Cauzele conexate C‑349/18-C‑351/18
Nationale Maatschappij der Belgische Spoorwegen (NMBS)
împotriva
Mbutuku Kanyeba și alții
(cereri de decizie preliminară formulate de vredegerecht te Antwerpen)
Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 7 noiembrie 2019
„Trimitere preliminară – Transport feroviar – Drepturile și obligațiile călătorilor – Regulamentul (CE) nr. 1371/2007 – Articolul 3 punctul 8 – Contract de transport – Noțiune – Călător fără legitimație de transport la urcarea sa la bordul trenului – Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – Directiva 93/13/CEE – Articolul 1 alineatul (2) și articolul 6 alineatul (1) – Condiții generale de transport ale unei întreprinderi feroviare – Acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii – Clauză penală – Competențele instanței naționale”
1. Transporturi – Transportul feroviar – Regulamentul nr. 1371/2007 – Drepturile și obligațiile călătorilor din transportul feroviar – Contract de transport – Noțiune – Călătorie efectuată de un călător fără legitimație de transport la urcarea sa la bordul unui tren liber accesibil – Includere
(Regulamentul nr. 1371/2007 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 3 pct. 8)
(a se vedea punctele 36, 37 și 48-53 și dispozitiv 1)
2. Protecția consumatorilor – Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – Directiva 93/13 – Constatarea caracterului abuziv al unei clauze – Conținut – Modificarea de către instanța națională a conținutului unei clauze abuzive – Reducerea cuantumului penalității puse de o clauză în sarcina consumatorului – Inadmisibilitate – Înlocuirea de către instanța națională a clauzei menționate, în temeiul dreptului contractelor, cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv – Inadmisibilitate – Excepție
[Directiva 93/13 a Consiliului, art. 6 alin. (1)]
(a se vedea punctele 67-74 și dispozitiv 2)
Rezumat
Un călător care urcă la bordul unui tren liber accesibil în vederea efectuării unei călătorii fără să își fi procurat o legitimație de transport încheie un „contract de transport”
În Hotărârea Kanyeba și alții (C‑349/18-C‑351/18), pronunțată la 7 noiembrie 2019, Curtea a interpretat, pe de o parte, noțiunea de „contract de transport”, în sensul articolului 3 punctul 8 din Regulamentul nr. 1371/2007 privind drepturile și obligațiile călătorilor din transportul feroviar(1), și, pe de altă parte, a analizat competențele instanței naționale atunci când constată caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în sensul Directivei 93/13 privind clauzele abuzive(2).
Această hotărâre se înscrie în cadrul a trei litigii între Societatea Națională a Căilor Ferate Belgiene (SNCB), pe de o parte, și trei călători, pe de altă parte, în legătură cu suplimentele tarifare solicitate acestora din urmă pentru că au călătorit cu trenul fără legitimație de transport. Astfel, în urma refuzului călătorilor menționați de a‑și regulariza situația, fie prin achitarea imediată a prețului călătoriei, majorat cu suplimente, fie prin achitarea ulterioară a unei sume forfetare, SNCB i‑a chemat în judecată pentru a‑i obliga să îi plătească sumele datorate ca urmare a respectivelor încălcări ale condițiilor sale de transport. În acest cadru, SNCB a susținut că raportul dintre aceasta și călătorii respectivi nu este de natură contractuală, ci de natură administrativă, dat fiind că aceștia din urmă nu au cumpărat o legitimație de transport. Sesizată cu aceste litigii, instanța de trimitere a solicitat Curții să se pronunțe, pe de o parte, cu privire la natura raportului juridic existent între o societate de transport și un călător care utilizează serviciile acestei societăți fără legitimație de transport și, pe de altă parte, cu privire la extinderea protecției prevăzute de reglementarea privind clauzele abuzive asupra unui astfel de călător.
Într‑o primă etapă, Curtea a interpretat noțiunea de „contract de transport”, în sensul articolului 3 punctul 8 din Regulamentul nr. 1371/2007. Astfel, aceasta a arătat mai întâi că, având în vedere modul de redactare a dispoziției menționate, un astfel de contract presupune în esență obligația întreprinderii feroviare de a furniza călătorului unul sau mai multe servicii de transport și obligația călătorului de a face plata prețului, cu excepția cazului în care serviciul de transport este furnizat cu titlu gratuit. Rezultă de aici că, pe de o parte, prin faptul că lasă un acces liber la trenul său și, pe de altă parte, prin faptul că urcă la bordul acestuia în vederea efectuării unei călătorii, atât întreprinderea feroviară, cât și călătorul își manifestă voințele concordante de a intra într‑un raport contractual, astfel încât condițiile necesare pentru a stabili existența unui contract de transport sunt, în principiu, îndeplinite. În continuare, Curtea a analizat contextul în care se înscrie dispoziția menționată și a constatat că, având în vedere formularea respectivă și contextul respectiv, această noțiune de „contract de transport” este independentă de deținerea unei legitimații de transport de către călător și că, prin urmare, include o situație în care un călător urcă la bordul unui tren liber accesibil în vederea efectuării unei călătorii fără să își fi procurat legitimație de transport. În sfârșit, Curtea a subliniat că ar fi contrar obiectivului de protecție a călătorilor din transportul feroviar urmărit de Regulamentul nr. 1371/2007 să se considere că un astfel de călător poate să fie considerat, pentru simplul motiv că nu dispune de o legitimație de transport atunci când urcă la bordul trenului, ca nefiind parte la un raport contractual cu întreprinderea feroviară care și‑a lăsat trenurile cu acces liber, având în vedere că, într‑un astfel de context, acest călător ar putea, pentru împrejurări care nu îi sunt imputabile, să fie privat de drepturile pe care acest regulament le atribuie încheierii unui contract de transport. Pe de altă parte, Curtea a adăugat că, în lipsa unor dispoziții în această privință în Regulamentul nr. 1371/2007, respectiva interpretare a noțiunii de „contract de transport”, în sensul articolului 3 punctul 8 din regulamentul menționat, nu afectează validitatea acestui contract sau consecințele care pot decurge din neexecutarea de către una dintre părți a obligațiilor sale contractuale, care rămân reglementate de dreptul național aplicabil.
Într‑o a doua etapă, Curtea a amintit, cu titlu introductiv, că, în conformitate cu articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13, dispozițiile acestei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă în special acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii și că revine instanței naționale sarcina de verifica dacă clauza în discuție intră în sfera acestei excluderi din domeniul de aplicare al acestei directivei. Cu toate acestea, întemeindu‑se pe ipoteza că această clauză intră în acest domeniu de aplicare, Curtea a analizat competențele instanței naționale(3) atunci când constată caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în sensul Directivei 93/13. Astfel, în ceea ce privește o clauză penală prevăzută într‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator, Curtea a statuat, pe de o parte, că articolul 6 alineatul (1) din această directivă se opune ca o instanță națională care constată caracterul abuziv al unei clauze penale să reducă cuantumul penalității puse de această clauză în sarcina consumatorului respectiv. Pe de altă parte, Curtea a declarat că această dispoziție se opune de asemenea ca o instanță națională să înlocuiască o astfel de clauză, în temeiul principiilor din dreptul contractelor, cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, cu excepția cazului în care contractul în cauză nu poate continua să existe în cazul eliminării clauzei abuzive, iar anularea contractului în ansamblul său expune consumatorul unor consecințe deosebit de prejudiciabile.