doua comisie pentru invaliditate. Comitetul Regiunilor a fost informat cu privire la aceasta la sfârșitul lunii februarie a anului 2014.

32      Medicul desemnat de președintele Curții de Justiție a Uniunii Europene era doctorul H. Cea de a doua comisie pentru invaliditate era astfel formată din doctorul G., medicul desemnat de reclamant, doctorul M., medicul desemnat de Comitetul Regiunilor, și doctorul H., medicul desemnat de președintele Curții de Justiție a Uniunii Europene.

33      Cea de a doua comisie pentru invaliditate s‑a reunit pentru prima dată la 15 aprilie 2014. În urma acestei reuniuni, medicii au convenit să prevadă o a doua reuniune, pentru a se întâlni cu reclamantul. În cadrul celei de a doua reuniuni, care a avut loc la 7 mai 2014, au fost adresate întrebări reclamantului, apoi doctorii M. și H. au concluzionat, cu majoritate, cu privire la originea neprofesională a invalidității reclamantului, în sensul articolului 78 al cincilea paragraf din statut (denumite în continuare „concluziile din 7 mai 2014”), în timp ce doctorul G. a concluzionat în sensul originii profesionale a acestei invalidități.

34      La 10 noiembrie 2014, serviciul medical al Comitetului Regiunilor a transmis doctorului G. un e‑mail conținând procesele‑verbale ale celor două reuniuni ale celei de a doua comisii pentru invaliditate, precum și lista documentelor disponibile în dosarul medical al reclamantului și lista sa de documente. Aceste procese‑verbale erau semnate doar de doctorii M. și H.

35      În aceeași zi, doctorii M. și H. au semnat un raport medical de sinteză pentru dezvoltarea motivelor concluziilor din 7 mai 2014. Raportul respectiv a fost comunicat doctorului G. la 23 martie 2015. La aceeași dată, doctorul M. a furnizat de asemenea un certificat AIPN, în care indica următoarele:

„Prin prezenta, vă pot spune că s‑au luat toate măsurile ca lucrările comisiei pentru invaliditate să se desfășoare în mod corespunzător și că concluziile sale sunt motivate în mod corespunzător.”

36      La 18 noiembrie 2014, Tribunalul Funcției Publice a pronunțat hotărârea în cauza dintre reclamant și Comitetul Regiunilor (Hotărârea din 18 noiembrie 2014, McCoy/Comitetul Regiunilor, F‑156/12, EU:F:2014:247), prin care se constata încălcarea de către Comitetul Regiunilor a obligației sale de solicitudine față de reclamant. Astfel, potrivit hotărârii menționate, Comitetul Regiunilor nu a demonstrat că a luat în considerare, în perioada pertinentă în această cauză și în temeiul obligației de solicitudine, momentele dificile pe care reclamantul le traversa pe plan profesional și moral, precum și impactul pe care aceasta l‑ar putea avea eventual asupra sănătății și situației sale personale. Reiese din cuprinsul punctului 128 din hotărârea menționată că „[c]onsiderăm, având în vedere decizia PMO din 2 martie 2010 și concluziile medicului din cadrul PMO din 11 februarie 2010, pe de o parte, că legătura de cauzalitate dintre comportamentul Comitetului Regiunilor și prejudiciul suferit nu sunt puse la îndoială și, pe de altă parte, că despăgubirea acordată în temeiul articolului 73 din statut nu acoperă prejudiciul moral, constând în destabilizare, desconsiderare, așteptare și frustrare, suferit de reclamant ca urmare a lipsei de solicitudine din partea Comitetului Regiunilor în privința sa”. În acest sens, Comitetul Regiunilor a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 20 000 de euro.

37      La 19 noiembrie 2014, doctorul G. a transmis observații cu privire la procesele‑verbale ale reuniunilor celei de a doua comisii pentru invaliditate și a atras atenția doctorilor M. și H. asupra Hotărârii din 18 noiembrie 2014, McCoy/Comitetul Regiunilor (F‑156/12, EU:F:2014:247). De asemenea, acesta a solicitat ca cea de a doua comisie pentru invaliditate să fie convocată din nou. Doctorii M. și H. ar fi declarat că o nouă reuniune a celei de a doua comisii pentru invaliditate nu era necesară.

38      Prin două comunicări din 23 și 30 noiembrie 2014 (aceasta din urmă fiind trimisă în realitate la 2 decembrie 2014, potrivit reclamantului), doctorul G. a comunicat comentariile sale privind procesul‑verbal din 7 mai 2014, care au inclus concluziile adoptate cu majoritate (de doctorii M. și H.). Doctorul G. și‑a exprimat dezacordul cu privire la aceasta. Acesta a concluzionat că există o legătură de cauzalitate între situația profesională a reclamantului și invaliditatea sa. Acesta a subliniat că cea de a doua comisie pentru invaliditate nu își îndeplinise mandatul. În consecință, a invitat comisia să își reia activitatea.

39      La 26 noiembrie 2014, reclamantul a adresat un e‑mail secretarului general al Comitetului Regiunilor pentru a‑l informa cu privire la concluziile celei de a doua comisii pentru invaliditate, cu rugămintea de a o invita pe aceasta să „își reia activitatea și să facă acest lucru în mod legal”.

40      Prin decizia din 2 decembrie 2014, Biroul Comitetului Regiunilor a aprobat concluziile din 7 mai 2014 (denumită în continuare „decizia atacată”). Decizia respectivă a fost notificată printr‑un e‑mail din 22 decembrie 2014, trimis și prin poștă la 5 ianuarie 2015 și primit la 7 ianuarie 2015.

41      La 3 aprilie 2015, reclamantul a depus o reclamație în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut. Această reclamație a fost respinsă prin decizia din 24 iulie 2015, notificată reclamantului la 27 iulie 2015 (denumită în continuare „decizia de respingere a reclamației”).

42      Decizia de respingere a reclamației se întemeia pe o notă în care doctorul M. a răspuns la întrebările care i‑au fost transmise de serviciul juridic al Comitetului Regiunilor pentru a răspunde la reclamație (denumită în continuare „nota din 8 mai 2015”).

 Procedura și concluziile părților

43      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului Funcției Publice la 3 noiembrie 2015, reclamantul a introdus acțiunea în cauza F‑139/15.

44      La 25 ianuarie 2016, Comitetul Regiunilor a depus la grefa Tribunalului Funcției Publice memoriul în apărare.

45      La 24 februarie 2016, s‑a decis că un al doilea schimb de memorii nu era necesar, iar procedura scrisă a fost închisă.

46      În temeiul articolului 3 din Regulamentul (UE, Euratom) 2016/1192 al Parlamentului European și al Consiliului din 6 iulie 2016 privind transferul către Tribunal al competenței de a se pronunța în primă instanță asupra litigiilor dintre Uniunea Europeană și agenții acesteia (JO 2016, L 200, p. 137), prezenta cauză a fost transferată Tribunalului în starea în care se afla la 31 august 2016. Aceasta a fost înregistrată cu numărul T‑567/16 și atribuită Camerei a doua.

47      Întrucât închiderea fazei scrise a procedurii a fost decisă de Tribunalul Funcției Publice înainte de 1 septembrie 2016, Tribunalul a adresat, la 8 noiembrie 2016, o întrebare părților pentru ca acestea să indice dacă doresc organizarea unei ședințe. Părțile au răspuns la întrebare în termenul stabilit, reclamantul informând Tribunalul, la 29 noiembrie 2016, că dorea organizarea unei ședințe, iar Comitetul Regiunilor menționând în răspunsul său din 7 decembrie 2016 că nu considera că o ședință era necesară.

48      Prin decizia din 23 februarie 2017, prezenta cauză a fost încredințată unui nou judecător raportor, membru al Camerei a doua.

49      Pledoariile părților au fost ascultate în ședința din 13 decembrie 2017.

50      Reclamantul solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate, în măsura în care, confirmând concluziile celei de a doua comisii pentru invaliditate, aceasta refuză recunoașterea originii profesionale a invalidității de care suferă, în sensul articolului 78 al cincilea paragraf din statut;

–        anularea deciziei de respingere a reclamației;

–        obligarea Comitetului Regiunilor la plata sumei de 25 000 de euro cu titlu de reparare a prejudiciului moral;

–        obligarea Comitetului Regiunilor la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

51      Comitetul Regiunilor solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii ca nefondată;

–        obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

52      În susținerea acțiunii în anularea deciziei atacate și a deciziei de respingere a reclamației, reclamantul invocă opt motive, primul, întemeiat pe o încălcare a articolului 78 din statut din cauza lipsei de control al lucrărilor celei de a doua comisii pentru invaliditate și pe o încălcare a garanțiilor procedurale, al doilea, întemeiat pe o încălcare a obligației de motivare și a noțiunii de boală profesională, al treilea, întemeiat pe o eroare vădită de apreciere, al patrulea, întemeiat pe o încălcare a mandatului celei de a doua comisii pentru invaliditate, al cincilea, întemeiat pe o încălcare a obligației de solicitudine, al șaselea, întemeiat pe o încălcare a articolului 266 TFUE, al șaptelea, întemeiat pe o încălcare a termenului rezonabil, și, al optulea, întemeiat pe o încălcare a colegialității. Reclamantul solicită de asemenea obligarea Comitetului Regiunilor la plata sumei de 25 000 de euro pentru repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a nelegalităților săvârșite de Comitetul Regiunilor.

53      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, concluziile în anulare îndreptate formal împotriva deciziei de respingere a unei reclamații au, în cazul în care această decizie este lipsită de conținut autonom, efectul de a sesiza Tribunalul cu privire la actul împotriva căruia a fost prezentată reclamația (Hotărârea din 7 mai 2013, McCoy/Comitetul Regiunilor, F‑86/11, EU:F:2013:56, punctul 55; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 17 ianuarie 1989, Vainker/Parlamentul, 293/87, EU:C:1989:8, punctul 8).

54      În speță, decizia de respingere a reclamației confirmă decizia atacată precizând motivele care vin în susținerea acesteia. Într‑o astfel de ipoteză, legalitatea actului inițial care lezează este cea care trebuie să fie analizată, luând în considerare motivarea care figurează în decizia de respingere a reclamației, această motivare trebuind să coincidă cu acest act (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 aprilie 2012, Buxton/Parlamentul, F‑50/11, EU:F:2012:51, punctul 21, și Hotărârea din 7 mai 2013, McCoy/Comitetul Regiunilor, F‑86/11, EU:F:2013:56, punctul 56).

55      În consecință, concluziile în anulare îndreptate împotriva deciziei de respingere a reclamației sunt lipsite de conținut autonom și acțiunea trebuie considerată ca fiind îndreptată împotriva deciziei atacate, a cărei motivare este precizată de decizia de respingere a reclamației (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iunie 2004, Eveillard/Comisia, T‑258/01, punctele 31 și 32, și Hotărârea din 7 mai 2013, McCoy/Comitetul Regiunilor, F‑86/11, EU:F:2013:56, punctul 57).

56      De asemenea, trebuie să se constate că primul, al cincilea și al șaselea motiv se întemeiază în principal pe o eventuală lipsă de control cu privire la lucrările comisiei pentru invaliditate în etapa reclamației, și anume după adoptarea deciziei atacate. În consecință, acestea nu ar justifica, în cazul în care se dovedesc întemeiate, anularea deciziei atacate. Astfel, încălcările invocate de reclamant nu pot, în măsura în care ar fi avut loc după adoptarea deciziei atacate, avea incidență asupra conținutului însuși al avizului comisiei pentru invaliditate și nici asupra celui al acestei decizii. Astfel de încălcări nu pot, în principiu, să modifice aprecierea de către comisia pentru invaliditate a originii profesionale a invalidității în temeiul articolului 78 din statut.

57      Cu toate acestea, întrucât reclamantul a solicitat repararea prejudiciului moral suferit nu numai din cauza nelegalităților care afectează decizia atacată și a circumstanțelor în care aceasta a fost adoptată, dar și din cauza neregulilor rezultate din lipsa de control al AIPN în etapa reclamației, este necesar să se examineze motivele menționate mai sus, în măsura în care pot avea o incidență asupra cererii de despăgubire. Având în vedere aceste considerații, Tribunalul apreciază că este oportun să înceapă cu examinarea celui de al doilea, celui de al treilea, celui de al patrulea, celui de al șaptelea și celui de al optulea motiv, care pot conduce la anularea deciziei atacate, înainte de a proceda la examinarea motivelor care pot fi luate în considerare numai în cadrul cererii de despăgubire.

 Cu privire la motivele care afectează legalitatea deciziei atacate

58      Trebuie să se precizeze că pretinsa încălcare a obligației de motivare, pe de o parte, și cea a noțiunii de boală profesională, pe de altă parte, nu prezintă nicio legătură evidentă. Astfel, problema dacă, cu încălcarea noțiunii de boală profesională, comisia pentru invaliditate a luat în considerare antecedentele medicale și starea de sănătate actuală a reclamantului ține de o eventuală eroare vădită de apreciere și nu de o încălcare a obligației de motivare. Tribunalul consideră astfel oportun să examineze încălcarea noțiunii de boală profesională mai degrabă în cadrul celui de al treilea motiv, întemeiat pe o eroare vădită de apreciere, decât în cadrul celui de al doilea motiv.

 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare

59      Reclamantul consideră că Comitetul Regiunilor și‑a încălcat obligația de motivare în măsura în care decizia atacată și decizia de respingere a reclamațiilor prin care se aprobă concluziile celei de a doua comisii pentru invaliditate nu ar permite să se înțeleagă motivele pentru care această comisie, în majoritatea sa, se îndepărtase de rapoartele medicale anterioare, și nici, mai ales, pe ce elemente se întemeiase pentru a afirma, spre deosebire de rapoartele medicale aflate la dispoziția sa, că invaliditatea reclamantului nu era de origine profesională.

60      În această privință, reclamantul afirmă, în primul rând, că cea de a doua comisie pentru invaliditate s‑a pronunțat în mod greșit asupra capacității sale de muncă, deși nu avea pertinență pentru a evalua originea profesională a bolii sale. În al doilea rând, această comisie s‑ar fi întemeiat în mod greșit pe starea de sănătate a reclamantului în anul 2014, deși aceasta nu ar avea legătură cu problema dacă s‑a pensionat în anul 2007 din motive privind o boală profesională. În al treilea rând, faptul că reclamantul nu lua antidepresive sau anxiolitice în anul 2014 nu ar fi în contradicție cu o stare emoțională și psihologică mutilantă care își găsește originea în relele tratamente suferite la fostul loc de muncă, ceea ce toate documentele medicale ar confirma.

61      În plus, reclamantul susține, în esență, că cea de a doua comisie pentru invaliditate nu a luat în considerare documentele administrative și juridice din dosar, și anume raportul Cocobu și raportul OLAF. De asemenea, răspunsurile doctorului M. din nota din 8 mai 2015 ar fi contradictorii și greu de înțeles. Cei doi medici majoritari din cadrul celei de a doua comisii pentru invaliditate nu ar fi comunicat nici motivele pentru care ar fi fost exclus ca boala reclamantului să își găsească cauza – de asemenea – în exercitarea atribuțiilor sale.

62      Comitetul Regiunilor contestă argumentele reclamantului. Acesta răspunde că nu ar exista o contradicție între concluziile celei de a doua comisii pentru invaliditate și concluziile medicale anterioare adoptate în cadrul articolului 73 din statut.

63      Comitetul Regiunilor susține că concluziile din 7 mai 2014, aprobate de AIPN în decizia atacată, enunță diferitele motive care reflectă opinia majorității celei de a doua comisii pentru invaliditate, constatând lipsa unei legături de cauzalitate între incapacitatea permanentă de muncă și locul de muncă al reclamantului.

64      În opinia Comitetului Regiunilor, decizia de respingere a reclamației ar enunța precizările aduse de doctorul M. atât cu privire la metoda de lucru a celei de doua comisii pentru invaliditate, cât și cu privire la motivele care ar fi determinat‑o să constate lipsa unei legături de cauzalitate între invaliditatea reclamantului și activitatea sa profesională.

65      În ceea ce privește argumentul potrivit căruia cea de a doua comisie pentru invaliditate nu și‑ar fi motivat suficient poziția în sensul că a adoptat concluzii contrare celor care figurează în rapoartele medicale și administrative anterioare, Comitetul Regiunilor susține că acest argument trebuie respins ca nefondat. Astfel, în raportul medical de sinteză, s‑ar face trimitere la avizele și la concluziile conținute în rapoartele medicale și administrative anterioare. Astfel, Comitetul Regiunilor amintește că, în acest raport, s‑a subliniat că anumite rapoarte medicale indicau că reclamantul era în măsură să își reia serviciul. De asemenea, s‑ar fi menționat că reclamantul a fost supus unui „examen medical aprofundat”, în urma căruia cea de a doua comisie pentru invaliditate a putut obține observații care îi permiteau să stabilească faptul că invaliditatea sa nu rezulta în urma unei boli profesionale în sensul articolului 78 al cincilea paragraf din statut.

66      În plus, în raportul medical de sinteză, cea de a doua comisie pentru invaliditate ar fi făcut trimitere în mod expres la anumite rapoarte medicale și administrative. Raportul menționat ar enunța în mod clar motivele pentru care nu ar exista o legătură de cauzalitate între situația la locul de muncă și starea de sănătate a reclamantului, precum și motivele pentru care nu împărtășește punctul de vedere al rapoartelor medicale anterioare. Comitetul Regiunilor amintește astfel că cea de a doua comisie pentru invaliditate ar evidenția antecedentele psihice de lungă durată care ar fi împiedicat reluarea activității reclamantului.

67      Trebuie amintit că scopul urmărit de dispozițiile din statut referitoare la comisia pentru invaliditate este de a încredința unor experți medicali aprecierea definitivă asupra tuturor problemelor de ordin medical pe care nicio AIPN, prin însăși compunerea sa administrativă internă, nu ar putea să o realizeze. În acest context, controlul jurisdicțional nu se poate extinde asupra aprecierilor medicale propriu‑zise, care trebuie considerate definitive atunci când au fost efectuate în condiții legale. În schimb, controlul jurisdicțional poate fi exercitat în ceea ce privește legalitatea constituirii și a funcționării comisiei pentru invaliditate, precum și în ceea ce privește legalitatea avizelor emise de aceasta. Sub acest aspect, Tribunalul este competent să examineze dacă avizul conține o motivare care permite să se aprecieze considerațiile pe care se întemeiază concluziile prezentate în acesta și dacă s‑a stabilit o legătură clară între constatările medicale pe care le conține și concluziile la care ajunge comisia pentru invaliditate respectivă (a se vedea Hotărârea din 7 mai 2013, McCoy/Comitetul Regiunilor, F‑86/11, EU:F:2013:56, punctul 78 și jurisprudența citată).

68      Pe baza acestei jurisprudențe, trebuie mai întâi să se constate că, în speță, concluziile din 7 mai 2014, aprobate de AIPN în decizia atacată, cuprind în special următoarele afirmații:

–        „nu există niciun argument care să stabilească legătura de cauzalitate între incapacitatea de muncă și factorii de stres profesional, pacientul a confirmat în mai multe rânduri că este foarte bine;

–        […] dimpotrivă, pacientul are dificultăți psihice de lungă durată pentru care a efectuat diferite tratamente, care, în opinia pacientului, au avut succes.”

69      Totuși, aceste afirmații nu explicat modul în care cea de a doua comisie pentru invaliditate a ajuns la această concluzie, în pofida rapoartelor medicale și administrative din dosar care susțin o concluzie contrară.

70      În această privință, trebuie amintit că, atunci când administrația a furnizat, în răspunsul său la reclamație, motive explicite pentru a‑și justifica decizia, referitoare la cazul individual, astfel de motive trebuie să coincidă cu decizia de refuz și trebuie considerate ca fiind elemente de informație relevante pentru aprecierea legalității acestei decizii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 decembrie 2009, Comisia/Birkhoff, T‑377/08 P, EU:T:2009:485, punctele 55 și 56 și jurisprudența citată).

71      În primul rând, în decizia de respingere a reclamației, AIPN afirmă că a solicitat doctorului M. să „confirme […] dacă imposibilitatea ca domnul McCoy să își exercite atribuțiile la muncă, recunoscută deja la 23 mai 2007 (articolul 78), nu avea efectiv nicio legătură, chiar și în parte, cu boala profesională („tulburări anxiodepresive care se înscriu în cadrul unui conflict important de ordin administrativ, echivalent cu o hărțuire morală”) (a se vedea Hotărârea din 18 noiembrie 2014, McCoy/Comitetul Regiunilor, F‑156/12, EU:F:2014:247, punctul 64), care i‑a fost recunoscută la 9 ianuarie 2009 (articolul 73) [și dacă această] concluzie [era] într‑adevăr motivată în raportul medical [de sinteză] care explic[a] în special motivele pentru care cea de a [doua] comisie pentru invaliditate [decisese] să se îndepărteze de rapoartele anterioare, favorabile domnului McCoy”.

72      Doctorul M., ca răspuns la această întrebare, a descris modul în care cea de a doua comisie pentru invaliditate a ajuns la concluziile sale și subliniază în esență următoarele:

–        „existența unor antecedente înaintea preluării atribuțiilor la Comitetul Comitetului Regiunilor reieșea în mod clar [din] dosarul medical [al domnului McCoy]”;

–        „două documente din dosar conțin avize […], care certifică faptul că domnul McCoy era în stare să se întoarcă să lucreze în perioada în cauză”;

–        [doctorul H. fiind familiarizat cu dosarul,] „a efectuat o examinare psihiatrică aprofundată a domnului McCoy, punând întrebări pentru a stabili starea în care se afla [acesta din urmă]”;

–        s‑a decis în unanimitate să nu recurgă la expertiză externă și să solicite informații medicale de la medicii generaliști care îl trataseră pe domnul McCoy între anii 1996 și 2000.

73      În al doilea rând, AIPN a solicitat doctorului M. să „confirme că concluziile celei de a doua comisii pentru invaliditate potrivit cărora invaliditatea domnului McCoy, în temeiul articolului 78 din statut, nu rezulta în urma unei boli profesionale țin seama efectiv de documentele administrative menționate în hotărârea din 7 mai 2013”. Doctorul M. a precizat astfel, în esență, că „chiar și în cazul în care nu [erau] citate în mod explicit, toate documentele se aflau la dispoziția celei de a doua comisii pentru invaliditate” și că aceste documente au fost puse la dispoziție și examinate de cei trei membri ai celei de a doua comisii pentru invaliditate.

74      Având în vedere aceste considerații, AIPN afirmă în decizia de respingere a reclamației că „s‑a asigurat că comisia pentru invaliditate a avut grijă să explice în raportul său motivele pentru care a apreciat, din punct de vedere medical, că nu era posibil să se recunoască originea profesională, chiar și parțială, a invalidității reclamantului în temeiul articolului 78 al cincilea paragraf din statut și că toate documentele medicale și nemedicale aflate la dispoziția sa au fost într‑adevăr luate în considerare în acest scop, însă fără a avea cunoștință de elementele de motivare medicale și, prin urmare, să fie în măsură să aprecieze dacă îndeplinesc cerințele stabilite de Tribunal în hotărârea din 7 mai 2013”.

75      Cu toate acestea, în pofida răspunsurilor doctorului M., este necesar să se constate, astfel cum reiese din dosar și cum s‑a stabilit în Hotărârea din 7 mai 2013, McCoy/Comitetul Regiunilor (F‑86/11, EU:F:2013:56), că dosarele medicale și administrative susțin, prin conținutul lor, concluzia contrară potrivit căreia boala care a determinat invaliditatea reclamantului are o origine profesională.

76      În această privință, trebuie amintit că reiese din jurisprudență că, în cazul în care comisia pentru invaliditate este sesizată cu întrebări complexe de ordin medical privind legătura de cauzalitate dintre afecțiunea persoanei interesate și exercitarea activității sale profesionale în cadrul unei instituții, revine acesteia în special sarcina să indice elementele din dosar pe care se întemeiază și să precizeze, în cazul unei divergențe semnificative, motivele pentru care se îndepărtează de anumite rapoarte medicale, anterioare și relevante, mai favorabile persoanei interesate (a se vedea Hotărârea din 7 mai 2013, McCoy/Comitetul Regiunilor, F‑86/11, EU:F:2013:56, punctul 85 și jurisprudența citată).

77      Pe de altă parte, chiar dacă o comisie pentru invaliditate, sesizată în temeiul articolului 78 din statut, poate ajunge la concluzii diferite de cele adoptate de comisia medicală sesizată în temeiul articolului 73 din statut, nu este mai puțin adevărat că îi revine sarcina să prezinte motivele care au determinat‑o să se îndepărteze de aprecierile care figurează în rapoartele medicale care au permis recunoașterea originii profesionale a bolii în temeiul articolului 73 din statut și să indice motivele menționate, în mod clar și comprehensibil (a se vedea Hotărârea din 7 mai 2013, McCoy/Comitetul Regiunilor, F‑86/11, EU:F:2013:56, punctul 86 și jurisprudența citată), fie în concluziile comunicate AIPN, fie în raportul medical de sinteză întocmit eventual ulterior.

78      Trebuie amintit că rapoartele medicale examinate în cadrul procedurii deschise în temeiul articolului 73 din statut și de care cea de a doua comisie pentru invaliditate dispunea atunci când a adoptat concluziile sale din 7 mai 2014 erau în număr de cel puțin zece (și anume rapoartele spitalicești din 16 ianuarie 2006, raportul profesorului D. M. din 16 octombrie 2006, raportul doctorului R. din 26 octombrie 2006, raportul medicului din cadrul PMO din 8 mai 2008, raportul doctorului R. din 18 septembrie 2008, concluziile medicului din cadrul PMO din 20 noiembrie 2008, raportul domnului D. din 12 august 2009, raportul profesorului M. din 17 octombrie 2009, raportul doctorului Re. din 3 noiembrie 2009 și concluziile medicului din cadrul PMO din 11 februarie 2010). Aceste rapoarte au arătat, de exemplu:

–        „apariția unui sindrom anxiodepresiv de reacție […] legat de acțiunile profesionale reprobabile ale anumitor funcționari ai Comitetului Regiunilor”;

–        „[o] stare anxiodepresivă.”, că „[a]spectul anxiodepresiv este mai important decât aspectul depresiv, de reacție, care are o intensitate lejeră” și că „[a]ceastă stare constituie reacția la hărțuirea de la locul muncă și «la burnout‑ul» care a rezultat de aici”;

–        „un sindrom de epuizare nervoasă, așa‑numit «burnout», asociat cu suportarea hărțuirii morale în cadrul activităților sale profesionale”;

–        „tulburări anxiodepresive care se înscriu în cadrul unui conflict important de ordin administrativ, echivalent cu o hărțuire morală”;

–        „[că,] considerând că persoana interesată s‑a confruntat cu un conflict important de ordin administrativ, echivalent cu o hărțuire morală, timp de câțiva ani, se poate admite că tulburările anxiodepresive de reacție sunt însoțite de dificultăți de atenție și de dificultăți cognitive, care au condus la o atingere adusă integrității sale psihice.”

79      Or, în ceea ce privește constatările conținute în rapoartele medicale menționate la punctul 78 de mai sus, este necesar să se arate că cea de a doua comisie pentru invaliditate, în raportul său medical de sinteză, a afirmat, în primul rând, că „«invaliditatea permanentă considerată totală care îl pune în imposibilitatea de a‑și exercita aceste atribuții corespunzătoare unui post din grupa sa de funcții», astfel cum se precizează la articolul 78, nu rezult[a] «în urma unei boli profesionale»”. Cea de a doua comisie pentru invaliditate arată că a ajuns la această concluzie ținând seama de dosarele medicale și administrative, precum și de următoarele considerații:

–        reclamantul, care a fost supus unui „examen medical aprofundat” de cea de a doua comisie pentru invaliditate, nu prezintă simptome de stres posttraumatic;

–        anumite rapoarte din dosarul medical au preconizat o reluare a activității progresive pentru reclamant;

–        dificultățile psihice de lungă durată ale pacientului, anterioare anilor 2000 și evenimentelor care fac obiectul raportului OLAF, au împiedicat reluarea activității sale, care ar fi fost altfel posibilă.

80      În ceea ce privește, în primul rând, „examen medical aprofundat”, este necesar să se constate că nu reiese din dosarul prezentat Tribunalului în ce a constat acesta mai exact. Doctorul M. face trimitere în mod vag la acesta în nota din 8 mai 2015, atunci când arată că doctorul H. a pregătit întrebări bazate pe dosarul medical al reclamantului în vederea reuniunii din 7 mai 2014. Cu toate acestea, reiese din raportul doctorului G. că cea de a doua comisie pentru invaliditate a văzut reclamantul pentru numai 15 minute. Rezultă că nu se poate deduce doar din utilizarea expresiei „examen medical aprofundat” că acesta a permis celei de a doua comisii pentru invaliditate să ajungă la concluzia contrară rapoartelor medicale anterioare, care, pe de altă parte, se întemeiau pe examene și pe teste psihologice mai extinse. În plus, cea de a doua comisie pentru invaliditate nu expune motivele care să explice cum „examenul medical aprofundat” al reclamantului din anul 2014 ar permite evaluarea stării sale de sănătate în momentul în care s‑a stabilit starea sa de invaliditate, cu șapte ani înainte.

81      În ceea ce privește, în al doilea rând, constatarea potrivit căreia reclamantul ar fi fost în măsură să își reia activitatea, cea de a doua comisie pentru invaliditate citează două fragmente din două rapoarte diferite. Primul fragment, potrivit căruia „domnul McCoy Robert este în măsură să își reia activitatea cu condiția de a i se acorda un post corespunzător”, figurează într‑un raport al doctorului V. A. din 13 noiembrie 2006. Al doilea fragment, potrivit căruia „[o] revenire la o activitate productivă în cel mai scurt termen este esențială”, figurează într‑un raport al profesorului L. din 16 noiembrie 2006. Cu toate acestea, se pare că fragmentele respective sunt lipsite de pertinență. În primul rând, cele două rapoarte în care sunt incluse aceste fragmente concluzionează în sensul bolii profesionale a reclamantului. În al doilea rând, citatele sunt utilizate în afara contextului. Astfel, deși profesorul L. considera în luna noiembrie a anului 2006 că revenirea la muncă era „esențială”, aceasta se înscria într‑un context special, și anume „[p]entru încrederea în sine și îmbunătățirea continuă a stării domnului Mc Coy”, și nu repunea în discuție originea profesională a bolii reclamantului. În mod efectiv, se indică în același raport că „originea bolii este descrisă în scrisoarea doctorului A și a fost declanșată de evenimente privind rolul său de controlor financiar al Comitetului Regiunilor”. În plus, trebuie să se arate că reiese dintr‑o scrisoare redactată de același medic din data de 16 ianuarie 2006 că „[e]ste probabil ca simptomele de stres posttraumatic, de anxietate și de depresie să se agraveze în cazul în care, în viitorul apropiat, domnul McCoy ar trebui să se întoarcă în mediul de lucru care i‑a cauzat condiția medicală actuală”. De asemenea, în ceea ce privește citarea doctorului V. A., aceasta se înscrie într‑un context de tratament, întrucât doctorul V. A. nu a sugerat ca reclamantul să își reia postul deținut anterior, ci că și‑ar putea relua activitatea, cu condiția ca această activitate să fie adecvată.

82      În al treilea rând, este necesar să se constate că cele două fragmente în discuție datează din luna noiembrie a anului 2006, iar doctorul V. A. i‑a acordat reclamantului un concediu medical după numai după șase săptămâni de la reluarea activității de către acesta din urmă, în luna februarie a anului 2007. Prin urmare, situația de fapt arată că, chiar dacă acești doi medici au considerat că reclamantul putea relua activitatea în luna noiembrie a anului 2006, cel puțin unul dintre ei și‑a schimbat poziția în luna februarie a anului 2007. În plus, trebuie să se observe că prima comisie pentru invaliditate a declarat, în concluziile din 23 mai 2007 privind existența unei invalidități, că reclamantul era afectat de o invaliditate permanentă considerată totală care îl punea în imposibilitatea de a‑și exercita atribuțiile.

83      În ceea ce privește, în al treilea rând, dificultățile psihice de lungă durată ale reclamantului, se impune constatarea că o asemenea considerație a fost formulată fără a fi urmată de vreo analiză sau concluzie și că, în orice caz, aceasta nu este suficientă pentru a explica motivele pentru care numeroasele examene medicale și elemente, astfel cum figurează în rapoartele medicale și administrative, nu puteau susține, în tot sau în parte, originea profesională a invalidității reclamantului. În raportul medical de sinteză se menționează consumul excesiv, pe o perioadă lungă, de substanțe psihotrope și de alcool, precum și o varietate de factori extraprofesionali, în special tensiuni familiale puternice cu un trecut de depresie și de tulburări de personalitate. Totuși, aceste fapte sunt anterioare evenimentelor legate de presiunile și de hărțuirea suferite de reclamant în cadrul atribuțiilor sale și nu au împiedicat medicii, autori ai rapoartelor din dosarul medical, să ajungă la concluzia potrivit căreia starea anxiodepresivă și „burnout‑ul” reclamantului aveau ca origine situația sa profesională.

84      Pe de altă parte, dacă ar trebui să se înțeleagă constatarea acestor dificultăți în sensul că reclamantul era deja afectat de o boală înainte de a‑și prelua atribuțiile de auditor intern, această simplă constatare nu ar fi suficientă pentru a nu ține seama, în examinarea originii invalidității sale, de originea profesională a bolii în sensul articolului 78 din statut, boala profesională putând consta în agravarea unei boli preexistente, a cărei origine se găsește în altă parte.

85      Desigur, cea de a doua comisie pentru invaliditate citează fragmente din dosar, dar nu explică motivele pentru care aceasta se îndepărtează de rapoartele medicale, anterioare și relevante, mai favorabile persoanei interesate, în mod clar și comprehensibil (a se vedea jurisprudența citată la punctele 76 și 77 de mai sus). Cea de a doua comisie pentru invaliditate se limitează să menționeze în raportul medical de sinteză că, pentru ea, „«tulburările anxiodepresive care se înscriu în cadrul unui conflict important de ordin administrativ, echivalent cu o hărțuire morală», menționate în […] raportul doctorului J. din 11 [februarie] 2010, pentru care «o rată de invaliditate permanentă de 10 %» a fost recunoscută din moment ce, «în temeiul reglementării, persistă tulburări anxiodepresive de reacție, însoțite de dificultăți emoționale și de dificultăți cognitive» nu au putut fi de natură să contribuie la invaliditatea permanentă considerată totală a pacientului”, fără a furniza explicații suplimentare.

86      De asemenea, cea de a doua comisie pentru invaliditate arată că „nu ignoră faptul că raportul citat anterior al doctorului J. indică faptul că «domnul McCoy nu mai este în măsură să exercite vreo activitate profesională [și că, d]impotrivă, trebuie să se admită că persoana interesată rămâne perfect capabilă, în pofida vârstei sale, să desfășoare în continuare activități profesionale în cadrul vieții sale private»”. Totuși, aceasta a indicat doar că „nu împărtășe[a] această constatare pe baza examenului medical aprofundat efectuat de ea”, fără a dezvolta în ce măsură acest examen aprofundat permisese să se ajungă la concluzia contrară.

87      Este adevărat că, deși comisia pentru invaliditate este ținută de o obligație de motivare consolidată pentru a se îndepărta de rapoarte medicale anterioare, nu i se poate impune să dezvolte o motivare detaliată și specifică pentru fiecare raport. Acesteia îi revine totuși sarcina de a dezvolta în mod clar și inteligibil motivele pentru care se îndepărtează de avizele respective. Cu toate acestea, în speță, numai prin termeni vagi și inexacți, cea de a doua comisie pentru invaliditate a urmărit să explice motivele pentru care se îndepărtase de rapoartele medicale anterioare. În această privință, trebuie să se sublinieze că nu poate fi suficient să se indice, astfel cum a procedat doctorul M. în nota din 8 mai 2015, numai că, „chiar și în cazul în care acestea nu [erau] citate în mod explicit, toate documentele erau la dispoziția comisiei pentru invaliditate”. Acest lucru nu poate fi un mod clar și comprehensibil de a explica motivele pentru care cea de a doua comisie pentru invaliditate s‑a îndepărtat de rapoartele medicale și administrative favorabile reclamantului. Pe de altă parte, cea de a doua comisie pentru invaliditate s‑a limitat să comenteze numai două teze care figurează în dosarul medical, deși acesta conține cel puțin zece rapoarte medicale.

88      În definitiv, din cele de mai sus reiese că, pe de o parte, cea de a doua comisie pentru invaliditate nu a oferit, corespunzător cerințelor legale, explicații cu privire la motivele care au determinat‑o să se îndepărteze de rapoartele medicale anterioare care atestau în mod clar originea profesională a bolii reclamantului și, pe de altă parte, nu a explicat suficient nici motivele pentru care originea invalidității reclamantului nu putea fi profesională. În această privință, cea de a doua comisie pentru invaliditate nu a oferit în special nicio explicație suficientă a faptului că nu a examinat eventualul impact al faptelor care reies din dosarul administrativ privind starea de sănătate a reclamantului, dat fiind că dosarul face totuși în mod clar dovada unui conflict profesional grav și a unei „hărțuiri” la adresa reclamantului. Or, această motivare insuficientă afectează concluziile transmise AIPN, precum și decizia atacată, astfel încât este necesar să se admită prezentul motiv ca fondat.

89      Trebuie amintit, astfel cum s‑a indicat la punctul 58 de mai sus, că Tribunalul consideră oportun să examineze argumentele întemeiate pe o pretinsă încălcare a noțiunii de boală profesională în cadrul celui de al treilea motiv, întemeiat la rândul său pe o eroare vădită de apreciere.

 Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe o eroare vădită de apreciere și pe încălcarea noțiunii de boală profesională

90      Reclamantul susține că cea de a doua comisie pentru invaliditate s‑a preocupat numai de starea sa de sănătate actuală fără a verifica originea bolii sale. Aceasta ar reieși în special din întrebările adresate în cadrul reuniunii din 7 mai 2014 de către medicii M. și H. Ar rezulta că concluzia potrivit căreia nu ar exista argumente care să stabilească relația de cauzalitate dintre incapacitatea de muncă și factorul de stres profesional s‑ar întemeia pe o eroare vădită de apreciere. În sprijinul argumentelor sale, reclamantul citează fragmente din diferite rapoarte medicale în care se constată că originea incapacității sale de muncă este cauzată de presiunea pe care a suferit‑o la locul de muncă.

91      În plus, reclamantul consideră că, în cazul în care cea de a doua comisie pentru invaliditate considera că originea invalidității sale rezulta dintr‑un consum excesiv de alcool, îi revenea sarcina să dispună de elemente medicale probante în acest sens. Or, reclamantul subliniază că niciun element nu figurează la dosar cu privire la acest aspect. În special, nu ar exista în dosar niciun element de natură să demonstreze un anumit consum – și cu atât mai puțin un consum excesiv – de alcool. În opinia reclamantului, ar fi fost suficient ca cea de a doua comisie pentru invaliditate să solicite rezultatele analizelor de sânge pe care le efectuase înainte de anul 2000, ceea ce, pe de altă parte, ar fi dovedit că nu consuma alcool.

92      Prin urmare, întrucât, în majoritatea sa, cea de a doua comisie pentru invaliditate atribuie originea invalidității unor factori extraprofesionali, problema dacă existența acestor factori extraprofesionali poate fi calificată drept cauză, în plus și unică, de invaliditate nu ar fi o apreciere medicală, spre deosebire de ceea ce AIPN ar fi susținut în decizia de respingere a reclamației.

93      De asemenea, reclamantul susține că, examinându‑se doar starea sa de sănătate actuală, precum și starea sa de sănătate anterioară evenimentelor care fac obiectul raportului OLAF, cea de a doua comisie pentru invaliditate încalcă noțiunea de boală profesională, fără a se pronunța cu privire la înrăutățirea stării sale de sănătate care își află originea în situația sa profesională.

94      Comitetul Regiunilor contestă argumentele reclamantului. În opinia sa, AIPN și‑a exercitat efectiv controlul, verificând și apreciind dacă cea de a doua comisie pentru invaliditate s‑a asigurat că dispunea de toate elementele necesare pentru îndeplinirea misiunii sale și era informată în mod corespunzător cu privire la cerințele care decurg din executarea Hotărârii din 7 mai 2013, McCoy/Comitetul Regiunilor (F‑86/11, EU:F:2013:56).

95      În plus, reclamantul ar afirma în mod greșit că cea de a doua comisie pentru invaliditate s‑ar fi întemeiat numai pe starea sa de sănătate actuală. Astfel, numai după ce s‑a examinat dosarul medical și administrativ al reclamantului și s‑a făcut trimitere la antecedentele sale medicale și psihologice, precum și la situația sa medicală actuală și la explicațiile reclamantului, originea neprofesională a invalidității sale ar fi fost constatată.

96      În sfârșit, Comitetul Regiunilor subliniază că luarea în considerare a stării actuale a reclamantului pentru a evalua originea potențial profesională a invalidității sale ar constitui o apreciere medicală propriu‑zisă, care nu ar face, așadar, obiectul controlului Tribunalului. Situația ar fi aceeași în ceea ce privește factorii extraprofesionali ai invalidității.

97      Trebuie amintit că, în ceea ce privește controlul jurisdicțional limitat, a cărui exercitare revine Tribunalului atunci când este vorba despre aprecieri medicale propriu‑zise, o critică întemeiată pe eroarea vădită de apreciere care ar afecta avizul comisiei pentru invaliditate nu poate fi admisă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 mai 2013, McCoy/Comitetul Regiunilor, F‑86/11, EU:F:2013:56, punctul 103 și jurisprudența citată).

98      Cu toate acestea, asemenea controlului pe care îl efectuează în domeniile în care sunt necesare aprecieri complexe, în special în cauze în care numeroase elemente, precum rapoarte ale experților, avize sau consultări, sunt disponibile, instanța Uniunii, sesizată cu privire la controlul unei decizii adoptate de o comisie pentru invaliditate sau al unei decizii adoptate de o AIPN și întemeiată ea însăși pe o asemenea decizie, trebuie nu numai să verifice, între altele, exactitatea pur materială a elementelor de probă invocate, fiabilitatea și coerența acestora, ci și să controleze dacă aceste elemente constituie ansamblul datelor pertinente care trebuie luate în considerare pentru aprecierea unei situații complexe și dacă sunt de natură să susțină concluziile deduse (a se vedea prin analogie Hotărârea din 8 decembrie 2011, Chalkor/Comisia, C‑386/10 P, EU:C:2011:815, punctul 54).

99      Revine în special instanței Uniunii sarcina de a efectua controlul legalității care îi revine în examinarea elementelor prezentate de reclamant în susținerea motivelor invocate, fără ca controlul său să poată fi limitat de marja de apreciere de care dispune comisia pentru invaliditate sau AIPN în ceea ce privește alegerea elementelor care trebuie luate în considerare sau care trebuie excluse pentru a‑și întemeia decizia. În aceste împrejurări, controlul jurisdicțional limitat, în ceea ce privește aprecierile medicale propriu‑zise, nu poate împiedica instanța Uniunii să verifice dacă comisia pentru invaliditate a luat în considerare toate elementele care apar ca fiind în mod vădit relevante în raport cu misiunea care i‑a fost încredințată.

100    În speță, reiese din raportul medical de sinteză, astfel cum amintește Comitetul Regiunilor, că cea de a doua comisie pentru invaliditate a examinat dosarul medical și administrativ al reclamantului și s‑a referit la antecedentele sale extraprofesionale și psihologice, precum și la situația sa medicală actuală și la explicațiile reclamantului, pentru a ajunge la constatarea originii neprofesionale a invalidității sale. Acest lucru confirmă faptul că cea de a doua comisie pentru invaliditate, astfel cum susține reclamantul, s‑a întemeiat numai pe antecedentele sale extraprofesionale și psihice și pe starea sa de sănătate în anul 2014. În această privință, trebuie să se observe că cea de a doua comisie pentru invaliditate se referă în mod explicit la antecedentele psihice și la alți factori extraprofesionali, precum consumul excesiv de substanțe psihotrope și de alcool, care reies din dosarul medical, în timp ce situația profesională dificilă a reclamantului ține de asemenea de dosarul medical și administrativ, dar nu este menționată decât foarte vag pentru a fi respinsă fără explicații (a se vedea punctele 79-81 de mai sus). Astfel, în cazul în care cea de a doua comisie pentru invaliditate ar fi examinat eventuala legătura dintre situația profesională și sănătatea reclamantului, aceasta ar fi făcut obiectul unor considerații, în raportul medical de sinteză cel puțin, într‑un mod la fel de extins ca și în ceea ce privește antecedentele sale psihologice și starea sa de sănătate în anul 2014. Or, în speță, se face pur și simplu trimitere la faptul că cea de a doua comisie pentru invaliditate a ținut seama de dosarul medical și administrativ, fără alte precizări.

101    În această privință, trebuie să se constate că reiese din dosarul prezentat Tribunalului că, deși reclamantul a cunoscut probleme de sănătate în trecut, acesta nu suferea de aceste probleme atunci când a fost angajat la Comitetul Regiunilor. Or, în perioada în care își exercita atribuțiile la Comitetul Regiunilor, acesta a suferit o hărțuire morală și a fost supus unor presiuni și a avut în această perioadă și la puțin timp după aceea probleme de sănătate. Cu toate acestea, cea de a doua comisie pentru invaliditate pare să fi omis să examineze aceste fapte, care au însă o importanță majoră în speță.

102    Astfel, întrucât obiectivul lucrărilor celei de a doua comisii pentru invaliditate era de a stabili sau de a exclude o legătură între situația profesională și invaliditatea reclamantului, este necesar să se statueze că comisia nu putea, fără a încălca noțiunea de boală profesională și a afecta astfel raportul său medical de sinteză de o eroare vădită de apreciere, lăsa să se întrevadă că se întemeia exclusiv pe antecedentele sale psihice și extraprofesionale, precum și pe starea sa de sănătate în anul 2014. Acest lucru este valabil mai ales întrucât s‑a stabilit în dosarul administrativ că reclamantul fusese victima unor hărțuiri și a unor presiuni în îndeplinirea atribuțiilor sale. Este relevant să se amintească în această privință că, în situațiile complexe în care boala unui funcționar se datorează mai multor cauze, profesionale și extraprofesionale, fizice sau psihice, care au contribuit, toate, la declanșarea ei, îi revine comisiei medicale sarcina de a determina dacă exercitarea funcțiilor în serviciul instituțiilor Uniunii prezintă un raport direct cu boala funcționarului, de exemplu în calitate de element declanșator al bolii menționate. În astfel de cazuri, pentru ca originea profesională a bolii să fie recunoscută, nu se impune ca boala să aibă exercitarea funcțiilor drept cauză unică, esențială, preponderentă sau predominantă (Hotărârea din 14 septembrie 2010, AE/Comisia, F‑79/09, EU:F:2010:99, punctul 83).

103    Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se statueze că al treilea motiv, întemeiat pe o eroare vădită de apreciere și pe o încălcare a noțiunii de boală profesională, trebuie admis ca fondat.

 Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe o încălcare a mandatului celei de a doua comisii pentru invaliditate

104    Reclamantul susține în esență că, prin examinarea stării sale de sănătate în anul 2014, cea de a doua comisie pentru invaliditate și‑a încălcat mandatul, care era de a aprecia dacă, la momentul stabilirii invalidității sale în anul 2007, acesta suferea de o boală de origine profesională.

105    Comitetul Regiunilor consideră că cea de a doua comisie pentru invaliditate și‑a îndeplinit mandatul. În opinia sa, aceasta din urmă a ajuns la concluzii de ordin medical în urma lucrărilor sale, iar faptul că aceasta s‑a întemeiat în special pe un „examen medical aprofundat” efectuat în privința reclamantului la 7 mai 2014 și cu privire la antecedentele sale nu constituie o încălcare a mandatului său. În opinia Comitetului Regiunilor, nu se poate, cu privire la acest aspect, decât respinge argumentul reclamantului potrivit căruia cea de a doua comisie pentru invaliditate „trebuia să se pronunțe cu efect retroactiv în anul 2007”, deoarece acest lucru ar însemna negarea dreptului acestei comisii de a efectua în anul 2014 vreun „examen medical aprofundat” și formularea unei aprecieri medicale cu privire la întregul dosar.

106    Trebuie amintit că revenea celei de a doua comisii pentru invaliditate, în cadrul mandatului său, să formuleze aprecieri medicale asupra problemei originii profesionale a invalidității reclamantului. Prin urmare, revenea acestei comisii pentru invaliditate sarcina de a examina dacă, din punct de vedere medical, invaliditatea reclamantului rezulta sau nu rezulta dintr‑o boală profesională a cărei origine se afla în condițiile de lucru atunci când își exercita atribuțiile în cadrul Comitetului Regiunilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 ianuarie 1987, Rienzi/Comisia, 76/84, EU:C:1987:17, punctele 9 și 12).

107    În măsura în care cel de al patrulea motiv poate fi interpretat în sensul că se întemeiază pe faptul că cea de a doua comisie pentru invaliditate nu ar fi respectat termenii mandatului său în ceea ce privește examinarea originii invalidității reclamantului, trebuie să se amintească faptul că revenea comisiei, în cadrul mandatului său, să formuleze aprecieri medicale, iar nu aprecieri de ordin juridic, asupra problemei originii profesionale a invalidității. Prin urmare, revenea acestei comisii sarcina de a examina dacă, din punct de vedere medical, invaliditatea reclamantului rezulta sau nu rezulta dintr‑o boală profesională a cărei origine se afla în condițiile de lucru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 ianuarie 1987, Rienzi/Comisia, 76/84, EU:C:1987:17, punctele 9 și 12).

108    Din această perspectivă, este necesar să se constate că comisia pentru invaliditate și‑a îndeplinit, în sensul strict al acestui termen, misiunea care îi era încredințată, întrucât, în concluziile sale din 7 mai 2014, aceasta a afirmat că, din punct de vedere medical, invaliditatea reclamantului „nu rezult[a] în urma unei boli profesionale”.

109    Având în vedere considerațiile care precedă, cel de al patrulea motiv este nefondat și trebuie respins.

 Cu privire la al șaptelea motiv, întemeiat pe o încălcare a termenului rezonabil

110    Reclamantul consideră că, având în vedere lungimea acesteia, perioada de 19 de luni care s‑a scurs între data pronunțării Hotărârii din 7 mai 2013, McCoy/Comitetul Regiunilor (F‑86/11, EU:F:2013:56), și finalizarea lucrărilor celei de a doua comisii pentru invaliditate, la 10 noiembrie 2014, permite să se constate o încălcare a termenului rezonabil. Reclamantul reproșează Comitetului Regiunilor că a constituit cea de a doua comisie pentru invaliditate doar de la 14 februarie 2014. În continuare, acesta arată că comisia respectivă nu s‑a întrunit până la 15 aprilie și la 7 mai 2014. De asemenea, reclamantul reproșează doctorului H. că a așteptat până la 10 noiembrie 2014 pentru a trimite reprezentantului său, doctorul G., procesele‑verbale semnate. De asemenea, acesta susține că, deși decizia atacată a fost adoptată la 2 decembrie 2014, ea i‑a fost comunicată prin e‑mail abia la 22 decembrie 2014 și prin scrisoare la 5 ianuarie 2015.

111    Pentru reclamant, explicațiile furnizate de AIPN în decizia de respingere a reclamației, potrivit cărora unul dintre documente fusese corupt, nu justifică întârzierea transmiterii proceselor‑verbale.

112    Comitetul Regiunilor contestă argumentele reclamantului.

113    Trebuie amintit că obligația de a respecta un termen rezonabil în desfășurarea procedurilor administrative constituie un principiu general de drept al Uniunii, a cărui respectare este asigurată de instanță și care este preluat, drept componentă a dreptului la bună administrare, la articolul 41 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (a se vedea Hotărârea din 7 mai 2013, McCoy/Comitetul Regiunilor, F‑86/11, EU:F:2013:56, punctul 135 și jurisprudența citată).

114    Totuși, încălcarea principiului respectării termenului rezonabil, presupunând că este stabilită, nu justifică anularea deciziei atacate pentru nelegalitatea procedurii. Astfel, un eventual termen excesiv pentru examinarea cererii prezentate de reclamant în vederea recunoașterii originii profesionale a bolii în temeiul articolului 78 din statut nu poate, în principiu, avea incidență chiar asupra cuprinsului avizului comisiei pentru invaliditate și nici asupra celui al deciziei atacate. Astfel, un asemenea termen nu poate, în afara unei situații excepționale, modifica aprecierea de către comisia pentru invaliditate a originii profesionale a invalidității în temeiul articolului 78 din statut (Hotărârea din 21 octombrie 2009, V/Comisia, F‑33/08, EU:F:2009:141, punctul 210; a se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea din 11 aprilie 2006, Angeletti/Comisia, T‑394/03, EU:T:2006:111, punctul 163). Deși este adevărat că durata unei proceduri medicale poate avea incidență asupra aprecierii gravității și a consecințelor unei patologii și poate îngreuna examinarea etiologiei acesteia (Hotărârea din 14 septembrie 2010, AE/Comisia, F‑79/09, EU:F:2010:99, punctul 102), nu s‑a demonstrat în speță și nici măcar nu s‑a susținut că durata excesivă a procedurii ar fi afectat elementele de fond în temeiul cărora cea de a doua comisie pentru invaliditate și‑a prezentat concluziile. Prin urmare, trecerea unei durate excesive, presupunând că ar fi dovedită, nu este susceptibilă să afecteze legalitatea concluziilor comisiei și nici, ulterior, pe cea a deciziei atacate.

115    În plus, trebuie să se constate că reclamantul impută în mod greșit trecerea unui termen de 19 luni și răspunderea pentru o încălcare a termenului rezonabil de care ar fi responsabil Comitetul Regiunilor. Astfel, contrar afirmațiilor reclamantului, Comitetul Regiunilor a solicitat, în urma cererii sale, președintelui Curții de Justiție a Uniunii Europene să desemneze un al treilea medic. Or, Comitetul Regiunilor a fost informat cu privire la desemnarea doctorului H. abia în luna februarie a anului 2014. În plus, reiese din schimbul de e‑mailuri dintre doctorul M. și doctorul G. că acesta din urmă și‑a exprimat, la 19 septembrie 2013, preferința pentru doctorul L., propus de doctorul M. Abia la 8 noiembrie 2013, reclamantul a informat Comitetul Regiunilor că nici el însuși, nici doctorul G. nu își exprimaseră acordul cu privire la desemnarea doctorului L. Astfel, este necesar să se constate că reclamantul însuși a contribuit la întârzierea generată de faptul că un medic a fost desemnat de președintele Curții de Justiție a Uniunii Europene.

116    În consecință, al șaptelea motiv, întemeiat pe nerespectarea termenului rezonabil, trebuie respins ca nefondat.

 Cu privire la al optulea motiv, întemeiat pe o încălcare a principiului colegialității

117    Reclamantul susține că faptul că AIPN a adresat întrebări doar doctorului M., care ar fi discutat numai cu doctorul H., fără a‑l informa pe doctorul G., ar constitui o încălcare a principiului colegialității.

118    Comitetul Regiunilor consideră, făcând trimitere la reuniunile celei de a doua comisii pentru invaliditate din 15 aprilie și din 7 mai 2014, precum și la înscrisurile transmise ulterior, că fiecare dintre membrii celei de a doua comisii pentru invaliditate a avut posibilitatea să își exprime în mod util punctul de vedere și că, astfel, acest principiu nu a fost încălcat. Comitetul Regiunilor amintește de asemenea că faptele în speță sunt foarte asemănătoare cu situația de fapt din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 7 mai 2013, McCoy/Comitetul Regiunilor (F‑86/11, EU:F:2013:56), în care s‑a statuat că principiul colegialității nu a fost încălcat.

119    Reiese dintr‑o jurisprudență constantă că comisia pentru invaliditate trebuie să își îndeplinească lucrările în mod colegial, fiecare dintre membrii săi trebuind să aibă posibilitatea de a‑și exprima liber punctul de vedere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 noiembrie 1990, V./Parlamentul, T‑54/89, EU:T:1990:71, punctul 34, și Hotărârea din 27 februarie 2003, Camacho‑Fernandes/Comisia, T‑20/00, EU:T:2003:47, punctul 45 și următoarele).

120    În speță, este necesar să se considere că principiul invocat de reclamant nu a fost încălcat. Astfel, cea de a doua comisie pentru invaliditate s‑a reunit în două rânduri, la 15 aprilie și la 7 mai 2014. În timpul acestor reuniuni, după ce a luat cunoștință de întregul dosar medical și administrativ privind reclamantul, fiecare medic și‑a putut formula avizul, atât oral, cât și în scris. Doctorii M. și H. au formulat concluzii semnate, iar doctorul G. a formulat concluzii divergente. În plus, acești trei medici au avut posibilitatea de a‑și întocmi raportul care a fost ulterior depus la dosarul medical. Prin urmare, trebuie să se respingă motivul întemeiat pe o încălcare a principiului colegialității de către a doua comisie pentru invaliditate.

121    Astfel, este necesar să se respingă al optulea motiv ca nefondat.

122    Rezultă că al patrulea, al șaptelea și al optulea motiv trebuie respinse ca nefondate. În schimb, întrucât al doilea motiv, întemeiat pe nemotivare, și al treilea motiv, întemeiat pe o eroare vădită de apreciere și pe o încălcare a noțiunii de boală profesională, au fost admise ca fondate, se impune anularea deciziei atacate în temeiul acestora.

 Cu privire la motivele întemeiate pe circumstanțe care au intervenit după adoptarea deciziei atacate și a cererii de despăgubire

123    Astfel cum s‑a evocat la punctele 56 și 57 de mai sus, primul, al cincilea și al șaselea motiv nu pot afecta legalitatea deciziei atacate. Cu toate acestea, nelegalitățile invocate în aceste motive trebuie luate în considerare în cadrul cererii de despăgubire.

 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 78 din statut printr‑o lipsă de control al lucrărilor celei de a doua comisii pentru invaliditate

124    Reclamantul invocă în esență trei critici pentru a demonstra că AIPN și‑a încălcat obligația de control al lucrărilor celei de a doua comisii pentru invaliditate. În primul rând, AIPN ar fi săvârșit o eroare atunci când a refuzat să consulte dosarul medical al reclamantului, deși fusese invitată să îl consulte. În al doilea rând, aceasta ar fi săvârșit o eroare atunci când ea s‑a limitat să îl întrebe pe doctorul M. (a se vedea punctul 42 de mai sus) cu privire la legalitatea lucrărilor celei de a doua comisii pentru invaliditate pentru a se asigura că aceste lucrări s‑au desfășurat în mod legal. În opinia reclamantului, un asemenea demers ar implica eliberarea AIPN de controlul care îi revine și lipsirea acestui control de orice efect util. În al treilea rând, reclamantul susține că AIPN a săvârșit o încălcare a garanțiilor procedurale ca urmare a faptului că a adresat întrebări doar medicului desemnat de Comitetul Regiunilor pentru a răspunde la problemele referitoare la controlul legalității lucrărilor celei de a doua comisii pentru invaliditate, ceea ce ar încălca în special principiul imparțialității.

125    Comitetul Regiunilor contestă argumentele reclamantului.

126    În ceea ce privește prima critică, Comitetul Regiunilor susține că controlul exercitat de AIPN este limitat și că a fost efectuat într‑adevăr de aceasta din urmă, în conformitate cu normele aplicabile.

127    Comitetul Regiunilor se referă la documentul intitulat „Manualul de procedură privind comisia pentru invaliditate” și amintește că acesta din urmă consacră, în titlul IV, „Funcționarea comisiei pentru invaliditate”, independența și secretul lucrărilor comisiei pentru invaliditate. Ar rezulta că AIPN nu ar putea avea acces la informațiile cuprinse în aceste lucrări și ar dispune doar de concluziile celei de a doua comisii pentru invaliditate pentru adoptarea deciziei sale, întrucât aceste concluzii nu conțin nicio informație de natură medicală.

128    Comitetul Regiunilor susține de asemenea că, contrar celor afirmate de reclamant, AIPN nu era obligată să consulte dosarul medical. Ar reveni eventual reclamantului să comunice în mod explicit AIPN informațiile din dosarul medical în vederea examinării reclamației sale, prezentând totodată legăturile pe care intenționa să le găsească cu criticile invocate în reclamația sa.

129    Pe de altă parte, invitația reclamantului prin care a urmărit ca AIPN să consulte dosarul medical ar fi intervenit după depunerea reclamației.

130    În plus, Comitetul Regiunilor a amintit că aprecierile medicale propriu‑zise nu puteau fi contestate în cadrul procedurilor privind căile de atac. Având în vedere controlul limitat al AIPN pe acest plan, i‑ar reveni numai sarcina de a aprecia în mod corect faptele și de a asigura aplicarea exactă a dispozițiilor legale aplicabile în cadrul lucrărilor comisiei pentru invaliditate.

131    Astfel, Comitetul Regiunilor consideră că nu se poate reproșa AIPN că nu a apreciat în mod corect situația de fapt sau că a încălcat dispozițiile legale aplicabile.

132    Comitetul Regiunilor consideră, în ceea ce privește a doua critică, că s‑a conformat cu normele prin faptul că a adresat întrebări doctorului M. Astfel, Comitetul Regiunilor susține că, alegând să colecteze informațiile necesare pentru examinarea reclamației prin utilizarea unui chestionar, AIPN a ales calea cea mai puțin intruzivă pentru a nu afecta confidențialitatea lucrărilor celei de a doua comisii pentru invaliditate, secretul medical și protecția datelor cu caracter personal sensibile.

133    În ceea ce privește cea de a treia critică, potrivit căreia AIPN ar fi săvârșit o eroare prin faptul că a adresat întrebări numai medicului desemnat de instituție, Comitetul Regiunilor susține că întrebările adresate de AIPN erau suficient de neutre și de precise pentru a obține răspunsuri obiective din partea acestui medic. În plus, Comitetul Regiunilor se limitează să amintească, având în vedere normele deontologice care reglementează profesia doctorului M., că este puțin probabil ca acesta din urmă să fi încălcat obligația de independență. În consecință, faptul că s‑a solicitat doctorului M. să răspundă la probleme de control nu încalcă principiul imparțialității. O asemenea afirmație ar pune la îndoială imparțialitatea AIPN atunci când este sesizată cu o reclamație.

134    În plus, Comitetul Regiunilor susține că cei trei medici care compun cea de a doua comisie pentru invaliditate au fost desemnați în conformitate cu normele în vigoare și au avut posibilitatea de a‑și exprima avizele în cadrul reuniunilor din 15 aprilie și din 7 mai 2014, ceea ce au și făcut în mod efectiv. Pentru Comitetul Regiunilor, numai după încheierea lucrărilor celei de a doua comisii pentru invaliditate și după introducerea reclamației – prin care reclamantul, ajutat acolo unde a fost cazul de medicul său, și‑a putut susține criticile –, doctorul M. a fost interogat.

135    În ceea ce privește, în primul rând, critica potrivit căreia AIPN nu ar fi efectuat un control suficient cu privire la lucrările celei de a doua comisii pentru invaliditate prin refuzul de a consulta dosarul medical, trebuie să se considere mai întâi, asemenea Comitetului Regiunilor, că, chiar dacă reclamantul a ridicat secretul lucrărilor comisiei pentru invaliditate, îi revenea obligația de a comunica în mod explicit AIPN informațiile din dosarul medical în vederea examinării reclamației sale, prezentând totodată legăturile pe care intenționa să le găsească cu criticile invocate.

136    De asemenea, trebuie să se considere că, în speță, AIPN a atras atenția doctorului M. asupra principalelor puncte care au condus la anularea deciziei primei comisii pentru invaliditate în Hotărârea din 7 mai 2013, McCoy/Comitetul Regiunilor (F‑86/11, EU:F:2013:56). Astfel, într‑un e‑mail din 2 aprilie 2014, AIPN a amintit, în lumina acestei hotărâri, în special importanța pentru comisia pentru invaliditate de a avea toate datele în prealabil, de a respecta obligația de motivare (generală și specifică), de a organiza efectuarea unui examen medical și de a efectua examene suplimentare dacă este necesar, de a transmite concluziile sale administrației și de a completa dosarul medical cu cel puțin un raport medical de sinteză.

137    Totuși, având în vedere aceste considerații și faptul că reclamantul a invocat în reclamație mai multe argumente care urmăresc să demonstreze că nu numai concluziile comisiei pentru invaliditate, ci și raportul medical de sinteză erau afectate de nelegalități, în special în lumina Hotărârii din 7 mai 2013, McCoy/Comitetul Regiunilor (F‑86/11, EU:F:2013:56), Comitetul Regiunilor ar fi trebuit, cel puțin, să consulte raportul respectiv. Or, atunci când reclamantul a invitat Comitetul Regiunilor să îi consulte dosarul medical, acesta a formulat într‑un e‑mail din 8 iunie 2015 următorul răspuns: „[N]u dorim să vă solicităm accesul la raportul medical de sinteză în cadrul procedurii în răspuns la reclamație”.

138    Trebuie să se considere că lipsa examinării acestui document, deși reclamantul invitase AIPN să îl consulte ca înscris important pentru examinarea reclamației, trebuie considerată o omisiune de a controla lucrările celei de a doua comisii pentru invaliditate. Este, desigur, adevărat că dosarul medical este secret și că Comitetul Regiunilor nu a avut posibilitatea de a‑l consulta înainte de adoptarea deciziei atacate, însă acesta din urmă ar fi putut cel puțin să accepte să consulte raportul medical de sinteză în momentul depunerii reclamației și după ce reclamantul l‑a invitat să facă acest lucru. Aceasta ar fi permis în mod efectiv Comitetului Regiunilor să verifice dacă comisia pentru invaliditate a respectat obligațiile legale și procedurale care îi reveneau fără a se pronunța totuși asupra aprecierilor medicale.

139    În ceea ce privește cea de a doua critică, este necesar să se amintească faptul că, în speță, AIPN s‑a adresat medicului desemnat de Comitetul Regiunilor pentru a‑i transmite o serie de întrebări în scopul de a răspunde la reclamație.

140    Or, limitându‑se să adreseze aceste întrebări medicului desemnat de instituție și bazându‑se numai pe răspunsurile sale cuprinse în nota din 8 mai 2015, AIPN nu s‑a asigurat că ea controlase, în mod satisfăcător, legalitatea lucrărilor celei de a doua comisii pentru invaliditate. Astfel, dat fiind faptul că a omis să consulte ceilalți doi medici și a refuzat să consulte raportul medical de sinteză, AIPN nu avea decât o viziune parțială cu privire la lucrările celei de a doua comisii pentru invaliditate. Or, în speță, era deosebit de important ca AIPN să se asigure că avea o imagine completă asupra acestor lucrări pentru a controla legalitatea lor, în special în raport cu faptul că diferitele proceduri dintre reclamant și Comitetul Regiunilor durau de mai mulți ani.

141    În ceea ce privește cea de a treia critică, este necesar să se amintească faptul că din jurisprudență reiese că, „[p]otrivit articolului 41 din [Carta drepturilor fundamentale], orice persoană are dreptul, printre altele, de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial din partea instituțiilor Uniunii [și că a]ceastă cerință de imparțialitate privește, pe de o parte, imparțialitatea subiectivă, în sensul că niciunul dintre membrii instituției în cauză care este însărcinat cu soluționarea cauzei nu trebuie să fie părtinitor sau să aibă prejudecăți, și, pe de altă parte, imparțialitatea obiectivă, în sensul că instituția trebuie să ofere garanții suficiente pentru a exclude în această privință orice bănuială legitimă” (Hotărârea din 11 iulie 2013, Ziegler/Comisia, C‑439/11 P, EU:C:2013:513, punctul 155).

142    În lumina acestei jurisprudențe, este necesar să se statueze că, în lipsa consultării celorlalți medici care fac parte din cea de a doua comisie pentru invaliditate, AIPN nu putea garanta că procedase în așa fel încât examinarea legalității lucrărilor acestei comisii să fi fost în afara oricărei îndoieli cu privire la imparțialitatea sa. Astfel, trebuie să se sublinieze că, în circumstanțe precum cele din prezenta cauză, revenea AIPN sarcina de a asigura nu numai că Comitetul Regiunilor a acționat într‑un mod imparțial, dar și că acțiunile sale erau concepute ca atare în privința reclamantului și a terților. În această privință, trebuie să se observe că reclamantul pusese deja, în reclamația sa, în discuție imparțialitatea doctorului M. Îndoielile sale se întemeiau pe faptul că acest medic se pronunțase deja în mod defavorabil în privința sa în cadrul primei reuniuni a celei de a doua comisii pentru invaliditate, deși niciun examen medical, și cu atât mai puțin examenul medical „aprofundat” la care se face referire în procesul‑verbal al celei de a doua reuniuni din 7 mai 2015, nu a putut fi efectuat.

143    Prin urmare, Comitetul Regiunilor nu a efectuat un control complet al lucrărilor celei de a doua comisii pentru invaliditate și nu a garantat în mod satisfăcător principiul imparțialității.

144    Rezultă că cele trei critici invocate în cadrul primului motiv sunt întemeiate și vor fi luate în considerare la examinarea cererii de despăgubire.

 Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe o încălcare a obligației de solicitudine

145    Reclamantul susține că lipsa controlului și încălcările garanțiilor procedurale, astfel cum au fost evocate în cadrul primului motiv, au fost aduse la cunoștința Comitetului Regiunilor, astfel încât acesta din urmă ar fi trebuit să reacționeze, ceea ce nu a fost totuși cazul. Prin urmare, aceasta ar constitui o încălcare a obligației de solicitudine.

146    Comitetul Regiunilor susține că AIPN nu trebuie să se amestece în lucrările comisiei pentru invaliditate, care trebuie să lucreze în condiții de independență deplină. De asemenea, acesta consideră că AIPN s‑a asigurat în mod corect că lucrările celei de a doua comisii pentru invaliditate s‑au desfășurat în mod legal, adresând întrebări doctorului M. Comitetul Regiunilor amintește de asemenea că mai multe schimburi de e‑mailuri au avut loc și că au fost organizate reuniuni între reclamant și cele mai înalte instanțe ale Comitetului Regiunilor. Astfel, acesta din urmă nu și‑ar fi încălcat obligația de solicitudine.

147    Trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, obligația de solicitudine și principiul bunei administrări care incumbă administrației implică printre altele ca, atunci când se pronunță cu privire la situația unui funcționar, AIPN să ia în considerare toate elementele care îi pot determina decizia și, astfel, să țină seama nu numai de interesul serviciului, ci și de cel al funcționarului în cauză (Ordonanța din 7 iunie 1991, Weyrich/Comisia, T‑14/91, EU:T:1991:28, punctul 50).

148    Este necesar să se constate că, având în vedere acest principiu și considerațiile care precedă, în ceea ce privește controlul efectuat în speță de către AIPN, era în interesul serviciului și al reclamantului ca AIPN să ia în considerare toate elementele care pot determina decizia sa. În acest scop, ea ar fi trebuit, pe lângă concluziile din 7 mai 2014, să consulte raportul medical de sinteză și avizele celor trei doctori care făceau parte din cea de a doua comisie pentru invaliditate, pentru a avea o imagine mai completă a dosarului. Întrucât acest lucru nu a fost făcut, AIPN nu și‑a îndeplinit nici obligația de solicitudine. Astfel, este necesar să se repete că, având în vedere lungimea semnificativă a tuturor procedurilor diferite dintre reclamant și Comitetul Regiunilor și faptul că reclamantul putea avea îndoieli cu privire la imparțialitatea medicului desemnat de instituție, revenea Comitetului Regiunilor sarcina de a se asigura că asemenea îndoieli nu puteau continua să existe. Or, omițând să ia măsuri în acest sens, Comitetul Regiunilor și‑a încălcat obligația de solicitudine.

149    Prin urmare, este necesar ca al cincilea motiv să fie declarat fondat și să se țină seama de acesta la examinarea cererii de despăgubire.

 Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 266 TFUE

150    Reclamantul susține că Comitetul Regiunilor nu a executat Hotărârea din 7 mai 2013, McCoy/Comitetul Regiunilor (F‑86/11, EU:F:2013:56). Astfel, AIPN nu ar fi controlat efectiv lucrările celei de a doua comisii pentru invaliditate, limitându‑se să adreseze întrebări medicului desemnat de instituție, astfel cum s‑a menționat mai sus.

151    Comitetul Regiunilor contestă argumentele reclamantului și susține că a executat în mod efectiv Hotărârea din 7 mai 2013, McCoy/Comitetul Regiunilor (F‑86/11, EU:F:2013:56).

152    Este necesar să se amintească faptul că, în cazul anulării de către instanță a unui act al unei instituții, îi revine acesteia din urmă, în temeiul articolului 266 TFUE, obligația de a lua măsurile adecvate impuse de executarea hotărârii. Potrivit unei jurisprudențe constante, pentru a se conforma cu hotărârea de anulare și pentru a‑i asigura executarea integrală, instituția care a emis actul anulat este obligată să respecte nu doar dispozitivul hotărârii, ci și motivele care au condus la aceasta și care constituie temeiul necesar al hotărârii, în sensul că sunt indispensabile pentru a determina sensul exact a ceea ce s‑a hotărât în dispozitiv. Astfel, aceste motive sunt cele care, pe de o parte, identifică dispoziția considerată nelegală și, pe de altă parte, relevă motivele nelegalității constatate în dispozitiv și pe care instituția vizată trebuie să le ia în considerare atunci când înlocuiește actul anulat (a se vedea Ordonanța din 29 iunie 2005, Pappas/Comitetul Regiunilor, T‑254/04, EU:T:2005:260, punctul 36 și jurisprudența citată).

153    De asemenea, trebuie amintit că articolul 266 TFUE impune instituției vizate să se asigure că niciun act destinat să înlocuiască actul anulat nu este afectat de aceleași nelegalități precum cele identificate în hotărârea de anulare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 noiembrie 2010, OAPI/Simões Dos Santos, T‑260/09 P, EU:T:2010:461, punctele 70-72).

154    În ceea ce privește efectele anulării unui act pronunțat de instanță, aceasta operează ex tunc și, în consecință, are drept efect eliminarea retroactivă a actului anulat din ordinea juridică. Instituția pârâtă este obligată, în temeiul articolului 266 TFUE, să ia măsurile necesare pentru a înlătura efectele nelegalităților constatate, ceea ce, în cazul unui act care a fost deja pus în executare, poate implica repunerea reclamantului în situația în care se găsea anterior acestui act (Ordonanța din 29 iunie 2005, Pappas/Comitetul Regiunilor, T‑254/04, EU:T:2005:260, punctul 37, și Hotărârea din 15 aprilie 2010, Angelidis/Parlamentul, F‑104/08, EU:F:2010:23, punctul 36).

155    În lumina acestor principii trebuie să se examineze dacă, în speță, Comitetul Regiunilor a executat în mod corect Hotărârea din 7 mai 2013, McCoy/Comitetul Regiunilor (F‑86/11, EU:F:2013:56).

156    În această privință, este necesar să se arate că reclamantul a putut să stabilească, după cum s‑a constatat în cadrul examinării primului motiv, că Comitetul Regiunilor nu a controlat în mod suficient lucrările celei de a doua comisii pentru invaliditate. Cu toate acestea, o asemenea lipsă a controlului nu poate fi suficientă în sine pentru a stabili că Comitetul Regiunilor a încălcat articolul 266 TFUE. Astfel, reclamantului îi revine și sarcina să clarifice, în lumina jurisprudenței citate la punctele 152-154 de mai sus, modul în care această lipsă a controlului a contribuit la o încălcare a obligației de executare a Hotărârii din 7 mai 2013, McCoy/Comitetul Regiunilor (F‑86/11, EU:F:2013:56), ceea ce nu a făcut.

157    În aceste condiții, este necesar să se respingă al șaselea motiv ca nefondat. În consecință, nu va fi luat în considerare în cadrul cererii de despăgubire.

 Cu privire la cererea de despăgubire

158    Reclamantul solicită o despăgubire în cuantum de 5 000 de euro din cauza nelegalităților care au contribuit la situație de așteptare și de incertitudine în care se află și de 20 000 de euro ca urmare a încălcării, de către Comitetul Regiunilor, a articolului 266 TFUE.

159    Reclamantul susține că adoptarea deciziei atacate a avut ca efect să îl plaseze din nou într‑o situație de așteptare a soluționării definitive a procedurii inițiate în temeiul articolului 78 din statut, ca urmare a stabilirii invalidității sale care datează din luna iunie a anului 2007. În opinia sa, o asemenea prelungire a situației de așteptare și de incertitudine, provocată de nelegalitatea atât a deciziei din 10 septembrie 2010, cât și a deciziei atacate, este la originea prejudiciului moral pe care îl invocă.

160    În plus, reclamantul menționează gravitatea deciziei atacate, natura nelegalității săvârșite și circumstanțele în care această nelegalitate a fost săvârșită. Acesta subliniază de asemenea că etapa precontencioasă a contribuit și ea la evidențierea altor nelegalități, demonstrând că Comitetul Regiunilor a refuzat să își exercite competența sa și a căutat, printre altele, în două rânduri avizul unilateral al medicului desemnat de instituție.

161    În opinia reclamantului, anularea deciziei atacate nu poate constitui în sine o reparare adecvată și suficientă a prejudiciului moral cauzat, prejudiciul constând în stare gravă de incertitudine și de îngrijorare generată de nelegalitatea deciziei menționate.

162    Comitetul Regiunilor contestă cererea de despăgubire formulată de reclamant. Acesta susține în esență că reclamantul nu a dovedit prejudiciul suferit, că decizia atacată nu este afectată de nicio nelegalitate și că articolul 266 TFUE nu a fost încălcat.

163    În ceea ce privește temeinicia concluziilor referitoare la despăgubiri ale reclamantului, trebuie amintit că răspunderea Uniunii presupune îndeplinirea mai multor condiții în ceea ce privește nelegalitatea comportamentului reproșat instituțiilor, caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între conduita respectivă și prejudiciul invocat (Hotărârea din 25 octombrie 2017, Lucaccioni/Comisia, T‑551/16, nepublicată, EU:T:2017:751, punctul 122).

164    Trebuie să se amintească faptul că s‑a considerat că acțiunile care vizează repararea unui prejudiciu cauzat de o instituție unui funcționar sau unui agent, formulate în temeiul articolului 270 TFUE și al articolelor 90 și 91 din statut, se supun unor norme deosebite și speciale în raport cu cele care decurg din principiile generale care reglementează răspunderea extracontractuală a Uniunii în cadrul articolului 268 și al articolului 340 al doilea paragraf TFUE. Astfel, reiese din statut că, spre deosebire de orice alt particular, funcționarul sau agentul Uniunii este legat de instituția de care depinde printr‑un raport de muncă, care presupune un echilibru al drepturilor și al obligațiilor reciproce specifice, reflectat de obligația de solicitudine a instituției față de persoana interesată. Rezultă că, atunci când acționează în calitate de angajator, Uniunea este supusă unei răspunderi mai mari, care se manifestă prin obligația de a repara prejudiciile cauzate personalului său prin orice nelegalitate săvârșită în calitatea sa de angajator, fără a fi necesar, pentru stabilirea răspunderii extracontractuale a unei instituții în litigiile privind funcția publică europeană, să se demonstreze existența unei „încălcări suficient de grave” sau a unei „încălcări vădite și grave” de către instituție a limitelor puterii sale de apreciere (a se vedea Hotărârea din 19 iunie 2013, Goetz/Comitetul Regiunilor, F‑89/11, EU:F:2013:83, punctul 98 și jurisprudența citată).

165    Potrivit unei jurisprudențe constante, anularea unui act afectat de nelegalitate poate constitui în sine repararea adecvată și, în principiu, suficientă a oricărui prejudiciu moral pe care acest act l‑ar fi putut cauza, cu excepția situației în care reclamantul demonstrează că a suferit un prejudiciu moral care poate fi detașat de nelegalitatea pe care se bazează anularea și care nu poate fi reparat integral prin această anulare (Hotărârea Tribunalului din 14 iulie 2011, Petrilli/Comisia, F‑98/07, EU:F:2011:119, punctul 28 și jurisprudența citată).

166    În lumina acestor principii trebuie examinată cererea de despăgubire a reclamantului.

167    În ceea ce privește nelegalitatea sau culpa imputabilă Comitetului Regiunilor, trebuie, în primul rând, să se amintească faptul că nu s‑a dovedit, în speță, că Comitetul Regiunilor a încălcat articolul 266 TFUE.

168    În al doilea rând, trebuie amintit că, în speță, s‑a statuat că decizia atacată, prin care concluziile celei de a doua comisii pentru invaliditate au fost aprobate, era afectată de nemotivare și de o eroare vădită de apreciere. Este de asemenea pertinent să se considere, astfel cum susține reclamantul, că au fost săvârșite nelegalități în cursul procedurii precontencioase. În acest sens, s‑a constatat că Comitetul Regiunilor a exercitat un control insuficient al lucrărilor celei de a doua comisii pentru invaliditate, că a încălcat principiul imparțialității și obligația de solicitudine. Este oportun să se considere în această privință, astfel cum a susținut în esență reclamantul în cadrul motivelor în susținerea acțiunii sale, că nelegalitățile care afectează decizia atacată ar fi putut fi evitate. Astfel, dacă AIPN nu s‑ar fi întemeiat doar pe nota din 8 mai 2015, ci ar fi luat măsuri pentru a controla suficient lucrările comisiei pentru invaliditate, în special acceptând invitația reclamantului de a consulta raportul medical de sinteză și punând întrebări celorlalți medici ai celei de a doua comisii pentru invaliditate, aceasta ar fi putut să rectifice nelegalitățile de care decizia atacată era afectată. Întrucât nu a procedat astfel, Comitetul Regiunilor a contribuit la starea prelungită de incertitudine și de îngrijorare a reclamantului.

169    În al treilea rând, trebuie arătat că, în speță, anularea deciziei atacate nu este suficientă pentru a repara prejudiciul suferit de reclamant. Astfel, având în vedere nelegalitatea deciziei atacate și nelegalitățile săvârșite în stadiul reclamației, reclamantul se găsește din nou în aceeași situație de așteptare și de incertitudine, precum cea provocată de nelegalitatea deciziei din 10 septembrie 2010. O asemenea prelungire a situației de așteptare și de incertitudine, provocată de nelegalitatea deciziei atacate, constituie un prejudiciu moral, care poate fi deja reparat, astfel încât Comitetului Regiunilor îi revine sarcina de a‑l compensa printr‑o reparație adecvată evaluată ex aequo et bono (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 octombrie 2017, Lucaccioni/Comisia, T‑551/16, nepublicată, EU:T:2017:751, punctul 144).

170    Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se constate că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert și direct imputabil conduitei Comitetului Regiunilor. În consecință, cu titlu de reparare a prejudiciului moral, trebuie să se stabilească cuantumul despăgubirii care trebuie acordată reclamantului ca urmare a nelegalităților săvârșite de Comitetul Regiunilor, ex aequo et bono, la suma de 5 000 de euro.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

171    Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comitetul Regiunilor a căzut în pretenții, se impune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor reclamantului.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a doua)

declară și hotărăște:

1)      Anulează decizia Biroului Comitetului Regiunilor din 2 decembrie 2014 privind refuzul recunoașterii originii profesionale a bolii din care rezultă invaliditatea domnului Robert McCoy în sensul articolului 78 al cincilea paragraf din statut.

2)      Obligă Comitetul Regiunilor la plata către domnul McCoy a sumei de 5 000 de euro.

3)      Obligă Comitetul Regiunilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prek Schalin Costeira

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 23 octombrie 2018.

Semnături

*      Limba de procedură: franceza.