Cauza T‑408/15

Globo Comunicação e Participações S/A

împotriva

Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală

„Marcă a Uniunii Europene – Cerere de înregistrare a unei mărci sonore – Motiv absolut de refuz – Lipsa caracterului distinctiv – Articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 – Obligația de motivare – Articolul 75 din Regulamentul nr. 207/2009

Sumar – Hotărârea Tribunalului (Camera a doua) din 13 septembrie 2016

1.      Marcă a Uniunii Europene – Procedura căii de atac – Acțiune în fața instanței Uniunii – Competența Tribunalului – Controlul legalității deciziilor camerelor de recurs – Reexaminarea împrejurărilor de fapt în lumina probelor neprezentate anterior în fața organelor Oficiului – Excludere

(Regulamentul nr. 207/2009 al Consiliului, art. 65)

2.      Marcă a Uniunii Europene – Definiția și dobândirea mărcii Uniunii Europene – Motive absolute de refuz – Examinare separată a motivelor de refuz în raport cu fiecare dintre produsele sau serviciile vizate în cererea de înregistrare – Obligația de motivare a refuzului înregistrării – Conținut

[Regulamentul nr. 207/2009 al Consiliului, art. 7 alin. (1) și art. 75]

3.      Marcă a Uniunii Europene – Definiția și dobândirea mărcii Uniunii Europene – Semne care pot constitui o marcă – Semne sonore – Condiție – Semne care pot face obiectul unei reprezentări grafice

(Regulamentul nr. 207/2009 al Consiliului, art. 4)

4.      Marcă a Uniunii Europene – Definiția și dobândirea mărcii Uniunii Europene – Motive absolute de refuz – Mărci lipsite de caracter distinctiv – Aprecierea caracterului distinctiv – Criterii

[Regulamentul nr. 207/2009 al Consiliului, art. 7 alin. (1) lit. (b)]

5.      Marcă a Uniunii Europene – Definiția și dobândirea mărcii Uniunii Europene – Motive absolute de refuz – Mărci lipsite de caracter distinctiv – Semne sonore – Caracter distinctiv – Criterii de apreciere

[Regulamentul nr. 207/2009 al Consiliului, art. 7 alin. (1) lit. (b)]

6.      Marcă a Uniunii Europene – Definiția și dobândirea mărcii Uniunii Europene – Motive absolute de refuz – Mărci lipsite de caracter distinctiv – Marcă sonoră care constă într‑o sonerie electronică ce evocă un sonar compusă din repetarea a două note

[Regulamentul nr. 207/2009 al Consiliului, art. 7 alin. (1) lit. (b)]

7.      Marcă a Uniunii Europene – Deciziile Oficiului – Principiul egalității de tratament – Principiul bunei administrări – Practică decizională anterioară a Oficiului – Principiul legalității – Necesitatea unei examinări stricte și complete în fiecare caz concret

1.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctul 19)

2.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 23-25)

3.      Semnele sonore nu sunt incapabile prin natura lor să distingă produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale unei alte întreprinderi. În aceste condiții, articolul 4 din Regulamentul nr. 207/2009 privind marca Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că sunetele pot constitui o marcă, cu condiția să poată face, în plus, obiectul unei reprezentări grafice. Nu se contestă că indicarea unor note muzicale pe un portativ, însoțită de o cheie, de pauze și de alterații, constituie o „reprezentare grafică” în sensul articolului 4 din Regulamentul nr. 207/2009. Chiar dacă o asemenea reprezentare nu este imediat inteligibilă, nu este mai puțin adevărat că ea poate fi înțeleasă cu ușurință, permițând astfel autorităților competente și publicului, în special operatorilor economici, să cunoască exact semnul a cărui înregistrare ca marcă este solicitată.

(a se vedea punctele 32-35)

4.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 39-41)

5.      Deși publicul are obiceiul de a percepe mărci verbale sau figurative ca semne care identifică originea comercială a produselor sau a serviciilor, situația nu este în mod necesar aceeași atunci când semnul este constituit numai dintr‑un element sonor.

Cu toate acestea, în ceea ce privește anumite produse sau servicii, poate să nu fie neobișnuită identificarea lor de către consumator cu un element sonor. Astfel, trebuie în special să se considere că, în anumite sectoare economice, precum cel al teledifuzării, nu numai că nu este neobișnuit, ci este chiar curent ca un consumator să fie în situația de a identifica un produs sau un serviciu care face parte din sectorul menționat datorită unui element sonor care îi permite să îl distingă ca provenind de la o întreprindere determinată.

Din aceeași perspectivă, se impune constatarea că, în ceea ce privește anumite produse și servicii legate în special, pe de o parte, de instrumente de comunicare sau de divertisment pe cale de teledifuzare sau de radiodifuzare, precum și de telefonie și, pe de altă parte, de suporturi informatice, de programe de calculator sau de domeniul mass‑media în general, sunt utilizate elemente sonore, precum spoturi publicitare sonore sau melodii, pentru a permite o identificare auditivă a produsului sau a serviciului în cauză ca provenind de la o întreprindere determinată.

Este necesar ca semnul sonor a cărui înregistrare se solicită să aibă o anumită pregnanță care să permită consumatorului vizat să îl perceapă și să îl considere ca marcă, iar nu ca element de natură funcțională sau ca indicator fără o caracteristică intrinsecă proprie. Respectivul consumator trebuie, așadar, să considere că semnul sonor posedă o capacitate de identificare, în sensul că acesta va fi identificabil ca marcă.

Astfel, un semn sonor care nu ar avea capacitatea să semnifice mai mult decât simpla combinație banală a notelor care îl compun nu ar permite consumatorului vizat să îl perceapă în funcția sa de identificare a produselor și a serviciilor în cauză, întrucât ar fi redus la un simplu „efect‑oglindă”, în sensul că acesta nu ar face trimitere decât la el însuși și la nimic altceva. El nu ar fi, așadar, apt să suscite din partea consumatorului vizat o anumită formă de atenție care să îi permită să recunoască funcția indispensabilă de identificare a semnului menționat.

Pe de altă parte, utilizarea pretins neobișnuită a unei sonerii de telefon ca indicator al originii unor produse sau servicii nu este suficientă pentru a considera că semnul este apt să distingă o asemenea origine atunci când simplitatea excesivă împiedică acest semn să distingă originea produselor sau a serviciilor, din moment ce acest semn nu are nicio asperitate și nu poate face trimitere decât la el însuși.

În această privință, o marcă constituită din sunete care se aseamănă cu o sonerie nu poate fi în măsură să îndeplinească o funcție de identificare, cu excepția cazului în care conține elemente de natură să o individualizeze față de alte mărci sonore, cu observația însă că nu este necesar ca marca menționată să fie originală sau fantezistă.

(a se vedea punctele 42-46, 55 și 57)

6.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 48, 50-53, 55, 56, 58, 59 și 66-69)

7.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 71-74)