HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera de recursuri)
12 mai 2010(*)
„Recurs – Funcție publică – Recrutare – Concurs general – Decizie prin care se constată nereușita unui candidat la proba orală – Refuz al Comisiei de a se conforma unei măsuri de organizare a procedurii”
În cauza T‑560/08 P,
având ca obiect un recurs formulat împotriva Hotărârii Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (Camera întâi) din 14 octombrie 2008, Meierhofer/Comisia (F‑74/07, nepublicată încă în Repertoriu), și prin care se solicită anularea acestei hotărâri,
Comisia Europeană, reprezentată de domnul J. Currall și de doamna B. Eggers, în calitate de agenți, asistați de B. Wägenbaur, avocat,
recurentă,
cealaltă parte în proces fiind
Stefan Meierhofer, cu domiciliul în München (Germania), reprezentat de H.‑G. Schiessl, avocat,
reclamant în primă instanță,
TRIBUNALUL (Camera de recursuri),
compus din domnii M. Jaeger (raportor), președinte, A. W. H. Meij și M. Vilaras, judecători,
grefier: doamna B. Pastor, grefier adjunct,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 13 ianuarie 2010,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin recursul formulat în temeiul articolului 9 din anexa I la Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, Comisia Comunităților Europene solicită anularea Hotărârii Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (Camera întâi) din 14 octombrie 2008, Meierhofer/Comisia (F‑74/07, nepublicată încă în Repertoriu, denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care s‑a anulat decizia din 19 iunie 2007 a comisiei de evaluare din cadrul concursului EPSO/AD/26/05 prin care s‑a confirmat nereușita reclamantului în primă instanță la proba orală a concursului menționat.
Istoricul cauzei și cadrul juridic
2 Astfel cum reiese din hotărârea atacată (punctele 8-11), domnul Stefan Meierhofer, reclamant în primă instanță, cetățean german, a participat la concursul general EPSO/AD/26/05 (denumit în continuare „concursul”), al cărui anunț a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la 20 iulie 2005 (JO C 178 A, p. 3). După ce a reușit la testele de preselecție, precum și la probele scrise, la 29 martie 2007, domnul Meierhofer a susținut proba orală.
3 Prin scrisoarea din 10 mai 2007, președintele comisiei de evaluare din cadrul concursului l‑a informat pe domnul Meierhofer că a obținut 24,5 puncte la proba orală, astfel că nu a atins pragul minim cerut de 25/50, și că, prin urmare, nu putea figura pe lista de rezervă (în continuare, „decizia din 10 mai 2007”).
4 Prin scrisoarea din 11 mai 2007, domnul Meierhofer a formulat o cerere de reexaminare a deciziei din 10 mai 2007, considerând, prin referire la notițele pe care le‑a întocmit chiar el după proba orală, că a răspuns corect la cel puțin 80 % din întrebările adresate la această probă. Astfel, acesta a solicitat o verificare a notării probei orale și, în subsidiar, o explicație cu privire la notele pe care le‑a obținut la fiecare dintre întrebările adresate în cadrul acestei probe.
5 Prin scrisoarea din 19 iunie 2007, președintele comisiei de evaluare din cadrul concursului l‑a informat pe domnul Meierhofer că, în urma reexaminării candidaturii sale, comisia de evaluare nu a considerat că se impune modificarea rezultatelor obținute (în continuare, „decizia din 19 iunie 2007”). Cu această ocazie, i s‑a precizat totodată domnului Meierhofer, pe de o parte, că, în ceea ce privește cunoștințele sale de specialitate, numărul de răspunsuri nesatisfăcătoare a depășit numărul de răspunsuri satisfăcătoare și, pe de altă parte, că proba orală s‑a desfășurat în conformitate cu criteriile specificate în anunțul de concurs și că, ținând seama de secretul lucrărilor comisiei de evaluare impus prin articolul 6 din anexa III la Statutul funcționarilor Comunităților Europene (denumit în continuare „statutul”), nu era posibil să li se furnizeze candidaților nici grila de notare, nici situația detaliată a notelor obținute la proba orală.
6 Anunțul de concurs stabilește, în cuprinsul titlului „B. Desfășurarea concursului”, următoarele reguli referitoare la proba orală și la înscrierea pe lista de rezervă:
„3. Proba orală – Notare
(e) Interviu cu comisia de evaluare, în limba principală a candidatului, care permite aprecierea aptitudinii sale de a exercita funcțiile menționate în cadrul titlului A punctul I. Acest interviu vizează, în principal, cunoștințele de specialitate referitoare la domeniul respectiv și cunoștințele privind Uniunea Europeană, instituțiile și politicile acesteia. Sunt examinate totodată și cunoștințele privind a doua limbă. Acest interviu urmărește de asemenea să evalueze capacitatea de adaptare a candidaților la activitatea în cadrul funcției publice europene, într‑un mediu multicultural.”
7 Pe de altă parte, articolul 6 din anexa III la statut prevede:
„Lucrările comisiei sunt secrete.”
Procedura în primă instanță și hotărârea atacată
8 Prin cererea primită la grefa Tribunalului Funcției Publice la 3 iulie 2007, domnul Meierhofer a introdus o acțiune având ca obiect anularea deciziei din 10 mai 2007 și a deciziei din 19 iunie 2007, precum și adresarea unei serii de somații Comisiei.
9 În cadrul măsurilor de organizare a procedurii, dispuse în aplicarea articolului 55 din Regulamentul de procedură, Tribunalul Funcției Publice a solicitat Comisiei, în raportul pregătitor de ședință transmis părților la 7 februarie 2008, să depună înainte de ședință:
„a) grila de notare și situația detaliată a notelor obținute la proba orală […] de reclamant, la care face trimitere decizia din 19 iunie 2007 de respingere a cererii sale de reexaminare;
b) orice alt element referitor la aprecierea calității prestației reclamantului la proba orală;
c) o listă de notare nenominală a celorlalți candidați care au obținut o notă eliminatorie la proba orală;
d) calculele care au condus la rezultatul precis de 24,5/50 pentru notarea reclamantului la proba orală.”
10 Același raport pregătitor de ședință preciza că domnului Meierhofer i se vor comunica elementele reluate mai sus în măsura în care o astfel de comunicare ar fi conciliabilă cu principiul secretului lucrărilor comisiei de evaluare și/sau după omiterea, dacă va fi cazul, a anumitor indicații a căror divulgare ar contraveni acestui principiu.
11 Ca răspuns la aceste măsuri de organizare a procedurii, prin scrisoarea primită la grefa Tribunalului Funcției Publice la 18 februarie 2008, Comisia a transmis, astfel cum se cerea la litera c) din raportul pregătitor de ședință, un tabel nenominal privind notele eliminatorii obținute de candidații care nu au reușit la proba orală. Totuși, Comisia nu a prezentat elementele prevăzute la literele a), b) și d) din raportul menționat, susținând în esență că, în lipsa unei probe privind o încălcare a regulilor care se aplică lucrărilor comisiei de evaluare, motivul întemeiat pe obligația de motivare nu era suficient pentru a justifica, având în vedere secretul lucrărilor comisiei de evaluare, prezentarea celorlalte elemente și înscrisuri solicitate.
12 La punctul 16 in fine din hotărârea atacată, Tribunalul Funcției Publice a formulat următoarea remarcă:
„Comisia a subliniat, pe de altă parte, că nu este obligată să prezinte astfel de elemente și de înscrisuri, indiferent dacă Tribunalul [Funcției Publice] le solicită prin intermediul unor măsuri de organizare a procedurii, precum în speță, sau prin intermediul unor măsuri de cercetare judecătorească.”
13 La 20 martie 2008, domnul Meierhofer a depus la grefa Tribunalului Funcției Publice observații cu privire la măsurile de organizare a procedurii adresate Comisiei și, în special, la reacția acesteia la respectivele măsuri.
14 Prin scrisoarea din 19 mai 2008, Comisia a răspuns la aceste observații, nefiindu‑i remisă o copie a acestora decât cu ocazia ședinței din 23 aprilie 2008.
15 În hotărârea atacată, Tribunalul Funcției Publice a constatat, mai întâi, că acțiunea trebuia considerată ca fiind îndreptată numai împotriva deciziei din 19 iunie 2007, pentru motivul că, în cazul în care un candidat la un concurs solicită reexaminarea unei decizii adoptate de o comisie de evaluare, actul care îl lezează este decizia luată de această comisie după reexaminarea situației candidatului (punctele 19 și 20 din hotărârea atacată). În continuare, după examinarea și admiterea primului motiv invocat de domnul Meierhofer, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare (punctele 30-55 din hotărârea atacată), Tribunalul Funcției Publice a anulat decizia din 19 iunie 2007 și a obligat Comisia la plata cheltuielilor de judecată, respingând totodată celelalte capete de cerere ale domnului Meierhofer pentru motivul că instanța este evident lipsită de competența de a adresa somații instituțiilor.
16 În ceea ce privește prezentul recurs, trebuie să se sublinieze că Tribunalul Funcției Publice a amintit în primul rând că orice decizie individuală luată în aplicarea statutului și care lezează trebuie să fie motivată și că obligația de motivare are ca obiect, pe de o parte, să permită instanței să își exercite controlul asupra legalității deciziei și, pe de altă parte, să furnizeze persoanei interesante precizările necesare pentru a ști dacă decizia este sau nu este fondată și pentru a‑i permite să aprecieze oportunitatea introducerii unei acțiuni. Acesta a precizat totuși, făcând referire la Hotărârea Curții din 4 iulie 1996, Parlamentul European/Innamorati (C‑254/95 P, Rec., p. I‑3423, punctele 24-28), că, în ceea ce privește deciziile adoptate de o comisie de evaluare din cadrul unui concurs, obligația de motivare trebuie conciliată cu păstrarea secretului ce caracterizează lucrările comisiei de evaluare în temeiul articolului 6 din anexa III la statut, secret instituit pentru garantarea independenței comisiei de evaluare a concursului și a obiectivității lucrărilor acesteia. Astfel, păstrarea acestui secret împiedică atât divulgarea poziției adoptate de fiecare dintre membrii comisiei de evaluare, cât și dezvăluirea oricărui element legat de aprecieri cu caracter personal sau comparativ în ceea ce îi privește pe candidați, iar exigența de motivare a deciziilor comisiei de evaluare din cadrul concursului trebuie să țină seama de natura lucrărilor respective, care, la stadiul examinării aptitudinilor candidaților, sunt, în principal, de natură comparativă și, prin urmare, sunt supuse secretului inerent acestor lucrări (punctele 30 și 31 din hotărârea atacată).
17 Tribunalul Funcției Publice a subliniat că, potrivit jurisprudenței, „comunicarea notelor obținute la diferitele probe” reprezintă o motivare suficientă a deciziilor comisiei de evaluare (Hotărârea Parlamentul European/Innamorati, punctul 16 de mai sus, punctul 31, Hotărârea Tribunalului din 21 mai 1996, Kaps/Curtea de Justiție, T‑153/95, RecFP, p. I‑A‑233 și II‑663, punctul 81, Hotărârea Tribunalului din 2 mai 2001, Giulietti și alții/Comisia, T‑167/99 și T‑174/99, RecFP, p. I‑A‑93 și II‑441, punctul 81, Hotărârea Tribunalului din 23 ianuarie 2003, Angioli/Comisia, T‑53/00, RecFP, p. I‑A‑13 și II‑73, punctul 69, și Hotărârea Tribunalului din 31 mai 2005, Gibault/Comisia, T‑294/03, RecFP, p. I‑A‑141 și II‑635, punctul 39) (punctul 32 din hotărârea atacată)
18 În al doilea rând, Tribunalul Funcției Publice a precizat conținutul jurisprudenței în acest domeniu (punctul 34 din hotărârea atacată).
19 În plus, Tribunalul Funcției Publice a făcut referire la jurisprudența existentă în materia nereușitei la faza scrisă a unui concurs, în temeiul căreia candidatul primește în practică o explicație suficient de completă cu privire la nereușita sa prin faptul că obține nu numai diferitele note individuale, ci și motivarea notei individuale eliminatorii pe baza căreia este exclusă participarea sa la fazele ulterioare ale concursului, precum și alte elemente (Hotărârea Tribunalului din 25 iunie 2003, Pyres/Comisia, T‑72/01, RecFP, p. I‑A‑169 și II‑861, punctul 70, Hotărârea Tribunalului din 17 septembrie 2003, Alexandratos și Panagiotou/Consiliul, T‑233/02, RecFP, p. I‑A‑201 și II‑989, punctul 31, Hotărârea Tribunalului din 14 iulie 2005, Le Voci/Consiliul, T‑371/03, RecFP, p. I‑A‑209 și II‑957, punctele 115-117, Hotărârea Tribunalului Funcției Publice din 13 decembrie 2007, Van Neyghem/Comisia, F‑73/06, nepublicată încă în Repertoriu, punctele 72, 79 și 80, și Hotărârea Tribunalului Funcției Publice din 4 septembrie 2008, Dragoman/Comisia, F‑147/06, nepublicată încă în Repertoriu, punctele 21, 82 și 83) (punctul 39 din hotărârea atacată).
20 În această privință, Tribunalul Funcției Publice a subliniat faptul că, deși este posibil ca persoanele interesate să nu cunoască persoanele care au corectat probele scrise și care astfel sunt protejate de ingerințele și de presiunile la care se referă Hotărârea Parlamentul European/Innamorati, punctul 16 de mai sus, spre deosebire de membrii comisiei de evaluare de la faza orală, această împrejurare nu justifică în mod obiectiv existența unor diferențe importante între exigențele privind motivarea în cazul nereușitei la faza scrisă, astfel cum rezultă acestea din jurisprudența amintită la punctul 39 din hotărârea atacată, și exigențele pentru care pledează Comisia în cazul nereușitei la proba orală și care, în speță, ar consta în a furniza reclamantului numai nota individuală eliminatorie.
21 În al treilea rând, Tribunalul Funcției Publice a observat că, deși rezultatul concilierii dintre obligația de motivare și respectarea principiului secretului lucrărilor comisiei de evaluare, în special în ceea ce privește aspectul dacă prin comunicarea unei singure note individuale eliminatorii candidatului eliminat la faza orală se respectă această obligație, face cel mai adesea să se încline balanța în favoarea principiului secretului lucrărilor comisiei de evaluare, situația poate fi diferită în prezența unor circumstanțe speciale, și aceasta cu atât mai mult cu cât jurisprudența recentă privind Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei (JO L 145, p. 43, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 76) ar indica o evoluție în favoarea transparenței (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 18 decembrie 2007, Suedia/Comisia, C‑64/05 P, Rep., p. I‑11389, și Hotărârea Curții din 1 iulie 2008, Suedia și Turco/Consiliul, C‑39/05 P și C‑52/05 P, Rep., p. I‑4723) (punctul 40 din hotărârea atacată).
22 În al patrulea rând, Tribunalul Funcției Publice a explicat diferitele motive pentru care cazul din speță trebuia să fie considerat ca prezentând circumstanțe speciale în sensul punctului 21 de mai sus (punctele 42-48 din hotărârea atacată).
23 În al cincilea rând, Tribunalul Funcției Publice a ținut seama de prezența circumstanțelor speciale și a considerat că, deși comunicarea către reclamant a notei individuale eliminatorii pe care a obținut‑o la proba orală, respectiv 24,5/50, constituia mai mult decât un început de motivare, cu privire la care, potrivit jurisprudenței (Hotărârea Tribunalului din 6 noiembrie 1997, Berlingieri Vinzek/Comisia, T‑71/96, RecFP, p. I‑A‑339 și II‑921, punctul 79), se pot aduce precizări suplimentare în cursul judecării cauzei, în circumstanțele speței, numai această notă nu era suficientă pentru ca obligația de motivare să fie respectată pe deplin. Astfel, refuzul Comisiei de a prezenta orice informație suplimentară a constituit, potrivit Tribunalului Funcției Publice, o încălcare a acestei obligații (punctul 49 din hotărârea atacată).
24 În această privință, deși Tribunalul Funcției Publice a admis că nu este obligația sa să determine elementele de informare pe care Comisia trebuie să le comunice persoanei interesate pentru a respecta obligația de motivare, a observat în special că anumite precizări suplimentare, precum notele intermediare pentru fiecare dintre criteriile de evaluare stabilite în anunțul de concurs și fișele de evaluare, cu eliminarea elementelor supuse secretului lucrărilor comisiei de evaluare, i‑ar fi putut fi comunicate domnului Meierhofer fără divulgarea poziției adoptate de fiecare dintre membrii comisiei de evaluare și nici a elementelor legate de aprecieri cu caracter personal sau comparativ referitoare la candidați (punctele 50 și 51 din hotărârea atacată).
25 În continuare, acesta a afirmat că refuzul Comisiei de a comunica, fie și numai Tribunalului Funcției Publice, aceste elemente de informare a avut drept consecință să nu îi permită acestuia exercitarea deplină a controlului său (punctul 51 din hotărârea atacată).
26 Pe de altă parte, Tribunalul Funcției Publice a subliniat că a accepta raționamentul Comisiei potrivit căruia elemente precum cele menționate la punctul 25 de mai sus ar fi lipsite de pertinență ar însemna ca instanța Uniunii să fie privată de orice posibilitate de control al notării fazei orale. Or, potrivit Tribunalului Funcției Publice, deși nu poate înlocui efectiv aprecierea făcută de membrii comisiei de evaluare cu propria apreciere, Tribunalul trebuie să fie în măsură să verifice, în privința obligației de motivare, dacă aceștia l‑au notat pe reclamant pe baza criteriilor de evaluare indicate în anunțul de concurs și dacă nu s‑a produs nicio eroare la calcularea notei persoanei interesate; în același timp, Tribunalul trebuie să fie în măsură să exercite un control restrâns cu privire la raportul dintre aprecierile membrilor comisiei de evaluare și notele concrete pe care le‑au acordat (Hotărârea Curții din 16 iunie 1987, Kolivas/Comisia, 40/86, Rec., p. 2643, punctul 11, Hotărârea Tribunalului Funcției Publice Van Neyghem/Comisia, punctul 19 de mai sus, punctul 86, și Hotărârea Tribunalului Funcției Publice din 11 septembrie 2008, Coto Moreno/Comisia, F‑127/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctele 34 și 36). În acest scop, Tribunalul trebuie să dispună măsurile de organizare a procedurii pe care le consideră adecvate, date fiind particularitățile cauzei, precizând eventual instituției pârâte că răspunsurile nu vor fi transmise persoanei interesate decât în măsura în care această transmitere ar fi compatibilă cu principiul secretului lucrărilor comisiei de evaluare (punctul 52 din hotărârea atacată).
27 În al șaselea și ultimul rând, Tribunalul Funcției Publice a luat cunoștință de refuzul Comisiei de a‑i furniza elementele de informare solicitate de acesta în cadrul măsurilor de organizare a procedurii și, considerând că motivele invocate de Comisie pentru a justifica acest refuz nu erau convingătoare, a ajuns la concluzia că decizia din 19 iunie 2007 trebuia să fie anulată pentru încălcarea obligației de motivare (punctele 53-55 din hotărârea atacată).
Cu privire la recurs
Procedura și concluziile părților
28 Prin cererea depusă la grefa Tribunalului la 19 decembrie 2008, Comisia a formulat prezentul recurs.
29 În urma depunerii memoriului în răspuns de către domnul Meierhofer, la 17 martie 2009, Comisia, prin scrisoarea din 6 aprilie 2009, a solicitat să poată depune un memoriu în replică, în conformitate cu articolul 143 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului.
30 Întrucât președintele Camerei de recursuri a Tribunalului a admis această cerere prin decizia din 15 aprilie 2009, a avut loc al doilea schimb de memorii, procedura scrisă terminându‑se la 20 iulie 2009.
31 Prin scrisoarea din 18 august 2009, Comisia a formulat o cerere motivată, în temeiul articolului 146 din Regulamentul de procedură, în scopul de a fi ascultată în cadrul fazei orale a procedurii.
32 Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera de recursuri) a admis această cerere și a deschis procedura orală.
33 Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 13 ianuarie 2010.
34 Comisia solicită Tribunalului:
– anularea hotărârii atacate;
– obligarea fiecărei părți la suportarea propriilor cheltuieli de judecată.
35 Domnul Meierhofer solicită Tribunalului:
– respingerea recursului ca inadmisibil;
– în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată ale tuturor părților în procedurile în fața celor două instanțe.
36 În cadrul ședinței, domnul Meierhofer a renunțat la excepția de inadmisibilitate întemeiată pe formularea tardivă a prezentului recurs, ceea ce s‑a menționat în procesul‑verbal.
În drept
Cu privire la admisibilitate
37 Cu titlu introductiv, deși domnul Meierhofer nu mai invocă faptul că prezentul recurs a fost introdus tardiv, trebuie amintit că termenele de recurs sunt de ordine publică și nu sunt la dispoziția părților și a instanței, fiind instituite în vederea asigurării clarității și a securității situațiilor juridice. Prin urmare, este de competența Tribunalului să examineze, chiar și din oficiu, dacă acțiunea a fost introdusă în termenele prevăzute (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 28 ianuarie 2004, OPTUC/Comisia, T‑142/01 și T‑283/01, Rec., p. II‑329, punctul 30 și jurisprudența citată).
38 Termenul de două luni pentru introducerea de către Comisie a unui recurs împotriva hotărârii atacate a început să curgă începând de la primirea acesteia, la 16 octombrie 2008. După prelungirea invariabilă cu zece zile efectuată, în aplicarea articolului 102 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, pentru considerente de distanță, acest termen a expirat, așadar, la 26 decembrie 2008, la miezul nopții. Trebuie, prin urmare, să se constate că recursul, primit la grefa Tribunalului la 19 decembrie 2008, a fost introdus în timp util.
39 Pe de altă parte, în memoriul în răspuns, domnul Meierhofer invocă inadmisibilitatea recursului pentru motivul că Comisia nu ar mai avea interes să exercite acțiunea, întrucât instituția respectivă a îndeplinit deja obligațiile pe care hotărârea atacată le implica în privința sa comunicându‑i notele intermediare la proba orală.
40 Comisia contestă, în replică, această excepție, întemeindu‑se pe obligația de a executa hotărârea atacată ce rezultă din articolul 233 CE, precum și pe faptul că articolul 9 al doilea paragraf din anexa I la Statutul Curții nu ar condiționa posibilitatea unei instituții comunitare de a introduce un recurs de existența unui interes de a exercita acțiunea.
41 În această privință, trebuie să se amintească, mai întâi, că, potrivit unei jurisprudențe constante referitoare la recursurile introduse de instituția pârâtă în primă instanță împotriva unei decizii prin care s‑a dat câștig de cauză funcționarului, admisibilitatea recursului este condiționată de existența unui interes de a exercita acțiunea, care presupune ca recursul să poată, prin rezultatul său, să aducă un beneficiu părții care l‑a formulat (Hotărârea Curții din 13 iulie 2000, Parlamentul European/Richard, C‑174/99 P, Rec., p. I‑6189, punctul 33, și Hotărârea Curții din 3 aprilie 2003, Parlamentul European/Samper, C‑277/01 P, Rec., p. I‑3019, punctul 28).
42 Astfel, Comisia invocă în mod eronat jurisprudența potrivit căreia, în temeiul articolului 56 al treilea paragraf din Statutul Curții, pe de o parte, instituțiile Uniunii nu trebuie să dovedească niciun interes pentru a putea formula un recurs și, pe de altă parte, nu este de competența instanței Uniunii să controleze alegerile efectuate în această privință de aceste instituții. Astfel, aceeași jurisprudență amintește în mod clar că dispoziția menționată din Statutul Curții nu este aplicabilă litigiilor dintre Comunitate și agenții săi (Hotărârea Curții din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni, C‑49/92 P, Rec., p. I‑4125, punctele 171 și 172).
43 Trebuie să se observe că, în speță, Comisia are un interes de a exercita acțiunea.
44 În această privință, trebuie amintit că, prin hotărârea atacată, Tribunalul Funcției Publice a anulat decizia din 19 iunie 2007 pentru motivul încălcării obligației de motivare (a se vedea punctul 27 de mai sus). Rezultă că, pentru a se conforma acestei hotărâri și pentru a‑i asigura executarea integrală, Comisia era obligată să adopte o nouă decizie, de a înscrie sau de a nu înscrie numele domnului Meierhofer pe lista de rezervă a concursului. Această nouă decizie ar înlocui‑o pe cea din 19 iunie 2007, anulată prin hotărârea atacată.
45 Trebuie să se constate că, în speță, Comisia nu a adoptat o astfel de decizie. Este adevărat că, în urma hotărârii atacate, aceasta a comunicat domnului Meierhofer notele intermediare pe care acesta le obținuse la proba orală. Cu toate acestea, scrisoarea care comunică notele menționate nu conține nicio decizie formală de a înscrie sau de a nu înscrie numele persoanei interesate pe lista de rezervă. În consecință, în lipsa anulării hotărârii atacate, Comisia va trebui să adopte o astfel de nouă decizie, pe care domnul Meierhofer va putea, dacă este cazul, să o atace printr‑o nouă acțiune. În schimb, dacă recursul este considerat fondat și hotărârea atacată este anulată, decizia din 19 iunie 2007 își va redobândi toate efectele și va trebui să facă obiectul unei noi examinări, în lumina motivelor acțiunii domnului Meierhofer.
46 Este adevărat că, întrucât comunicarea notelor intermediare este ireversibilă, nu ar fi necesar, în a doua ipoteză evocată la punctul 45 de mai sus, să se examineze dacă trebuie adoptată o măsură de cercetare judecătorească având ca obiect prezentarea notelor menționate. Totuși, aceasta nu ar avea drept consecință decât să lase, eventual, fără obiect motivul întemeiat pe încălcarea obligației de motivare, invocat de domnul Meierhofer în acțiunea sa care a dus la pronunțarea hotărârii atacate. În schimb, celelalte motive, invocate de acesta în aceeași acțiune, dar neexaminate de Tribunalul Funcției Publice, vor trebui, în aceeași ipoteză, să fie examinate.
47 Pe de altă parte, anularea hotărârii atacate ar aduce, în orice caz, un beneficiu sigur Comisiei, în măsura în care, dacă acțiunea în primă instanță ar fi în final respinsă, Comisia ar fi protejată astfel de orice cerere de despăgubiri formulată de domnul Meierhofer în temeiul prejudiciului pe care ar putea pretinde că l‑a suferit ca urmare a deciziei din 19 iunie 2007 (a se vedea în acest sens Hotărârea Parlamentul European/Richard, punctul 41 de mai sus, punctul 34, și Hotărârea Parlamentul European/Samper, punctul 41 de mai sus, punctul 31).
48 În lumina considerațiilor care precedă, excepția de inadmisibilitate invocată de domnul Meierhofer trebuie să fie respinsă.
Cu privire la fond
49 În susținerea recursului formulat, Comisia invocă în esență trei motive, întemeiate, primul, pe nerespectarea conținutului obligației de motivare, al doilea, pe incompatibilitatea cu dreptul comunitar a controlului aprecierilor făcute de membrii comisiei de evaluare și, al treilea, pe nerespectarea anumitor norme de procedură în cadrul măsurilor de organizare a procedurii adoptate în primă instanță și al aprecierii probelor.
50 Trebuie să se examineze în primul rând al treilea motiv.
Argumentele părților
51 Comisia susține că Tribunalul Funcției Publice a considerat în mod eronat că aceasta a refuzat, la modul general, să prezinte înscrisurile solicitate. Dimpotrivă, aceasta s‑ar fi limitat, pe de o parte, să afirme că aceste înscrisuri erau lipsite de pertinență pentru litigiul supus Tribunalului Funcției Publice și, pe de altă parte, să sublinieze că aceste înscrisuri aveau un caracter deosebit de sensibil. Astfel, atât în cadrul ședinței, cât și în observațiile din 19 mai 2008, aceasta ar fi cerut Tribunalului Funcției Publice să solicite prezentarea înscrisurilor respective prin adoptarea unei măsuri de cercetare judecătorească, sub forma unei ordonanțe, în locul unei simple măsuri de organizare a procedurii adoptate în temeiul articolului 55 din Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice.
52 Comisia precizează că, deși Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, spre deosebire de cel al Tribunalului, nu are în vedere posibilitatea adoptării unei măsuri de cercetare judecătorească prin care să se dispună ca părțile la litigiu să depună anumite documente, articolul 24 din Statutul Curții, aplicabil Tribunalului Funcției Publice, i‑ar fi permis să adopte o astfel de ordonanță, această dispoziție prevăzând, printre altele, că instanța Uniunii poate cere părților să prezinte toate documentele și să furnizeze toate informațiile pe care le consideră necesare.
53 Pe de altă parte, Comisia adaugă că Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice cuprinde, la articolul 44 alineatul (2), o dispoziție care ar fi permis, în speță, să se adopte o ordonanță care să răspundă preocupărilor sale rezultate din caracterul sensibil al documentelor solicitate. Aceasta a admis totuși, în cadrul ședinței în fața Tribunalului, că nu a invocat în mod expres dispoziția menționată în fața Tribunalul Funcției Publice.
54 În replică, domnul Meierhofer afirmă, în primul rând, că un recurs în fața Tribunalului nu se poate baza decât pe motive întemeiate pe neregularități de procedură săvârșite în primă instanță care aduc atingere intereselor părții în cauză.
55 Or, independent de aspectul dacă Tribunalul Funcției Publice este sau nu este competent să adopte o măsură de cercetare judecătorească precum cea solicitată de Comisie, lipsa acestei măsuri nu ar fi adus nicio atingere intereselor Comisiei, pentru motivul că adoptarea unei astfel de măsuri și punerea sa în aplicare ar fi condus cel mult la a convinge Tribunalul Funcției Publice că prestația domnului Meierhofer fusese apreciată în mod corect. Cu toate acestea, prezentarea documentelor solicitate nu ar fi schimbat faptul că decizia din 19 iunie 2007 nu cuprindea o motivare suficientă pentru a justifica neînscrierea domnului Meierhofer pe lista de rezervă a concursului.
56 În al doilea rând, potrivit domnului Meierhofer, eventuala eroare de procedură săvârșită de Tribunalul Funcției Publice nu ar avea nicio consecință, pentru motivul că, retrăgându‑se în spatele obligației de confidențialitate întemeiate pe articolul 6 din anexa III la statut, Comisia nu ar fi prezentat documentele solicitate.
57 În al treilea rând, domnul Meierhofer susține că Tribunalul Funcției Publice nu este obligat să adopte o măsură de organizare a procedurii sau de cercetare judecătorească, articolul 55 alineatul (2) din regulamentul său de procedură prevăzând numai că acesta „poate” să dispună măsuri de organizare a procedurii, iar articolul 58 alineatul (1) din același regulament prevăzând că măsurile de cercetare judecătorească sunt dispuse de Tribunalul Funcției Publice. Pe de altă parte, ca răspuns la mai multe întrebări ale Tribunalului, domnul Meierhofer a precizat în cadrul ședinței că, în opinia sa, măsurile de organizare a procedurii și de cercetare judecătorească urmăresc același scop, cel de a permite instanței să dispună de toate elementele necesare pentru soluționarea unei cauze. Prin urmare, forma pe care acestea o îmbracă nu ar avea o importanță deosebită.
58 În sfârșit, articolul 44 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice nu ar conferi niciun drept subiectiv părților, întrucât s‑ar limita să interzică Tribunalului să comunice unei părți documentele considerate de cealaltă parte drept confidențiale înainte de a se pronunța cu privire la caracterul confidențial al acestor documente.
Aprecierea Tribunalului
59 În primul rând, trebuie să se sublinieze că, astfel cum s‑a enunțat la punctul 49 din hotărârea atacată, decizia din 19 iunie 2007 nu este afectată de o lipsă totală de motivare, în măsura în care nota sa totală eliminatorie fusese comunicată domnului Meierhofer, ci de o motivare insuficientă. Prin urmare, puteau fi aduse precizări suplimentare în cursul procedurii, care să lase fără obiect motivul întemeiat pe lipsa motivării, având în vedere însă că Comisia nu era autorizată să substituie motivării inițiale eronate o motivare complet nouă (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului Berlingieri Vinzek/Comisia, punctul 23 de mai sus, punctul 79, și Hotărârea Tribunalului din 28 aprilie 2004, Pascall/Consiliul, T‑277/02, RecFP, p. I‑A‑137 și II‑621, punctul 31).
60 În al doilea rând, este adevărat că procesul‑verbal al ședinței desfășurate în fața Tribunalului Funcției Publice nu conține niciun element privind comportamentul pe care l‑ar fi avut Comisia dacă Tribunalul Funcției Publice ar fi adoptat o măsură de cercetare judecătorească pentru a dispune prezentarea documentelor în cauză. Astfel, acesta nu permite Tribunalului să verifice natura afirmațiilor făcute de Comisie cu privire la acest aspect în cadrul ședinței. Cu toate acestea, reiese în mod clar din cuprinsul punctelor 20-23 din observațiile Comisiei din 19 mai 2008 că refuzul acesteia de a prezenta documentele în cauză, ținând seama de caracterul lor sensibil, nu putea avea în vedere decât măsurile efectiv adoptate de Tribunalul Funcției Publice, și anume măsurile de organizare a procedurii, fără a permite însă anticiparea reacției pe care ar fi avut‑o Comisia față de o măsură de cercetare judecătorească dispusă de Tribunalul Funcției Publice.
61 În al treilea rând, trebuie să se sublinieze că aprecierea oportunității adoptării unei măsuri de organizare a procedurii sau a unei măsuri de cercetare judecătorească este de competența instanței, iar nu a părților, acestea din urmă putând, dacă este cazul, să conteste în cadrul unui recurs alegerea efectuată în primă instanță.
62 Acest raționament nu este infirmat de Hotărârea Tribunalului din 27 octombrie 1994, Fiatagri și New Holland Ford/Comisia (T‑34/92, Rec., p. II‑905), invocată de Comisie. Astfel, este adevărat că, la punctul 27 din hotărârea menționată, Tribunalul a apreciat că, întrucât reclamantele nu au prezentat nici cel mai mic indiciu de natură să pună în discuție prezumția de validitate care privește actele instituțiilor, acesta nu trebuia să dispună măsurile de cercetare judecătorească solicitate. Prin aceasta însă, Tribunalul s‑a pronunțat cu privire la oportunitatea adoptării unor măsuri de cercetare judecătorească solicitate de reclamante. Astfel, această hotărâre confirmă, cel puțin implicit, dar în mod necesar, că instanța, iar nu părțile, este cea care trebuie să aprecieze dacă adoptarea unei măsuri de cercetare judecătorească este necesară pentru decizia pe care trebuie să o pronunțe, ceea ce Comisia pare să nege în speță. Cu toate acestea, chiar dacă este adevărat că o parte nu are dreptul să pretindă ca instanța Uniunii să adopte o măsură de cercetare judecătorească, nu este mai puțin adevărat că instanța nu poate să ajungă la o anumită concluzie ca urmare a lipsei din dosar a anumitor elemente atât timp cât nu a epuizat mijloacele prevăzute de regulamentul său de procedură pentru a obține prezentarea acestora de către partea în cauză.
63 În al patrulea rând, trebuie să se constate că, astfel cum a amintit Comisia în cadrul ședinței în fața Tribunalului, acțiunea în primă instanță fusese introdusă înainte de 1 noiembrie 2007, data intrării în vigoare a Regulamentului de procedură al Tribunalului Funcției Publice conform articolului 121 din același regulament. Cu toate acestea, întrucât soluționarea dosarului a început cu trimiterea către părți a raportului pregătitor de ședință la 7 februarie 2008, este cert că aceasta s‑a derulat integral în temeiul regulamentului de procedură menționat. Prin urmare, trebuie să se amintească pe scurt diferențele care există între Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice și cel al Tribunalului în ceea ce privește măsurile de organizare a procedurii și măsurile de cercetare judecătorească.
64 Unul dintre criteriile reținute de Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice pentru a distinge aceste două categorii de măsuri pare să constea în faptul că măsurile de organizare a procedurii (prevăzute la articolele 55 și 56 din regulamentul menționat) se adresează întotdeauna părților, în timp ce măsurile de cercetare judecătorească (prevăzute la articolele 57 și 58 din regulamentul menționat) pot să se adreseze și unor terți. Este vorba despre un criteriu diferit de cel ce rezultă din jurisprudența Tribunalului, potrivit căreia măsurile de organizare a procedurii (prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură) au ca obiect să asigure buna desfășurare a procedurii scrise sau orale și să faciliteze administrarea probelor, precum și să determine punctele asupra cărora părțile trebuie să își completeze argumentația sau care necesită o cercetare judecătorească, în timp ce măsurile de cercetare judecătorească (prevăzute la articolele 65-67 din Regulamentul de procedură) urmăresc să permită dovedirea autenticității afirmațiilor factuale făcute de o parte în susținerea motivelor sale (Hotărârea Tribunalului din 18 ianuarie 2005, Entorn/Comisia, T‑141/01, Rec., p. II‑95, punctele 129 și 130).
65 Pe de altă parte, în ceea ce privește forma măsurilor, articolul 56 din Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice precizează că măsurile de organizare a procedurii sunt aduse la cunoștința părților prin grija grefierului. Potrivit articolului 58 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, aceeași este situația în cazul măsurilor de cercetare judecătorească, exceptându‑le pe cele care au legătură cu proba testimonială, cu expertiza și cu cercetarea la fața locului, care trebuie adoptate prin ordonanță.
66 Prin urmare, capitolul III din titlul II din Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, spre deosebire de capitolul III din titlul II din Regulamentul de procedură al Tribunalului, nu conține un temei juridic explicit care să permită adoptarea unei ordonanțe care să oblige una dintre părți să prezinte documente cu titlu de măsură de cercetare judecătorească.
67 Fără a fi necesară pronunțarea cu privire la aspectul dacă Tribunalul Funcției Publice are totuși posibilitatea de a adopta o astfel de ordonanță în temeiul articolului 24 din Statutul Curții, trebuie să se constate că această posibilitate este prevăzută, cel puțin în anumite împrejurări, la articolul 44 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, dispoziție căreia, de altfel, articolul 56 din Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice nu îi „aduce atingere”.
68 Potrivit articolului 44 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice:
„În cazul în care Tribunalul [Funcției Publice] trebuie să verifice caracterul confidențial, în privința uneia sau mai multor părți, al unui înscris care poate fi pertinent în cauză, acest înscris nu este comunicat părților înaintea finalizării acestei verificări. Tribunalul [Funcției Publice] poate impune, prin ordonanță, depunerea înscrisului respectiv”.
69 O dispoziție similară se regăsește la articolul 67 alineatul (3) al doilea paragraf din Regulamentul de procedură al Tribunalului, cu excepția mențiunii posibilității de a acționa prin ordonanță, care ar fi superfluă în măsura în care regulamentul menționat prevede deja, la articolul 66 alineatul (1) al doilea paragraf, că aceste măsuri sunt adoptate prin ordonanță.
70 Rezultă că, la articolul 44 alineatul (2) din regulamentul său de procedură, Tribunalul Funcției Publice dispune de un instrument pentru a acționa în cazul situațiilor, precum cea din speță, în care una dintre părți nu dorește ca informațiile confidențiale cuprinse în înscrisurile pe care a fost invitată să le depună să fie transmise, în aplicarea principiului contradictorialității, celeilalte părți.
71 Astfel, această dispoziție permite să se solicite, prin ordonanță, depunerea de înscrisuri pretins confidențiale și obligă în același timp Tribunalul Funcției Publice să verifice dacă partea care invocă faptul că acestea au caracter confidențial se opune în mod întemeiat comunicării lor celeilalte părți, decizia finală trebuind să fie luată de instanță.
72 Din aceasta rezultă că, în pofida diferențelor care există între Regulamentul de procedură al Tribunalului și Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, acesta din urmă are totuși posibilitatea să urmeze aceeași procedură precum cea urmată de Tribunal, potrivit căreia, atunci când o parte informează instanța că nu este în măsură să dea curs unor măsuri de organizare a procedurii întrucât unele dintre înscrisurile solicitate ar fi confidențiale, instanța poate adopta o ordonanță prin care să oblige respectiva parte să depună documentele în cauză, prevăzând în același timp că acestea nu vor fi comunicate părții adverse în acest stadiu (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2008, Franchet și Byk/Comisia, T‑48/05, Rep., p. II‑1585, punctele 54 și 55, și Hotărârea Tribunalului din 18 martie 2009, Shanghai Excell M & E Enterprise și Shanghai Adeptech Precision/Consiliul, T‑299/05, Rep., p. II‑573, punctele 24-26).
73 În această privință, trebuie, desigur, să se observe că nici Statutul Curții, nici Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, ca, de altfel, nici Regulamentul de procedură al Curții și nici cel al Tribunalului, nu prevăd posibilitatea de a aplica o sancțiune în caz de neexecutare a unei astfel de ordonanțe, singura reacție posibilă în cazul unui refuz fiind ca instanța să adopte măsurile care se impun în decizia prin care se finalizează judecata (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 10 iunie 1980, M./Comisia, 155/78, Rec., p. 1797, punctele 20 și 21), ceea ce Tribunalul Funcției Publice a făcut în hotărârea atacată.
74 Nu este însă mai puțin adevărat că, înainte de a putea proceda în acest mod, Tribunalul Funcției Publice era obligat să epuizeze toate instrumentele care se aflau la dispoziția sa pentru a obține depunerea înscrisurilor în cauză. Această concluzie este valabilă cu atât mai mult cu cât Comisia, în afara argumentelor referitoare la pretinsa lipsă de pertinență a acestor înscrisuri, motivase în mod clar refuzul său de comunicare referindu‑se la caracterul confidențial al acestora.
75 Chiar dacă Tribunalul Funcției Publice, iar nu Comisia, era cel care trebuia să verifice dacă acest caracter confidențial se opunea într‑adevăr ca documentele în cauză să fie depuse la dosar și comunicate celeilalte părți, nu este mai puțin adevărat că Tribunalul Funcției Publice ar fi trebuit să folosească dispoziția din regulamentul său de procedură prevăzută în acest scop.
76 Astfel, Comisia avea posibilitatea să insiste, în fața Tribunalului Funcției Publice, asupra pretinsului caracter confidențial al înscrisurilor care îi fuseseră solicitate. În astfel de împrejurări, Tribunalul Funcției Publice ar fi trebuit să recurgă la dispoziția din regulamentul său de procedură care îi permite, dacă este cazul, să țină seama de caracterul confidențial menționat și să ia, la nevoie, măsurile adecvate pentru a asigura protecția acestuia.
77 Pe de altă parte, nu este pertinent faptul că Comisia, astfel cum a admis în cadrul ședinței desfășurate în fața Tribunalului ca răspuns la o întrebare a acestuia, nu a făcut niciodată referire în mod expres, în primă instanță, la articolul 44 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, această instanță fiind obligată să aleagă, din proprie inițiativă, instrumentul procedural adecvat pentru a completa în mod corespunzător activitatea de cercetare judecătorească a cauzei. Or, în speță, astfel cum a afirmat Comisia și în cadrul ședinței menționate, fără să fi fost contrazisă de domnul Meierhofer, articolul amintit mai sus din Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice permite adoptarea unei ordonanțe prin care se solicită prezentarea unui înscris pretins confidențial.
78 În lumina considerațiilor care precedă, trebuie să se admită cel de al treilea motiv de recurs și să se anuleze, în acest temei, hotărârea atacată, fără a fi nevoie să se examineze celelalte două motive de recurs.
Cu privire la trimiterea cauzei Tribunalului Funcției Publice spre rejudecare
79 Conform articolului 13 alineatul (1) din anexa I la Statutul Curții, atunci când recursul este întemeiat, Tribunalul anulează decizia Tribunalului Funcției Publice și se pronunță el însuși asupra litigiului. Acesta trimite cauza Tribunalului Funcției Publice spre rejudecare în cazul în care litigiul nu este în stare de judecată.
80 În speță, întrucât Tribunalul Funcției Publice s‑a pronunțat pe fond numai cu privire la unul dintre motivele invocate de domnul Meierhofer, Tribunalul consideră că prezentul litigiu nu este în stare de judecată. Prin urmare, cauza trebuie trimisă Tribunalului Funcției Publice spre rejudecare.
81 Întrucât cauza este trimisă Tribunalului Funcției Publice spre rejudecare, se impune soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată aferente prezentei proceduri de recurs.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera de recursuri)
declară și hotărăște:
1) Anulează Hotărârea Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (Camera întâi) din 14 octombrie 2008, Meierhofer/Comisia (F‑74/07, nepublicată încă în Repertoriu).
2) Trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Funcției Publice.
3) Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 12 mai 2010.
Semnături