HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a cincea)
21 februarie 2018(*)
„Marcă a Uniunii Europene – Decizie a unei camere de recurs de revocare a unei decizii anterioare – Articolul 80 din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 [devenit articolul 103 din Regulamentul (UE) 2017/1001] – Principiul general de drept care autorizează revocarea unui act administrativ nelegal”
În cauza T‑727/16,
Repower AG, cu sediul în Brusio (Elveția), reprezentată de R. Kunz‑Hallstein și de H.‑P. Kunz‑Hallstein, avocați,
Reclamantă,
împotriva
Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO), reprezentat de J. Crespo Carrillo, în calitate de agent,
pârâtă,
cealaltă parte din procedura care s‑a aflat pe rolul camerei de recurs a EUIPO, intervenientă la Tribunal, fiind
repowermap.org, cu sediul în Berna (Elveția), reprezentată de P. González‑Bueno Catalán de Ocón, avocat,
având ca obiect o acțiune formulată împotriva Deciziei Camerei a cincea de recurs a EUIPO din 3 august 2016 [cauza R 2311/2014‑5 (REV)] privind o procedură de declarare a nulității între repowermap.org și Repower,
TRIBUNALUL (Camera a cincea),
compus din domnul D. Gratsias, președinte, și domnii A. Dittrich și P.‑G. Xuereb (raportor), judecători,
grefier: domnul E. Coulon,
având în vedere cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 10 octombrie 2016,
având în vedere memoriul în răspuns al EUIPO depus la grefa Tribunalului la 27 februarie 2017,
având în vedere memoriul în răspuns al intervenientei depus la grefa Tribunalului la 21 februarie 2017,
având în vedere întrebările scrise adresate de Tribunal părților și răspunsurile lor la aceste întrebări, depuse la grefa Tribunalului la 31 iulie și la 14 august 2017,
având în vedere că niciuna dintre părți nu a formulat, în termen de trei săptămâni de la comunicarea terminării fazei scrise a procedurii, o cerere de organizare a unei ședințe și întrucât a decis, în temeiul articolului 106 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, să se pronunțe fără parcurgerea fazei orale a procedurii,
pronunță prezenta
Hotărâre
Istoricul cauzei
1 La 26 iunie 2009, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca Uniunii Europene (JO 2009, L 78, p. 1), astfel cum a fost modificat [înlocuit de Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene (JO 2017, L 154, p. 1), reclamanta, Repower AG, a obținut, de la Oficiul European al Proprietății Intelectuale (EUIPO), protecția în Uniunea Europeană a înregistrării internaționale nr. 1020351 a mărcii verbale REPOWER.
2 Produsele și serviciile pentru care s‑a obținut protecția mărcii fac parte din clasele 4, 9, 37, 39, 40 și 42 în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, cu revizuirile și modificările ulterioare, și corespund, pentru fiecare dintre aceste clase, următoarei descrieri:
– clasa 4: „Energia electrică, inclusiv energia electrică generată pe bază de biogaz; energia electrică generată prin apă, vânt și soare”;
– clasa 9: „Aparate și instrumente științifice, nautice, geodezice, fotografice, cinematografice, optice, de cântărire, de măsurare, de semnalizare, de control (verificare), de siguranță (salvare) și didactice; aparate și instrumente pentru conducerea, distribuția, transformarea, acumularea, reglarea sau comanda curentului electric; aparate pentru înregistrarea, transmisia, reproducerea sunetului sau a imaginilor; suporturi magnetice de înregistrare, discuri acustice; distribuitoare automate și mecanisme pentru aparate cu preplată; case de marcat, mașini de calcul, echipamente pentru prelucrarea datelor și calculatoare, extinctoare; aparate și instrumente electrice (incluse în această clasă), și anume aparate electrice pentru tehnici de înaltă tensiune, pentru conducerea, transformarea, acumularea, reglarea și controlul curentului, pentru tehnici de joasă tensiune, pentru transmiterea la distanță; elemente fotovoltaice; instalații de alarmă în caz de incendiu; aparate electrice pentru supraveghere, alarme antifurt, instalații de control al clădirilor, instalații video; interfoane și sonerii; instalații radio și de televiziune; instalații pentru tehnici de înaltă frecvență și tehnici de reglementare, echipamente informatice pentru prelucrarea informațiilor (computere); conexiuni analogice, conexiuni la internet, dispozitive electronice care permit medierea telefonică, dispozitive electronice care permit medierea între participanți; telefoane mobile, telefoane fără fir, telefoane și faxuri; prize, comutatoare, tablouri de comandă, tuburi acustice, cabluri electrice, fire electrice, siguranțe”;
– clasa 37: „Construcții; reparații; servicii de instalații; construcția și repararea, precum și întreținerea instalațiilor de transport și distribuție, instalațiile de medie și joasă tensiune, instalațiile de iluminat public și instalațiile electrice; servicii de întreținere în legătură cu instalațiile electronice din clădiri și întreprinderi; montarea, întreținerea și repararea instalațiilor electronice; construcția de curent; montarea, întreținerea și reparații de hardware de calculator, în special a rețelelor de date; instalare, întreținere și reparații în domeniul instalațiilor de telecomunicații, instalarea de combinații și control al întrerupătoarelor; servicii de fochiști; instalarea și întreținerea stațiilor de transformare și a instalațiilor de distribuție a energiei electrice; instalarea și întreținerea iluminatului public stradal; construcția, instalarea și întreținerea fabricilor mari de pompe de căldură de mare putere; aparatura electrică și releu de distanță pentru clienți; instalarea de componente de rețea (hardware de calculator) pentru furnizorii de oferte de telecomunicații; instalare, întreținere și reparații de hardware de calculator în domeniul telecomunicațiilor; consultanță tehnică referitoare la construcții; consultanță în domeniul serviciilor menționate anterior”;
– clasa 39: „Transport; ambalarea și depozitarea mărfurilor; organizarea de călătorii; distribuția energiei; furnizarea de echipamente informatice; consiliere profesională privind transmiterea (distribuția) de energie; consultanță în domeniul serviciilor menționate anterior”;
– clasa 40: „Producția de energie”;
– clasa 42: „Servicii în domeniul științei și al tehnologiei și servicii de cercetare și dezvoltare aferente acestora; analiză și cercetare industrială; creare și dezvoltare de calculatoare și a programelor de calculator; planificarea în domeniul distribuției energiei electrice, al instalațiilor electrice, al instalațiilor de securitate și al telecomunicațiilor; consiliere profesională referitoare la sistemele informatice; expertize tehnice privind instalațiile electrice; servicii de inginerie și de analiză a calității în activitățile de licențiere, de contorizare și informare și de control al instalațiilor în legătură cu aprovizionarea cu energie; instalații, întreținere și reparații de software de calculator în domeniul telecomunicațiilor și al controlului; măsurători de calitate pe rețele; configurarea componentelor active (software) în rețelele de date; organizarea securității centrale a datelor; dezvoltarea și instalarea de software pentru conectarea instalațiilor telefonice la rețeaua de calculatoare și pentru integrarea telefon‑calculator; consultanță în domeniul serviciilor menționate mai sus pentru schimbarea locuințelor; controlul calității; consiliere în domeniul economiei de energie, și anume informații privind consumul de energie electrică”.
3 La 3 iunie 2013, intervenienta, repowermap.org, a introdus o cerere de declarare a nulității mărcii contestate în temeiul articolului 52 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 [devenit articolul 59 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul 2017/1001] coroborat cu articolul 7 alineatul (1) literele (b) și (c) din Regulamentul nr. 207/2009 [devenit articolul 7 alineatul (1) literele (b) și (c) din Regulamentul 2017/1001]. Aceasta a susținut că marca contestată era descriptivă și lipsită de caracter distinctiv în raport cu toate produsele și serviciile acoperite de marca în cauză.
4 La 9 iulie 2014, divizia de anulare a admis cererea de declarare a nulității pentru următoarele servicii vizate de marca contestată, care fac parte din clasele 37 și 42:
– clasa 37: „Construcții; reparații; servicii de instalare; construcția și repararea, precum și întreținerea instalațiilor de transport și instalațiilor de distribuție, instalațiilor de medie și joasă tensiune, instalațiilor de iluminat public și a instalațiilor electrice; construcția, repararea și întreținerea instalațiilor de distribuție a curentului; instalarea și întreținerea stațiilor de transformare și a instalațiilor de distribuție a energiei electrice; instalarea și întreținerea iluminatului public stradal; construcția, instalarea și întreținerea fabricilor mari de pompe de căldură de mare putere; consultanță în domeniul serviciilor menționate anterior”;
– clasa 42: „Servicii în domeniul tehnologiei, precum și servicii conexe de cercetare și dezvoltare; expertize tehnice privind instalațiile electrice; servicii de inginerie în activitatea de licențiere, contorizare și informare, cât și de control al instalațiilor în legătură cu furnizarea de energie”.
5 Divizia de anulare a respins cererea de declarare a nulității în ceea ce privește celelalte produse și servicii vizate de marca contestată (denumite în continuare „restul produselor și serviciilor”). Aceasta a arătat, cu privire la caracterul descriptiv al mărcii contestate, că era necesar să se examineze dacă cuvântul „repower” prezintă, din punctul de vedere al consumatorului mediu al Uniunii vorbitor de engleză, un raport direct și concret cu produsele și serviciile vizate de marca contestată. Divizia de anulare a considerat că acest cuvânt putea fi înțeles ca „repunere în funcțiune, în special: echiparea (unei bărci) cu un motor nou” și „reconstruirea sau înlocuirea sursei de energie sau a motorului unui obiect, precum o mașină sau o centrală electrică” și că acest cuvânt se utiliza numai, pe de o parte, în legătură cu motoarele și, pe de altă parte, în domeniul energiei și în special în legătură cu instalațiile energetice. Divizia de anulare a considerat, prin urmare, că cuvântul „repower” informa consumatorii anglofoni în mod nemijlocit că serviciile menționate la punctul 4 de mai sus erau serviciile concepute să repună în funcțiune sau să înlocuiască un motor sau sursa de energie a instalațiilor energetice sau vizau o astfel de repunere în funcțiune sau o astfel de înlocuire. Divizia de anulare a considerat totodată că restul produselor și serviciilor nu prezentau nicio legătură cu repunerea în funcțiune sau cu înlocuirea motoarelor ori cu înlocuirea surselor de energie ale instalațiilor energetice. În ceea ce privește caracterul distinctiv al mărcii contestate, divizia de anulare a arătat că intervenienta nu a demonstrat că cuvântul „repower” era utilizat în mod curent în comerț pentru a desemna restul produselor și serviciilor.
6 La 8 septembrie 2014, reclamanta a formulat o cale de atac la EUIPO împotriva deciziei diviziei de opoziție, în temeiul articolelor 58-64 din Regulamentul nr. 207/2009 (devenite articolele 66-71 din Regulamentul 2017/1001).
7 Prin Decizia din 8 februarie 2016, Camera a cincea de recurs a EUIPO a respins calea de atac (denumită în continuare „Decizia din 8 februarie 2016”). În ceea ce privește caracterul descriptiv al mărcii contestate, mai întâi, camera de recurs a arătat că produsele și serviciile vizate de marca contestată se adresau în primul rând consumatorului mediu și unui public profesionist, că nivel de atenție al publicului relevant varia de la normal la înalt și că trebuie luat în considerare consumatorul Uniunii, vorbitor de limbă engleză, marca contestată fiind compusă dintr‑un cuvânt englezesc. În continuare, camera de recurs a reamintit definițiile cuvântului „repower” date de divizia de anulare și a respins argumentele intervenientei cu privire la înțelesul acestui termen. În final, la punctul 34 din Decizia din 8 februarie 2016, s‑a precizat că, „în concluzie, considerăm că elementele prezentate de [intervenientă] nu permit să se stabilească faptul că semnul [în litigiu] este utilizat în mod obișnuit în domeniul energiei și că descrie caracteristicile restului produselor și serviciilor”. În ceea ce privește caracterul distinctiv al mărcii contestate, camera de recurs a considerat că nu s‑a demonstrat că semnul contestat era folosit în mod uzual în legătură cu produsele și serviciile vizate de această marcă și, prin urmare, că semnul poate fi perceput ca o marcă.
8 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 26 aprilie 2016, intervenienta a formulat o acțiune împotriva Deciziei din 8 februarie 2016. Această cauză a fost înregistrată cu numărul T‑188/16.
9 Prin comunicarea din 22 iunie 2016, Camera a cincea de recurs a informat părțile că, în urma introducerii acțiunii în fața Tribunalului în cauza T‑188/16, repowermap/EUIPO – Repower (REPOWER), a constatat că Decizia din 8 februarie 2016 este viciată de o lipsa de motivare în sensul articolului 75 din Regulamentul nr. 207/2009 (devenit articolul 94 din Regulamentul 2017/1001). Camera de recurs a precizat că, din cauza acestei motivări insuficiente și în aplicarea articolului 80 din Regulamentul nr. 207/2009 (devenit articolul 103 din Regulamentul 2017/1001), considera adecvat să revoce Decizia din 8 februarie 2016, pentru a efectua o analiză detaliată a caracterelor distinctiv și descriptiv ale mărcii contestate cu privire la produsele și serviciile vizate de acest semn. Camera de recurs a invitat părțile să prezinte observații cu privire la intenția sa de a revoca Decizia din 8 februarie 2016.
10 Reclamanta a transmis observații la 5 iulie 2016. Acesta susținea în esență că, atât timp cât dispozitivul Deciziei din 8 februarie 2016 nu a fost modificat, motivarea acesteia putea fi dezvoltată, în condițiile prevăzute la articolul 83 din Regulamentul nr. 207/2009 (devenit articolul 107 din Regulamentul 2017/1001) – în temeiul căruia, în lipsa unor dispoziții de procedură în Regulamentul nr. 207/2009, în Regulamentul (CE) nr. 2868/95 al Comisiei din 13 decembrie 1995 de punere în aplicare a Regulamentului Consiliului (CE) nr. 40/94 privind marca comunitară (JO 1995, L 303, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 189) [abrogat prin Regulamentul delegat (UE) 2017/1430 al Comisiei din 18 mai 2017 de completare a Regulamentului nr. 207/2009 și de abrogare a Regulamentelor nr. 2868/95 și (CE) nr. 216/96 ale Comisiei (JO 2017, L 205, p. 1)], în Regulamentul (CE) nr. 2869/95 al Comisiei din 13 decembrie 1995 privind taxele care trebuie plătite Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci, desene și modele industriale) (JO 1995, L 303, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 2, p. 13) [abrogat prin Regulamentul (UE) 2015/2424 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 decembrie 2015 de modificare a Regulamentului nr. 207/2009 și a Regulamentului nr. 2868/95 și de abrogare a Regulamentului nr. 2869/95 (JO 2015, L 341, p. 21)] sau în Regulamentul (CE) nr. 216/96 al Comisiei din 5 februarie 1996 de stabilire a regulamentului de procedură al camerelor de recurs ale Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci și desene și modele industriale) (JO 1996, L 28, p. 11, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 221), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 2082/2004 al Comisiei din 6 decembrie 2004 (JO 2004, L 360, p. 8, Ediție specială, 17/vol. 2, p. 64) [abrogat prin Regulamentul delegat 2017/1430], EUIPO ia în considerare principiile general admise în domeniu în statele membre. Pe de altă parte, reclamanta considera că o revocare a Deciziei din 8 februarie 2016 în temeiul articolului 80 din Regulamentul nr. 207/2009, care nu exista sau nu mai exista în versiunea consolidată a Regulamentului nr. 207/2009, publicată în baza de date EUR‑Lex, nu era posibilă deoarece acest articol nu conferea decât o competență examinatorilor EUIPO, iar un viciu de motivare nu constituia un viciu de procedură în sensul articolului 80 din Regulamentul nr. 207/2009. În sfârșit, aceasta afirma că reieșea din Decizia Marii Camere de Recurs a EUIPO din 28 aprilie 2009 (cauza R 323/2008‑G) (denumită în continuare „decizia Marii Camere de Recurs) că nu pot fi revocate deciziile EUIPO împotriva cărora era în curs de soluționare o acțiune pe rolul Tribunalului.
11 Intervenienta a transmis observații la 20 iulie 2016. Aceasta a subliniat că articolul 80 din Regulamentul nr. 207/2009, ca regulă specifică, era aplicabil în locul principiilor generale la care se referea articolul 83 din Regulamentul nr. 207/2009. Acesta a remarcat de asemenea că răspunsul la problema dacă motivarea insuficientă constituie o eroare de procedură este incert și că este foarte probabil ca revocarea Deciziei din 8 februarie 2016 pentru insuficiența motivării să nu fie admisă. Aceasta a considerat că, având în vedere circumstanțele amintite, era mai bine să se continue procedura în fața Tribunalului în cauza T‑188/16, repowermap/EUIPO – Repower (REPOWER).
12 Prin Decizia din 3 august 2016, Camera a cincea de recurs a EUIPO de a revocat Decizia din 8 februarie 2016 (denumită în continuare „decizia atacată”). Aceasta a explicat că, contrar îndoielilor exprimate de părți, articolul 80 din Regulamentul nr. 207/2009 continua să fie aplicabil după intrarea în vigoare a Regulamentului 2015/2424. În plus, aceasta a subliniat că EUIPO era obligat să își motiveze deciziile și în special să analizeze motivele de refuz în ceea ce privește produsele și serviciile în cauză, astfel încât motivarea insuficientă, astfel cum a fost identificată în Decizia din 8 februarie 2016, era o eroare vădită de procedură, în sensul articolului 80 din Regulamentul nr. 207/2009, care trebuia să fie corectată.
Concluziile părților
13 Reclamanta solicită Tribunalului:
– anularea deciziei atacate;
– obligarea EUIPO la plata cheltuielilor de judecată.
14 EUIPO solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată;
15 Intervenienta solicită Tribunalului în esență respingerea acțiunii.
În drept
16 Reclamanta invocă în esență patru motive. Primul este întemeiat pe lipsa unui temei juridic. Al doilea este întemeiat pe lipsa de competență a camerelor de recurs de a revoca propriile decizii. Al treilea este întemeiat pe încălcarea articolului 80 din Regulamentul nr. 207/2009, a Orientărilor EUIPO privind examinarea și a principiilor bunei administrări, securității juridice și autorității de lucru judecat. În sfârșit, al patrulea motiv este întemeiat pe lipsa de motivare.
Cu privire la primul motiv, întemeiat pe lipsa unui temei juridic
17 Reclamanta susține că articolul 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 [devenit articolul 103 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001], reținut de camera de recurs pentru revocarea Deciziei din 8 februarie 2016, nu mai era în vigoare la data adoptării deciziei atacate. Potrivit reclamantei, modificarea articolului 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 prin Regulamentul 2015/2424 a intrat în vigoare numai începând cu 1 octombrie 2017. Până la acea dată articolul 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, astfel cum a fost modificat, nu intrase în vigoare. Aceasta ar explica de ce, în versiunea consolidată a Regulamentului nr. 207/2009, articolul 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 a fost eliminat.
18 EUIPO susține că decizia atacată se întemeiază pe articolul 80 din Regulamentul nr. 207/2009, în versiunea sa anterioară modificării sale prin Regulamentul 2015/2424 (denumit în continuare „articolul 80 din Regulamentul nr. 207/2009, versiune anterioară”). În ceea ce o privește, intervenienta susține că articolul 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 era în vigoare la data adoptării deciziei atacate. Aceasta adaugă că, chiar dacă acest articol nu era în vigoare, aceasta nu ar însemna că decizia atacată ar fi lipsită de temei legal. Articolul 83 din Regulamentul nr. 207/2009, care face trimitere la principii generale, ar putea servi drept temei legal, având în vedere că printre aceste principii se numără principiul potrivit căruia o autoritate administrativă poate corecta deciziile sale în anumite condiții.
19 Este cert că temeiul juridic menționat în decizia atacată este articolul 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 și că acest articol a fost modificat prin Regulamentul 2015/2424.
20 Articolul 80 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, prevedea:
„Atunci când Oficiul efectuează o înscriere în registru sau ia o decizie care conține o eroare de procedură evidentă, care îi este imputabilă, acesta asigură eliminarea înscrierii respective sau revocarea deciziei.”
21 Articolul 80 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 207/2009, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul 2015/2424 (denumit în continuare „articolul 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, noua versiune”), prevede următoarele:
„Atunci când efectuează o înscriere în registru sau ia o decizie care conține o eroare care îi este imputabilă, Oficiul asigură eliminarea înscrierii respective sau revocarea deciziei.”
22 În consecință, articolul 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, se referă la deciziile viciate de o eroare vădită de procedură, în timp ce articolul 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, noua versiune, se referă la deciziile viciate de o eroare vădită.
23 Trebuie arătat că, la punctul 13 din decizia atacată, camera de recurs a precizat că, „în conformitate cu articolul 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, în cazul în care Oficiul ia o decizie, aceasta poate fi revocată dacă este viciată de o eroare vădită imputabilă Oficiului”.
24 Cu toate acestea, la punctul 16 din decizia atacată, camera de recurs a arătat că articolul 75 din Regulamentul nr. 207/2009, potrivit căruia deciziile camerelor de recurs trebuie să fie motivate, era o dispoziție de procedură, că Decizia din 8 februarie 2016 era insuficient motivată și că această motivare insuficientă este o eroare vădită de procedură în sensul articolului 80 din Regulamentul nr. 207/2009.
25 Astfel, din moment ce camera de recurs a încercat să califice motivarea insuficientă a Deciziei din 8 februarie 2016 ca fiind o eroare vădită de procedură, trebuie să se constate că temeiul juridic menționat în decizia atacată este articolul 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, aspect confirmat de EUIPO în memoriul său în răspuns.
26 Din articolul 4 primul paragraf din Regulamentul 2015/2424 rezultă că acest regulament a intrat în vigoare la 23 martie 2016. Cu toate acestea, din articolul 4 al doilea paragraf din același regulament rezultă că modificarea articolului 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, a intrat în vigoare numai începând cu 1 octombrie 2017.
27 Totuși, aceasta nu înseamnă, contrar celor susținute în esență de reclamantă, că articolul 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, a fost eliminat începând cu intrarea în vigoare a Regulamentului 2015/2424, la 23 martie 2016, și aceasta până la intrarea în vigoare a modificării sale, la 1 octombrie 2017. Aceasta înseamnă numai că, până la 1 octombrie 2017, se aplica articolul 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară.
28 Desigur, în versiunea consolidată a Regulamentului nr. 207/2009, publicată în baza de date EUR‑Lex în perioada de tranziție identificată la punctul 27 de mai sus, care a ținut cont de modificările introduse prin Regulamentul 2015/2424, articolul 80 din Regulamentul nr. 207/2009 conține un singur alineat, alineatul (3) [devenit articolul 103 alineatul (3) din Regulamentul 2017/1001]. Cu toate acestea, după cum arată reclamanta, versiunea consolidată menționată cuprindea pe prima pagină următoarea formulare:
„Acest document are doar scop informativ și nu produce efecte juridice. Instituțiile Uniunii nu își asumă răspunderea pentru conținutul său. Versiunile autentice ale actelor în cauză, inclusiv preambulul acestora, sunt cele publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene și disponibile pe EUR‑Lex.”
29 Cu toate acestea, din versiunea Regulamentului nr. 2015/2424 publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene rezultă că articolul 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, era încă aplicabil în momentul adoptării deciziei atacate.
30 Prin urmare, primul motiv trebuie respins.
Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe lipsa de competență a camerelor de recurs de a revoca propriile decizii
31 Reclamanta susține că, chiar dacă ar fi fost aplicabil articolul 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, camera de recurs nu ar fi fost competentă să adopte decizia atacată. În această privință, în primul rând, aceasta susține că din articolul 80 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, rezultă că competența de revocare menționată la alineatul (1) al acestui articol este acordată exclusiv serviciilor EUIPO menționate la articolul 58 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 [devenit articolul 66 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001]. Camera de recurs, în calitate de organ care soluționează calea de atac, nu are competența să procedeze la revocarea deciziilor pe care le adoptă. În al doilea rând, reclamanta susține că partea A secțiunea 6 punctul 1.2 din Orientările EUIPO privind examinarea, referitoare la competența de revocare, nu prevede posibilitatea camerelor de recurs de a revoca propriile decizii. În al treilea rând, reclamanta susține că rezultă și din cuprinsul punctului 23 din decizia Marii Camere de Recurs că articolul 80 din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, nu trebuie aplicat în procedura căii de atac și, în consecință, de camerele de recurs.
32 EUIPO și intervenienta contestă argumentele reclamantei. Fiind solicitat să se pronunțe dacă articolul 80 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, producea efecte la data adoptării deciziei atacate, EUIPO a răspuns că acesta nu era aplicabil. Intervenienta a susținut în memoriul său în răspuns că, dimpotrivă, articolul menționat era aplicabil.
33 Cu titlu introductiv, trebuie arătat că articolul 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, conferă competența de revocare „Oficiului” și, prin urmare, camerelor de recurs, care reprezintă unul dintre organele sale. Argumentele reclamantei prin care urmărește să demonstreze opinia contrară nu sunt convingătoare.
34 În primul rând, trebuie arătat că din articolul 1 punctul 74 din Regulamentul 2015/2424 coroborat cu articolul 4 din acest regulament rezultă că articolul 80 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, a fost înlocuit, începând cu 23 martie 2016, cu un nou alineat (3), care se referă la delegarea de competențe Comisiei Europene. De asemenea, din dispozițiile Regulamentului nr. 2015/2424 rezultă că articolul 80 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, va deveni, începând cu 1 octombrie 2017, articolul 80 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009, noua versiune. De aici pare să rezulte că articolul 80 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, a fost eliminat de la 23 martie 2016 până la 1 octombrie 2017. Cu toate acestea, nu se poate considera că aceasta a fost intenția legiuitorului. Dimpotrivă, trebuie să se constate că articolul 80 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, și articolul 80 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, noua versiune, au coexistat de la 23 martie 2016 până la 1 octombrie 2017 și, prin urmare, că articolul 80 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, era aplicabil la momentul adoptării deciziei atacate.
35 Articolul 80 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, invocat de reclamantă, prevede următoarele:
„Prezentul articol nu aduce atingere dreptului părților de a formula o cale de atac în aplicarea articolelor 58 și 65 și nici posibilității, în conformitate cu procedura și condițiile stabilite de regulamentul de aplicare, de a obține corectarea erorilor lingvistice sau de transcriere și a erorilor evidente care figurează în deciziile Oficiului, precum și a erorilor imputabile Oficiului în timpul înregistrării mărcii sau al publicării acestei înregistrări.”
36 Articolul 80 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, face trimitere, așadar, la articolul 58 din același regulament, dar și la articolul 65 din regulamentul respectiv (devenit articolul 72 din Regulamentul 2017/1001).
37 Or, deși articolul 58 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 enumeră deciziile serviciilor EUIPO care pot face obiectul unei căi de atac în fața sa și deși printre aceste decizii nu sunt menționate deciziile camerelor de recurs, articolul 65 alineatul (1) din regulamentul menționat [devenit articolul 72 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001] prevede că „[d]eciziile camerelor de recurs prin care se pronunță asupra unei căi de atac pot forma obiectul unei acțiuni în fața Tribunalului”.
38 În consecință, în măsura în care articolul 80 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, se referă nu numai la dispozițiile privind calea de atac în fața camerei de recurs, ci și la cele referitoare la acțiunile în fața Tribunalului împotriva deciziilor camerelor de recurs, reclamanta arată în mod eronat că din articolul 80 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, rezultă că competența de revocare, menționată la alineatul (1) al acestui articol, este conferită numai serviciilor EUIPO enumerate la articolul 58 din Regulamentul nr. 207/2009. Din trimiterea pe care articolul 80 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, o face la articolul 65 din același regulament rezultă că, dimpotrivă, competența de revocare, prevăzută de articolul 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, este conferită și camerelor de recurs.
39 În al doilea rând, trebuie menționat faptul că partea A secțiunea 6 punctul 1.2 din Orientările EUIPO privind examinarea, invocată de reclamantă, prevede că „deciziile de revocare/eliminare sunt adoptate de departamentul sau de unitatea care a realizat înregistrarea sau care a adoptat decizia și [că acestea] pot face obiectul unei căi de atac în conformitate cu articolul 58 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009”.
40 Este adevărat că aceste dispoziții din Orientările EUIPO privind examinarea care se referă la competența de revocare nu menționează camerele de recurs. Totuși, aceste orientări nu constituie decât codificarea unei linii de conduită pe care chiar EUIPO își propune să o adopte. Astfel, prevederile lor nu pot, în sine, nici să prevaleze față de dispozițiile din Regulamentele nr. 207/2009 și nr. 2868/95 și nici să modifice interpretarea dată acestora de instanțele Uniunii. Dimpotrivă, ele au vocația de a fi interpretate în conformitate cu dispozițiile Regulamentelor nr. 207/2009 și nr. 2868/95 [Hotărârea din 27 iunie 2012, Interkobo/OAPI – XXXLutz Marken (my baby), T‑523/10, EU:T:2012:326, punctul 29].
41 În consecință, nu se poate deduce din dispozițiile Orientărilor EUIPO privind examinarea invocate de reclamantă că camerele de recurs nu au competența de a revoca propriile decizii, întrucât din articolul 80 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, coroborat cu articolul 65 din regulamentul menționat rezultă că competența de revocare prevăzută la articolul 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, este conferită și camerelor de recurs.
42 În al treilea rând, este necesar să se arate că în cuprinsul punctului 23 din decizia Marii Camere de Recurs, invocat de reclamantă, s‑a reținut că:
„După depunerea căii de atac, camerele de recurs sunt competente să soluționeze cauza, iar organul care a adoptat decizia atacată nu mai este competent. Începând din acest moment, doar camera poate decide cu privire la cauză. În urma examinării, aceasta o poate deferi organului spre reexaminare. După depunerea unei căi de atac, examinatorul care a adoptat decizia atacată nu poate să o rectifice decât în conformitate cu condițiile stricte prevăzute la articolul 61 din Regulamentul nr. 207/2009 (devenit articolul 69 din Regulamentul 2017/1001). Prin urmare, acesta este obligat să aplice procedura de revizuire prevăzută la această dispoziție și nu poate, din proprie inițiativă, să decidă aplicarea clauzelor de revocare, precum cele prevăzute la articolul 80 din Regulamentul nr. 207/2009, aplicabile în afara procedurii căii de atac.”
43 Rezultă numai din cuprinsul punctului 23 din decizia Marii Camere de Recurs că aceasta a considerat că un examinator nu poate revoca o decizie pe care a adoptat‑o dacă acesta a făcut obiectul unei căi de atac în fața unei camere de recurs. În cuprinsul acestui punct, camera de recurs nu s‑a pronunțat cu privire la competența de revocare a înseși camerelor de recurs. Punctul 23 din decizia Marii Camere de Recurs nu este, prin urmare, relevant în speță.
44 În plus, trebuie arătat că Tribunalul a reținut deja că faptul că o acțiune împotriva unei decizii a Comisiei este pendinte în fața sa în momentul în care această decizie a fost revocată nu se opune revocării acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iulie 2015, Socitrel și Companhia Previdente/Comisia, T‑413/10 și T‑414/10, EU:T:2015:500, punctul 187). Nu există nimic care să sugereze că soluția ar trebui să fie diferită în cazul unei decizii a camerei de recurs. Dimpotrivă, trebuie să se considere că, în cazul în care decide că nu este necesar să se pronunțe în urma revocării deciziei unei camere de recurs atacate în fața sa, Tribunalul recunoaște implicit competența camerelor de recurs de a revoca propriile decizii și posibilitatea acestora de a proceda astfel și atunci când deciziile fac obiectul unei acțiuni în fața Tribunalului [Ordonanța din 21 octombrie 2014, Gappol Marzena Porczyńska/OAPI – Gap (ITM) (GAPPol), T‑125/14, nepublicată, EU:T:2014:1121, Ordonanța din 27 iulie 2015, Deere și Münch/OAPI (EXHAUST‑GARD), T‑236/15, nepublicată, EU:T:2015:567, și Ordonanța din 14 iunie 2017, Márquez Alentà/EUIPO – Fiesta Hotels & Resorts (Reprezentarea unei furnici), T‑657/16, nepublicată, EU:T:2017:425].
45 În consecință, reclamanta susține în mod eronat lipsa competenței camerelor de recurs de a revoca propriile decizii.
46 Prin urmare, cel de al doilea motiv trebuie respins.
Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 80 din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, a Orientărilor EUIPO privind examinarea și a principiilor bunei administrări, securității juridice și autorității de lucru judecat.
47 Reclamanta susține că o lipsă de motivare nu intră în domeniul de aplicare al articolului 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, întrucât nu este vorba despre o eroare de procedură, ci despre o eroare de drept material. În această privință, reclamanta invocă partea A secțiunea 6 punctul 1.1 din Orientările EUIPO privind examinarea, cu privire la competența de revocare, de unde rezultă în special că „[e]ste necesar să se facă o distincție între erorile de procedură și erorile de fond care poate conduce la revocare”. Reclamanta susține de asemenea că, în conformitate cu partea A secțiunea 6 punctul 1.3.1 din Orientările EUIPO privind examinarea, o decizie care face obiectul unei căi de atac în fața unei camere de recurs nu poate fi revocată. Acest principiu ar trebui să se aplice prin analogie deciziilor camerelor de recurs. De asemenea, reclamanta susține că ar fi incompatibil cu principiile bunei administrări, securității juridice și autorității de lucru judecat ca orice organ să poată modifica în mod liber obiectul litigiului în cadrul unor proceduri în curs. În plus, în răspunsurile sale la întrebările scrise adresate de Tribunal, reclamanta susține, pe de o parte, că principiul general de drept care autorizează revocarea unui act administrativ nelegal, invocat de EUIPO și de intervenientă în memoriile lor în răspuns, nu putea servi drept temei juridic pentru decizia atacată. În al doilea rând, reclamanta susține că motivarea Deciziei din 8 februarie 2016, care face trimitere la decizia diviziei de anulare, a fost suficientă și că, potrivit jurisprudenței, camera de recurs nu era obligată să își motiveze decizia cu privire la fiecare produs sau serviciu.
48 EUIPO susține că Decizia din 8 februarie 2016 era afectată de un viciu de motivare, precum și că un viciu de motivare constituie o eroare vădită de procedură. În această privință, susține că, în Hotărârea din 18 octombrie 2011, Reisenthel/OAPI – Dynamic Promotion (Coșuri și panere) (T‑53/10, EU:T:2011:601, punctul 37), Tribunalul a constatat că o încălcare a dreptului la apărare constituie o eroare ce viciază procedura, care a condus la adoptarea unei decizii și care, prin urmare, poate afecta fondul acestei decizii. În această hotărâre, Tribunalul a stabilit de asemenea un principiu general de drept potrivit căruia se admite revocarea retroactivă a unui act administrativ nelegal care a creat drepturi subiective, cu condiția ca instituția de la care emană actul să îndeplinească cerințele referitoare la respectarea unui termen rezonabil și la încrederea legitimă a beneficiarului actului (Hotărârea din 18 octombrie 2011, Coșuri și panere, T‑53/10, EU:T:2011:601, punctul 40). Or, în speță, camera de recurs ar fi acționat într‑un termen rezonabil și ar fi respectat încrederea legitimă a beneficiarului actului.
49 În această privință, EUIPO arată că adoptarea unei decizii ce poate face obiectul unei acțiuni în fața Tribunalului nu constituie o asigurare precisă sau o informare precisă, necondiționată și concordantă, de natură să dea naștere în persoana reclamantei unor așteptări fondate și dreptului de a se prevala de principiul protecției încrederii legitime. Acest lucru ar fi valabil cu atât mai mult cu cât, din cauza viciului de motivare, Decizia din 8 februarie 2016 ar fi fost în mod vădit un act administrativ nelegal. În plus, potrivit EUIPO, faptul că deciziile camerelor de recurs pot face obiectul unei acțiuni în fața Tribunalului, precum și însăși prezența, în legea aplicabilă, a unei dispoziții care prevede în mod expres revocarea, și anume articolul 80 din Regulamentul nr. 207/2009, ar exclude posibilitatea invocării principiului protecției încrederii legitime în prezenta cauză.
50 EUIPO subliniază de asemenea că adoptarea deciziei atacate era conformă nu numai cu modul de redactare a articolului 80 din Regulamentul nr. 207/2009, ci și cu obiectivul acestei dispoziții, în măsura în care, în cazul în care camera de recurs nu ar fi adoptat decizia atacată, EUIPO ar fi trebuit să constate lipsa unei motivări în memoriul său în răspuns în cauza T‑188/16, repowermap/EUIPO – Repower (REPOWER), privind acțiunea împotriva Deciziei din 8 februarie 2016. În cel mai bun caz, noua decizie ar fi putut fi adoptată abia spre sfârșitul anului 2017, în timp ce, în urma adoptării deciziei atacate, a putut fi deja adoptată o nouă decizie.
51 EUIPO susține, în sfârșit, că camerele de recurs nu sunt ținute de Orientarea EUIPO privind examinarea și că decizia atacată nu a încălcat principiul bunei administrări.
52 Intervenienta susține că este de competența Tribunalului să interpreteze noțiunea de eroare de procedură în sensul articolului 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, și subliniază că principiul securității juridice a fost respectat de camera de recurs, întrucât Decizia din 8 februarie 2016 a fost retrasă într‑un termen rezonabil, iar motivarea insuficientă a acestei decizii a fost evidentă.
53 Reiese din decizia atacată că camera de recurs a adoptat‑o pentru motivul că, în Decizia din 8 februarie 2016, nu își îndeplinise obligația de motivare a deciziilor sale și în special obligația de a analiza motivele de refuz privind produsele și serviciile vizate de marca contestată.
54 În primul rând, trebuie să se stabilească dacă o lipsă de motivare poate constitui o eroare vădită de procedură în sensul articolului 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară.
55 Tribunalul a precizat că o eroare de procedură în sensul articolului 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, este o eroare cu consecințe procedurale [Hotărârea din 15 martie 2011, Ifemy’s/OAPI – Dada & Co Kids (Dada & Co. kids), T‑50/09, EU:T:2011:90, punctul 31, și Ordonanța din 9 septembrie 2011, Biodes/OAPI – Manasul Internacional (LINEASUL) T‑598/10, nepublicată, EU:T:2011:458, punctul 9]. În mod similar, Tribunalul a arătat că o examinare a aspectelor de fond sau chiar o modificare a deciziei luate de camera de recurs nu putea fi efectuată în temeiul articolului 80 din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară [Hotărârea din 1 iulie 2009, Okalux/OAPI – Messe Düsseldorf (OKATECH), T‑419/07, EU:T:2009:238, punctul 33, și Ordonanța din 9 septembrie 2011, LINEASUL, T‑598/10, nepublicată, EU:T:2011:458, punctul 9].
56 În plus, în Hotărârea din 22 noiembrie 2011, mPAY24/OAPI – Ultra (MPAY24) (T‑275/10, nepublicată, EU:T:2011:683, punctele 23 și 24), Tribunalul a considerat că o rectificare a unei decizii a unei camere de recurs, care adăugase la această decizie un punct referitor la caracterul descriptiv al mărcii contestate pentru produsele și serviciile vizate de aceasta, se referea la însuși conținutul deciziei rectificate. Tribunalul a dedus din aceasta că nu a fost posibilă adoptarea acestei rectificări în temeiul articolului 53 din Regulamentul nr. 2868/95 [devenit articolul 102 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001], care prevede că „Oficiul rectifică toate erorile lingvistice sau greșelile de transcriere și omisiunile manifeste”, dar și că nu a putut fi adoptată în temeiul articolului 80 din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, pe motiv că condițiile de aplicare ale acestui articol nu erau îndeplinite în speță, întrucât nu a fost săvârșită nicio eroare vădită de procedură.
57 În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 22 noiembrie 2011, MPAY24 (T‑275/10, nepublicată, EU:T:2011:683), punctul adăugat de camera de recurs în rectificarea sa era destinat să completeze motivele deciziei rectificate. Din hotărârea menționată rezultă că prin completarea motivării unei decizii este afectat însuși conținutul acestei decizii și că lipsa motivării nu poate fi considerată o eroare de procedură în sensul articolului 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară.
58 Această concluzie nu este repusă în discuție de Hotărârea din 18 octombrie 2011, Coșuri și panere (T‑53/10, EU:T:2011:601), invocată de EUIPO. La punctul 37 din această hotărâre, Tribunalul a afirmat că o încălcare a dreptului la apărare constituie o eroare care afectează o procedură care a condus la adoptarea unei decizii a unei camere de recurs și, prin urmare, susceptibilă de a afecta fondul acestei decizii. Tribunalul a dedus din această afirmație și din jurisprudența conform căreia noțiunea „eroare vădită” nu poate să se refere la eroarea care ar putea afecta fondul unei decizii că o încălcare a dreptului la apărare nu ar fi o eroare în conformitate cu articolul 39 din Regulamentul (CE) nr. 2245/2002 al Comisiei din 21 octombrie 2002 privind normele de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 6/2002 al Consiliului privind desenele sau modelele comunitare (JO 2002, L 341, p. 28, Ediție specială, 13/vol. 39, p. 14), care poate fi corectată. În consecință, punctul 37 din Hotărârea din 18 octombrie 2011, Coșuri și panere (T‑53/10, EU:T:2011:601), nu permite să se rețină nicio concluzie referitoare la aspectul dacă lipsa motivării constituie o „eroare vădită de procedură” în sensul articolului 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară.
59 Din cele de mai sus rezultă că camera de recurs nu putea să întemeieze decizia atacată pe articolul 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară.
60 În al doilea rând, trebuie să se examineze dacă, astfel cum susține EUIPO, decizia atacată se poate întemeia pe principiul general de dreptului, consacrat în jurisprudență, conform căruia se admite revocarea retroactivă a unui act administrativ nelegal care a creat drepturi subiective, cu condiția ca instituția de la care emană actul să îndeplinească cerințele referitoare la respectarea unui termen rezonabil și la încrederea legitimă a beneficiarului actului care a avut încredere în legalitatea acestuia (a se vedea Hotărârea din 18 octombrie 2011, Coșuri și panere, T‑53/10, EU:T:2011:601, punctul 40 și jurisprudența citată).
61 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, întrucât procedura în fața camerelor de recurs este de natură administrativă [a se vedea Hotărârea din 11 iulie 2013, Metropolis Inmobiliarias y Restauraciones/OAPI – MIP Metro (METRO), T‑197/12, nepublicată, EU:T:2013:375, punctul 54 și jurisprudența citată], deciziile adoptate de camerele de recurs sunt de natură administrativă și, prin urmare, camerele de recurs se pot întemeia, în principiu, pe principiul general de drept care permite revocarea unui act administrativ nelegal pentru a‑și revoca deciziile.
62 Cu toate acestea, trebuie să se stabilească dacă, având în vedere existența, în Regulamentul nr. 207/2009, a unei dispoziții referitoare la revocarea deciziilor organelor EUIPO, revocarea unei decizii a unei camere de recurs se poate întemeia pe acest principiu general de drept.
63 Hotărârea din 18 octombrie 2011, Coșuri și panere (T‑53/10, EU:T:2011:601), invocată de EUIPO, nu permite să se tranșeze această problemă. Desigur, în acea hotărâre, după ce a constatat că o decizie de rectificare a unei camere de recurs nu a putut fi adoptată în temeiul articolului 39 din Regulamentul nr. 2245/2002, Tribunalul a examinat dacă această decizie ar fi putut fi adoptată pe baza principiului general de drept care permite revocarea retroactivă a unui act administrativ nelegal. Cu toate acestea, nu există în Regulamentul (CE) nr. 6/2002 al Consiliului din 12 decembrie 2001 privind desenele sau modelele industriale comunitare (JO 2002, L 3, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 33, p. 70) sau în Regulamentul nr. 2245/2002 o dispoziție echivalentă cu articolul 80 din Regulamentul nr. 207/2009, care să reglementeze procedura de revocare a deciziilor privind desenele și modelele industriale.
64 În Hotărârea din 12 septembrie 2007, González y Díez/Comisia (T‑25/04, EU:T:2007:257, punctul 97), și în Hotărârea din 18 septembrie 2015, Deutsche Post/Comisia (T‑421/07 RENV, EU:T:2015:654, punctul 47), pronunțate în cauze privind ajutoare de stat, Tribunalul a subliniat – după ce a constatat că Comisia nu putea să își revoce decizia în temeiul articolului 9 din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului [108, TFUE] (JO 1999, L 83, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, 41), care reglementează competența de revocare a deciziilor Comisiei – că posibilitatea Comisiei de a revoca o decizie privind ajutoare de stat nu se limita numai la situația menționată la articolul 9 din regulamentul menționat, care era doar o expresie specifică a principiului general de drept care permite revocarea retroactivă a unui act administrativ nelegal care a creat drepturi subiective. Tribunalul a adăugat că o astfel de revocare putea fi încă efectuată, sub rezerva respectării de către instituția care a emis actul a condițiilor referitoare la respectarea unui termen rezonabil și a încrederii legitime a beneficiarului actului care s‑a întemeiat pe legalitatea acestuia.
65 Reiese, așadar, din hotărârile menționate la punctul 64 de mai sus că, presupunând chiar că legiuitorul a reglementat procedura de revocare a actelor unei instituții, instituția respectivă poate să revoce un act în temeiul principiului general de drept care permite revocarea actelor administrative nelegale, sub rezerva respectării anumitor condiții.
66 În plus, deși este adevărat, astfel cum arată reclamanta, că articolul 83 din Regulamentul nr. 207/2009 prevede că, „în absența unei dispoziții de procedură în prezentul regulament, în regulamentul de punere în aplicare, în regulamentul privind taxele sau în regulamentul de procedură al camerelor de recurs, Oficiul ia în considerare principiile general admise în domeniu în statele membre” și că, în temeiul jurisprudenței, acest articol se aplică numai în cazul unei lacune sau al unei ambiguități a dispozițiilor de procedură [a se vedea Hotărârea din 13 septembrie 2010, Travel Service/OAPI – Eurowings Luftverkehrs (smartWings), T‑72/08, nepublicată, EU:T:2010:395, punctul 76 și jurisprudența citată], acest articol nu prevede totuși că, în prezența unei dispoziții de procedură, EUIPO nu poate lua în considerare aceste principii. În orice caz, din moment ce noțiunea de eroare evidentă de procedură nu este definită în regulamentele menționate anterior, articolul 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, nu este lipsit de ambiguitate și, prin urmare, nu este suficient de clar pentru a exclude aplicarea articolului 83 din Regulamentul nr. 207/2009.
67 Prin urmare, este necesar să se stabilească dacă condițiile pentru aplicarea principiului general de drept care permite revocarea măsurilor administrative nelegale menționate la punctul 60 de mai sus sunt îndeplinite în speță.
68 În ceea ce privește respectarea termenului rezonabil, trebuie să se constate că caracterul rezonabil al termenului de revocare trebuie să fie apreciat în funcție de circumstanțele fiecărei situații în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 mai 2010, Bui Van/Comisia, T‑491/08 P, EU:T:2010:191, punctele 58-63).
69 În speță, părțile au fost informate, încă din 22 iunie 2016, adică la 4 luni și 15 zile după adoptarea Deciziei din 8 februarie 2016, în legătură cu intenția camerei de recurs de a revoca această decizie. În plus, decizia atacată, prin care se revocă Decizia din 8 februarie 2016, a fost adoptată la 3 august 2016, respectiv la mai puțin de 6 luni după adoptarea Deciziei din 8 februarie 2016.
70 În consecință, este necesar să se considere că Decizia din 8 februarie 2016 a fost revocată în termen rezonabil.
71 În ceea ce privește respectarea principiului protecției încrederii legitime în legalitatea Deciziei din 8 februarie 2016, trebuie constatat că, atunci când a fost introdusă o acțiune în anulare împotriva unei decizii, beneficiarul acestei decizii nu poate avea o încredere legitimă în legalitatea acestei decizii, atâta vreme cât instanța Uniunii nu s‑a pronunțat în mod definitiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 februarie 2008, CELF și Ministre de la Culture et de la Communication, C‑199/06, EU:C:2008:79, punctul 68).
72 Pe de altă parte, din jurisprudență rezultă că, în cazul în care actul revocat este afectat de o nelegalitate evidentă, beneficiarul acestui act, în calitate de operator economic diligent, ar fi trebuit să aibă îndoieli cu privire la legalitatea sa și nu poate invoca o încredere legitimă cu privire la legalitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 iunie 1991, Cargill/Comisia, C‑248/89, EU:C:1991:264, punctul 22, și Hotărârea din 20 noiembrie 2002, Lagardère și Canal +/Comisia, T‑251/00, EU:T:2002:278, punctele 147-149).
73 EUIPO susține că, astfel cum a subliniat intervenienta în acțiunea în anulare formulată în cauza T‑188/16, repowermap/EUIPO – Repower (REPOWER), împotriva Deciziei din 8 februarie 2016, această decizie nu era motivată în ceea ce privește raportul dintre marca contestată și produsele și serviciile vizate de această marcă, astfel încât reclamanta nu putea avea o încredere legitimă în legalitatea acesteia.
74 În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, obligația de motivare prevăzută la articolul 75 prima teză din Regulamentul nr. 207/2009 are același conținut precum cea consacrată la articolul 296 al doilea paragraf TFUE și că obiectivul acesteia este acela de a permite, pe de o parte, persoanelor interesate să cunoască motivele măsurii adoptate pentru a‑și apăra drepturile și, pe de altă parte, instanței Uniunii să își exercite controlul cu privire la legalitatea deciziei (a se vedea Hotărârea din 8 octombrie 2015, Société des produits Nestlé/OAPI (NOURISHING PERSONAL HEALTH), T‑336/14, nepublicată, EU:T:2015:770, punctul 11 și jurisprudența citată].
75 În plus, camera de recurs nu este obligată să adopte o poziție cu privire la toate argumentele invocate de părți. Este suficient ca aceasta să expună situația de fapt și considerațiile juridice care prezintă o importanță esențială în economia deciziei (a se vedea Hotărârea din 8 octombrie 2015, NOURISHING PERSONAL HEALTH, T‑336/14, nepublicată, EU:T:2015:770, punctul 15 și jurisprudența citată).
76 În sfârșit, trebuie de asemenea să se țină seama de faptul că caracterul descriptiv al unei mărci trebuie apreciat, pe de o parte, în raport cu produsele sau serviciile pentru care se solicită înregistrarea semnului și, pe de altă parte, în raport cu percepția publicului relevant care este constituit din consumatorii acestor produse sau servicii [a se vedea Hotărârea din 9 noiembrie 2016, Smarter Travel Media/EUIPO (SMARTER TRAVEL), T‑290/15, nepublicată, EU:T:2016:651, punctul 25 și jurisprudența citată].
77 Raportul mărcii contestate cu produsele și serviciile vizate de această marcă face parte, așadar, din considerațiile juridice care au o importanță esențială în economia unei decizii privind caracterul descriptiv al mărcii.
78 Decizia din 8 februarie 2016 conține doar un punct, punctul 34, care se referă la raportul dintre marca contestată și restul produselor și serviciilor (a se vedea punctul 7 de mai sus). Camera de recurs nu a făcut nicio descriere a acestor produse și servicii și a caracteristicilor lor, astfel încât nu este posibil să se înțeleagă motivele pentru care a considerat că marca contestată nu era descriptivă pentru produsele și serviciile respective.
79 În plus, în memoriul de expunere a motivelor căii de atac în fața camerei de recurs, intervenienta a explicat în detaliu, pe aproape cinci pagini, motivele pentru care marca contestată ar fi trebuit să fie considerată ca fiind descriptivă pentru restul produselor și serviciilor. De exemplu, aceasta a susținut că marca în litigiu descrie produsele „energie electrică, inclusiv energia electrică generată pe bază de biogaz; energia electrică generată prin apă, vânt și soare”, care aparțin clasei 4, în măsura în care cuvântul „repower” putea fi înțeles ca fiind scopul acestor produse, acela de a furniza din nou energie unei mașini, unui aparat sau unei alte aplicații care consumă energie electrică. De asemenea, intervenienta a susținut, în primul rând, că marca contestată era descriptivă pentru serviciile de producție a energiei, care fac parte din clasa 40, în măsura în care cuvântul „repower” putea fi înțeles ca punere în funcțiune a unor noi instalații pentru producerea de energie sau înlocuirea instalațiilor energetice ineficiente, și, pe de altă parte, că această marcă era descriptivă în ceea ce privește serviciile „distribuția energiei; consultanță profesională în ceea ce privește transmisia (distribuția) energiei; consultanță în domeniul serviciilor menționate anterior” care fac parte din clasa 39, pentru motivul că aceste servicii permiteau repunerea în funcțiune sau reînnoirea distribuției energiei și îmbunătățeau eficiența energetică sau performanța distribuției de energie. Desigur, reiese din jurisprudența citată la punctul 75 de mai sus că camera de recurs nu este obligată să adopte o poziție cu privire la toate argumentele invocate de părți. Cu toate acestea, punctul 34 din Decizia din 8 februarie 2016 nu este, în mod evident, un răspuns suficient la argumentele intervenientei referitoare la raportul mărcii contestate cu restul produselor și serviciilor.
80 În plus, este adevărat că, în cazul în care camera de recurs confirmă în totalitate decizia diviziei de anulare și ținând seama de continuitatea funcțională dintre diviziile de anulare și camerele de recurs, astfel cum rezultă din articolul 64 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 [devenit articolul 71 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001], această decizie, precum și motivarea sa fac parte din contextul în care a fost adoptată decizia camerei de recurs, context care este cunoscut de părți și care permite instanței să își exercite controlul deplin de legalitate în ceea ce privește temeinicia aprecierii camerei de recurs [a se vedea Hotărârea din 18 martie 2015, Naazneen Investments/OAPI – Brands Energy (SMART WATER), T‑250/13, nepublicată, EU:T:2015:160, punctul 16 și jurisprudența citată]. Cu toate acestea, presupunând că, în speță, decizia diviziei de anulare era suficient motivată, nu este mai puțin adevărat că respectiva cameră de recurs trebuia să răspundă, cel puțin în mod sumar, la argumentele detaliate ale intervenientei. Trebuie remarcat de asemenea că nu reiese cu claritate din Decizia din 8 februarie 2016 că decizia diviziei de anulare a fost confirmată în totalitate de către camera de recurs.
81 În sfârșit, reclamanta susține în mod eronat că camera de recurs se putea limita la o motivare generală. Astfel, Curtea a precizat că o astfel de posibilitate nu privește decât produse și servicii care prezintă o legătură suficient de directă și de concretă între ele pentru a forma o categorie sau un grup de produse sau de servicii suficient de omogen (Hotărârea din 17 octombrie 2013, Isdin/Bial‑Portela, C‑597/12 P, EU:C:2013:672, punctul 27). Or, nu există nicio indicație nici în mod explicit, nici în mod implicit în decizia atacată că restul produselor și serviciilor constituie o categorie sau un grup de produse sau de servicii suficient de omogene, în sensul Hotărârii din 17 octombrie 2013, Isdin/Bial‑Portela (C‑597/12 P, EU:C:2013:672).
82 Prin urmare, motivarea lacunară a Deciziei din 8 februarie 2016 în ceea ce privește raportul mărcii contestate cu restul produselor și serviciilor ar fi trebuit să suscite reclamantei, în calitate de operator economic diligent, unele îndoieli cu privire la legalitatea acesteia.
83 În plus, având în vedere că revocarea unei decizii nelegale este permisă numai în cazul în care sunt îndeplinite anumite condiții, nu este posibil să se susțină, astfel cum face reclamanta, că ar fi incompatibil cu principiile bunei administrări, securității juridice și autorității de lucru judecat ca orice organ să poată modifica în mod liber obiectul litigiului în procedurile în curs.
84 În plus, principiul general de drept care permite revocarea unei decizii nelegale este compatibil cu principiul bunei administrări. Astfel, s‑a hotărât în mod repetat că este legitim și în interesul unei gestiuni administrative sănătoase ca erorile și omisiunile care afectează o decizie să fie corectate (a se vedea Hotărârea din 15 iulie 2015, Socitrel și Companhia Previdente/Comisia, T‑413/10 și T‑414/10, EU:T:2015:500, punctul 176 și jurisprudența citată).
85 În plus, deși principiile securității juridice și protecției încrederii legitime impun ca revocarea unui act nelegal să se producă într‑un termen rezonabil și că trebuie să se țină cont de măsura în care persoana în cauză ar fi putut să se bazeze pe legalitatea actului, nu este mai puțin adevărat că o astfel de revocare este, în principiu, permisă (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2006, Comisia/Regatul Unit, C‑508/03, EU:C:2006:287, punctul 68 și jurisprudența citată).
86 În sfârșit, trebuie subliniat că autoritatea de lucru judecat nu se aplică deciziilor camerelor de recurs, având în vedere în special că, astfel cum s‑a amintit la punctul 61 de mai sus, procedurile în fața EUIPO sunt de natură administrativă, și nu de natură judiciară [a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 8 decembrie 2015, Giand/OAPI – Flamagas (FLAMINAIRE), T‑583/14, nepublicată, EU:T:2015:943, punctul 21].
87 În plus, trebuie de asemenea să reamintim că faptul că acțiunea împotriva Deciziei din 8 februarie 2016, cauza T‑188/16, repowermap/EUIPO – Repower (REPOWER) era în curs de soluționare la Tribunal la momentul adoptării acestei decizii nu se opune revocării acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iulie 2015, Socitrel și Companhia Previdente/Comisia, T‑413/10 și T‑414/10, EU:T:2015:500, punctul 187).
88 Rezultă de aici că sunt îndeplinite în speță condițiile enunțate de jurisprudența citată la punctul 60 de mai sus.
89 Cu toate acestea, în pofida existenței unui alt temei juridic, eroarea în alegerea temeiului juridic determină anularea actului în discuție în cazul în care aceasta îi poate afecta conținutul, în special prin vicierea procedurii aplicabile pentru adoptarea sa (Hotărârea din 18 octombrie 2011, Coșuri și panere, T‑53/10, EU:T:2011:601, punctul 41).
90 Or, jurisprudența privind principiul general de drept care permite revocarea retroactivă a actelor administrative nelegale nu prevede o procedură specială pentru revocarea unui astfel de act (Hotărârea din 18 octombrie 2011, Coșuri și panere, T‑53/10, EU:T:2011:601, punctul 42).
91 Prin urmare, trebuie să se concluzioneze că eroarea camerei de recurs cu privire la alegerea temeiului juridic aplicabil nu justifică anularea deciziei atacate. Orice altă soluție ar fi, de altfel, dificil de conciliat cu principiul bunei administrări a justiției. Astfel, dacă decizia atacată ar fi anulată din cauza unei erori în alegerea temeiului juridic, Tribunalul ar trebui să anuleze de asemenea Decizia din 8 februarie 2016, care este afectată de o lipsă de motivare. Aceasta ar obliga, pe de o parte, camera de recurs să adopte o nouă decizie referitoare la procedura de declarare a nulității cu privire la marca contestată dintre repowermap.org și Repower, care ar fi, probabil, identică cu cea pe care a adoptat‑o la 26 septembrie 2016, în urma revocării Deciziei din 8 februarie 2016, și, pe de altă parte, reclamanta să introducă o nouă acțiune împotriva acestei noi decizii.
92 Celelalte argumente invocate de reclamantă nu sunt nici ele convingătoare.
93 În ceea ce privește. în primul rând, argumentul potrivit căruia, pe de o parte, articolul 83 din Regulamentul nr. 207/2009 face trimitere la principiile generale ale dreptului de procedură din statele membre, iar nu la principiile generale ale dreptului Uniunii și, pe de altă parte, EUIPO ar fi trebuit să expună principiile generale de drept național pe baza principiilor aplicabile în toate statele membre fără excepție, trebuie arătat că principiul general de drept potrivit căruia administrația are posibilitatea de a reexamina și, dacă este cazul, de a revoca un act administrativ nelegal se întemeiază pe legislațiile statelor membre și a fost recunoscut încă de la primele hotărâri ale Curții (Hotărârea din 12 iulie 1957, Algera și alții/Adunarea Comună, 7/56 și 3/57-7/57, EU:C:1957:7, p. 115 și 116, Hotărârea din 22 martie 1961, Snupat/Înalta Autoritate, 42/59 și 49/59, EU:C:1961:5, p. 160, și Hotărârea din 13 iulie 1965, Lemmerz‑Werke/Înalta Autoritate, 111/63, EU:C:1965:76, p. 852). De la recunoașterea sa, existența acestui principiu, fundamentat pe dreptul statelor membre, a fost reamintită în numeroase rânduri de către Curte și de către Tribunal (Hotărârea din 3 martie 1982, Alpha Steel/Comisia, 14/81, EU:C:1982:76, punctul 10, Hotărârea din 5 decembrie 2000, Gooch/Comisia, T‑197/99, EU:T:2000:282, punctul 53, Hotărârea din 12 septembrie 2007, González y Díez/Comisia, T‑25/04, EU:T:2007:257, punctul 97, precum și Hotărârea din 11 iulie 2013, BVGD/Comisia, T‑104/07 și T‑339/08, nepublicată, EU:T:2013:366, punctul 63). Prin urmare, instanțele Uniunii au considerat în mod constant că acest principiu a fost recunoscut în legislațiile naționale ale statelor membre. Reclamanta nu oferă un exemplu de stat membru în care acest principiu nu ar fi recunoscut. Reclamanta arată numai că, în Germania de exemplu, principiul efectului devolutiv presupune că, în cazul unei căi de atac jurisdicționale, competența organului anterior încetează. Cu toate acestea, acest argument nu privește existența principiului potrivit căruia administrația are posibilitatea să reexamineze și, după caz, să revoce un act administrativ individual, ci numai modalitățile de exercitare a acestei posibilități.
94 În ceea ce privește, în al doilea rând, argumentul potrivit căruia principii precum protecția încrederii legitime, buna administrare și securitatea juridică s‑ar opune revocării unei decizii care ar face obiectul unei acțiuni în fața Tribunalului, în măsura în care ar exista riscul ca cele două organe să ajungă la o concluzie contrară, trebuie remarcat faptul că, atunci când se revocă o decizie a unei camere de recurs întrucât a fost depusă o acțiune împotriva acestei decizii în fața Tribunalului și este în curs de soluționare, Tribunalul decide că nu este necesar să se pronunțe cu privire la fondul acestei acțiuni. Prin urmare, nu există niciun risc ca Tribunalul să ajungă la o concluzie contrară celei a camerei de recurs.
95 Având în vedere cele ce precedă, prezentul motiv trebuie respins.
Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe lipsa de motivare
96 Reclamanta susține că camera de recurs și‑a încălcat obligația de motivare în măsura în care nu a examinat argumentele invocate în fața sa. Reclamanta susține că a prezentat deja toate argumentele pe care le invocă în fața Tribunalului în observațiile sale în fața camerei de recurs. Or, camera de recurs nu a examinat această decizie a Marii Camere de Recurs în decizia atacată. Aceasta s‑ar fi limitat să afirme că articolul 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, era încă aplicabil și că Decizia din 8 februarie 2016 era afectată de o eroare de procedură și nu a răspuns la celelalte argumente.
97 EUIPO și intervenienta nu și‑au prezentat punctul de vedere asupra acestui motiv.
98 Reiese din decizia atacată că respectiva cameră de recurs a expus situația de fapt și considerațiile juridice care prezintă o importanță esențială în economia deciziei atacate, în sensul jurisprudenței citate la punctul 75 de mai sus. Astfel, aceasta a arătat că articolul 80 din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, era încă în vigoare, că EUIPO era obligată să își motiveze deciziile și în special să analizeze motivele de refuz în raport cu produsele și serviciile vizate de marca contestată și că Decizia din 8 februarie 2016 a fost revocată pentru motivul că fusese afectată de o lipsă de motivare care constituie o eroare vădită de procedură.
99 Camera de recurs nu era obligată să răspundă la argumentul întemeiat pe decizia Marii Camere de Recurs, care nu era relevantă în speță.
100 Prin urmare, al patrulea motiv trebuie respins.
101 Rezultă din cele de mai sus că acțiunea trebuie respinsă în totalitate.
Cu privire la cheltuielile de judecată
102 Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
103 Cu toate acestea, în temeiul articolului 135 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, Tribunalul poate, în măsura impusă de echitate, să decidă ca o parte care cade în pretenții să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, doar o fracțiune din cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte sau chiar să decidă ca ea să nu fie obligată la plata acestora. În plus, potrivit articolului 135 alineatul (2) din același regulament, o parte, chiar dacă a avut câștig de cauză, poate fi obligată de Tribunal la plata, în tot sau în parte, a cheltuielilor de judecată în cazul în care conduita acesteia, inclusiv din perioada anterioară formulării cererii introductive, justifică acest lucru.
104 În plus, trebuie remarcat faptul că Tribunalului îi este permis să oblige la plata cheltuielilor de judecată o instituție a cărei decizie nu a fost anulată din cauza caracterului insuficient al acesteia din urmă, care a putut să determine un reclamant să introducă o acțiune (a se vedea Hotărârea din 9 septembrie 2010, Evropaïki Dynamiki/Comisia, T‑387/08, nepublicată, EU:T:2010:377, punctul 177 și jurisprudența citată).
105 În prezenta cauză, reclamanta a căzut în pretenții. Cu toate acestea, ea nu era obligată să introducă prezenta acțiune, iar intervenienta nu ar fi trebuit să intervină în cazul în care EUIPO nu ar fi adoptat decizia atacată în scopul de a revoca Decizia din 8 februarie 2016, care a fost afectată de un viciu de motivare. În plus, decizia atacată este întemeiată în mod eronat pe articolul 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, ceea ce a putut conduce reclamanta la introducerea prezentei acțiuni.
106 În consecință, Tribunalul consideră că împrejurările cauzei justifică decizia ca EUIPO să suporte propriile cheltuieli de judecată și să fie obligat să suporte cheltuielile de judecată efectuate atât de reclamant, cât și de intervenientă.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a cincea)
declară și hotărăște:
1) Respinge acțiunea.
2) Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de Repower AG și de repowermap.org.
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 21 februarie 2018.
Semnături