HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a doua)
13 septembrie 2016(*)
„Marcă a Uniunii Europene – Cerere de înregistrare a unei mărci sonore – Motiv absolut de refuz – Lipsa caracterului distinctiv – Articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 – Obligația de motivare – Articolul 75 din Regulamentul nr. 207/2009”
În cauza T‑408/15,
Globo Comunicação e Participações S/A, cu sediul în Rio de Janeiro (Brazilia), reprezentată de E. Gaspar și de M.‑E. De Moro‑Giafferri, avocați,
reclamantă,
împotriva
Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO), reprezentat de A. Folliard‑Monguiral, în calitate de agent,
pârât,
având ca obiect o acțiune formulată împotriva Deciziei Camerei a cincea de recurs a EUIPO din 18 mai 2015 (cauza R 2945/2014‑5), privind o cerere de înregistrare a unei mărci sonore ca marcă a Uniunii Europene,
TRIBUNALUL (Camera a doua),
compus din doamna M. E. Martins Ribeiro (raportor), președinte, și domnii S. Gervasoni și L. Madise, judecători,
grefier: doamna M. Marescaux, administrator,
având în vedere cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 24 iulie 2015,
având în vedere memoriul în răspuns depus la grefa Tribunalului la 5 octombrie 2015,
în urma ședinței din 15 martie 2016,
pronunță prezenta
Hotărâre
Istoricul cauzei
1 La 28 aprilie 2014, reclamanta, Globo Comunicação e Participações S/A, a formulat o cerere de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene la Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO), în temeiul Regulamentului (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca Uniunii Europene (JO 2009, L 78, p. 1).
2 Marca a cărei înregistrare a fost solicitată este semnul sonor reprezentat grafic în continuare:
3 Produsele și serviciile pentru care s‑a solicitat înregistrarea fac parte, după limitarea intervenită în cursul procedurii în fața EUIPO, din clasele 9, 16, 38 și 41 în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, cu revizuirile și cu modificările ulterioare, și corespund, pentru fiecare dintre aceste clase, următoarei descrieri:
– clasa 9: „Suporturi magnetice de înregistrare; discuri acustice; discuri compacte, DVD‑uri și alte medii de înregistrare; software pentru computere; aplicații pentru tablete și telefoane inteligente”;
– clasa 16: „Hârtie, carton (brut, semiprelucrat sau pentru papetărie); tipărituri; articole de legătorie; fotografii; papetărie; adezivi (materiale de lipit) pentru papetărie sau menaj; materiale pentru artiști; pensule; mașini de scris și articole de birou (cu excepția mobilierului); material didactic sau pentru învățământ (cu excepția aparatelor); materiale plastice pentru ambalaj, și anume saci, săculețe, filme și folii; caractere tipografice, forme de tipar; publicații; cărți; reviste”;
– clasa 38: „Servicii de teledifuzare”;
– clasa 41: „Educație; instruire; divertisment; activități sportive și culturale; servicii de divertisment sub formă de programe de televiziune; producerea de programe de televiziune de divertisment[; s]ervicii de divertisment, și anume programe de televiziune din domeniul actualităților, educației, sportului, comediei, sub formă de foileton, de spectacole de varietăți; producerea de programe de televiziune; producerea de divertismente online”.
4 Prin scrisoarea din 15 mai 2014, examinatorul a informat reclamanta că marca solicitată nu putea face obiectul unei înregistrări pentru motivul că nu îndeplinea condițiile prevăzute la articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009. Acesta a arătat în special că respectiva marcă era compusă dintr‑o sonerie simplă și banală și că nu ar putea fi percepută ca un indicator al originii comerciale a produselor. Examinatorul a invitat, așadar, reclamanta să prezinte observații în termen de două luni.
5 Prin scrisoarea din 11 iulie 2014, reclamanta a răspuns în esență că marca solicitată, deși scurtă, nu era totuși simplă, ci trebuia considerată ca o melodie scurtă care ar fi percepută ca un indicator de referire la propriile produse și servicii.
6 Prin decizia din 19 septembrie 2014, examinatorul a respins această cerere, considerând că marca solicitată era afectată de motivul de refuz prevăzut la articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009, întrucât era lipsită de caracter distinctiv.
7 La 19 noiembrie 2014, reclamanta a formulat o cale de atac la EUIPO împotriva deciziei examinatorului, în temeiul articolelor 58-64 din Regulamentul nr. 207/2009.
8 Prin Decizia din 18 mai 2015 (denumită în continuare „decizia atacată”), Camera a cincea de recurs a EUIPO, pe de o parte, a respins acțiunea în ceea ce privește pretinsul caracter distinctiv al mărcii solicitate în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009 și, pe de altă parte, a retrimis la examinator examinarea chestiunii invocate de reclamantă referitor la caracterul distinctiv dobândit prin utilizarea mărcii menționate în temeiul articolului 7 alineatul (3) din respectivul regulament în ceea ce privește serviciile de teledifuzare care fac parte din clasa 38 și serviciile de divertisment care fac parte din clasa 41.
9 Camera de recurs a constatat, la punctul 17 din decizia atacată, că produsele și serviciile în cauză erau destinate atât publicului larg, cât și profesioniștilor, astfel încât nivelul atenției varia de la normal la ridicat.
10 Camera de recurs a arătat, la punctele 18 și 19 din decizia atacată, că, pentru a fi aptă să indice consumatorului originea comercială a produselor sau a serviciilor în cauză, marca solicitată trebuia să conțină caracteristici care să îi permită să fie memorată cu ușurință de consumator. Deși nu ar fi necesar ca semnul să fie original sau fantezist, nu ar fi mai puțin adevărat că acesta nu ar trebui să fie banal sau complet anodin.
11 Camera de recurs a adăugat, la punctul 20 din decizia atacată, că o marcă constituită din sunete care se aseamănă cu o sonerie nu putea îndeplini o funcție de identificare decât dacă aceasta conținea elemente de natură să o individualizeze în raport cu alte mărci. Or, în speță, camera de recurs a constatat, la punctul 21 din aceeași decizie, că marca solicitată era constituită din repetarea unui sunet care se asemăna cu un timbru al unei sonerii banal în toate privințele, chiar dacă marca consta într‑un portativ în cheia sol pe un tempo de 147 de pătrimi pe minut, pe care se repetau doi sol diez. Camera de recurs a considerat, la punctul 22 din decizia atacată, că asemenea nuanțări față de forma clasică a unei sonerii nu pot fi suficiente pentru a respinge obiecția întemeiată pe articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009, deoarece acestea riscau să nu fie percepute de consumatorul vizat, și, la punctul 23 din această decizie, că era de asemenea inexact să se pretindă că marca solicitată se caracteriza prin elemente specifice și multiple, imediat perceptibile de consumatorul vizat.
12 Camera de recurs a apreciat, la punctul 24 din decizia atacată, că marca solicitată se prezenta ca un motiv sonor de o mare simplitate, adică în esență ca o sonerie banală și comună care ar trece în general neobservată și nu ar fi memorată de consumatorul vizat.
13 Camera de recurs a concluzionat, așadar, la punctul 28 din decizia atacată, că marca solicitată era lipsită de caracter distinctiv în privința ansamblului produselor și serviciilor vizate prin cererea de înregistrare.
14 În urma deciziei atacate, reclamanta a procedat, la 22 iulie 2015, la o nouă limitare, retrăgând, pe de o parte, produsele „[s]uporturi magnetice de înregistrare, discuri acustice; discuri compacte” din clasa 9 și, pe de altă parte, ansamblul produselor care fac parte din clasa 16.
15 Lista produselor și a serviciilor desemnate de cererea de înregistrare este, așadar, în stadiul acțiunii, următoarea:
– clasa 9: „DVD‑uri și alte medii de înregistrare; software pentru computere; aplicații pentru tablete și telefoane inteligente”;
– clasa 38: „Servicii de teledifuzare”;
– clasa 41: „Educație; instruire; divertisment; activități sportive și culturale; servicii de divertisment sub formă de programe de televiziune; producerea de programe de televiziune de divertisment[; s]ervicii de divertisment, și anume programe de televiziune din domeniul actualităților, educației, sportului, comediei, sub formă de foileton, de spectacole de varietăți; producerea de programe de televiziune; producerea de divertismente online”.
Concluziile părților
16 Reclamanta solicită Tribunalului:
– declararea admisibilității acțiunii;
– constatarea faptului că marca solicitată este valabilă pentru a desemna lista produselor și a serviciilor menționate la punctul 15 de mai sus;
– anularea în parte a deciziei atacate, în măsura în care aceasta respinge cererea de înregistrare a mărcii în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009;
– obligarea EUIPO la plata cheltuielilor de judecată.
17 EUIPO solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept
Cu privire la admisibilitatea documentelor prezentate pentru prima dată în fața Tribunalului
18 EUIPO invocă inadmisibilitatea anexelor A 29, A 29 bis, A 29 ter, A 50, A 51 bis, A 52, A 52 bis, A 53, A 53 bis, A 54, A 54 bis, A 55, A 55 bis, A 56, A 56 bis, A 57, A 58, A 58 bis, A 59, A 59 bis, A 60 și A 60 bis la cererea introductivă, pentru motivul că acestea nu au fost prezentate în cadrul procedurii administrative.
19 În această privință, trebuie amintit că acțiunea introdusă la Tribunal vizează controlul legalității deciziilor camerelor de recurs ale EUIPO, în sensul articolului 65 din Regulamentul nr. 207/2009. Prin urmare, rolul Tribunalului nu este de a reexamina împrejurările de fapt în lumina probelor prezentate pentru prima dată în fața sa [Hotărârea din 18 decembrie 2008, Les Éditions Albert René/OAPI, C‑16/06 P, EU:C:2008:739, punctele 136 și 138, și Hotărârea din 10 noiembrie 2004, Storck/OAPI (Forma unei bomboane), T‑396/02, EU:T:2004:329, punctul 24].
20 Prin urmare, este necesar să se precizeze că controlul de legalitate al deciziei atacate se va face numai în raport cu elementele care au fost comunicate în cursul procedurii administrative și care figurează în dosarul EUIPO [a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iulie 2014, Łaszkiewicz/OAPI – Capital Safety Group EMEA (PROTEKT), T‑576/12, nepublicată, EU:T:2014:667, punctul 25].
Cu privire la fond
21 În susținerea acțiunii formulate, reclamanta invocă în esență două motive, întemeiate, primul, pe încălcarea obligației de motivare, iar al doilea, pe încălcarea articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009.
Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare
22 Reclamanta reproșează camerei de recurs că și‑a încălcat obligația de motivare, care figurează la articolul 75 din Regulamentul nr. 207/2009, întrucât nu a examinat caracterul distinctiv al mărcii solicitate în privința fiecăruia dintre produsele și serviciile vizate de cererea menționată, susținere pe care a dezvoltat‑o cu mai multă precizie în ședință.
23 În această privință, trebuie amintit că obligația EUIPO de a motiva refuzul înregistrării unei mărci pentru fiecare dintre produsele sau serviciile pentru care se solicită înregistrarea rezultă de asemenea din cerința esențială ca orice decizie a EUIPO care refuză acordarea beneficiului unui drept recunoscut de dreptul Uniunii Europene să poată fi supusă unui control jurisdicțional destinat să asigure protecția efectivă a acestui drept și care, în acest scop, trebuie să se refere la legalitatea motivelor (a se vedea prin analogie Hotărârea din 15 februarie 2007, BVBA Management, Training en Consultancy, C‑239/05, EU:C:2007:99, punctul 36 și jurisprudența citată).
24 Totuși, dacă este invocat același motiv de refuz pentru o categorie sau pentru un grup de produse sau servicii, EUIPO se poate limita la o motivare generală pentru toate produsele sau serviciile respective (a se vedea în acest sens Ordonanța din 11 decembrie 2014, FTI Touristik/OAPI, C‑253/14 P, nepublicată, EU:C:2014:2445, punctul 48; a se vedea de asemenea, prin analogie, Hotărârea din 15 februarie 2007, BVBA Management, Training en Consultancy, C‑239/05, EU:C:2007:99, punctul 37).
25 Astfel, autoritatea competentă se poate limita la o motivare generală dacă motivul de refuz este invocat pentru o categorie sau pentru un grup de produse sau servicii care prezintă între ele o legătură suficient de directă și de concretă încât să formeze o categorie sau un grup de produse sau de servicii de o omogenitate suficientă [Hotărârea din 2 aprilie 2009, Zuffa/OAPI (ULTIMATE FIGHTING CHAMPIONSHIP), T‑118/06, EU:T:2009:100, punctul 28, și Hotărârea din 23 septembrie 2015, Reed Exhibitions/OAPI (INFOSECURITY), T‑633/13, nepublicată, EU:T:2015:674, punctul 46; a se vedea de asemenea în acest sens Ordonanța din 11 decembrie 2014, FTI Touristik/OAPI, C‑253/14 P, nepublicată, EU:C:2014:2445, punctul 48].
26 În speță, pe de o parte, trebuie constatat că a fost invocat de către camera de recurs același motiv de refuz în privința tuturor produselor și serviciilor pentru care a fost refuzată înregistrarea mărcii solicitate, și anume banalitatea semnului în ceea ce privește produsele sau serviciile care pot fi sau nu pot fi asociate cu sonerii de telefon sau de ceas deșteptător și faptul că pare dificil de conceput utilizarea unei mărci sonore pentru produse silențioase (a se vedea punctele 26 și 27 din decizia atacată).
27 Pe de altă parte, există, așa cum a subliniat în mod întemeiat EUIPO, o legătură suficient de directă și de concretă între produsele și serviciile în cauză, care constituie suporturi de difuzare a informațiilor prin mijloace electronice („DVD‑uri și alte medii de înregistrare; software pentru computere; aplicații pentru tablete și telefoane inteligente” din clasa 9; „producerea de divertismente online” din clasa 41), pe cale orală („[e]ducație; instruire” din clasa 41) sau prin intermediul televiziunii („[s]ervicii de teledifuzare” din clasa 38; „divertisment; activități sportive și culturale; servicii de divertisment sub formă de programe de televiziune; producerea de programe de televiziune de divertisment[; s]ervicii de divertisment, și anume programe de televiziune din domeniul actualităților, educației, sportului, comediei, sub formă de foileton, de spectacole de varietăți; producerea de programe de televiziune” din clasa 41) (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 septembrie 2015, INFOSECURITY, T‑633/13, nepublicată, EU:T:2015:674, punctul 47).
28 În aceste împrejurări, este necesar să se considere că, fără să încalce obligația de motivare care îi revenea, camera de recurs putea, după efectuarea unei examinări globale cu privire la ansamblul produselor și serviciilor în cauză, să tragă o singură concluzie, întemeiată pe același motiv de refuz care se referă la toate produsele și serviciile în cauză.
29 Din ansamblul celor de mai sus rezultă că primul motiv trebuie respins.
30 Va mai trebui să se verifice, în cadrul celui de al doilea motiv, dacă, întrucât a considerat că marca solicitată era lipsită de caracter distinctiv cu privire la ansamblul produselor și al serviciilor în cauză, camera de recurs nu a săvârșit o eroare.
Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009
31 Reclamanta reproșează camerei de recurs că a săvârșit o eroare de apreciere în ceea ce privește caracterul distinctiv al mărcii solicitate prin faptul că a refuzat înregistrarea acesteia din urmă în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009. Considerând că, în cadrul examinării caracterului lor distinctiv, mărcile sonore ar trebui supuse acelorași criterii ca mărcile verbale sau figurative, reclamanta susține în esență că durata scurtă a mărcii sonore solicitate nu îi poate înlătura caracterul distinctiv și că marca respectivă, deși scurtă, nu este totuși simplă, ci se caracterizează printr‑o secvență de note care duce la repetarea unui sunet special, care, atunci când este reluat, este mai lung și care facilitează identificarea și memorarea sa de către consumator. Aceasta adaugă că marca solicitată este constituită dintr‑un spot publicitar sonor care nu este nici obișnuit, nici uzual.
32 În primul rând, trebuie amintit că semnele sonore nu sunt incapabile prin natura lor să distingă produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale unei alte întreprinderi (a se vedea prin analogie Hotărârea din 27 noiembrie 2003, Shield Mark, C‑283/01, EU:C:2003:641, punctul 36).
33 În aceste condiții, articolul 4 din Regulamentul nr. 207/2009 trebuie interpretat în sensul că sunetele pot constitui o marcă, cu condiția să poată face, în plus, obiectul unei reprezentări grafice (a se vedea prin analogie Hotărârea din 27 noiembrie 2003, Shield Mark, C‑283/01, EU:C:2003:641, punctul 37).
34 Nu se contestă că indicarea unor note muzicale pe un portativ, însoțită de o cheie, de pauze și de alterații, constituie o „reprezentare grafică” în sensul articolului 4 din Regulamentul nr. 207/2009.
35 Chiar dacă o asemenea reprezentare nu este imediat inteligibilă, nu este mai puțin adevărat că ea poate fi înțeleasă cu ușurință, permițând astfel autorităților competente și publicului, în special operatorilor economici, să cunoască exact semnul a cărui înregistrare ca marcă este solicitată [a se vedea prin analogie Hotărârea din 27 noiembrie 2003, Shield Mark, C‑283/01, EU:C:2003:641, punctele 62 și 63; a se vedea de asemenea norma 3 alineatul (6) din Regulamentul (CE) nr. 2868/95 al Comisiei din 13 decembrie 1995 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 40/94 al Consiliului privind marca comunitară (JO 1995, L 303, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 189), cu modificările ulterioare].
36 În al doilea rând, trebuie amintit că, potrivit articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009, se respinge înregistrarea mărcilor care sunt lipsite de caracter distinctiv.
37 Caracterul distinctiv al unei mărci în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009 implică faptul că această marcă permite să se identifice produsul a cărui înregistrare a fost solicitată ca provenind de la o întreprindere determinată și, așadar, să se distingă acel produs de cele provenite de la alte întreprinderi (Hotărârea din 29 aprilie 2004, Henkel/OAPI, C‑456/01 P și C‑457/01 P, EU:C:2004:258, punctul 34, și Hotărârea din 7 octombrie 2004, Mag Instrument/OAPI, C‑136/02 P, EU:C:2004:592, punctul 29).
38 Potrivit unei jurisprudențe constante, mărcile prevăzute la articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009 sunt cele considerate inapte să îndeplinească funcția esențială a mărcii, și anume aceea de a identifica originea comercială a produsului sau a serviciului în cauză, pentru a permite astfel consumatorului care achiziționează produsul sau serviciul desemnat de marcă să facă aceeași alegere cu ocazia unei achiziționări ulterioare dacă experiența se dovedește pozitivă sau să facă o altă alegere dacă aceasta se dovedește negativă [Hotărârea din 16 septembrie 2004, SAT.1/OAPI, C‑329/02 P, EU:C:2004:532, punctul 23, Hotărârea din 15 septembrie 2005, BioID/OAPI, C‑37/03 P, EU:C:2005:547, punctul 60, și Hotărârea din 8 mai 2008, Eurohypo/OAPI, C‑304/06 P, EU:C:2008:261, punctul 56; a se vedea de asemenea Hotărârea din 13 aprilie 2011, Air France/OAPI (Formă de paralelogram), T‑159/10, nepublicată, EU:T:2011:176, punctul 13 și jurisprudența citată].
39 Caracterul distinctiv al unei mărci trebuie apreciat, pe de o parte, în raport cu produsele sau serviciile pentru care este solicitată înregistrarea mărcii și, pe de altă parte, în raport cu percepția publicului relevant asupra acestora [a se vedea Hotărârea din 12 februarie 2004, Henkel, C‑218/01, EU:C:2004:88, punctul 50 și jurisprudența citată, Hotărârea din 9 septembrie 2010, OAPI/Borco‑Marken‑Import Matthiesen, C‑265/09 P, EU:C:2010:508, punctul 32 și jurisprudența citată, Hotărârea din 13 aprilie 2011, Formă de paralelogram, T‑159/10, nepublicată, EU:T:2011:176, punctul 14, și Hotărârea din 28 aprilie 2015, Volkswagen/OAPI (EXTRA), T‑216/14, nepublicată, EU:T:2015:230, punctul 15].
40 Un caracter distinctiv minim este totuși suficient pentru ca motivul absolut de refuz prevăzut la articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009 să nu fie aplicabil [Hotărârea din 13 iunie 2007, IVG Immobilien/OAPI (I), T‑441/05, EU:T:2007:178, punctul 42, Hotărârea din 29 septembrie 2009, The Smiley Company/OAPI (Reprezentarea unei jumătăți de zâmbet sub formă de smiley), T‑139/08, EU:T:2009:364, punctul 30, și Hotărârea din 13 aprilie 2011, Formă de paralelogram, T‑159/10, nepublicată, EU:T:2011:176, punctul 15].
41 Pe de altă parte, trebuie amintit că, în jurisprudența sa, Curtea a statuat că, deși criteriile de apreciere a caracterului distinctiv sunt aceleași pentru diferitele categorii de mărci, este posibil, în cadrul aplicării acestor criterii, ca percepția publicului relevant să nu fie în mod necesar aceeași pentru fiecare dintre aceste categorii și că, prin urmare, stabilirea caracterului distinctiv ar putea fi mai dificilă în cazul unor mărci din anumite categorii decât în cazul unor mărci din alte categorii (a se vedea Ordonanța din 28 iunie 2004, Glaverbel/OAPI, C‑445/02 P, EU:C:2004:393, punctul 23 și jurisprudența citată).
42 În această privință, trebuie arătat că, deși publicul are obiceiul de a percepe mărci verbale sau figurative ca semne care identifică originea comercială a produselor sau a serviciilor, situația nu este în mod necesar aceeași atunci când semnul este constituit numai dintr‑un element sonor.
43 Cu toate acestea, este necesar să se considere că, în ceea ce privește anumite produse sau servicii, poate să nu fie neobișnuită identificarea lor de către consumator cu un element sonor. Astfel, trebuie în special să se considere că, după cum a indicat în mod întemeiat EUIPO în ședință, în anumite sectoare economice, precum cel al teledifuzării, nu numai că nu este neobișnuit, ci este chiar curent ca un consumator să fie în situația de a identifica un produs sau un serviciu care face parte din sectorul menționat datorită unui element sonor care îi permite să îl distingă ca provenind de la o întreprindere determinată.
44 Din aceeași perspectivă, se impune constatarea că, în ceea ce privește anumite produse și servicii legate în special, pe de o parte, de instrumente de comunicare sau de divertisment pe cale de teledifuzare sau de radiodifuzare, precum și de telefonie și, pe de altă parte, de suporturi informatice, de programe de calculator sau de domeniul mass‑media în general, sunt utilizate elemente sonore, precum spoturi publicitare sonore sau melodii, pentru a permite o identificare auditivă a produsului sau a serviciului în cauză ca provenind de la o întreprindere determinată.
45 Pe de altă parte și în orice caz, este necesar ca semnul sonor a cărui înregistrare se solicită să aibă o anumită pregnanță, care să permită consumatorului vizat să îl perceapă și să îl considere ca marcă, iar nu ca element de natură funcțională sau ca indicator fără o caracteristică intrinsecă proprie. Respectivul consumator trebuie, așadar, să considere că semnul sonor posedă o capacitate de identificare, în sensul că acesta va fi identificabil ca marcă.
46 Astfel, un semn sonor care nu ar avea capacitatea să semnifice mai mult decât simpla combinație banală a notelor care îl compun nu ar permite consumatorului vizat să îl perceapă în funcția sa de identificare a produselor și a serviciilor în cauză, întrucât ar fi redus la un simplu „efect‑oglindă”, în sensul că, așa cum a indicat în mod întemeiat EUIPO în ședință, acesta nu ar face trimitere decât la el însuși și la nimic altceva. El nu ar fi, așadar, apt să suscite din partea consumatorului vizat o anumită formă de atenție care să îi permită să recunoască funcția indispensabilă de identificare a semnului menționat.
47 Acestea sunt considerațiile în lumina cărora trebuie să se examineze argumentația reclamantei potrivit căreia marca solicitată ar avea caracter distinctiv.
48 În speță, reclamanta nu contestă aprecierea camerei de recurs, care figurează la punctul 17 din decizia atacată, potrivit căreia produsele și serviciile în cauză sunt destinate atât publicului larg, cât și profesioniștilor, nivelul de atenție variind astfel de la normal la ridicat. Această apreciere nu poate decât să fie confirmată.
49 În ceea ce privește aprecierea caracterului distinctiv al mărcii solicitate, camera de recurs a considerat, la punctul 21 din decizia atacată, că marca solicitată era constituită din repetarea unui sunet care se asemăna cu timbrul unei sonerii.
50 Prin faptul că a indicat în cererea introductivă că marca solicitată putea fi descrisă ca „un sunet care s‑ar asemăna cu o sonerie de telefon” sau ca „o sonerie electronică specifică ce evoca un sonar, compusă din repetarea a două note”, reclamanta nu contestă, așa cum subliniază în mod întemeiat EUIPO, descrierea de mai sus a mărcii solicitate efectuată de camera de recurs.
51 Trebuie arătat în această privință că un semn sonor care se caracterizează printr‑o simplitate excesivă și care se limitează la o simplă repetare a două note identice nu este susceptibil ca atare să transmită un mesaj de care consumatorii să își poată aminti, astfel încât aceștia din urmă nu îl vor considera drept marcă, cu excepția cazului în care a dobândit caracter distinctiv prin utilizare [a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 septembrie 2007, Cain Cellars/OAPI (Reprezentarea unui pentagon), T‑304/05, nepublicată, EU:T:2007:271, punctul 22].
52 Prin urmare, marca solicitată va fi percepută de publicul relevant doar ca o simplă funcționalitate a produselor și a serviciilor vizate, iar nu ca o indicație a originii lor comerciale. După cum a arătat în mod întemeiat camera de recurs la punctul 24 din decizia atacată, marca solicitată va trece în general neobservată și nu va fi memorată de consumatorul de referință.
53 Marca solicitată se rezumă, așadar, la o sonerie de alarmă sau de telefon oricare ar fi contextul în care este utilizată și oricare ar fi mijlocul de transmitere folosit, iar această sonerie nu prezintă nicio caracteristică intrinsecă distinctă de repetarea notei care o compune și care ar permite să se distingă altceva decât această sonerie de alarmă sau de telefon.
54 Reclamanta a reiterat, în ședință, că caracterul neobișnuit al unei sonerii de telefon ca identificator al originii unui serviciu ar conferi mărcii solicitate un caracter distinctiv.
55 În această privință, este suficient să se arate că utilizarea pretins neobișnuită a unei sonerii de telefon ca indicator al originii unor produse sau servicii nu este suficientă pentru a considera că semnul este apt să distingă o asemenea origine atunci când, precum în speță, simplitatea excesivă împiedică acest semn să distingă originea produselor sau a serviciilor, din moment ce, astfel cum a arătat în mod întemeiat EUIPO în răspuns la o întrebare adresată de Tribunal, acest semn nu are nicio asperitate și nu poate face trimitere decât la el însuși.
56 Reclamanta pretinde și că, întrucât reiese din partitură că este vorba despre un portativ în cheia sol pe un tempo de 147 de pătrimi pe minut pe care se repetă doi sol diez, și anume un prim sol‑pătrime accentuat (un timp), urmat de un al doilea sol (doime cu punct) (trei timpi), prelungit cu o notă întreagă (patru timpi), camera de recurs nu putea considera că aceste nuanțe riscau să nu fie percepute de consumatorul vizat. Se impune însă constatarea că, în pofida acestei descrieri, marca solicitată, astfel cum a fost prezentată la Tribunal prin difuzarea sa sonoră în ședință, se rezumă la repetarea a două note identice, fără să fie posibil, contrar susținerilor reclamantei, să se identifice auditiv vreo nuanță.
57 Astfel cum a arătat în mod întemeiat camera de recurs la punctul 20 din decizia atacată, o marcă constituită din sunete care se aseamănă cu o sonerie nu poate fi în măsură să îndeplinească o funcție de identificare, cu excepția cazului în care conține elemente de natură să o individualizeze față de alte mărci sonore, cu observația însă că nu este necesar ca marca menționată să fie originală sau fantezistă.
58 Marca a cărei înregistrare se solicită trebuie, așadar, să permită identificarea sa de către publicul vizat ca indicator al originii produselor sau serviciilor în cauză, condiție pe care nu o îndeplinește în speță marca solicitată, care poate fi asimilată cu o sonerie „standard” cu care este prevăzut orice aparat electronic echipat cu un temporizator sau orice aparat de telefonie, astfel încât publicul menționat va fi incapabil, fără o cunoaștere prealabilă, să identifice această sonerie ca fiind un element indicator al produselor și al serviciilor care provin de la reclamantă.
59 În consecință, contrar susținerilor reclamantei, marca solicitată nu poate fi asimilată cu un spot publicitar sonor care ar fi neobișnuit pentru motivul că ar conține o dublă sonerie.
60 Pe de altă parte, reclamanta atrage atenția că marca solicitată este notorie în Brazilia, precum și în cadrul comunității braziliene având reședința în mai multe state membre, care identifică marca menționată ca fiind un semn distinctiv al canalului de televiziune Globo.
61 În această privință, este suficient să se arate că, prin această argumentație, reclamanta susține că marca solicitată a dobândit un caracter distinctiv prin utilizarea sa îndelungată, argumentație care este, desigur, pertinentă în cadrul articolului 7 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, problemă cu care este sesizat examinatorul (a se vedea punctele 29 și 30 din decizia atacată și punctul 8 de mai sus), însă nu este pertinentă în cadrul articolului 7 alineatul (1) litera (b) din regulamentul menționat.
62 Reclamanta pretinde de asemenea că marca solicitată nu este lipsită de caracter distinctiv, întrucât atât aceasta din urmă, cât și alte mărci sonore similare au făcut obiectul unor înregistrări în Franța și în Statele Unite.
63 În această privință trebuie amintit că, în temeiul unei jurisprudențe constante, regimul mărcilor Uniunii este un sistem autonom, constituit dintr‑un ansamblu de norme și care urmărește obiective care îi sunt specifice, aplicarea sa fiind independentă de orice sistem național. Prin urmare, caracterul înregistrabil al unui semn ca marcă a Uniunii Europene trebuie apreciat numai în temeiul reglementării aplicabile a Uniunii [Hotărârea din 12 iunie 2007, MacLean‑Fogg/OAPI (LOKTHREAD), T‑339/05, nepublicată, EU:T:2007:172, punctul 57, și Hotărârea din 10 mai 2012, Amador López/OAPI (AUTOCOACHING), T‑325/11, nepublicată, EU:T:2012:230, punctul 45].
64 În plus, în ceea ce privește aprecierea lipsei caracterului distinctiv cu privire la produsele și serviciile în cauză, camera de recurs a considerat, la punctul 26 din decizia atacată, că același motiv de refuz al înregistrării, și anume faptul că marca solicitată nu putea fi percepută ca o indicație a originii comerciale, se aplica ansamblului produselor și serviciilor menționate, întrucât banalitatea semnului rămânea identică, indiferent dacă marca era legată de produse sau de servicii care ar putea sau nu ar putea să fie asociate cu sonerii de telefon sau de ceas deșteptător.
65 Camera de recurs a adăugat la punctul 27 din decizia atacată:
„În plus, camera adaugă atât în ceea ce privește produsele din clasa 16, care prin definiție sunt silențioase (cu excepția, poate, a felicitărilor sonore), cât și în privința următoarelor servicii din clasa 41: «Educație; instruire; activități sportive și culturale» că pare dificil de conceput utilizarea mărcii examinate în relație cu aceste produse sau servicii. Astfel, cum ar putea fi asociată o marcă sonoră cu vânzarea de hârtie, de exemplu? Mai mult, în temeiul experienței sale practice, camera concluzionează că, în orice caz, în privința produselor din clasa 16, consumatorul nu are obiceiul să recunoască originea acestor produse pe baza unui sunet sau a unei melodii. Acest lucru este valabil și pentru activitățile de instruire și de educație din clasa 41.”
66 În această privință, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 52 de mai sus, marca solicitată va fi percepută de publicul relevant doar ca o simplă funcționalitate a produselor și a serviciilor vizate, iar nu ca o indicație a originii lor comerciale.
67 Așadar, trebuie constatat că, chiar dacă produsele din clasa 9 nu sunt menționate în mod expres la punctul 27 din decizia atacată, acestea intră sub incidența constatării efectuate de camera de recurs la punctul 25 din decizia atacată, potrivit căreia marca solicitată nu va fi percepută ca o indicație a originii produselor. Astfel, după cum a subliniat în mod întemeiat EUIPO, marca solicitată va fi înțeleasă ca indicând simpla punere în funcțiune a suportului de date sau a programului de calculator ori a unei aplicații pentru aparate electronice.
68 În ceea ce privește serviciile de teledifuzare care fac parte din clasa 38, precum și ansamblul serviciilor care pot fi furnizate sub formă de program de televiziune și care fac parte din clasa 41, din cauza banalității sale, marca sonoră va fi percepută de publicul vizat mai curând ca indicând începutul sau sfârșitul unui program de televiziune.
69 În consecință, camera de recurs nu a săvârșit nicio eroare privind examinarea caracterului distinctiv al mărcii solicitate în ceea ce privește produsele și serviciile în cauză.
70 Reclamanta pretinde, în sfârșit, că EUIPO a efectuat înregistrări ale unor mărci sonore similare, și anume un sunet de clopot sau de xilofon, astfel încât ar fi insuficient să se refuze înregistrarea în speță în temeiul unei pretinse lipse a caracterului distinctiv al mărcii solicitate pentru motivul că aceasta ar fi simplă.
71 În această privință, pe de o parte, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, deciziile privind înregistrarea unui semn ca marcă a Uniunii Europene adoptate de camerele de recurs în temeiul Regulamentului nr. 207/2009 sunt emise în exercitarea unei competențe nediscreționare, iar nu a unei puteri discreționare. Prin urmare, caracterul înregistrabil al unui semn ca marcă a Uniunii Europene trebuie apreciat numai în temeiul acestui regulament, astfel cum a fost interpretat de instanța Uniunii, iar nu pe baza unei practici anterioare a camerelor de recurs [Hotărârea din 15 septembrie 2005, BioID/OAPI, C‑37/03 P, EU:C:2005:547, punctul 47, și Hotărârea din 27 februarie 2015, Universal Utility International/OAPI (Greenworld), T‑106/14, nepublicată, EU:T:2015:123, punctul 36].
72 Pe de altă parte, este adevărat că s‑a statuat că EUIPO trebuia, în cadrul examinării unei cereri de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene, să ia în considerare deciziile adoptate deja cu privire la cereri similare și să analizeze cu o deosebită atenție aspectul dacă este sau nu este necesar să decidă în același sens (Hotărârea din 10 martie 2011, Agencja Wydawnicza Technopol/OAPI, C‑51/10 P, EU:C:2011:139, punctul 74, și Hotărârea din 28 aprilie 2015, EXTRA, T‑216/14, nepublicată, EU:T:2015:230, punctul 30).
73 Cu toate acestea, principiile egalității de tratament și bunei administrări trebuie să se concilieze cu respectarea legalității. În consecință, persoana care solicită înregistrarea unui semn ca marcă nu poate invoca în beneficiul său o nelegalitate eventual săvârșită în favoarea altuia pentru a obține o decizie identică (Hotărârea din 10 martie 2011, Agencja Wydawnicza Technopol/OAPI, C‑51/10 P, EU:C:2011:139, punctele 75 și 76, și Hotărârea din 28 aprilie 2015, EXTRA, T‑216/14, nepublicată, EU:T:2015:230, punctul 31).
74 În plus, pentru motive de securitate juridică și de bună administrare, examinarea oricărei cereri de înregistrare trebuie să fie strictă și completă pentru a evita înregistrarea necorespunzătoare a unor mărci. Această examinare trebuie să aibă loc în fiecare caz concret. Astfel, înregistrarea unui semn ca marcă depinde de criterii specifice, aplicabile în cadrul împrejurărilor de fapt ale cauzei, care au ca obiectiv să verifice dacă semnul în discuție nu intră sub incidența unui motiv de refuz (Hotărârea din 10 martie 2011, Agencja Wydawnicza Technopol/OAPI, C‑51/10 P, EU:C:2011:139, punctul 77, și Hotărârea din 28 aprilie 2015, EXTRA, T‑216/14, nepublicată, EU:T:2015:230, punctul 32).
75 În speță, din decizia atacată reiese că înregistrarea mărcii solicitate a fost refuzată după ce camera de recurs a efectuat o examinare completă și concretă a acesteia. În plus, din analiza criticilor formulate de reclamantă rezultă că această examinare a determinat camera de recurs să rețină în mod întemeiat motivul absolut de refuz al înregistrării prevăzut la articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009 pentru a se opune înregistrării mărcii solicitate. Întrucât examinarea mărcii solicitate în raport cu această dispoziție nu a putut conduce prin ea însăși la un rezultat diferit, afirmațiile reclamantei referitoare la înregistrarea altor mărci sonore nu pot fi admise. Reclamanta nu poate, așadar, invoca în mod util, pentru a infirma concluzia potrivit căreia înregistrarea mărcii solicitate este incompatibilă cu Regulamentul nr. 207/2009, decizii anterioare ale EUIPO.
76 Din ansamblul considerațiilor de mai sus rezultă că se impune respingerea celui de al doilea motiv, precum și a acțiunii în întregime.
Cu privire la cheltuielile de judecată
77 Trebuie amintit că, potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor EUIPO.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a doua)
declară și hotărăște:
1) Respinge acțiunea.
2) Obligă Globo Comunicação e Participações S/A la plata cheltuielilor de judecată.
Martins Ribeiro | Gervasoni | Madise |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 13 septembrie 2016.
Semnături