Cauza T‑727/16
Repower AG
împotriva
Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală
„Marcă a Uniunii Europene – Decizie a unei camere de recurs de revocare a unei decizii anterioare – Articolul 80 din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 [devenit articolul 103 din Regulamentul (UE) 2017/1001] – Principiul general de drept care autorizează revocarea unui act administrativ nelegal”
Sumar – Hotărârea Tribunalului (Camera a cincea) din 21 februarie 2018
1. Marcă a Uniunii Europene – Dispoziții de procedură – Eliminare sau revocare – Competența camerelor de recurs
[Regulamentul nr. 207/2009 al Consiliului, art. 65 și art. 80 alin. (1) și (3)]
2. Marcă a Uniunii Europene – Dispoziții de procedură – Eliminare sau revocare – Condiție –Eroare vădită de procedură – Insuficiența motivării – Excludere
(Regulamentul nr. 207/2009 al Consiliului, art. 80)
3. Marcă a Uniunii Europene – Dispoziții de procedură – Trimitere la principiile generale – Principiu general care autorizează retragerea retroactivă a actelor administrative nelegale
(Regulamentul nr. 207/2009 al Consiliului)
4. Marcă a Uniunii Europene – Dispoziții de procedură – Trimitere la principiile generale –Principiu general care autorizează revocarea retroactivă a actelor administrative nelegale – Compatibilitate cu principiul bunei administrări
(Regulamentul nr. 207/2009 al Consiliului)
5. Acte ale instituțiilor – Revocare – Acte nelegale – Condiții
6. Marcă a Uniunii Europene – Dispoziții de procedură – Motivarea deciziilor – Articolul 75 prima teză din Regulamentul nr. 207/2009 – Domeniu de aplicare identic cu cel al articolului 296 TFUE
(art. 296 TFUE; Regulamentul nr. 207/2009 al Consiliului, art. 75 prima teză)
7. Acte ale instituțiilor – Alegerea temeiului juridic – Eroare – Anularea actului – Condiții
1. Partea A secțiunea 6 punctul 1.2 din Orientările Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) privind examinarea prevede că „deciziile de revocare/eliminare sunt adoptate de departamentul sau de unitatea care a realizat înregistrarea sau care a adoptat decizia și [că acestea] pot face obiectul unei căi de atac în conformitate cu articolul 58 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009”.
Este adevărat că aceste dispoziții din Orientările Oficiului privind examinarea care se referă la competența de revocare nu menționează camerele de recurs. Totuși, aceste orientări nu constituie decât codificarea unei linii de conduită pe care chiar Oficiul își propune să o adopte. Astfel, prevederile lor nu pot, în sine, nici să prevaleze față de dispozițiile din Regulamentul nr. 207/2009 privind marca Uniunii Europene și din Regulamentul nr. 2868/95 de punere în aplicare a Regulamentului nr. 40/94 privind marca comunitară și nici să modifice interpretarea dată acestora de instanțele Uniunii. Dimpotrivă, ele au vocația de a fi interpretate în conformitate cu dispozițiile Regulamentelor nr. 207/2009 și nr. 2868/95.
În consecință, nu se poate deduce din dispozițiile Orientărilor Oficiului privind examinarea că camerele de recurs nu au competența de a revoca propriile decizii, întrucât din articolul 80 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, coroborat cu articolul 65 din regulamentul menționat rezultă că competența de revocare prevăzută la articolul 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, este conferită și camerelor de recurs.
În plus, trebuie arătat că Tribunalul a reținut deja că faptul că o acțiune împotriva unei decizii a Comisiei este pendinte în fața sa în momentul în care această decizie a fost revocată nu se opune revocării acesteia. Nu există nimic care să sugereze că soluția ar trebui să fie diferită în cazul unei decizii a camerei de recurs. Dimpotrivă, trebuie să se considere că, în cazul în care decide că nu este necesar să se pronunțe în urma revocării deciziei unei camere de recurs atacate în fața sa, Tribunalul recunoaște implicit competența camerelor de recurs de a revoca propriile decizii și posibilitatea acestora de a proceda astfel și atunci când deciziile fac obiectul unei acțiuni în fața Tribunalului.
(a se vedea punctele 39-41 și 44)
2. Tribunalul a precizat că o eroare de procedură în sensul articolului 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 privind marca Uniunii Europene, versiunea anterioară, este o eroare cu consecințe procedurale. În mod similar, Tribunalul a arătat că o examinare a aspectelor de fond sau chiar o modificare a deciziei luate de camera de recurs nu putea fi efectuată în temeiul articolului 80 din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară.
În plus, în Hotărârea din 22 noiembrie 2011, mPAY24/OAPI – Ultra, T‑275/10, Tribunalul a considerat că o rectificare a unei decizii a unei camere de recurs, care adăugase la această decizie un punct referitor la caracterul descriptiv al mărcii contestate pentru produsele și serviciile vizate de aceasta, se referea la însuși conținutul deciziei rectificate. Tribunalul a dedus din aceasta că nu a fost posibilă adoptarea acestei rectificări în temeiul articolului 53 din Regulamentul nr. 2868/95 [devenit articolul 102 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001] de punere în aplicare a Regulamentului nr. 40/94 privind marca comunitară, care prevede că „Oficiul rectifică toate erorile lingvistice sau greșelile de transcriere și omisiunile manifeste”, dar și că nu a putut fi adoptată în temeiul articolului 80 din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, pe motiv că condițiile de aplicare a acestui articol nu erau îndeplinite în speță, întrucât nu a fost săvârșită nicio eroare vădită de procedură.
În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 22 noiembrie 2011, MPAY24, T‑275/10, punctul adăugat de camera de recurs în rectificarea sa era destinat să completeze motivele deciziei rectificate. Din hotărârea menționată rezultă că prin completarea motivării unei decizii este afectat însuși conținutul acestei decizii și că lipsa motivării nu poate fi considerată o eroare de procedură în sensul articolului 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară.
Această concluzie nu este repusă în discuție de Hotărârea din 18 octombrie 2011, Coșuri și panere, T‑53/10, invocată de Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO). La punctul 37 din această hotărâre, Tribunalul a afirmat că o încălcare a dreptului la apărare constituie o eroare care afectează o procedură care a condus la adoptarea unei decizii a unei camere de recurs și, prin urmare, susceptibilă de a afecta fondul acestei decizii. Tribunalul a dedus din această afirmație și din jurisprudența conform căreia noțiunea „eroare vădită” nu poate să se refere la eroarea care ar putea afecta fondul unei decizii că o încălcare a dreptului la apărare nu ar fi o eroare în conformitate cu articolul 39 din Regulamentul nr. 2245/2002 privind normele de aplicare a Regulamentului nr. 6/2002 al Consiliului privind desenele sau modelele comunitare, care poate fi corectată. În consecință, punctul 37 din Hotărârea din 18 octombrie 2011, Coșuri și panere, T‑53/10, nu permite să se rețină nicio concluzie referitoare la aspectul dacă lipsa motivării constituie o „eroare vădită de procedură” în sensul articolului 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară.
(a se vedea punctele 55-58)
3. Întrucât procedura în fața camerelor de recurs este de natură administrativă, deciziile adoptate de camerele de recurs sunt de natură administrativă și, prin urmare, camerele de recurs se pot întemeia, în principiu, pe principiul general de drept care permite revocarea unui act administrativ nelegal pentru a‑și revoca deciziile.
Cu toate acestea, trebuie să se stabilească dacă, având în vedere existența, în Regulamentul nr. 207/2009 privind marca Uniunii Europene, a unei dispoziții referitoare la revocarea deciziilor organelor Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO), revocarea unei decizii a unei camere de recurs se poate întemeia pe acest principiu general de drept.
Hotărârea din 18 octombrie 2011, Coșuri și panere, T‑53/10, invocată de Oficiu, nu permite să se tranșeze această problemă. Desigur, în acea hotărâre, după ce a constatat că o decizie de rectificare a unei camere de recurs nu a putut fi adoptată în temeiul articolului 39 din Regulamentul nr. 2245/2002 privind normele de aplicare a Regulamentului nr. 6/2002 al Consiliului privind desenele sau modelele comunitare, Tribunalul a examinat dacă această decizie ar fi putut fi adoptată pe baza principiului general de drept care permite revocarea retroactivă a unui act administrativ nelegal. Cu toate acestea, nu există în Regulamentul nr. 6/2002 sau în Regulamentul nr. 2245/2002 o dispoziție echivalentă cu articolul 80 din Regulamentul nr. 207/2009, care să reglementeze procedura de revocare a deciziilor privind desenele și modelele industriale.
În Hotărârea din 12 septembrie 2007, González y Díez/Comisia, T‑25/04, punctul 97, și în Hotărârea din 18 septembrie 2015, Deutsche Post/Comisia, T‑421/07 RENV, punctul 47, pronunțate în cauze privind ajutoare de stat, Tribunalul a subliniat – după ce a constatat că Comisia nu putea să își revoce decizia în temeiul articolului 9 din Regulamentul nr. 659/1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 TFUE, care reglementează competența de revocare a deciziilor Comisiei – că posibilitatea Comisiei de a revoca o decizie privind ajutoare de stat nu se limita numai la situația menționată la articolul 9 din regulamentul menționat, care era doar o expresie specifică a principiului general de drept care permite revocarea retroactivă a unui act administrativ nelegal care a creat drepturi subiective. Tribunalul a adăugat că o astfel de revocare putea fi încă efectuată, sub rezerva respectării de către instituția care a emis actul a condițiilor referitoare la respectarea unui termen rezonabil și a încrederii legitime a beneficiarului actului care s‑a întemeiat pe legalitatea acestuia.
Reiese, așadar, din hotărârile menționate la paragraful anterior că, presupunând chiar că legiuitorul a reglementat procedura de revocare a actelor unei instituții, instituția respectivă poate să revoce un act în temeiul principiului general de drept care permite revocarea actelor administrative nelegale, sub rezerva respectării anumitor condiții.
În plus, deși este adevărat că articolul 83 din Regulamentul nr. 207/2009 prevede că, „în absența unei dispoziții de procedură în prezentul regulament, în regulamentul de punere în aplicare, în regulamentul privind taxele sau în regulamentul de procedură al camerelor de recurs, Oficiul ia în considerare principiile general admise în domeniu în statele membre” și că, în temeiul jurisprudenței, acest articol se aplică numai în cazul unei lacune sau al unei ambiguități a dispozițiilor de procedură [a se vedea Hotărârea din 13 septembrie 2010, Travel Service/OAPI – Eurowings Luftverkehrs (smartWings), T‑72/08, nepublicată, punctul 76 și jurisprudența citată], acest articol nu prevede totuși că, în prezența unei dispoziții de procedură, Oficiul nu poate lua în considerare aceste principii. În orice caz, din moment ce noțiunea de eroare evidentă de procedură nu este definită în regulamentele menționate anterior, articolul 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, versiunea anterioară, nu este lipsit de ambiguitate și, prin urmare, nu este suficient de clar pentru a exclude aplicarea articolului 83 din Regulamentul nr. 207/2009.
(a se vedea punctele 61-66)
4. Principiul general de drept care permite revocarea unei decizii nelegale este compatibil cu principiul bunei administrări. Astfel, s‑a hotărât în mod repetat că este legitim și în interesul unei gestiuni administrative sănătoase ca erorile și omisiunile care afectează o decizie să fie corectate.
În plus, deși principiile securității juridice și protecției încrederii legitime impun ca revocarea unui act nelegal să se producă într‑un termen rezonabil și să se țină cont de măsura în care persoana în cauză ar fi putut să se bazeze pe legalitatea actului, nu este mai puțin adevărat că o astfel de revocare este, în principiu, permisă.
În sfârșit, trebuie subliniat că autoritatea de lucru judecat nu se aplică deciziilor camerelor de recurs, având în vedere în special că procedurile în fața Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) sunt de natură administrativă, și nu de natură judiciară.
(a se vedea punctele 84-86)
5. A se vedea textul deciziei.
(a se vedea punctul 72)
6. A se vedea textul deciziei.
(a se vedea punctele 74 și 75)
7. A se vedea textul deciziei.
(a se vedea punctul 89)