ORDONANȚA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
(Camera întâi)

13 iulie 2010

Cauza F‑103/09

John Allen și alții

împotriva

Comisiei Europene

„Funcție publică — Personal angajat în cadrul proiectului JET — Acțiune în despăgubire — Termen rezonabil — Tardivitate”

Obiectul: Acțiune formulată în temeiul articolului 270 TFUE, aplicabil Tratatului CEEA în temeiul articolului 106a din acesta din urmă, prin care domnul Allen și alți 113 reclamanți solicită în principal obligarea Comisiei la repararea prejudiciului material pe care l‑au suferit ca urmare a faptului că nu au fost recrutați în cadrul unor contracte de agent temporar pentru exercitarea activității în cadrul întreprinderii comune Joint European Torus (JET)

Decizia: Respinge acțiunea ca inadmisibilă. Obligă reclamantul și pe ceilalți 110 reclamanți ale căror nume au fost menținute pe lista reclamanților la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Sumarul ordonanței

1.      Funcționari — Acțiune — Acțiune în despăgubire — Cerere de anulare a deciziei precontencioase de respingere a cererii de despăgubiri — Cerere care nu prezintă un caracter autonom în raport cu concluziile referitoare la despăgubiri

(Statutul funcționarilor, art. 90 și 91)

2.      Funcționari — Acțiune — Termene — Cerere de despăgubiri adresată unei instituții — Respectarea unui termen rezonabil — Criterii de apreciere

(Statutul Curții de Justiție, art. 46; Statutul funcționarilor, art. 90)

1.      Decizia unei instituții prin care a fost respinsă o cerere de despăgubiri și decizia prin care a fost respinsă reclamația îndreptată împotriva deciziei de respingere a cererii de despăgubiri fac parte integrantă din procedura administrativă prealabilă acțiunii în răspundere formulate în fața Tribunalului Funcției Publice și, prin urmare, concluziile privind anularea acestor decizii nu pot fi apreciate în mod autonom în raport cu concluziile privind despăgubirile. Astfel, aceste acte, care cuprind poziția adoptată de instituție în faza precontencioasă, au ca efect numai să permită părții care ar fi suferit un prejudiciu să sesizeze instanțele Uniunii cu o cerere de despăgubiri.

(a se vedea punctul 22)

Trimitere la:

Tribunalul de Primă Instanță: 14 octombrie 2004, Sandini/Curtea de Justiție, T‑389/02, RecFP, p. I‑A‑295 și II‑1339, punctul 56

2.      Funcționarii sau agenții trebuie să sesizeze instituția într‑un termen rezonabil cu o cerere prin care se urmărește obținerea unei despăgubiri din partea Uniunii pentru un prejudiciu care ar fi imputabil acesteia, acest termen începând să curgă de la momentul la care au luat cunoștință de situația pe care o contestă.

Respectarea unui termen rezonabil este necesară în toate situațiile în care, în lipsa unor prevederi exprese, principiile securității juridice sau protecției încrederii legitime se opun posibilității ca instituțiile Uniunii și persoanele fizice sau juridice să exercite acțiuni fără nicio limitare în timp, riscând astfel, printre altele, să pună în pericol stabilitatea situațiilor juridice existente.

Chiar dacă dispozițiile legale nu prevăd niciun termen în ceea ce privește acțiunea în despăgubire întemeiată pe un act culpabil fără caracter decizional, este cert că, în lipsa oricărei prevederi legale referitoare la vreun termen de formulare a acțiunii pentru o categorie de litigii, este de competența instanțelor Uniunii să remedieze această lacună a sistemului căilor de atac. În acest scop, instanța trebuie să evalueze comparativ, pe de o parte, dreptul reclamantului la o protecție jurisdicțională efectivă, care se numără printre principiile generale ale dreptului Uniunii și care presupune ca justițiabilul să poată dispune de suficient timp pentru a aprecia legalitatea actului care îl lezează sau a faptului pe care îl contestă și pentru a‑și pregăti, dacă este cazul, acțiunea, și, pe de altă parte, cerința securității juridice, care impune ca, după scurgerea unei anumite perioade, actele adoptate de organismele Uniunii să devină definitive.

Armonizarea acestor interese impune ca, în lipsa unor prevederi exprese, litigiile să fie prezentate instanțelor într‑un termen rezonabil. Caracterul rezonabil al termenului trebuie apreciat în funcție de circumstanțele specifice fiecărei cauze și în special de importanța litigiului pentru persoana interesată, de complexitatea cauzei, precum și de comportamentul părților implicate. În această privință, trebuie să se țină seama de asemenea de elementul de comparație reprezentat de termenul de prescripție de cinci ani prevăzut în materia acțiunii în răspundere extracontractuală la articolul 46 din Statutul Curții de Justiție, chiar dacă acest termen nu este aplicabil în ceea ce privește litigiile dintre Uniune și agenții acesteia.

Respectarea cerinței unui termen rezonabil și aplicarea prin analogie a termenului de prescripție de cinci ani prevăzut la articolul 46 din Statutul Curții urmăresc astfel să umple un vid juridic și să evite ca o acțiune în despăgubire să poată fi formulată oricât de târziu și, prin aceasta, să pună în pericol stabilitatea situațiilor juridice existente. Durata unui astfel de termen este de natură să asigure un echilibru corect între aceste cerințe privind securitatea juridică și dreptul reclamanților la o protecție jurisdicțională efectivă, în condiții comparabile celor aplicate în cazul oricărui creditor din Uniune. Acest termen permite în plus să se realizeze o apropiere între contenciosul răspunderii extracontractuale pentru acte culpabile fără caracter decizional, astfel cum se prezintă în domeniul funcției publice, și contenciosul general al răspunderii extracontractuale, care este supus unui termen de prescripție de cinci ani în temeiul articolului 46 din Statutul Curții.

(a se vedea punctele 33‑38, 42 și 48)

Trimitere la:

Tribunalul de Primă Instanță: 25 martie 1998, Koopman/Comisia, T‑202/97, RecFP, p. I‑A‑163 și II‑511, punctele 24 și 25; 6 martie 2001, Dunnett și alții/BEI, T‑192/99, Rec., p. II‑813, punctele 51‑53; 6 iulie 2004, Huygens/Comisia, T‑281/01, RecFP, p. I‑A‑203 și II‑903, punctele 46 și 47; 5 octombrie 2004, Eagle și alții/Comisia, T‑144/02, Rec., p. II‑3381, punctele 57, 60, 65, 66 și 71; 26 iunie 2009, Marcuccio/Comisia, T‑114/08 P, RepFP, p. I‑B‑1‑53 și II‑B‑1‑313, punctul 25

Tribunalul Uniunii Europene: 23 martie 2010, Marcuccio/Comisia, T‑16/09 P, punctele 33 și 34

Tribunalul Funcției Publice: 1 februarie 2007, Tsarnavas/Comisia, F‑125/05, RepFP, p. I‑A‑1‑43 și II‑A‑1‑231, punctul 71