HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a patra)
29 iunie 2016(*)
„Marcă a Uniunii Europene – Procedură de opoziție – Cerere de înregistrare a mărcii Uniunii Europene figurative GROUP Company TOURISM & TRAVEL – Mărcile naționale figurative anterioare neînregistrate GROUP Company TOURISM & TRAVEL – Motiv relativ de refuz – Aplicarea dreptului național – Articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 – Probe privind conținutul dreptului național – Norma 19 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul (CE) nr. 2868/95 – Neluarea în considerare a elementelor de probă prezentate în fața camerei de recurs – Puterea de apreciere a camerei de recurs – Articolul 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009”
În cauza T‑567/14,
Group OOD, cu sediul în Sofia (Bulgaria), reprezentată de D. Dragiev și de A. Andreev, avocați,
reclamantă,
împotriva
Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO), reprezentat de A. Folliard‑Monguiral, de P. Ivanov și de D. Botis, în calitate de agenți,
pârât,
cealaltă parte din procedura care s‑a aflat pe rolul camerei de recurs a EUIPO, intervenient în fața Tribunalului, fiind
Kosta Iliev, cu domiciliul în Sofia, reprezentat de S. Ganeva, avocat,
având ca obiect o acțiune formulată împotriva Deciziei Camerei a patra de recurs a EUIPO din 2 iunie 2014 (cauza R 1587/2013‑4), privind o procedură de opoziție între Group și domnul Iliev,
TRIBUNALUL (Camera a patra),
compus din domnul M. Prek, președinte, doamna I. Labucka (raportor) și domnul V. Kreuschitz, judecători,
grefier: doamna M. Marescaux, administrator,
având în vedere cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 1 august 2014,
având în vedere memoriul în răspuns al EUIPO depus la grefa Tribunalului la 11 noiembrie 2014,
având în vedere memoriul în răspuns al intervenientului depus la grefa Tribunalului la 7 noiembrie 2014,
având în vedere memoriul în replică depus la grefa Tribunalului la 25 februarie 2015,
în urma ședinței din 15 ianuarie 2016,
pronunță prezenta
Hotărâre
Istoricul cauzei
1 La 13 februarie 2012, intervenientul, domnul Kosta Iliev, a formulat o cerere de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene la Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO), potrivit Regulamentului (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca Uniunii Europene (JO 2009, L 78, p. 1).
2 Marca a cărei înregistrare a fost solicitată este semnul figurativ următor:
3 Serviciile pentru care s‑a solicitat înregistrarea fac parte din clasele 35, 39 și 43 în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, cu revizuirile și modificările ulterioare.
4 Cererea de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene a fost publicată în Buletinul mărcilor comunitare nr. 72/2012 din 16 aprilie 2012.
5 La 11 iulie 2012, reclamanta, Group OOD, a formulat opoziție împotriva înregistrării, în totalitate, a mărcii solicitate, în temeiul articolului 41 din Regulamentul nr. 207/2009.
6 În susținerea opoziției, reclamanta a invocat o marcă figurativă neînregistrată, utilizată în Bulgaria, în Republica Cehă, în Ungaria, în Polonia și în Slovacia pentru servicii din clasa 39, astfel cum este reprodusă mai jos:
7 În actul de opoziție, reclamanta a indicat că a utilizat marca neînregistrată din anul 2003 pentru servicii de transport cu autocarul în Bulgaria, în Republica Cehă, în Ungaria și în Slovacia. Aceasta afirmă că a operat, cu licență guvernamentală, o linie regulată de transport cu autocarul între Sofia (Bulgaria) și Praga (Republica Cehă) și a prezentat numeroase documente în susținerea opoziției.
8 Prin decizia din 14 iunie 2013, divizia de opoziție a respins opoziția formulată de reclamantă și a obligat‑o la plata cheltuielilor de judecată. Ea a reținut în special că reclamanta nu a precizat și nici nu a adus probe privind dreptul național aplicabil pe care se întemeia și potrivit căruia utilizarea mărcii solicitate ar fi putut fi interzisă în statele membre vizate.
9 La 16 august 2013, reclamanta a formulat o cale de atac la EUIPO, în temeiul articolelor 58-64 din Regulamentul nr. 207/2009, împotriva deciziei diviziei de opoziție.
10 Prin decizia din 2 iunie 2014 (denumită în continuare „decizia atacată”), Camera a patra de recurs a EUIPO a respins calea de atac. Ea a considerat, în esență, că reclamanta nu a prezentat în cursul procedurii de opoziție probe privind dreptul național aplicabil. Camera de recurs a amintit că reclamanta avea obligația de a expune și de a demonstra că în statele membre invocate în actul de opoziție exista o protecție a mărcilor neînregistrate și un drept întemeiat pe acestea de a anula marca ulterioară sau de a‑i interzice utilizarea. Reclamanta ar fi avut de asemenea obligația de a aduce la cunoștința EUIPO dispozițiile legale aplicabile pentru ca acesta să poată evalua condițiile specifice prevăzute de fiecare dintre aceste dispoziții.
11 În ceea ce privește în special marca bulgară neînregistrată invocată, camera de recurs a considerat că nu erau îndeplinite condițiile prevăzute la norma 19 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 2868/95 al Comisiei din 13 decembrie 1995 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 40/94 al Consiliului privind marca comunitară (JO 1995, L 303, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 189), în măsura în care documentele prezentate de reclamantă în cursul procedurii de opoziție nu cuprindeau nicio referire la dreptul național bulgar. În ceea ce privește trimiterile la cele trei dispoziții normative din motivarea căii de atac, camera de recurs a considerat că erau tardive, dat fiind că informațiile care se impun privind temeiurile juridice trebuie prezentate în termenele stabilite în cursul procedurii de opoziție. Nu se poate amâna până la stadiul căii de atac precizarea temeiurilor motivelor.
12 În ceea ce privește în mod specific articolul 12 alineatul (6) din Zakon za markite i gueografskite oznachenija (legea bulgară privind mărcile și indicațiile geografice), la care s‑a referit reclamanta în motivarea căii de atac din 16 august 2013, camera de recurs a constatat că reclamanta a citat numai textul articolului 12 alineatul (1) din legea menționată, fără a furniza versiunea bulgară originală și fără a dovedi că respectivul text provenea dintr‑o sursă oficială și fiabilă. În plus, camera de recurs a amintit că, astfel cum reieșea din tabelul intitulat „Drepturile naționale care constituie «Drepturi anterioare» în temeiul articolului 8 alineatul (4) din [Regulamentul nr. 207/2009]” anexat la directivele privind procedurile în fața EUIPO, mărcile neînregistrate erau protejate în Bulgaria numai cu condiția să fie de notorietate, dar, că reclamanta nu invocase niciodată în speță notorietatea mărcii anterioare.
13 În orice caz, potrivit camerei de recurs, articolul 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 era inaplicabil în speță, în măsura în care simpla citare a unor dispoziții naționale fără indicarea cu precizie a sursei lor și fără prezentarea textului oficial al acestor dispoziții nu putea să constituie fapte și probe în sensul acestui articol.
Concluziile părților
14 Reclamanta solicită Tribunalului:
– anularea deciziei atacate;
– obligarea EUIPO și a intervenientului la plata cheltuielilor de judecată.
15 EUIPO și intervenientul solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept
Cu privire la admisibilitatea unor elemente de probă prezentate pentru prima dată în fața Tribunalului
16 La punctul 29 din cererea introductivă, reclamanta a adresat Tribunalului o cerere de examinare din oficiu a elementelor de probă pe care le‑a prezentat, inclusiv a elementelor de probă „suplimentare” anexate la cererea introductivă.
17 EUIPO consideră că elementele de probă care privesc dreptul național bulgar, ceh, maghiar și slovac (anexa A 12 la cererea introductivă) sunt elemente noi care nu au legătură cu elementele de probă prezentate deja și nu pot fi luate în considerare de Tribunal.
18 În ceea ce privește decizia nr. 3170 a Administrativen sad Sofia‑grad (Tribunalul Administrativ din Sofia, Bulgaria) din 12 mai 2014 (anexa A 13 la cererea introductivă), EUIPO arată că, fiind introdusă după pronunțarea deciziei atacate, această decizie nu are legătură cu obiectul speței și, prin urmare, nu ar fi pertinentă.
19 În această privință, trebuie amintit că acțiunea formulată la Tribunal are ca obiect controlul legalității deciziilor pronunțate de camerele de recurs ale EUIPO în sensul articolului 65 din Regulamentul nr. 207/2009. În consecință, funcția Tribunalului nu este aceea de a reexamina împrejurările de fapt în lumina probelor prezentate pentru prima dată în fața sa [Hotărârea din 19 noiembrie 2008, Rautaruukki/OAPI (RAUTARUUKKI), T‑269/06, nepublicată, EU:T:2008:512, punctul 20, și Hotărârea din 25 iunie 2010, MIP Metro/OAPI – CBT Comunicación Multimedia (Metromeet), T‑407/08, EU:T:2010:256, punctul 16].
20 Cu siguranță, astfel cum reiese din jurisprudență, nici părțile, nici Tribunalul însuși nu pot fi împiedicate să se inspire, în interpretarea dreptului național la care, precum în speță, face trimitere dreptul Uniunii Europene (a se vedea punctul 26 de mai jos), din elemente extrase din legislația, din jurisprudența sau din doctrina naționale, din moment ce nu se pune problema de a reproșa camerei de recurs că nu a luat în considerare elemente de fapt dintr‑o anumită hotărâre națională, ci este vorba despre a invoca hotărâri sau o doctrină în susținerea unui motiv întemeiat pe aplicarea greșită de către camera de recurs a unei dispoziții de drept național [Hotărârea din 28 octombrie 2015, Rot Front/OAPI – Rakhat (Маска), T‑96/13, EU:T:2015:813, punctul 15 și jurisprudența citată]. Documentele care conțin dispozițiile legislative naționale prezentate în anexa A 12 la cererea introductivă nu sunt însă elemente din legislațiile naționale care pot să inspire Tribunalul la interpretarea dreptului național în sensul jurisprudenței citate anterior, ci sunt elemente de probă prin care se urmărește stabilirea conținutului dreptului național aplicabil în sensul normei 19 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 2868/95 [a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 decembrie 2014, CEDC International/OAPI – Underberg (Forma unui fir de iarbă într‑o sticlă), T‑235/12, EU:T:2014:1058, punctul 24].
21 În aceste condiții, trebuie să se declare inadmisibilitatea documentelor prezentate în anexa A 12 la cererea introductivă menționate la punctul 17 de mai sus, care nu au fost prezentate de reclamantă în cadrul procedurii administrative. Trebuie să se precizeze, așadar, că controlul de legalitate se va face numai în raport cu elementele care au fost comunicate în cursul procedurii administrative și care figurează în dosarul EUIPO [Hotărârea din 15 iulie 2014, Łaszkiewicz/OAPI – Capital Safety Group EMEA (PROTEKT), T‑576/12, nepublicată, EU:T:2014:667, punctul 25].
22 Pentru același motiv, Tribunalul nu va putea să ia în considerare informațiile privind condițiile de aplicare a legislației bulgare care figurează în memoriul în replică. Astfel, memoriul în replică conține informații privind legea bulgară aplicabilă care nu au fost prezentate în cursul procedurii administrative în fața EUIPO.
23 În ceea ce privește anexa A 13 la cererea introductivă, care conține decizia nr. 3170 a Administrativen sad Sofia‑grad (Tribunalul Administrativ din Sofia, Bulgaria) din 12 mai 2014, aceasta trebuie declarată admisibilă. Astfel, decizia amintită este anterioară datei la care a fost adoptată decizia atacată, dar este ulterioară introducerii de către reclamantă a ultimului său memoriu în fața camerei de recurs și, ținând seama de termenul scurt dintre adoptarea deciziei menționate și adoptarea deciziei atacate, nu este exclus ca reclamanta să nu fi putut lua cunoștință de decizia respectivă înainte de adoptarea deciziei atacate.
Cu privire la fond
24 În susținerea acțiunii, reclamanta invocă trei motive, întemeiate, primul, pe încălcarea articolului 76 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, cel de al doilea, pe încălcarea articolului 76 alineatul (2) din același regulament și, cel de al treilea, pe încălcarea articolului 8 alineatul (4) din același regulament.
25 Întrucât argumentele invocate de reclamantă în cadrul celor trei motive se suprapun, Tribunalul consideră că este oportun să le examineze împreună.
26 În temeiul articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009, titularul unui alt semn decât marca înregistrată se poate opune înregistrării unei mărci a Uniunii Europene dacă acest semn îndeplinește cumulativ patru condiții: semnul respectiv trebuie să fie utilizat în comerț; acesta trebuie să aibă un domeniu de aplicare care depășește domeniul local; dreptul asupra acestui semn trebuie să fi fost dobândit în conformitate cu legislația Uniunii sau a statului membru în care semnul a fost utilizat anterior datei de depunere a cererii de înregistrare a mărcii Uniunii; în sfârșit, dreptul la acest semn trebuie să permită titularului să interzică utilizarea unei mărci mai recente [Hotărârea din 21 ianuarie 2016, BR IP Holder/OAPI – Greyleg Investments (HOKEY POKEY), T‑62/14, EU:T:2016:23, punctul 19 și jurisprudența citată]. Aceste condiții sunt cumulative. Astfel, atunci când un semn nu îndeplinește una dintre aceste condiții, opoziția întemeiată pe existența unei mărci neînregistrate sau a altor semne utilizate în comerț în sensul articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009 nu poate fi admisă [Hotărârea din 30 iunie 2009, Danjaq/OAPI – Mission Productions (Dr. No), T‑435/05, EU:T:2009:226, punctul 35].
27 Primele două condiții, și anume cea privind utilizarea și cea referitoare la domeniul de aplicare al semnului invocat, fiind necesar ca acesta din urmă să depășească domeniul local, rezultă chiar din modul de redactare a articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009 și trebuie, prin urmare, să fie interpretate în lumina dreptului Uniunii. Astfel, Regulamentul nr. 207/2009 stabilește standarde uniforme privind utilizarea semnelor și domeniul lor de aplicare, care sunt conforme cu principiile care stau la baza sistemului instituit de acest regulament [Hotărârea din 24 martie 2009, Moreira da Fonseca/OAPI – General Óptica (GENERAL OPTICA), T‑318/06-T‑321/06, EU:T:2009:77, punctul 33].
28 În schimb, din formularea „atunci când și în măsura în care, în conformitate cu legislația statului membru care este aplicabilă acestui semn” reiese că celelalte două condiții, prevăzute în continuare la articolul 8 alineatul (4) literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 207/2009, constituie condiții stabilite prin regulament care, spre deosebire de cele de mai sus, se apreciază în raport cu criteriile stabilite prin dreptul care reglementează semnul invocat. Această trimitere la dreptul care reglementează semnul invocat este categoric justificată, dat fiind că Regulamentul nr. 207/2009 recunoaște posibilitatea ca semne care nu fac parte din sistemul mărcii Uniunii Europene să fie invocate împotriva unei mărci a Uniunii Europene. Prin urmare, numai dreptul care reglementează semnul invocat permite să se stabilească dacă acesta este anterior mărcii Uniunii Europene și dacă poate justifica interzicerea utilizării unei mărci mai recente (Hotărârea din 24 martie 2009, GENERAL OPTICA, T‑318/06-T‑321/06, EU:T:2009:77, punctul 34). Conform articolului 76 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, sarcina de a dovedi că această ultimă condiție este îndeplinită revine celui care formulează opoziția în fața EUIPO (Hotărârea din 29 martie 2011, Anheuser‑Busch/Budějovický Budvar, C‑96/09 P, EU:C:2011:189, punctul 189).
29 Pentru aplicarea dispozițiilor articolului 8 alineatul (4) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009, trebuie să se țină seama în special de reglementarea națională invocată și de deciziile judiciare adoptate în statul membru respectiv. În acest temei, persoana care formulează opoziția trebuie să demonstreze că semnul în cauză intră în domeniul de aplicare al dreptului statului membru invocat și că ar permite să se interzică utilizarea unei mărci mai recente (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 martie 2011, Anheuser‑Busch/Budějovický Budvar, C‑96/09 P, EU:C:2011:189, punctul 190).
Cu privire la obligația de a prezenta dovezi referitoare la dreptul național
30 Reclamanta susține că camera de recurs ar fi trebuit să constate care sunt dispozițiile naționale aplicabile, pe lângă articolul 12 alineatul (6) din Legea privind mărcile și indicațiile geografice.
31 EUIPO consideră că în mod întemeiat camera de recurs a pus accentul pe încălcarea obligației prevăzute la norma 19 din Regulamentul nr. 2868/95, potrivit căreia, în cazul în care opoziția se bazează pe un drept anterior, în sensul articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009, persoana care a formulat opoziția trebuie să facă dovada dobândirii acestui drept, a existenței continue și a domeniului de protecție a dreptului respectiv. Încălcarea acestei obligații are ca efect respingerea opoziției ca nefondată în temeiul normei 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2868/95.
32 Conform normei 19 din Regulamentul nr. 2868/95:
„(1) [EUIPO] oferă persoanei care a formulat opoziția posibilitatea de a prezenta faptele, dovezile și argumentele în sprijinul opoziției sale sau de a completa orice fapte, dovezi sau argumente deja prezentate în temeiul normei 15 alineatul (3), într‑un termen pe care îl stabilește și care trebuie să fie de cel puțin două luni de la data la care se consideră că procedurile de opoziție încep. […]
(2) În termenul menționat la alineatul (1), persoana care a formulat opoziția depune, de asemenea, dovada existenței, a valabilității și a domeniului de protecție a mărcii sale anterioare sau a dreptului său anterior […]. În special, persoana care a formulat opoziția furnizează următoarele dovezi:
[…]
(d) în cazul în care opoziția se bazează pe un drept anterior, în sensul articolului 8 alineatul (4) din regulament, dovada achiziției sale, a existenței continue și a domeniului de protecție a dreptului respectiv
[…]
(3) Informațiile și dovezile menționate la alineatele (1) și (2) trebuie să fie în limba de procedură sau trebuie să fie însoțite de o traducere. Traducerea este prezentată în termenul specificat pentru depunerea documentului original.
(4) [EUIPO] nu ține seama de prezentările sau documentele scrise sau de părți ale acestora care nu au fost prezentate sau care nu au fost traduse în limba de procedură, în termenul stabilit de [EUIPO].”
33 Astfel, norma 19 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 2868/95 impune persoanei care a formulat opoziția sarcina de a prezenta EUIPO nu numai elemente care demonstrează că îndeplinește condițiile cerute, în conformitate cu legislația națională a cărei aplicare o solicită, pentru a se putea opune înregistrării unei mărci a Uniunii Europene în temeiul unui drept anterior, ci și elementele care dovedesc conținutul acestei legislații [a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 octombrie 2015, Маска, T‑96/13, EU:T:2015:813, punctul 30 și jurisprudența citată].
34 Rezultă că reclamanta, în calitatea sa de persoană care a formulat opoziția, era cea obligată să prezinte EUIPO elementele care dovedesc conținutul legislației naționale. Prin urmare, în lipsa oricărei susțineri sau a oricărui element de probă în acest sens prezentat de părți, EUIPO nu are obligația de a colecta din oficiu elementele referitoare la dreptul național aplicabil, contrar celor susținute de reclamantă.
35 În susținerea opoziției formulate, reclamanta a invocat un semn figurativ utilizat ca marcă neînregistrată în Bulgaria, în Republica Cehă, în Ungaria, în Polonia și în Slovacia și, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 7 din decizia atacată, a prezentat numeroase probe referitoare la utilizarea mărcii neînregistrate. Cu toate acestea, ea nu a adus niciun fel de probă privind legislația națională aplicabilă.
36 Pentru acest motiv, divizia de opoziție a respins opoziția și a amintit obligația care revine persoanei care a formulat opoziția de a prezenta EUIPO elementele care dovedesc conținutul legislației naționale care îi permit să se opună înregistrării unei mărci a Uniunii Europene.
37 În ceea ce privește drepturile anterioare, în sensul articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009, întemeiate pe mărcile neînregistrate cehă, ungară, poloneză și slovacă, trebuie constatat că reclamanta nu a menționat în cursul procedurii administrative nicio dispoziție din dreptul național al acestor state membre. Prin urmare, în mod întemeiat camera de recurs a considerat, la punctele 28-32 din decizia atacată, că, în esență, reclamanta nu a dovedit conținutul legislației acestor state și, în consecință, a respins opoziția întemeiată pe respectivele drepturi.
38 În ceea ce privește, în schimb, dreptul anterior, în sensul articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009, întemeiat pe marca neînregistrată bulgară, trebuie arătat că, în motivarea căii de atac formulate în fața camerei de recurs la 16 august 2013, reclamanta a făcut referire la trei dispoziții de drept bulgar, printre care articolul 12 alineatul (6) din Legea privind mărcile și indicațiile geografice, cu modificările ulterioare, potrivit căruia o opoziție se poate întemeia pe o marcă neînregistrată utilizată în comerț în Bulgaria.
39 Înainte de a aprecia dacă reclamanta și‑a îndeplinit obligația care decurge din norma 19 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 2868/95 în ceea ce privește dovedirea conținutului legislației bulgare, trebuie analizată problema dacă camera de recurs putea să ia în considerare aceste elemente prezentate pentru prima dată în fața sa.
Cu privire la posibilitatea camerei de recurs de a lua în considerare elementele de probă privind dreptul național prezentate pentru prima dată în fața sa
40 Astfel cum s‑a arătat la punctul 38 de mai sus, în motivarea căii de atac, reclamanta a făcut referire, pentru prima dată, la trei dispoziții de drept bulgar, printre care articolul 12 alineatul (6) din Legea privind mărcile și indicațiile geografice.
41 În cadrul celui de al doilea motiv, reclamanta susține că nu este în niciun caz interzis camerei de recurs să ia în considerare articolul 12 alineatul (6) din Legea privind mărcile și indicațiile geografice, invocat în fața sa. În această privință, ea se bazează pe posibilitatea camerei de recurs de a lua în considerare fapte și elemente de probă prezentate tardiv.
42 EUIPO arată că camera de recurs nu ar putea să accepte probe prezentate tardiv decât dacă „circumstanțe concomitente” ar putea justifica întârzierea reclamantei în prezentarea acestor elemente de probă. Or, în speță nu ar exista circumstanțe de natură să o împiedice pe reclamantă să prezinte probele necesare privind legislația națională aplicabilă. Totodată. problema dreptului EUIPO de a decide dacă trebuie să ia în considerare elemente de probă prezentate în afara termenelor nu se pune decât în cazul elementelor de probă suplimentare care servesc numai la susținerea sau la clarificarea elementelor de probă prezentate în termen.
43 Articolul 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 prevede că EUIPO poate să nu ia în considerare faptele pe care părțile nu le‑au invocat sau dovezile pe care nu le‑au furnizat în timp util.
44 În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, din modul de redactare a articolului 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 rezultă că, de regulă și cu excepția unor dispoziții contrare, prezentarea faptelor și a probelor de către părți rămâne posibilă după expirarea termenelor prevăzute pentru o astfel de prezentare în temeiul dispozițiilor Regulamentului nr. 207/2009 și că în niciun caz nu este interzis EUIPO să țină seama de faptele și de probele astfel invocate sau prezentate tardiv, și anume în afara termenului stabilit de divizia de opoziție și, dacă este cazul, pentru prima dată în fața camerei de recurs (Hotărârea din 18 iulie 2013, New Yorker SHK Jeans/OAPI, C‑621/11 P, EU:C:2013:484, punctul 30; a se vedea de asemenea Hotărârea din 11 decembrie 2014, Forma unui fir de iarbă într‑o sticlă, T‑235/12, EU:T:2014:1058, punctul 44 și jurisprudența citată).
45 Precizând că acesta „poate”, într‑un asemenea caz, să hotărască să nu țină seama de astfel de probe, respectiva dispoziție învestește EUIPO cu o largă putere de apreciere în a hotărî, motivându‑și decizia sub acest aspect, dacă este sau nu este necesar să ia în considerare aceste elemente (Hotărârea din 13 martie 2007, OAPI/Kaul, C‑29/05 P, EU:C:2007:162, punctul 43, și Hotărârea din 18 iulie 2013, New Yorker SHK Jeans/OAPI, C‑621/11 P, EU:C:2013:484, punctul 23).
46 Cu siguranță, norma 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2868/95 prevede că „[î]n cazul în care, până la expirarea termenului menționat la norma 19 alineatul (1), persoana care a formulat opoziția nu a dovedit existența, valabilitatea și domeniul de protecție ale mărcii sale anterioare sau ale dreptului său anterior, precum și dreptul de a depune o opoziție, opoziția este respinsă ca fiind nefondată”.
47 Cu toate acestea, potrivit normei 50 alineatul (1) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 2868/95, în cazul în care calea de atac este îndreptată împotriva unei decizii a unei divizii de opoziție, camera de recurs își limitează examinarea căii de atac la faptele și probele prezentate în termenele stabilite sau specificate de divizia de opoziție, cu excepția cazului în care consideră că ar trebui să se țină seama de fapte și de probe noi sau suplimentare, în temeiul articolului 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2013, Rintisch/OAPI, C‑120/12 P, EU:C:2013:638, punctul 31).
48 În această privință trebuie amintit că Curtea a statuat în special că, atunci când este în situația de a se pronunța în cadrul unei proceduri de opoziție, luarea în considerare de către EUIPO a unor fapte sau probe prezentate tardiv se poate justifica în special în cazul în care acesta consideră că, pe de o parte, elementele invocate tardiv sunt la prima vedere de natură a avea o reală pertinență în ceea ce privește soluționarea opoziției cu care este sesizat și, pe de altă parte, stadiul procedurii în care are loc această prezentare tardivă și circumstanțele care o încadrează nu se opun acestei luări în considerare (a se vedea Hotărârea din 3 octombrie 2013, Rintisch/OAPI, C‑120/12 P, EU:C:2013:638, punctul 38 și jurisprudența citată).
49 În speță, la punctul 22 din decizia atacată, camera de recurs a considerat că trimiterile făcute în motivarea căii de atac la trei dispoziții juridice bulgare erau tardive, dat fiind că informațiile care se impun privind temeiurile juridice trebuie să fie furnizate în termenele stabilite în cursul procedurii de opoziție. Potrivit camerei de recurs, nu se putea amâna până la stadiul căii de atac în fața sa precizarea temeiurilor motivelor.
50 Or, termenul prevăzut la norma 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2868/95 pentru a depune informațiile necesare potrivit normei 19 alineatul (2) litera (d) din același regulament expira la 13 decembrie 2012.
51 Cât privește articolul 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009, camera de recurs a considerat, la punctul 25 din decizia atacată, că acest articol era în orice caz inaplicabil, deoarece nu existau „fapte și probe” în sensul respectivei dispoziții.
52 În această privință, referitor, mai întâi, la argumentul invocat de EUIPO potrivit căruia camera de recurs nu ar putea accepta probele prezentate tardiv privind existența și domeniul de aplicare al dreptului anterior decât dacă „circumstanțe concomitente” ar justifica această întârziere, trebuie constatat că, în Hotărârea din 3 octombrie 2013, Rintisch/OAPI (C‑120/12 P, EU:C:2013:638, punctul 39), Curtea a considerat într‑adevăr că, în speță, camera de recurs trebuia să își exercite puterea de apreciere în mod restrictiv și putea admite prezentarea tardivă a unor astfel de probe numai dacă circumstanțele care o încadrează puteau justifica întârzierea persoanei care formulează calea de atac în administrarea probei care îi revine. Curtea a reținut drept criteriu pentru exercitarea restrictivă a puterii de apreciere a camerei de recurs faptul că reclamantul era prezumat să cunoască documentele precise pe care trebuia să le prezinte în susținerea opoziției, deoarece erau enumerate, în mod restrictiv și exhaustiv, la norma 19 alineatul (2) litera (a) punctul (ii) din Regulamentul nr. 2868/95.
53 Or, în speță, contrar normei 19 alineatul (2) litera (a) punctul (ii) din Regulamentul nr. 2868/95, norma 19 alineatul (2) litera (d) din același regulament nu enumeră în mod restrictiv și exhaustiv documentele care trebuiau prezentate în susținerea opoziției întemeiate pe articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009. Astfel, această din urmă dispoziție nu face decât să menționeze obligația de a prezenta dovada achiziției, a existenței continue și a domeniului de protecție a dreptului anterior în sensul articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009, fără altă precizare.
54 De asemenea, așa cum reiese din dosar, anexa la scrisoarea din 1 august 2012 a EUIPO, care indica printre altele că termenul pentru a dovedi existența drepturilor anterioare urma să expire la 13 decembrie 2012, se limita să precizeze că, în caz de opoziție întemeiată pe articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009, trebuia în special să se dovedească conținutul dreptului național.
55 Astfel, contrar împrejurărilor de fapt invocate în Hotărârea din 3 octombrie 2013, Rintisch/OAPI (C‑120/12 P, EU:C:2013:638, punctul 39), reclamanta nu era prezumată în speță să cunoască documentele precise pe care trebuia să le prezinte în susținerea opoziției.
56 Prin urmare, este necesar să se considere că nu se aplică în speță condițiile care rezultă din Hotărârea din 3 octombrie 2013, Rintisch/OAPI (C‑120/12 P, EU:C:2013:638), și că puterea de apreciere a camerei de recurs cu privire la posibilitatea de a lua în considerare fapte și probe prezentate tardiv, consacrată la articolul 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009, nu trebuia exercitată în mod restrictiv.
57 În ceea ce privește, în continuare, argumentul invocat de EUIPO potrivit căruia problema luării în considerare a elementelor de probă prezentate în afara termenelor nu se pune decât în cazul elementelor de probă suplimentare care urmăresc să susțină sau să clarifice elementele de probă prezentate în termen, trebuie arătat că, în orice caz, referirile la trei dispoziții din legislația bulgară, furnizate de reclamantă în motivarea căii de atac în fața camerei de recurs, nu sunt elemente în totalitate noi și trebuie considerate ca făcând parte din elementele care urmăresc să dovedească achiziția, existența continuă și domeniul de protecție ale mărcii bulgare neînregistrate. Astfel cum s‑a constatat la punctul 35 de mai sus, anumite elemente care urmăreau să dovedească existența, valabilitatea și domeniul de protecție ale mărcii neînregistrate anterioare au fost prezentate în cursul procedurii din fața diviziei de opoziție (a se vedea punctul 7 din decizia atacată).
58 În această privință, trebuie amintit că norma 19 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 2868/95 nu enumeră în mod precis și exhaustiv elementele care dovedesc existența, valabilitatea și domeniul de protecție ale unui drept anterior în sensul articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009 pe care persoana care formulează opoziție, invocând un astfel de drept, ar trebui să le prezinte EUIPO. Prin urmare, legislația națională pertinentă poate fi considerată unul dintre elementele care fac dovada achiziției, a existenței continue și a protecției dreptului anterior în sensul articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009.
59 În sfârșit, astfel cum reiese din decizia atacată, camera de recurs nu și‑a exercitat în niciun fel puterea de apreciere, nici chiar în mod restrictiv. Ea s‑a limitat să afirme că referirile la dispozițiile naționale bulgare erau tardive și că indicarea temeiurilor motivelor nu putea fi amânată până la stadiul căii de atac.
60 În ceea ce privește poziția camerei de recurs, exprimată la punctul 25 din decizia atacată și susținută de EUIPO în fața Tribunalului, potrivit căreia citarea dispozițiilor legislației bulgare de către reclamantă fără indicarea sursei lor precise, fără citarea textului oficial și fără prezentarea de probe privind existența acestor norme nu poate fi considerată un fapt și o probă în sensul articolului 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009, este necesar să se considere că această poziție, de altfel nesusținută, este vădit eronată. Astfel, articolul 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 prevede că EUIPO poate să nu ia în considerare fapte pe care părțile nu le‑au invocat sau dovezi pe care nu le‑au furnizat în timp util. Or, referirea la dispozițiile legislației bulgare este incontestabil vizată de această dispoziție pe care reclamanta a invocat‑o în fața camerei de recurs. Presupunând că această referire este insuficientă pentru a îndeplini obligația de a face dovada legislației naționale care revine reclamantei, camera de recurs trebuia totuși să își exercite puterea de apreciere.
61 Rezultă din tot ceea ce precedă că, în speță, camera de recurs nu a putut ajunge în mod valabil, la punctul 22 din decizia atacată, la concluzia că referirile la cele trei dispoziții din dreptul național erau tardive fără să își fi exercitat puterea de apreciere. Prin urmare, în mod eronat camera de recurs nu și‑a exercitat puterea de apreciere cu care era învestită și nu și‑a justificat refuzul de a lua în considerare în acest sens referirile la dreptul bulgar care i‑au fost prezentate. Procedând astfel, camera de recurs a încălcat articolul 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009, precum și norma 50 alineatul (1) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 2868/95.
Cu privire la aspectul dacă reclamanta și‑a îndeplinit obligația de a prezenta elementele de drept național în temeiul normei 19 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 2868/95
62 Reclamanta arată că în decizia atacată nu există motive care permit să se stabilească de ce articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009 nu poate fi aplicat împotriva mărcii solicitate, în pofida faptului că a prezentat elemente de probă privind utilizarea unui semn identic și a invocat dispozițiile articolului 12 alineatul (6) din Legea privind mărcile și indicațiile geografice.
63 În opinia reclamantei, camera de recurs a considerat în mod neîntemeiat că dispoziția națională pe care a invocat‑o, și anume articolul 12 alineatul (6) din Legea privind mărcile și indicațiile geografice, se aplica mărcilor notorii și era corelată cu articolul 8 alineatul (5) din Regulamentul nr. 207/2009.
64 Camera de recurs, efectuând o analiză din oficiu a legii naționale, ar fi reținut concluzii greșite cu privire la conținutul acestei legi, încălcând astfel obligația de constatare din oficiu și de aplicare strictă a legii naționale a statelor membre, consacrată la articolul 76 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 și în jurisprudența Curții.
65 EUIPO consideră că în mod întemeiat camera de recurs a pus accentul pe încălcarea obligației prevăzute la norma 19 din Regulamentul nr. 2868/95, potrivit căreia, în cazul în care opoziția se bazează pe un drept anterior în sensul articolului 8 alineatul (4) din regulament, persoana care formulează opoziția trebuie să prezinte dovada achiziției, a existenței continue și a domeniului de protecție ale dreptului respectiv. Încălcarea acestei obligații are ca efect respingerea opoziției ca nefondată, în temeiul normei 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2868/95.
66 Astfel cum a procedat camera de recurs, și EUIPO reproșează reclamantei că a menționat norme juridice fără a le preciza sursa exactă și fără a cita textul oficial în bulgară și că nu a prezentat un extras din Darzhaven vestnik (Jurnalul oficial bulgar), din culegeri oficiale de legi, de comentarii doctrinare sau de jurisprudență națională.
67 Astfel cum s‑a arătat la punctul 38 de mai sus, în motivarea căii de atac în fața camerei de recurs, reclamanta a citat în special articolul 12 alineatul (6) din Legea privind mărcile și indicațiile geografice, cu modificările ulterioare. Această citare cuprinde și referirea la publicarea în Darzhaven vestnik, precum și data intrării în vigoare a acestei dispoziții, și anume 3 octombrie 2011. Din dispoziția amintită rezultă că, în cazul unei opoziții formulate de titularul unei mărci neînregistrate utilizate în comerț pe teritoriul Republicii Bulgaria, nu poate fi înregistrată nicio marcă pentru care cererea de înregistrare are o dată ulterioară utilizării în comerț a mărcii neînregistrate.
68 În ceea ce privește informația vizată la punctul 67 de mai sus, trebuie amintit că camera de recurs a considerat că reclamanta nu a făcut decât să citeze textul articolului 12 alineatul (1) din Legea privind mărcile și indicațiile geografice, fără a furniza versiunea bulgară originală sau a dovedi că textul respectiv provenea dintr‑o sursă oficială și fiabilă și că acea dispoziție trebuia considerată că a fost pusă recent în aplicare. Făcând referire la tabelul anexat la directivele privind EUIPO (a se vedea punctul 12 de mai sus), camera de recurs a constatat că mărcile neînregistrate erau protejate în Bulgaria numai cu condiția de a fi de notorietate și că reclamanta nu a invocat niciodată în speță notorietatea mărcii anterioare.
69 În primul rând, trebuie să se constate că nici Regulamentele nr. 207/2009 și nr. 2868/95, nici jurisprudența nu identifică modalitatea în care trebuie dovedit conținutul legislației naționale. Prin urmare, camera de recurs nu putea impune reclamantei să prezinte un extras din Darzhaven vestnik sau textul bulgar oficial, în special în condițiile în care limba de procedură în fața EUIPO este engleza.
70 În această privință, este necesar să se arate că elementele de drept național solicitate din partea reclamantei trebuie să permită EUIPO să identifice corect și fără echivoc dreptul aplicabil. Aceste informații privind legislația aplicabilă trebuie să permită EUIPO să înțeleagă și să aplice conținutul acestei legislații, condițiile de obținere a protecției și domeniul de aplicare al acesteia și să îi permită solicitantului să își exercite dreptul la apărare. Or, pentru a atinge aceste obiective, textul legislației dintr‑o sursă oficială nu este indispensabil.
71 În al doilea rând, trebuie arătat că în mod eronat camera de recurs a identificat, la punctul 6 din decizia atacată, dispoziția menționată de reclamantă ca fiind articolul 12 alineatul (1) din Legea privind mărcile și indicațiile geografice. Astfel cum reiese din motivarea căii de atac la camera de recurs, reclamanta a citat articolul 12 alineatul (6) din această lege precizând că era vorba despre o „altă” posibilitate de a se opune unei cereri de înregistrare a unei mărci decât cea prevăzută la articolul 12 alineatul (1) din legea respectivă.
72 În al treilea rând, tot în mod eronat, la punctul 8 din decizia atacată, camera de recurs a considerat că reclamanta a invocat pentru prima dată articolul 12 alineatul (6) din Legea privind mărcile și indicațiile geografice într‑o comunicare suplimentară din 25 martie 2014.
73 După cum s‑a arătat la punctul 38 de mai sus, reclamanta a invocat dispoziția sus‑menționată în motivarea căii de atac formulate în fața camerei de recurs la 16 august 2013.
74 În plus, astfel cum reiese din dosar și în special din cuprinsul punctului 24 din decizia atacată, comunicarea suplimentară datează din 16 aprilie, iar nu din 25 martie 2014.
75 În al patrulea rând, trebuie arătat că, la punctul 23 din decizia atacată, având în vedere elementele care i‑au fost prezentate de reclamantă, camera de recurs nu putea să ajungă, făcând referire numai la tabelul privind drepturile naționale anexat la directivele privind EUIPO, la concluzia că mărcile neînregistrate erau protejate în Bulgaria numai cu condiția de a fi de notorietate. Astfel, textul articolului 12 alineatul (6) din Legea privind mărcile și indicațiile geografice, așa cum a fost prezentat de reclamantă, nu menționează notorietatea unei mărci neînregistrate ca o condiție impusă pentru ca titularul unei asemenea mărci să se poată opune înregistrării unei mărci noi. Această ultimă problemă nu a fost de altfel analizată de camera de recurs.
76 În același sens, în condițiile în care EUIPO susține în înscrisurile prezentate că tabelul anexat la directivele sale nu este un „izvor de drept” și nu este în mod necesar actualizat, camera de recurs s‑a referit la respectivul tabel pentru a afirma că mărcile neînregistrate erau protejate în Bulgaria numai cu condiția de a fi de notorietate. Camera de recurs a făcut această constatare în pofida faptului că, după cum ea însăși a constatat la punctul 23 din decizia atacată, dispoziția invocată de reclamantă a fost recent pusă în aplicare.
77 În acest sens, este necesar să se amintească faptul că, în ceea ce privește organele competente ale EUIPO, Curtea a arătat că lor le revine obligația de a aprecia relevanța și sfera elementelor prezentate de persoana care a formulat opoziție pentru a stabili conținutul normei de drept național pe care aceasta o invocă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 martie 2014, OAPI/National Lottery Commission, C‑530/12 P, EU:C:2014:186, punctul 35 și jurisprudența citată).
78 Din moment ce aplicarea dreptului național poate conduce la constatarea existenței unui motiv de refuz al înregistrării unei mărci a Uniunii Europene, este necesar ca EUIPO să poată să verifice, înainte de a admite opoziția la înregistrarea unei astfel de mărci, pertinența elementelor prezentate de persoana care a formulat opoziția în ceea ce privește administrarea probei, care îi revine, a conținutului acestui drept național (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 martie 2014, OAPI/National Lottery Commission, C‑530/12 P, EU:C:2014:186, punctul 41).
79 Astfel, în condițiile în care EUIPO poate fi chemat să țină seama, printre altele, de dreptul național al statului membru în care se bucură de protecție un drept anterior pe care se întemeiază opoziția, acesta trebuie să se informeze din oficiu, prin mijloace care i se par utile în acest sens, cu privire la dreptul național al statului membru în cauză în cazul în care asemenea informații sunt necesare pentru aprecierea condițiilor de aplicare a unui motiv relativ de refuz și, printre altele, a materialității faptelor invocate sau a forței probante a înscrisurilor prezentate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 martie 2014, OAPI/National Lottery Commission, C‑530/12 P, EU:C:2014:186, punctul 45). Această obligație de a se informa din oficiu cu privire la dreptul național revine, dacă este cazul, EUIPO în ipoteza în care dispune deja de informații referitoare la dreptul național, fie sub formă de afirmații privind conținutul acestuia, fie sub formă de informații furnizate în dezbateri și în privința cărora s‑a invocat forța probantă [Hotărârea din 20 martie 2013, El Corte Inglés/OAPI – Chez Gerard (CLUB GOURMET), T‑571/11, EU:T:2013:145, punctul 41].
80 Or, în speță, camera de recurs nu numai că a omis să verifice pertinența elementelor referitoare la dreptul național prezentate de reclamantă, ci le‑a și înlăturat, referindu‑se la o sursă de informații care s‑a dovedit inexactă în speță.
81 Dacă avea îndoieli în ceea ce privește reproducerea fidelă, aplicabilitatea sau interpretarea articolului 12 alineatul (6) din Legea privind mărcile și indicațiile geografice invocat de reclamantă, camera de recurs era obligată să își exercite competența de verificare.
82 În aceste condiții, EUIPO ar fi trebuit, având în vedere jurisprudența amintită la punctul 79 de mai sus, să utilizeze toate mijloacele aflate la dispoziția sa în cadrul competenței de verificare pentru a se informa cu privire la dreptul național aplicabil și să efectueze cercetări mai ample cu privire la conținutul și la domeniul de aplicare ale dispozițiilor dreptului național invocat, în lumina argumentelor prezentate de reclamantă, fie din oficiu, fie invitând reclamanta să coroboreze informațiile privind dreptul național bulgar prezentate în fața sa (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 octombrie 2015, Маска, T‑96/13, EU:T:2015:813, punctul 35).
83 Având în vedere toate cele ce precedă, trebuie să se considere că, pentru motivele invocate la punctul 23 din decizia atacată și fără să își fi exercitat competența de verificare, camera de recurs nu putea să înlăture referirea la articolul 12 alineatul (6) din Legea privind mărcile și indicațiile geografice făcută de reclamantă în motivarea căii de atac.
84 În consecință, se impune admiterea prezentei acțiuni și anularea deciziei atacate, fără a fi necesară examinarea celorlalte critici invocate de reclamantă.
Cu privire la cheltuielile de judecată
85 Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
86 Întrucât EUIPO și intervenientul au căzut în pretenții, se impune ca aceștia să fie obligați să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă, conform concluziilor acesteia din urmă.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a patra)
declară și hotărăște:
1) Anulează Decizia Camerei a patra de recurs a Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) din 2 iunie 2014 (cauza R 1587/2013‑4).
2) EUIPO și domnul Kosta Iliev suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de Group OOD.
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 29 iunie 2016.
Semnături