Ediție provizorie
CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE
DOAMNA TAMARA ĆAPETA
prezentate la 11 iulie 2024(1)
Cauza C‑369/23
Vivacom Bulgaria EAD
împotriva
Varhoven administrativen sad,
Natsionalna agentsia za prihodite
[cerere de decizie preliminară formulată de Varhoven administrativen sad (Curtea Administrativă Supremă, Bulgaria)]
„Trimitere preliminară – Răspunderea unui stat membru pentru prejudiciile cauzate particularilor ca urmare a unor încălcări ale dreptului Uniunii imputabile unei instanțe naționale de ultim grad de jurisdicție – Norme naționale care prevăd competența unei instanțe de ultim grad de jurisdicție de a judeca acțiuni întemeiate pe încălcări ale dreptului Uniunii imputabile instanței respective – Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE – Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Protecție jurisdicțională efectivă – Instanță independentă și imparțială – Criteriul obiectiv al imparțialității”
I. Introducere
1. Imparțialitatea este o caracteristică definitorie a unei instanțe. Încă din anul 399 î. Hr., Socrate afirma: „Un judecător trebuie să aibă patru calități: să asculte cu amabilitate, să răspundă cu înțelepciune, să judece cu reținere și să decidă cu imparțialitate”(2).
2. Este imparțială o instanță care este invitată să se pronunțe cu privire la propria încălcare a dreptului Uniunii?
3. Această problemă se ridică în prezenta cauză în legătură cu o acțiune în despăgubiri introdusă de o societate în temeiul interpretării eronate a dreptului Uniunii de către o instanță națională de ultim grad de jurisdicție.
II. Situația de fapt din litigiul principal, întrebarea preliminară și procedura în fața Curții
4. Vivacom Bulgaria EAD (denumită în continuare „Vivacom”) este o societate bulgară care furnizează servicii de telecomunicații.
5. În cursul anilor 2007 și 2008, aceasta a emis facturi către două societăți de drept român pe baza unor contracte privind vânzarea de cartele preplătite și cartele valorice pentru servicii de telecomunicații, cu taxa pe valoarea adăugată (denumită în continuare „TVA”) indicată de 0 %.
6. Cu ocazia unui control fiscal, Natsionalna agentsia za prihodite (Agenția Națională a Veniturilor Publice, Bulgaria, denumită în continuare „NAP”) a considerat că nu se putea dovedi că aceste carduri și cartele valorice au fost recepționate de către persoane care reprezentau aceste societăți de drept român. Astfel, NAP a considerat operațiunile ca fiind o prestare de servicii al cărei loc de prestare era situat în Bulgaria, unde Vivacom își desfășura activitatea, în conformitate cu legislația națională de transpunere a Directivei TVA(3).
7. În consecință, la 20 iunie 2012, NAP a emis o decizie de impunere împotriva Vivacom, prin care se stabileau obligații suplimentare în materie de TVA în valoare totală de 760 183,15 leva bulgărești (BGN) (aproximativ 388 485 de euro).
8. Vivacom a achitat cuantumul datorat și a formulat o cale de atac administrativă împotriva deciziei, care nu a fost admisă.
9. Ulterior, Vivacom a introdus o acțiune împotriva deciziei în fața Administrativen sad Sofia‑grad (Tribunalul Administrativ al Orașului Sofia, Bulgaria, denumit în continuare „ASSG”), care a fost respinsă în parte. Potrivit instanței menționate, Vivacom era obligată la plata TVA‑ului deoarece operațiunile în cauză erau caracterizate ca fiind o livrare de bunuri, însă, întrucât cardurile și cartelele valorice nu părăsiseră depozitul Vivacom, locul de livrare era situat pe teritoriul bulgar.
10. Vivacom a formulat recurs împotriva acestei hotărâri în fața Varhoven administrativen sad (Curtea Administrativă Supremă, Bulgaria, denumită în continuare „VAS”). Prin hotărârea din 16 decembrie 2014, această instanță a menținut hotărârea pronunțată în primă instanță. În special, VAS a achiesat la constatările ASSG potrivit cărora operațiunile reprezentau o livrare de bunuri și a statuat că normele naționale pertinente au fost aplicate în mod corect. Întrucât VAS era instanța de ultim grad de jurisdicție, hotărârea acesteia a fost definitivă.
11. Ulterior, la 12 decembrie 2019, Vivacom a introdus în fața ASSG o acțiune în despăgubire împotriva NAP și a VAS, întemeiată pe răspunderea statului, astfel cum este aceasta instituită în dreptul Uniunii. Vivacom a pretins că NAP și VAS au aplicat în mod eronat dispozițiile relevante ale Directivei TVA, astfel cum au fost interpretate de Curtea de Justiție în jurisprudența sa.
12. Prin hotărârea din 18 aprilie 2022, ASSG a respins acțiunea Vivacom. În special, această instanță a constatat că nu a existat o încălcare suficient de gravă a dreptului Uniunii din partea NAP sau a VAS.
13. În această privință, ASSG a statuat că NAP a aplicat în mod corect legislația pertinentă. Această instanță a considerat de asemenea că, deși VAS calificase în mod eronat operațiunile drept livrări de bunuri, iar nu prestări de servicii, tratamentul corect din punct de vedere juridic al acestor prestări de servicii nu ar fi condus la un rezultat diferit, din moment ce condițiile pentru scutirea de TVA nu erau îndeplinite, iar VAS concluzionase în mod corect că nu exista niciun temei pentru aplicarea jurisprudenței Curții invocate de Vivacom
14. Vivacom a formulat recurs împotriva acestei hotărâri în fața VAS, instanța de trimitere în prezenta cauză. Vivacom susține printre altele că rolul pe care îl joacă simultan VAS în calitate de instanță de ultim grad de jurisdicție și de parte în litigiu nu îndeplinește cerințele unui proces echitabil în fața unei instanțe independente și imparțiale în conformitate cu dreptul Uniunii, deși camera care judecă cauza este diferită de cea care a pronunțat hotărârea definitivă în litigiul fiscal.
15. Instanța de trimitere consideră că problema competenței sale trebuie să facă obiectul unei trimiteri preliminare către Curtea de Justiție înainte de examinarea fondului cauzei.
16. Instanța de trimitere explică faptul că, în temeiul dispozițiilor dreptului bulgar(4), acțiunile în despăgubire întemeiate pe încălcări ale dreptului Uniunii imputabile VAS sunt de competența instanțelor de contencios administrativ. Ca regulă generală, procedurile de contencios administrativ sunt soluționate de instanțe în două grade de jurisdicție. VAS este instanța de ultim grad de jurisdicție, motiv pentru care astfel de acțiuni în despăgubiri trebuie examinate de VAS în ultimă instanță.
17. Prin urmare, această instanță ridică problema dacă reglementările naționale care permit aceleiași instanțe atât să judece, cât și să aibă calitatea de parte în aceeași cauză îndeplinesc cerințele prevăzute la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE cu privire la asigurarea unei protecții jurisdicționale efective în domeniile reglementate de dreptul Uniunii și la articolul 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) cu privire la o instanță judecătorească independentă și imparțială.
18. Instanța de trimitere arată că Vivacom nu furnizează niciun element de probă concret cu privire la împrejurări care să ridice semne de întrebare în ceea ce privește imparțialitatea subiectivă a judecătorilor camerei VAS, în schimb consideră că VAS este părtinitoare, dată fiind calitatea acesteia de parte, și că simplul fapt că acțiunea împotriva VAS este judecată în ultimă instanță în fața aceleiași instanțe, cu toate că în fața unei alte camere, este suficient pentru a genera îndoieli serioase cu privire la independența și imparțialitatea fiecărei camere a acestei instanțe. Aceeași instanță arată de asemenea că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”) referitoare la articolul 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului (denumită în continuare „CEDO”) nu oferă o soluție definitivă la problema dacă o instanță poate judeca o cauză în care ea însăși are calitatea de parte(5).
19. În aceste condiții, Varhoven administrativen sad (Curtea Administrativă Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene se opun unei dispoziții de drept național precum articolul 2c alineatul (1) punctul 1 din ZODOV coroborat cu articolul 203 alineatul (3) și cu articolul 128 alineatul (1) punctul 6 din APK, potrivit căreia acțiunea în despăgubire pentru prejudiciile cauzate printr‑o încălcare a dreptului Uniunii săvârșită de VAS, în care VAS are calitatea de pârâtă, se judecă în ultimă instanță de către această instanță?”
20. Vivacom Bulgaria, VAS, guvernul bulgar și Comisia Europeană au prezentat Curții observații scrise. Nu a avut loc o ședință de audiere a pledoariilor.
III. Analiză
A. Problema ridicată de prezenta cauză
21. În hotărârea de referință pronunțată în cauza Köbler(6), Curtea a statuat că principiul răspunderii unui stat membru pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcările dreptului comunitar se aplică și în cazul în care încălcarea rezultă dintr‑o hotărâre a unei instanțe de ultim grad de jurisdicție (denumită în continuare „răspunderea instituită prin Hotărârea Köbler”)(7).
22. În această hotărâre, ca răspuns la argumentele anumitor state membre potrivit cărora aplicarea principiului răspunderii statului la hotărârile pronunțate de instanțele naționale de ultim grad de jurisdicție este împiedicată de dificultățile legate de desemnarea instanței competente(8), Curtea a explicat că „[p]unerea în aplicare a acestui principiu nu poate fi compromisă de absența unei instanțe competente”(9).
23. Curtea a lăsat statelor membre, cu respectarea principiului autonomiei procedurale, sarcina de a prevedea modalitățile procedurale potrivit cărora particularii pot introduce în fața instanțelor acțiuni formulate în temeiul răspunderii instituite prin Hotărârea Köbler, amintind că aceste norme trebuie să îndeplinească cerința unei protecții jurisdicționale efective(10).
24. Prezenta cauză pune sub semnul întrebării astfel de norme instituite de un stat membru pentru angajarea răspunderii instituite prin Hotărârea Köbler din perspectiva compatibilității acestora cu cerința unei protecții jurisdicționale efective.
25. Această cerință, care constituie un principiu general al dreptului Uniunii(11), este consacrată în prezent atât la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, cât și la articolul 47 din cartă, a căror interpretare a fost solicitată de instanța de trimitere.
26. Principiul protecției jurisdicționale efective are același conținut pe tot parcursul aplicării sale în dreptul Uniunii(12). Acesta impune, printre altele, ca instanța care examinează cererea privind o pretinsă încălcare a unui drept bazat pe dreptul Uniunii, precum în prezenta cauză, să fie independentă și imparțială(13).
27. Potrivit jurisprudenței, Curtea a recunoscut existența a două aspecte ale independenței judecătorilor: extern și intern. Aspectul de ordin extern presupune ca instanța să își exercite funcțiile în deplină autonomie, fără a fi supusă niciunei legături ierarhice sau de subordonare față de nimeni și fără să primească dispoziții sau instrucțiuni, indiferent de originea lor, fiind astfel protejată de intervenții sau de presiuni exterioare susceptibile să aducă atingere independenței de judecată a membrilor săi și să le influențeze deciziile. Aspectul de ordin intern este legat de noțiunea de imparțialitate și vizează echidistanța față de părțile în litigiu și de interesele fiecăreia dintre ele din perspectiva obiectului acestuia. Acesta impune respectarea obiectivității și lipsa oricărui interes în soluționarea litigiului în afară de stricta aplicare a normei de drept(14).
28. Întrebarea adresată în prezenta cauză privește cerința de imparțialitate, întrucât instanța de trimitere dorește să clarifice în esență dacă normele bulgare aplicabile garantează că VAS, având în vedere poziția sa de pârâtă, nu are niciun interes în rezultatul acțiunii în despăgubire, altul decât aplicarea legii. Pe scurt, o astfel de situație ar putea fi în conflict cu adagiul nemo iudex in causa sua, potrivit căruia nimeni nu poate fi judecător în propria cauză.
29. Această problemă nu a fost tratată nici în Hotărârea Köbler, nici în jurisprudența ulterioară(15).
30. Potențiala problemă privind imparțialitatea a fost identificată de literatura de specialitate(16). Cu toate acestea, cu câteva excepții(17), acest aspect nu a fost aprofundat.
31. Înainte de a ne expune poziția cu privire la chestiunea imparțialității ridicată de prezenta cauză, vom reveni asupra jurisprudenței pertinente a acestei Curți și a Curții Europene a Drepturilor Omului.
B. Analiza jurisprudenței
1. Jurisprudența Curții
32. În jurisprudența sa, Curtea a admis, făcând trimitere la jurisprudența Curții EDO, că respectarea imparțialității poate fi apreciată în două moduri. Demersul subiectiv ține seama de convingerea personală și de comportamentul judecătorului, în timp ce criteriul obiectiv constă în a stabili dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite fapte care pot fi verificate permit să se pună la îndoială imparțialitatea acestuia din urmă. În evaluarea imparțialității în raport cu criteriul obiectiv, chiar și aparențele pot avea importanță(18).
33. Curtea a abordat cerința de imparțialitate în ceea ce privește instanțele și alte organisme(19). Există trei linii jurisprudențiale principale care ar putea prezenta interes în speță. Cu toate acestea, niciuna dintre aceste cauze nu a tratat situația particulară din speță.
34. În primul rând, există jurisprudența referitoare la noțiunea de „instanță dintr‑un stat membru” care figurează la articolul 267 TFUE, în care Curtea a apreciat dacă organismul de trimitere acționa în calitate de terț în raport cu interesele în cauză. Această apreciere a imparțialității a fost însă efectuată în scopul diferențierii funcțiilor jurisdicționale și administrative(20), ceea ce nu este cazul în speță. Nu există nicio îndoială că VAS este o instanță; singura întrebare este dacă, într‑o situație precum cea din prezenta cauză, această instanță poate fi considerată suficient de imparțială.
35. În al doilea rând, există jurisprudența referitoare la imparțialitatea atât a Curții, cât și a Tribunalului în cadrul acțiunilor în despăgubire pentru prejudicii care rezultă din pretinse încălcări săvârșite de Tribunal ale cerinței privind termenul rezonabil de soluționare prevăzut la articolul 47 al doilea paragraf din cartă(21). Or, în opinia noastră, această jurisprudență nu pare să poată fi transpusă în speță din două motive. În primul rând, aceasta se referă la acțiuni în despăgubire pentru prejudicii imputabile Tribunalului și nu privește, așadar, o situație în care Curtea, în calitate de instanță de ultim grad de jurisdicție, s‑ar pronunța cu privire la pretinse încălcări ale dreptului Uniunii care îi sunt imputabile(22). În al doilea rând, această jurisprudență se referă la încălcări ale cerinței privind termenul rezonabil, astfel încât nu privește conținutul hotărârilor judecătorești și pretinsele erori în interpretarea și aplicarea dreptului Uniunii, cum este cazul răspunderii instituite prin Hotărârea Köbler.
36. În al treilea rând, există jurisprudența în care Curtea s‑a pronunțat cu privire la imparțialitatea Tribunalului în raport cu compunerea camerei decizionale. O categorie de cauze se referă la situații în care aceiași judecători făceau parte din complete succesive înainte și după trimiterea spre rejudecare a Curții(23). O altă categorie include situația în care aceiași judecători sunt chemați să se pronunțe în cauze conexe(24). În plus, problema a fost ridicată în legătură cu un pretins conflict de interese bazat pe locul de muncă anterior al unui judecător(25). Curtea de Justiție nu a constatat o problemă de imparțialitate în niciuna dintre aceste cauze. Totuși, aceste cauze diferă de speța de față, întrucât nu privesc o situație în care judecătorii erau chemați să se pronunțe cu privire la propriile încălcări ale dreptului Uniunii.
2. Jurisprudența Curții EDO
37. Astfel cum a recunoscut Curtea EDO în jurisprudența sa privind articolul 6 paragraful 1 din CEDO, în marea majoritate a cauzelor care ridică probleme de imparțialitate, aceasta s‑a concentrat pe criteriul obiectiv(26).
38. Curtea EDO nu s‑a pronunțat încă într‑o cauză referitoare la o situație comparabilă care să implice o instanță de ultim grad de jurisdicție(27). Există însă cauze care pot prezenta o anumită relevanță în speță.
39. De exemplu, în unele cauze s‑a ridicat problema imparțialității judecătorilor care decid dacă au comis erori de interpretare sau de aplicare a legii într‑o hotărâre pe care au pronunțat‑o anterior. Curtea EDO a apreciat că aceasta poate da naștere unor temeri justificate privind imparțialitatea. Totuși, în cauzele menționate, aceiași judecători au fost chemați să decidă dacă ei înșiși au săvârșit erorile respective, motiv pentru care Curtea EDO a constatat o încălcare a articolului 6 paragraful 1 din CEDO(28). Dimpotrivă, în speță ar reveni unor judecători diferiți sarcina de a se pronunța cu privire la acțiunea în răspundere, chiar dacă este vorba despre aceeași instanță.
40. În plus, cauzele Mihalkov împotriva Bulgariei(29) și Boyan Gospodinov împotriva Bulgariei(30), invocate de părți în fața Curții, au vizat acțiuni în despăgubire pentru condamnarea nelegală a reclamanților. Făcând abstracție de schemele factuale complexe din aceste două cauze, problema imparțialității exista la nivelul instanțelor inferioare ale căror decizii puteau face obiectul unei căi de atac. Curtea EDO a constatat o încălcare a articolului 6 paragraful 1 din CEDO deoarece, pe de o parte, existau anumite elemente care ridicau îndoieli legitime cu privire la imparțialitate în ceea ce privește instanțele de nivel inferior și, pe de altă parte, instanțele de nivel superior nu au înlăturat aceste îndoieli. Ceea ce poate fi pertinent în speță este că elementele care au determinat Curtea EDO să considere întemeiate îndoielile legitime privind imparțialitatea au fost faptul că instanțele inferioare în cauză erau pârâte în acțiunile în despăgubire pe care le soluționau și faptul că despăgubirile ar fi fost achitate din bugetele acestor instanțe.
41. În concluzie, jurisprudența Curții și a Curții EDO nu oferă un răspuns clar la întrebarea dacă criteriul obiectiv al imparțialității conduce la concluzia că o instanță de ultim grad de jurisdicție care decide în propria cauză trebuie înțeleasă întotdeauna ca fiind părtinitoare.
42. Prin urmare, pentru a aplica criteriul obiectiv al imparțialității în speță, trebuie mai întâi să înțelegem ce implică acest criteriu.
C. Ce presupune criteriul obiectiv al imparțialității
43. Astfel cum reiese din decizia de trimitere și din observațiile părților, în prezenta cauză nu a fost pusă în discuție imparțialitatea subiectivă a judecătorilor care fac parte din completul de judecată și care compun VAS.
44. Prezenta cauză privește mai degrabă criteriul obiectiv al imparțialității. Aceasta ridică problema dacă, din perspectiva unei persoane din exterior, faptul că aceeași instanță de ultim grad de jurisdicție este atât judecător, cât și parte creează percepția de parțialitate.
45. De ce este important acest lucru?
46. În formularea Curții, „[e]ste vorba despre încrederea pe care instanțele dintr‑o societate democratică trebuie să o inspire justițiabililor”(31).
47. Criteriul obiectiv al imparțialității privește, prin urmare, funcția publică a principiului imparțialității judiciare, pe lângă garantarea dreptului fundamental la un proces echitabil al părților la un litigiu(32). În acest sens, acest criteriu privește aparențele, și anume dacă îndoielile rezonabile cu privire la imparțialitate au fost suficient înlăturate în percepția publicului(33).
48. O situație precum cea din speță, în care o instanță de ultim grad de jurisdicție se pronunță cu privire la o acțiune întemeiată pe o încălcare a dreptului Uniunii imputabilă aceleiași instanțe, este, la prima vedere, susceptibilă să dea naștere unor îndoieli legitime cu privire la imparțialitatea acestei instanțe. VAS pare să fie iudex in causa sua.
49. Cu toate acestea, din poziția părților în prezenta cauză rezultă că anumite elemente care decurg din normele aplicabile VAS în situația în discuție fie atenuează, fie întăresc această aparență de parțialitate.
50. Prin urmare, considerăm că există grade de probabilitate ca judecătorii care soluționează o cauză să fie părtinitori în privința poziției uneia dintre părți.
51. De exemplu, probabilitatea parțialității este mai mare în cazul în care aceiași judecători se pronunță cu privire la o cerere de despăgubire care decurge din propria lor decizie decât în cazul în care această cerere este soluționată de o cameră compusă din alți judecători ai aceleiași instanțe. Probabilitatea parțialității este și mai mică în cazul în care această cerere este soluționată de o instanță complet diferită. Mergând mai departe, probabilitatea parțialității este chiar mai scăzută în cazul în care decizia aparține unei alte puteri a statului. Într‑un fel, fiecare dintre aceste etape face ca cererea judecătorilor decidenți să fie ceva mai puțin causa sua în percepția publicului.
52. Dacă se admite că imparțialitatea nu este absolută, ci de grade variabile, înseamnă că și problema dacă îndoielile privind imparțialitatea au fost înlăturate este de grade variabile. Problema devine astfel aceea de a stabili la ce nivel de probabilitate și în ce condiții se poate concluziona că a fost atins un nivel suficient al aparenței de imparțialitate în percepția publicului.
53. Această problemă, așa cum a sugerat Comisia, depinde de diferite elemente ale sistemului juridic specific. Prin urmare, în opinia noastră, nu se poate răspunde în general pentru toate statele membre. De exemplu, unele state membre pot avea o singură instanță de ultim grad de jurisdicție în ierarhia judiciară, în timp ce altele pot avea două sau mai multe(34). Statele membre pot avea diferite motive pentru a‑și organiza sistemul judiciar într‑un anumit mod.
54. Având în vedere particularitățile fiecărui sistem juridic, soluția acceptabilă depinde de un exercițiu de evaluare comparativă care, atunci când se răspunde la întrebarea dacă este posibil să se ajungă la un nivel mai scăzut de probabilitate a parțialității, ia în considerare alte interese ale sistemului respectiv(35). Având în vedere importanța principiului imparțialității judiciare, sistemele juridice naționale trebuie să acorde o pondere considerabilă acestui principiu în exercițiul de evaluare comparativă.
55. În consecință, întrebarea la care trebuie să se răspundă în fiecare caz în parte este dacă reglementarea, astfel cum este aplicată, asigură cel mai scăzut nivel de probabilitate a parțialității posibil în contextul unui anumit sistem juridic. Instanța care răspunde la această întrebare trebuie să verifice dacă lipsa unor elemente suplimentare care să permită atingerea unui nivel de probabilitate a parțialității și mai redus este justificată de alte interese ale acestui sistem.
56. O asemenea cerință de evaluare comparativă nu este nouă în dreptul Uniunii. Denumită de specialiști „criteriul procedural al caracterului rezonabil”(36), o astfel de cerință a fost elaborată în cauze care ridicau probleme în ceea ce privește eficacitatea normelor naționale în contextul autonomiei procedurale naționale(37).
D. Criteriul obiectiv al imparțialității în prezenta cauză
57. Rezultă că răspunsul la întrebarea adresată este, în definitiv, la latitudinea instanței de trimitere. Această instanță, mai degrabă decât Curtea, este cea care poate lua în considerare alte interese ale sistemului juridic bulgar pentru a aprecia dacă o reglementare care permite VAS să se pronunțe cu privire la propria răspundere prezintă într‑adevăr cel mai scăzut nivel posibil de probabilitate a parțialității.
58. Ce trebuie examinat?
59. Pe baza informațiilor prezentate Curții, par să existe mai multe elemente care pot fi de natură să înlăture îndoielile referitoare la imparțialitatea VAS în prezenta cauză. Aceste elemente privesc soluționarea cauzei de o altă cameră sau chiar de o altă instanță, identitatea pârâtului și normele bugetare aplicabile.
1. Cauza este soluționată de o altă cameră
60. În primul rând, astfel cum au indicat guvernul bulgar și VAS, acțiunile în despăgubire întemeiate pe încălcări ale dreptului Uniunii imputabile VAS sunt judecate de o altă cameră a acestei instanțe, care este compusă din alți judecători decât cei care au pronunțat hotărârea judecătorească în cauză(38).
61. Elementul menționat pare să fie de natură să atenueze într‑o anumită măsură îndoielile legitime cu privire la imparțialitatea instanței respective.
62. În acest sens, dintr‑o analiză comparativă sumară reiese că acest lucru este în concordanță cu practica unor instanțe din alte state membre. În mai multe situații în care instanțele de ultim grad de jurisdicție s‑au pronunțat cu privire la acțiunile formulate în temeiul răspunderii instituite prin Hotărârea Köbler ca urmare a unor încălcări ale dreptului Uniunii care le erau imputabile nu a fost ridicată nicio problemă de imparțialitate, nici de către părți, nici de către judecătorii înșiși(39). Anumite instanțe naționale au considerat că nu există nicio problemă de imparțialitate atunci când instanța se pronunță într‑o compunere diferită(40).
63. O chestiune conexă care poate fi importantă și care a fost discutată în observațiile părților este modul în care sunt repartizate cauzele. În cazul în care camera care urmează să decidă cu privire la răspundere în cauza respectivă este aleasă în mod aleatoriu, acest fapt ar putea fi de natură să atenueze îndoielile legitime cu privire la lipsa de imparțialitate a camerei VAS care se pronunță asupra cauzei.
2. Cauza este soluționată de o altă instanță
64. O cameră diferită mărește deja distanța dintre instanță în calitate de judecător și instanță în calitate de parte. Dacă acțiunea ar fi soluționată de o altă instanță, astfel cum preconizează Vivacom, acest fapt ar fi însă de natură să înlăture și mai mult îndoielile cu privire la o eventuală parțialitate.
65. Ca răspuns la argumentul Vivacom, guvernul bulgar și VAS explică faptul că nu există niciun mecanism prevăzut de dreptul bulgar care să permită altor instanțe să soluționeze acțiuni în despăgubire întemeiate pe încălcări ale dreptului Uniunii imputabile VAS.
66. În aplicarea criteriului obiectiv al imparțialității, instanța de trimitere trebuie, prin urmare, să evalueze dacă se poate justifica imposibilitatea, în temeiul dreptului național, de a transfera cauza către o altă instanță.
67. În această privință, guvernul bulgar și VAS susțin că acest drept național reflectă alegerea legiuitorului național de a alinia normele referitoare la competența instanțelor de contencios administrativ și competențele în materia contenciosului administrativ în vederea instituirii unui sistem coerent de justiție administrativă. Învestirea unor instanțe diferite cu competența de a se pronunța în materia contenciosului administrativ nu ar ține seama de sistemul judiciar, astfel cum a fost stabilit prin Constituția bulgară și prin legislația națională pertinentă, potrivit cărora instanțele administrative au propria competență în materia contenciosului administrativ.
68. Bineînțeles, ne putem imagina un sistem judiciar diferit de cel existent în Bulgaria. În opinia noastră, obligația impusă instanțelor naționale de a atinge cel mai scăzut nivel posibil de probabilitate a parțialității nu necesită însă revizuirea sistemelor judiciare existente ale statelor membre. Aceasta este situația în special atunci când un asemenea sistem judiciar dispune de alte garanții structurale de imparțialitate. În prezenta cauză nu a fost ridicată nicio problemă sistemică referitoare la independența sau la imparțialitatea instanțelor din Bulgaria.
69. În consecință, considerăm că argumentele invocate de guvernul bulgar și de VAS sunt acceptabile pentru a justifica decizia de a menține competența în materie de acțiuni în răspundere în cadrul sistemului instanțelor de contencios administrativ, chiar dacă aceasta înseamnă că, în cazul formulării unei căi de atac, aceeași instanță se va pronunța cu privire la propria răspundere.
3. Identitatea pârâtului
70. În Hotărârea Köbler, Curtea a stabilit răspunderea statului pentru încălcările săvârșite de instanțele de ultim grad de jurisdicție. Dreptul Uniunii postulează, prin urmare, că statul are calitatea de pârât, iar nu în mod necesar instanța a cărei pretinsă încălcare a dreptului Uniunii este în discuție.
71. Faptul că statul are în mod oficial calitatea de pârât, iar nu instanța însăși, ar părea să îmbunătățească aparența de imparțialitate. Astfel, publicul ar putea percepe ca fiind distinct rolul statului, care deține calitatea de parte, de cel al instanței care acționează în calitate de judecător în această cauză.
72. În prezenta cauză, acest element nu este pe deplin clar. Potrivit argumentelor Vivacom, VAS este pârâta din litigiul principal, în care și‑a exprimat deja poziția(41). În schimb, potrivit argumentelor VAS, în conformitate cu dreptul bulgar, în acțiunile în despăgubire pentru prejudicii care rezultă din încălcări ale dreptului Uniunii, răspunderea revine statului, iar nu instanței care a cauzat prejudiciul unui particular prin decizia sa. În consecință, VAS adaugă că, în speță, în calitate de entitate juridică desemnată drept pârâtă de legislația aplicabilă, VAS este substitutul procedural al statului(42).
73. În opinia noastră, chiar dacă este doar o chestiune de formă, desemnarea statului bulgar ca pârât în locul VAS ar fi mai probabil în măsură să risipească îndoielile cu privire la parțialitatea VAS în acest litigiu. Ponderea care trebuie acordată acestei norme specifice în cadrul exercițiului de evaluare comparativă este de competența instanței naționale.
4. Normele bugetare
74. Un aspect strâns legat de identitatea pârâtului este cel financiar. Problema care se ridică aici este aceea de a stabili cine plătește despăgubirile în cazul în care se stabilește răspunderea instituită prin Hotărârea Köbler. Prin urmare, normele bugetare aplicabile sunt susceptibile să înlăture sau să întărească îndoielile cu privire la imparțialitate.
75. Plata de despăgubiri din bugetul de stat, iar nu din bugetul instanței în cauză, ar fi mai susceptibilă să înlăture îndoielile cu privire la imparțialitatea acestei instanțe.
76. În speță, se pare însă că, în cazul în care acțiunea în despăgubire ar avea câștig de cauză, plata sumelor acordate s‑ar face din bugetul VAS.
77. Acest fapt în sine nu trebuie să conducă la concluzia existenței unei probleme de imparțialitate. Astfel cum au indicat VAS și guvernul bulgar, fără a fi contrazise de Vivacom, acordarea de despăgubiri nu afectează remunerarea sau condițiile de muncă ale judecătorilor. Existența unei linii separate în bugetul instanței a fost un factor luat în considerare de Curtea EDO pentru a proceda la distincția operată în Hotărârea Mihalkov împotriva Bulgariei și pentru a constata într-o altă cauză că nu exista nicio problemă de imparțialitate(43).
78. Afirmația potrivit căreia statul este adevăratul pârât este dificil de conciliat cu faptul că despăgubirile sunt plătite din bugetul VAS. Cu toate acestea, în cazul în care această din urmă normă bugetară își găsește justificarea, de exemplu în organizarea finanțelor publice din Bulgaria, atunci norma în cauză ar putea totuși să îndeplinească criteriul obiectiv al imparțialității. Această chestiune este de competența instanței naționale.
79. În concluzie, decizia privind imparțialitatea într‑o cauză concretă depinde de diferite elemente ale sistemului juridic național luate împreună și de modul în care acestea se raportează unele la celelalte.
80. Considerăm că elementele prezentate Curții în prezenta cauză, referitoare la existența unei alte camere, la identitatea pârâtului și la normele bugetare pertinente, înlătură în mod suficient îndoielile legitime privind lipsa de imparțialitate a VAS în soluționarea unei acțiuni în despăgubire pentru o încălcare a dreptului Uniunii imputabilă acesteia.
IV. Concluzie
81. Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Varhoven administrativen sad (Curtea Administrativă Supremă, Bulgaria) după cum urmează:
Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
nu se opun unei reglementări naționale potrivit căreia o acțiune în despăgubire întemeiată pe o încălcare a dreptului Uniunii imputabilă unei instanțe de ultim grad de jurisdicție este examinată de această instanță, aceeași instanță având calitatea de pârâtă în acțiunea menționată, atunci când această reglementare asigură cel mai scăzut grad de probabilitate a parțialității posibil în cadrul unui anumit sistem juridic.
Revine instanței de trimitere sarcina de a stabili acest aspect, luând în considerare diferitele interese urmărite în sistemul de organizare judiciară al statului membru în cauză.