HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a patra extinsă)

13 iulie 2018(*)

„Răspundere extracontractuală – Politică economică și monetară – Program de sprijin pentru stabilitate acordat Ciprului – Decizia Consiliului guvernatorilor BCE referitoare la furnizarea de lichidități de urgență în urma unei cereri a Băncii Centrale a Ciprului – Declarații ale Eurogrupului din 25 martie, din 12 aprilie, din 13 mai și din 13 septembrie 2013 cu privire la Cipru – Decizia 2013/236/UE – Protocolul de acord din 26 aprilie 2013 privind condițiile specifice de politică economică încheiat între Cipru și Mecanismul european de stabilitate – Competența Tribunalului – Admisibilitate – Cerințe de formă – Epuizarea căilor de atac interne – Încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care conferă drepturi particularilor – Drept de proprietate – Încredere legitimă – Egalitate de tratament”

În cauza T‑680/13,

Dr. K. Chrysostomides & Co. LLC, cu sediul în Nicosia (Cipru), și celelalte reclamante ale căror nume figurează în anexă(1), reprezentate de P. Tridimas, barrister,

reclamante,

împotriva

Consiliului Uniunii Europene, reprezentat de A. de Gregorio Merino, de E. Dumitriu‑Segnana, de E. Chatziioakeimidou și de E. Moro, în calitate de agenți,

Comisiei Europene, reprezentată inițial de B. Smulders, de J.‑P. Keppenne și de M. Konstantinidis, ulterior de J.‑P. Keppenne, M. Konstantinidis și de L. Flynn, în calitate de agenți,

Băncii Centrale Europene (BCE), reprezentată inițial de N. Lenihan și de F. Athanasiou, ulterior de P. Papapaschalis și de P. Senkovic și, în sfârșit, de M. Szablewska și de K. Laurinavičius, în calitate de agenți, asistați de H.‑G. Kamann, avocat,

Eurogrupului, reprezentat de Consiliul Uniunii Europene, reprezentat de A. de Gregorio Merino, de E. Dumitriu‑Segnana, de E. Chatziioakeimidou și de E. Moro, în calitate de agenți,

și

Uniunii Europene, reprezentată de Comisia Europeană, reprezentată inițial de B. Smulders, de J.‑P. Keppenne și de M. Konstantinidis, ulterior de J.‑P. Keppenne, de M. Konstantinidis și de L. Flynn, în calitate de agenți,

pârâte,

având ca obiect o cerere în temeiul articolului 268 TFUE prin care se solicită repararea prejudiciului pe care reclamantele pretind că l‑ar fi suferit ca urmare a Deciziei Consiliului guvernatorilor BCE din 21 martie 2013 referitoare la furnizarea de lichidități de urgență în urma unei cereri formulate de Banca Centrală a Ciprului, ca urmare a declarațiilor Eurogrupului din 25 martie, din 12 aprilie, din 13 mai și din 13 septembrie 2013 cu privire la Cipru, ca urmare a Deciziei 2013/236/UE a Consiliului din 25 aprilie 2013 adresată Ciprului cu privire la anumite măsuri specifice de reinstaurare a stabilității financiare și a creșterii sustenabile (JO 2013, L 141, p. 32), ca urmare a Protocolului de acord din 26 aprilie 2013 privind condițiile specifice de politică economică, încheiat între Republica Cipru și Mecanismul european de stabilitate (MES), precum și ca urmare a altor acte și comportamente ale Comisiei, ale Consiliului, ale BCE și ale Eurogrupului legate de acordarea unei facilități de asistență financiară Republicii Cipru,

TRIBUNALUL (Camera a patra extinsă),

compus din domnii H. Kanninen (raportor), președinte, J. Schwarcz, C. Iliopoulos, L. Calvo‑Sotelo Ibáñez‑Martín și doamna I. Reine, judecători,

grefier: doamna S. Spyropoulos, administrator,

având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 11 septembrie 2017,

pronunță prezenta

Hotărâre

I.      Istoricul cauzei

A.      Tratatul MES

1        La 2 februarie 2012, a fost încheiat la Bruxelles (Belgia) Tratatul de instituire a mecanismului european de stabilitate între Regatul Belgiei, Republica Federală Germania, Republica Estonia, Irlanda, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Republica Italiană, Republica Cipru, Marele Ducat al Luxemburgului, Republica Malta, Regatul Țărilor de Jos, Republica Austria, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă și Republica Finlanda (denumit în continuare „Tratatul MES”). Acest tratat a intrat în vigoare la 27 septembrie 2012.

2        Considerentul (1) al Tratatului MES are următorul cuprins:

„Consiliul European a stabilit la 17 decembrie 2010 că este necesar ca statele membre din zona euro să instituie un mecanism permanent de stabilitate. Mecanismul european de stabilitate («MES») își va asuma rolul atribuit în prezent Fondului european de stabilitate financiară («FESF») și Mecanismului european de stabilitate financiară («MESF»), furnizând, în măsura necesară, o asistență financiară statelor membre din zona euro.”

3        În conformitate cu articolele 1 și 2, precum și cu articolul 32 alineatul (2) din Tratatul MES, părțile contractante, și anume statele membre a căror monedă este euro (denumite în continuare „SMME”), instituie între ele o instituție financiară internațională, Mecanismul european de stabilitate (MES), care are personalitate juridică.

4        Articolul 3 din Tratatul MES descrie scopul MES după cum urmează:

„MES are ca scop mobilizarea de resurse financiare și furnizarea, cu o condiționare strictă adaptată la instrumentul de asistență financiară ales, a unui sprijin pentru stabilitatea membrilor săi care se confruntă sau riscă să se confrunte cu probleme grave de finanțare, dacă este indispensabil pentru menținerea stabilității financiare a zonei euro în ansamblu și a statelor sale membre. În acest scop, este autorizat să obțină fonduri prin emiterea de instrumente financiare sau prin încheierea de acorduri ori de aranjamente financiare sau de alte acorduri ori aranjamente cu membrii săi, cu instituții financiare sau cu terți.”

5        Articolul 4 alineatele (1) și (3) și alineatul (4) primul paragraf din Tratatul MES prevede:

„(1)      MES are un consiliu al guvernatorilor și un consiliu de administrație, precum și un director general și efectivele considerate necesare.

[…]

(3)      Adoptarea unei decizii de comun acord presupune unanimitatea membrilor participanți la vot. Abținerile nu împiedică adoptarea unei decizii de comun acord.

(4)      Prin derogare de la alineatul (3), se utilizează o procedură de vot de urgență atunci când atât Comisia, cât și [Banca Centrală Europeană (BCE)] consideră că neadoptarea urgentă a unei decizii privind acordarea sau punerea în aplicare a unui sprijin financiar, astfel cum este definit la articolele 13-18, ar pune în pericol sustenabilitatea economică și financiară a zonei euro. […]”

6        Articolul 5 alineatul (3) din Tratatul MES prevede că „[m]embrul Comisiei […] însărcinat cu problemele economice și monetare și președintele BCE, precum și președintele Eurogrupului (dacă nu este el însuși președinte sau guvernator) pot participa la reuniunile consiliului guvernatorilor [MES] în calitate de observatori”.

7        Articolul 6 alineatul (2) din Tratatul MES prevede că „atât [m]embrul Comisiei […] însărcinat cu problemele economice și monetare, cât și președintele BCE pot desemna un observator [în consiliul de administrație al MES]”.

8        Articolul 12 din Tratatul MES definește principiile care guvernează sprijinul pentru stabilitate și prevede la alineatul (1) următoarele:

„Dacă este indispensabil pentru a menține stabilitatea financiară a zonei euro în ansamblu și a statelor sale membre, MES poate furniza unui membru al MES un sprijin pentru stabilitate care va face obiectul unei stricte condiționări adaptate instrumentului de asistență financiară ales. Această condiționare poate lua forma, printre altele, a unui program de ajustare macroeconomică sau a obligației de a continua respectarea condițiilor de eligibilitate prestabilite.”

9        Articolul 13 din Tratatul MES descrie procedura de acordare a unui sprijin pentru stabilitate unui membru al MES în următorii termeni:

„(1)      Un membru al MES poate adresa o cerere de sprijin pentru stabilitate președintelui consiliului guvernatorilor. Această cerere indică instrumentul sau instrumentele de asistență financiară care trebuie avute în vedere. După primirea acestei cereri, președintele consiliului guvernatorilor însărcinează Comisia […], în colaborare cu BCE:

(a)      să evalueze existența unui risc pentru stabilitatea financiară a zonei euro în ansamblu sau a statelor sale membre, cu condiția ca BCE să nu fi depus deja o analiză în temeiul articolului 18 alineatul (2);

(b)      să evalueze sustenabilitatea datoriei publice. Atunci când este util și posibil, este de dorit ca această evaluare să fie efectuată în colaborare cu [Fondul Monetar Internațional (FMI)];

(c)      să evalueze necesitățile reale sau potențiale de finanțare ale membrului MES vizat.

(2)      Pe baza cererii membrului MES și a evaluării prevăzute la alineatul (1), consiliul guvernatorilor poate decide acordarea în principiu a unui sprijin pentru stabilitatea membrului MES vizat sub forma unei facilități de asistență financiară.

(3)      În cazul în care adoptă o decizie în temeiul alineatului (2), consiliul guvernatorilor însărcinează Comisia […] – în colaborare cu BCE și, atunci când este posibil, împreună cu FMI – să negocieze cu membrul MES vizat un protocol de acord care să definească în mod precis condiționarea care însoțește această facilitate de asistență financiară. Conținutul protocolului de acord ține cont de gravitatea deficiențelor care trebuie remediate și de instrumentul de asistență financiară ales. În paralel, directorul general al MES pregătește o propunere de acord privind facilitatea de asistență financiară, precizând modalitățile și condițiile financiare ale asistenței, precum și instrumentele alese, care va fi adoptată de consiliul guvernatorilor.

Protocolul de acord trebuie să fie pe deplin compatibil cu măsurile de coordonare a politicilor economice prevăzute de [Tratatul FUE], în special cu orice act de drept al Uniunii Europene, inclusiv orice aviz, avertisment, recomandare sau decizie care se adresează membrului MES vizat.

(4)      Comisia […] semnează în numele MES protocolul de acord, în măsura în care acesta respectă condițiile prevăzute la alineatul (3) și a fost aprobat de consiliul guvernatorilor.

(5)      Consiliul de administrație aprobă acordul privind facilitatea de asistență financiară care precizează aspectele financiare ale sprijinului pentru stabilitate care trebuie acordat, precum și, dacă este cazul, modalitățile de plată a primei tranșe a asistenței.

[…]

(7)      Comisia […] – în colaborare cu BCE și, atunci când este posibil, împreună cu FMI – are sarcina de a asigura respectarea condiționării de care este însoțită facilitatea de asistență financiară.”

B.      Dificultățile financiare ale Republicii Cipru și cererea de asistență financiară

10      În primele luni ale anului 2012, Republica Elenă și deținătorii privați de obligațiuni ai acesteia au convenit și ulterior au procedat la un schimb de titluri de creanță grecești cu o scădere substanțială a valorii nominale a datoriei grecești deținute de investitorii privați [Private Sector Involvement (denumit în continuare „PSI”)].

11      Ca urmare a expunerii lor la titlurile care au făcut obiectul PSI, mai multe bănci cu sediul în Cipru, printre care Cyprus Popular Bank Public Co Ltd (denumită în continuare „Laïki”) și Trapeza Kyprou Dimosia Etaireia LTD (denumită în continuare „BoC”) au suferit pierderi importante. Împreună, aceste pierderi se ridicau la mai mult de patru miliarde de euro și reprezentau aproximativ 25 % din produsul intern brut (PIB) al Republicii Cipru.

12      Laïki, BoC și alte bănci cu sediul în Cipru au suferit ulterior probleme de subcapitalizare. Nemaifiind în măsură să furnizeze suficiente garanții pentru a obține finanțări din partea Băncii Centrale Europene (BCE), Laïki a solicitat și a obținut un sprijin excepțional pentru lichiditate [Emergency Liquidity Assistance (denumit în continuare „ELA”)] din partea Kentriki Trapeza tis Kyprou (Banca Centrală a Ciprului, denumită în continuare „BCC”). Valoarea totală a ELA acordat Laïki se ridica la 3,8 miliarde de euro în luna mai a anului 2012 și la aproximativ 9,6 miliarde de euro la 3 iulie 2012.

13      În aceste condiții, Republica Cipru a considerat necesar să intervină în sprijinul sectorului bancar cipriot, în special prin recapitalizarea Laïki în limita a 1,8 miliarde de euro în luna iunie a anului 2012. În aceeași lună, BoC a anunțat că a solicitat și ea autorităților cipriote un sprijin în capital, însă nu l‑a obținut.

14      La momentul respectiv, Republica Cipru se confrunta ea însăși deja cu dificultăți financiare și bugetare importante. Întrucât ratingul său a fost redus cu una sau două trepte de către agențiile de rating Fitch, Moody’s și Standard & Poor’s în primul trimestru al anului 2011, în special ca urmare a expunerii sectorului său bancar la economia Greciei, Republica Cipru se afla din luna mai a anului 2011 în imposibilitatea de a se refinanța pe piețe la rate compatibile cu o sustenabilitate fiscală pe termen lung. În aceste condiții, Republica Cipru și‑a asigurat nevoile de finanțare printre altele prin emiterea de bonuri de trezorerie pe termen foarte scurt și prin încheierea, în luna octombrie a anului 2011, a unui acord de împrumut oficial în cuantum de 2,5 miliarde de euro cu Federația Rusă.

15      La 25 iunie 2012, întrucât, după agențiile de rating Moody’s și Standard & Poor’s, agenția de rating Fitch a coborât ratingul Republicii Cipru la categoria speculativă, titlurile de creanță ale acesteia din urmă au încetat să mai îndeplinească condițiile necesare pentru a fi acceptate drept garanție pentru operațiunile monetare din Eurosistem, care este constituit din băncile centrale ale SMME și din BCE ce conduc politica monetară a Uniunii Europene. În aceeași zi, Republica Cipru a adresat președintelui Eurogrupului o cerere de asistență financiară din partea MES sau a Fondului european de stabilitate financiară (FESF). Potrivit declarațiilor guvernului cipriot, asistența solicitată urmărea să „evidențieze riscurile pentru economia cipriotă, în special cele generate de efectele colaterale negative în întregul sector financiar, care este în mare măsură expus la economia Greciei”.

16      Prin declarația din 27 iunie 2012, Eurogrupul a arătat că asistența financiară solicitată va fi furnizată Republicii Cipru fie de FESF, fie de MES, în cadrul unui program de ajustare macroeconomică care trebuie să se concretizeze într‑un protocol de acord care urma să fie negociat, pe de o parte, de Comisia Europeană în coroborare cu BCE și cu Fondul Monetar Internațional (FMI) și, pe de altă parte, de autoritățile cipriote.

17      La 29 noiembrie 2012, reprezentanții Comisiei, ai BCE, ai FMI și ai Republicii Cipru au întocmit un proiect de protocol de acord.

18      Prin declarația din 21 ianuarie 2013, Eurogrupul a indicat, pe de o parte, că se va putea ajunge la un acord final cu privire la un program de ajustare macroeconomică în luna martie a anului 2013 și, pe de altă parte, a încurajat părțile în cauză să facă progrese pentru a finaliza componentele proiectului de protocol de acord.

19      În luna martie a anului 2013, Republica Cipru și celelalte SMME au ajuns la un acord politic cu privire la acest proiect de protocol de acord.

20      Prin declarația din 16 martie 2013, Eurogrupul a salutat acest acord, precum și angajamentul autorităților cipriote de a lua măsuri suplimentare pentru mobilizarea resurselor interne, în vederea limitării volumului de asistență financiară legată de programul de ajustare macroeconomică menționat la punctul 18 de mai sus. Printre aceste măsuri figurau, printre altele, instituirea unei taxe pe depozitele bancare din Cipru, restructurarea și recapitalizarea băncilor, precum și recapitalizarea internă a deținătorilor de obligațiuni de rang inferior. De asemenea, Eurogrupul a subliniat că sectorul financiar cipriot ar face obiectul unei reduceri corespunzătoare în vederea remedierii fragilității și a dimensiunii sale foarte mari în raport cu PIB‑ul Republicii Cipru. În acest context, Eurogrupul a indicat că el considera că acordarea unei asistențe financiare susceptibile să asigure stabilitatea financiară a Republicii Cipru și a zonei euro era în principiu justificată și a invitat părțile interesate să accelereze negocierile în curs de desfășurare.

21      La 18 martie 2013, Republica Cipru a dispus închiderea băncilor în zilele lucrătoare de pe 19 și 20 martie 2013. Ulterior, autoritățile cipriote au decis să extindă această închidere până la 28 martie 2013 pentru a se evita retragerile masive de la ghișee.

22      La 19 martie 2013, parlamentul cipriot a respins proiectul de lege al guvernului cipriot referitor la crearea unei taxe pe toate depozitele bancare din Cipru. În consecință, guvernul cipriot a elaborat un nou proiect de lege care prevedea doar restructurarea a două bănci cipriote, și anume BoC și Laïki (denumite în continuare „băncile vizate”).

23      La 21 martie 2013, în timp ce datoriile Laïki și ale BoC provenite din ELA se ridicau la 9,5 miliarde de euro și, respectiv, la 1,9 miliarde de euro, BCE a publicat un comunicat de presă în care a declarat:

„Consiliul guvernatorilor BCE a decis să mențină nivelul existent al ELA până la […] 25 martie 2013.

Prelungirea termenului de rambursare ar putea fi avută în vedere numai în cazul în care este pus în aplicare un program al [Uniunii sau al FMI] care ar garanta solvabilitatea băncilor în cauză.”

24      La 22 martie 2013, parlamentul cipriot a adoptat O peri exiyiansis pistotikon kai allon idrimaton nomos (No. 17(I)/2013) [Legea privind reorganizarea instituțiilor de credit și a altor instituții, EE, anexa I (I), nr. 4379, 22.3.2013, p. 117] (denumită în continuare „Legea din 22 martie 2013”). Potrivit articolului 3 alineatul 1 și articolului 5 alineatul 1 din această lege, BCC a fost însărcinată, împreună cu Ministerul Finanțelor cipriot, cu reorganizarea instituțiilor care intră sub incidența acestei legi. În acest scop, mai întâi, articolul 12 alineatul 1 din Legea din 22 martie 2013 prevede că BCC poate să restructureze, prin decret, datoriile și obligațiile unei instituții aflate în procedură de rezoluție, inclusiv prin reducerea, modificarea, reeșalonarea sau novația capitalului nominal sau a soldului oricăror creanțe existente sau viitoare deținute la această instituție sau prin intermediul unei conversii a titlurilor de debit în fonduri proprii. În continuare, articolul respectiv exclude, din cadrul acestor măsuri, depozitele asigurate în sensul articolului 2 al cincilea paragraf din Legea din 22 martie 2013, adică depozitele mai mici sau egale cu 100 000 de euro. Articolul 3 alineatul 2 literele a) și b) din această lege prevede că acționarii unei instituții aflate în procedură de rezoluție sunt primii care suportă orice pierdere care rezultă din punerea în aplicare a măsurilor de rezoluție, în timp ce creditorii unei asemenea instituții nu suportă aceste pierderi decât după acționari. În sfârșit, din cuprinsul articolului 3 alineatul 2 litera d) din legea menționată rezultă că măsurile adoptate pe baza acestei legi nu pot plasa creditorii băncilor în cauză într‑o situație financiară mai puțin favorabilă decât cea în care aceștia s‑ar afla în cazul lichidării acestor bănci. Articolul 12 alineatul 14 din legea în discuție prevede că, în cazul punerii în aplicare a măsurii prevăzute la articolul 12 alineatul 1 din aceeași lege, părțile afectate primesc, ca plată pentru cererile lor, suma minimă pe care ar fi primit‑o în temeiul dreptului cipriot în cazul lichidării băncilor respective.

25      Prin declarația din 25 martie 2013, Eurogrupul a arătat că a ajuns la un acord cu autoritățile cipriote cu privire la elementele esențiale ale unui viitor program de ajustare macroeconomică, cu sprijinul tuturor SMME, precum și al Comisiei, al BCE și al FMI.

26      În această declarație, s‑a indicat în special că:

„Eurogrupul salută planurile de restructurare a sectorului financiar menționate în anexă. Aceste măsuri vor servi drept bază pentru restabilirea viabilității sectorului financiar. În special, acestea garantează toate depozitele mai mici de 100 000 de euro, în conformitate cu principiile Uniunii.

Programul conține o abordare decisivă pentru remedierea dezechilibrelor sectorului financiar. Va avea loc o reducere corespunzătoare a sectorului financiar […]

Eurogrupul solicită insistent punerea imediată în aplicare a acordului dintre [Republica Cipru] și [Republica Elenă] referitor la sucursalele grecești ale băncilor cipriote, care protejează stabilitatea sistemelor bancare din Grecia și din Cipru în același timp.”

27      Anexa la această declarație are următorul cuprins:

„În urma prezentării proiectelor politice ale autorităților [Republicii Cipru], care au fost salutate la scară largă de Eurogrup, s‑au convenit următoarele:

1.      Laïki este desființată cu efect imediat – cu o contribuție completă a acționarilor, a deținătorilor de obligațiuni și a deponenților neasigurați – potrivit unei rezoluții a [BCC], utilizând cadrul rezoluției bancare nou adoptate.

2.      Laïki se scindează într‑o «bancă rea» și o «bancă bună». «Banca rea» va trebui să dispară în mod progresiv.

3.      «Banca bună» se integrează în [BoC] cu ajutorul cadrului de rezoluție bancară și după consultarea consiliilor de administrație al BoC și al Laïki. Aceasta va oferi [un ELA] care se ridică la 9 miliarde de euro. Doar depozitele [neasigurate] deținute la BoC vor rămâne înghețate până la recapitalizare și vor putea fi supuse ulterior unor condiții adecvate.

4.      Consiliul guvernatorilor BCE va furniza lichidități BoC, cu respectarea normelor aplicabile.

5.      BoC va fi recapitalizată printr‑o conversie a depozitelor ne[asigurate] în capitaluri proprii cu o contribuție completă a acționarilor și a deținătorilor de obligațiuni.

6.      Conversia se va efectua astfel încât să asigure un procent de capital de 9 % la sfârșitul programului.

7.      Toți deținătorii de depozite [garantate] la toate băncile vor beneficia de o protecție totală în conformitate cu legislația relevantă a [Uniunii].

8.      Bugetul programului (până la 10 miliarde de euro) nu va servi la recapitalizarea Laïki sau a [BoC].”

28      Astfel cum s‑a precizat ca răspuns la măsurile de organizare a procedurii luate de Tribunal, s‑a considerat că, din cele 10 miliarde de euro pe care le conținea bugetul programului, 3,4 miliarde de euro vor fi alocate nevoilor bugetare ale Republicii Cipru, 4,1 miliarde de euro pentru răscumpărarea de titluri de creanță de către aceasta și 2,5 miliarde de euro pentru recapitalizarea și restructurarea băncilor cipriote, altele decât băncile vizate.

C.      Măsuri de restructurare bancară adoptate de Republica Cipru

29      La 25 martie 2013, guvernatorul BCC a supus băncile vizate unei proceduri de reorganizare.

30      Ulterior, patru decrete au fost publicate în acest scop în temeiul Legii din 22 martie 2013, și anume:

–        Kanonistiki Dioikitiki Praxi 96/2013, peri tis polisis ergasion ton en elladi ergasion tis Trapezas Kyprou Dimosias Etaireias Ltd Diatagma tou 2013 (Decretul 96/2013 privind vânzarea anumitor operațiuni ale BoC în Grecia, act administrativ de reglementare nr. 96) din 26 martie 2013 [EE, anexa III (I), nr. 4640, 26.3.2013, p. 745] (denumit în continuare „Decretul nr. 96”);

–        Kanonistiki Dioikitiki Praxi 97/2013, peri tis polisis ergasion ton en elladi ergasion tis Cyprus Popular Bank Public Co Ltd Diatagma tou 2013 (Decretul 97/2013 privind vânzarea anumitor operațiuni ale Laïki în Grecia, act administrativ de reglementare nr. 97) din 26 martie 2013 [EE, anexa III (I), nr. 4640, 26.3.2013, p. 749] (denumit în continuare „Decretul nr. 97”);

–        Kanonistiki Dioikitiki Praxi 103/2013, peri diasosis me idia mesa tis Trapezas Kyprou Dimosias Etaireias Ltd Diatagma tou 2013 (Decretul 103/2013 privind reorganizarea prin mijloace proprii a BoC, act administrativ de reglementare nr. 103) din 29 martie 2013 [EE, anexa III (I), nr. 4645, 29.3.2013, p. 769] (denumit în continuare „Decretul nr. 103”);

–        Kanonistiki Dioikitiki Praxi 104/2013, peri tis Polisis Orismenon Ergasion tis Cyprus Popular Bank Public Co Ltd Diatagma tou 2013 (Decretul 104/2013 privind vânzarea anumitor activități ale Laïki, act administrativ de reglementare nr. 104) din 29 martie 2013 [EE, anexa III (I), nr. 4645, 29.3.2013, p. 781] (denumit în continuare „Decretul nr. 104”).

31      Decretele nr. 96 și 97 prevăd vânzarea sucursalelor BoC și, respectiv, ale Laïki cu sediul în Grecia (denumite în continuare împreună „sucursalele grecești”).

32      Articolele 5 și 6 din Decretul nr. 103 prevăd o recapitalizare a BoC, pe cheltuiala, printre altele, a titularilor săi de depozite neasigurate și a acționarilor săi, pentru ca aceasta să poată continua să furnizeze servicii bancare. Astfel, depozitele neasigurate deținute la BoC au fost convertite în acțiuni ale acesteia (37,5 % din fiecare depozit neasigurat), în titluri convertibile de către BCC, fie în acțiuni, fie în depozite (22,5 % din fiecare depozit neasigurat) și în titluri care pot fi convertite în depozite de către BCC (40 % din fiecare depozit neasigurat). Dintre titlurile care pot fi convertite în depozite de către BCC, 25 % (10 % din fiecare depozit neasigurat) au fost eliberate. Restul de 75 % (30 % din fiecare depozit neasigurat) a rămas inaccesibil pentru deponenți. Articolul 6 alineatul 5 din Decretul nr. 103 prevede că, în cazul în care contribuțiile deponenților neasigurați depășesc ceea ce este necesar pentru a se restabili capitalurile proprii ale BoC, autoritatea de rezoluție va determina valoarea corespunzătoare supracapitalizării și o va trata ca și cum conversia nu a avut niciodată loc. Decretul nr. 103 a intrat în vigoare, în conformitate cu articolul 10 din acesta, la 29 martie 2013, la ora 6.00.

33      În urma modificărilor aduse Decretului nr. 103 la 30 iulie 2013, pe de o parte, 10 % din depozitele neasigurate, care au fost convertite în prealabil în titluri convertibile în acțiuni sau în depozite, au fost convertite în acțiuni la BoC. Dintre titlurile care pot fi convertite de BCC fie în acțiuni, fie în depozite, cele rămase (12,5 % din fiecare depozit neasigurat) și cele care pot fi convertite în depozite de BCC și care nu au fost încă eliberate (30 % din fiecare depozit neasigurat), 12 % au fost plasate într‑un nou cont curent, în timp ce 88 % au fost plasate, în părți egale, în depozite la termen de șase luni, de nouă luni și, respectiv, de douăsprezece luni.

34      Pe de altă parte, valoarea nominală de un euro a fiecărei acțiuni ordinare a BoC a fost redusă la un cent. Ulterior, o sută de acțiuni ordinare cu o valoare nominală de un cent au fuzionat într‑o acțiune ordinară cu o valoare nominală de un euro. Acțiunile ordinare cu o valoare nominală de un cent al căror număr era mai mic de 100 și care, prin urmare, nu puteau fuziona pentru a forma o nouă acțiune ordinară cu o valoare nominală de un euro au fost eliminate.

35      În ceea ce privește Decretul nr. 104, dispozițiile coroborate ale articolelor 2 și 5 din acesta prevăd, pentru data de 29 martie 2013, ora 6.10, transferul anumitor elemente de activ și de pasiv de la Laïki către BoC, inclusiv depozitele mai mici de 100 000 de euro și datoria legată de ELA. Depozitele mai mari de 100 000 de euro au fost menținute la Laïki în așteptarea lichidării acesteia.

36      În urma modificărilor aduse Decretului nr. 104 la 30 iulie 2013, aproximativ 18 % din capitalul social nou al BoC a fost acordat Laïki în cursul anului 2013.

37      După adoptarea Decretelor nr. 96, 97, 103 și 104 (denumite în continuare, împreună, „decretele prejudiciabile”), Comisia, BCE și FMI au inițiat noi discuții cu autoritățile cipriote în vederea finalizării unui protocol de acord.

D.      Acordarea unei asistențe financiare Republicii Cipru

38      Prin declarația din 12 aprilie 2013, în primul rând, Eurogrupul a salutat un acord convenit între autoritățile cipriote, pe de o parte, și FMI, Comisia și BCE, pe de altă parte. Acesta a arătat că, având în vedere acest acord, erau întrunite elementele necesare pentru inițierea procedurilor naționale necesare pentru aprobarea formală a acordului privind asistența financiară solicitată de Republica Cipru. De asemenea, acesta a arătat că se aștepta ca Consiliul guvernatorilor MES să fie în măsură să aprobe acest acord până la 24 aprilie 2013, sub rezerva finalizării procedurilor naționale. În al doilea rând, Eurogrupul a subliniat că autoritățile cipriote puseseră în aplicare măsurile decisive de rezoluție, de restructurare și de recapitalizare privind remedierea situației fragile și unice a sectorului financiar cipriot.

39      În cadrul reuniunii sale din 24 aprilie 2013, în primul rând, Consiliul guvernatorilor MES a confirmat, pe de o parte, că Comisia și BCE fuseseră însărcinate cu efectuarea evaluărilor prevăzute la articolul 13 alineatul (1) din Tratatul MES și, pe de altă parte, că Comisia, în colaborare cu BCE și cu FMI, a fost însărcinată să negocieze protocolul de acord cu Republica Cipru. În al doilea rând, acesta a decis să acorde Republicii Cipru un sprijin pentru stabilitate sub forma unei facilități de asistență financiară (denumită în continuare „FAF”), în conformitate cu propunerea directorului general al MES. În al treilea rând, acesta a aprobat un nou proiect de protocol de acord negociat, pe de o parte, de Comisie, în colaborare cu BCE și cu FMI și, pe de altă parte, de Republica Cipru. În al patrulea rând, acesta a însărcinat Comisia să semneze acest protocol în numele MES.

40      La 25 aprilie 2013, acționând în temeiul articolului 136 alineatul (1) TFUE, Consiliul Uniunii Europene a adoptat Decizia 2013/236/UE adresată Ciprului cu privire la anumite măsuri specifice de reinstaurare a stabilității financiare și a creșterii sustenabile (JO 2013, L 141, p. 32). Această decizie prevede o serie de „măsuri și [de] rezultate” pentru a corecta deficitul bugetar al Republicii Cipru și pentru a restabili soliditatea sistemului financiar al acesteia din urmă.

41      La 26 aprilie 2013, noul protocol de acord (denumit în continuare „protocolul de acord din 26 aprilie 2013”) a fost semnat de vicepreședintele Comisiei, în numele MES, de ministrul de finanțe al Republicii Cipru și de guvernatorul BCC.

42      Sub titlul „Restructurarea și rezoluția [băncilor vizate]”, punctele 1.23-1.28 din acest protocol de acord prevăd:

„1.23            Examinarea valorii financiare și contabile deja menționată a arătat că cele două bănci mai mari din Cipru erau insolvabile. Pentru a soluționa această situație, guvernul a pus în aplicare un plan de rezoluție și de restructurare de mare amploare. Pentru a evita acumularea unor dezechilibre viitoare și a restabili viabilitatea sectorului, menținând în același timp concurența, a fost adoptată o strategie cu patru componente, care nu implică utilizarea banilor contribuabililor.

1.24      În primul rând, toate activele (inclusiv împrumuturile în domeniul transportului maritim) și pasivele legate de Grecia, estimate la 16,4 și, respectiv, la 15 miliarde de euro, conform ipotezei defavorabile, au fost cedate. Activele și pasivele grecești au fost dobândite de Piraeus Bank, a cărei restructurare va fi în sarcina autorităților elene. Cesiunea a fost efectuată în temeiul unui acord semnat la 26 martie 2013. Întrucât valoarea contabilă a activelor se ridica la 19,2 miliarde de euro, această cesiune a permis reducerea substanțială a expunerii reciproce dintre Grecia și Cipru.

1.25      În ceea ce privește sucursala [Laïki] din Regatul Unit, toate depozitele au fost transferate filialei britanice a [BoC]. Activele asociate au fost integrate în cadrul [BoC].

1.26      În al doilea rând, [BoC] preia – prin intermediul unei proceduri de cumpărare și de absorbție – activele cipriote ale [Laïki], la valoarea lor exactă, precum și depozitele sale asigurate și expunerea sa [la ELA], la valoarea lor nominală. Depozitele neasigurate ale [Laïki] vor fi menținute în cadrul fostei entități. Scopul urmărit este ca valoarea activelor cedate să fie mai mare decât cea a pasivelor cedate, astfel încât diferența să corespundă recapitalizării [BoC] de către [Laïki] la nivelul a 9 % din activele ponderate în funcție de riscurile care au fost cedate. [BoC] face obiectul unei recapitalizări astfel încât să atingă, la sfârșitul programului, un procent minim de fonduri proprii (core tier one ratio) de 9 %, potrivit ipotezei defavorabile a unei simulări de criză, ceea ce ar trebui să contribuie la restabilirea încrederii și la normalizarea condițiilor de finanțare. Conversia a 37,5 % din depozitele neasigurate deținute la [BoC] în acțiuni ordinare, cu drept de vot deplin și drepturi la dividende, furnizează cea mai mare parte a nevoilor de capital, cu un aport suplimentar în capitaluri proprii din partea fostei entități a [Laïki]. O parte a depozitelor neasigurate restante ale [BoC] va fi înghețată temporar.

1.27      În al treilea rând, pentru a se asigura că obiectivele capitalizării vor fi atinse, o evaluare independentă mai detaliată și actualizată a activelor [băncilor vizate] va fi finalizată, în conformitate cu cerințele cadrului pentru rezoluția bancară, până la sfârșitul lunii iunie a anului 2013. În acest scop, termenii de referință ai exercițiului de evaluare independentă vor fi stabiliți până la jumătatea lunii aprilie a anului 2013 cel târziu, cu consultarea [Comisiei], a [BCE] și a [FMI]. După această evaluare, se va proceda, dacă este necesar, la o conversie suplimentară a depozitelor neasigurate în acțiuni ordinare, astfel încât să se asigure ca obiectivul privind un nivel minim de capitaluri proprii de 9 % în condiții de criză să fie atins la sfârșitul programului. În cazul în care [BoC] ar trebui să fie supracapitalizată în raport cu acest obiectiv, se va proceda la o cumpărare de acțiuni pentru a se rambursa deponenților suma corespunzătoare supracapitalizării.

1.28      În sfârșit, având în vedere importanța sistemică a [BoC], este important ca operațiunile [Laïki] să fie integrate rapid, eficiența operațională să fie îmbunătățită, recuperarea creditelor neperformante să fie optimizată, cu punerea în aplicare a recuperării de către entitatea viabilă, iar condițiile de finanțare să fie normalizate treptat. Pentru a realiza aceste obiective și pentru a garanta că [BoC] poate funcționa cu garanții maxime pentru a menține stabilitatea și viabilitatea continuă pe parcursul unei perioade de tranziție, BCC, după consultarea cu Ministerul Finanțelor, numește un nou consiliu de administrație și un nou director general interimar până când noii acționari ai [BoC] se organizează în cadrul unei adunări generale. BCC va solicita Comitetului să elaboreze un plan de restructurare care să definească obiectivele de afaceri și politicile de credit ale băncii până la sfârșitul lunii septembrie a anului 2013. Pentru a garanta că activitățile comerciale normale nu sunt afectate, vor fi luate măsuri instituționale până la sfârșitul lunii iunie a anului 2013, în conformitate cu dreptul cipriot pentru a proteja reputația și guvernanța [BoC].”

43      La 30 aprilie 2013, parlamentul cipriot a aprobat protocolul de acord din 26 aprilie 2013.

44      La 8 mai 2013, MES, Republica Cipru și BCC au încheiat acordul referitor la FAF. În aceeași zi, consiliul de administrație al MES a aprobat acest acord, precum și o propunere referitoare la modalitățile de plată către Republica Cipru a unei prime tranșe de ajutor în valoare de 3 miliarde de euro. Această tranșă a fost împărțită în două plăți. Prima, de ordinul a 2 miliarde de euro, a fost efectuată la 13 mai 2013. A doua, de ordinul a 1 miliard de euro, a fost efectuată la 26 iunie 2013.

45      Prin declarația din 13 mai 2013, Eurogrupul a salutat decizia Consiliului guvernatorilor MES de a aproba prima tranșă de ajutor și a confirmat că Republica Cipru pusese în aplicare măsurile convenite în protocolul de acord din 26 aprilie 2013.

46      Prin declarația din 13 septembrie 2013, Eurogrupul a salutat, pe de o parte, încheierea primei misiuni de control a Comisiei, a BCE și a FMI și, pe de altă parte, faptul că BoC ieșise din procedura de rezoluție la 30 iulie 2013. În plus, Eurogrupul și‑a exprimat sprijinul pentru plata unei a doua tranșe de ajutor. Aceasta, de ordinul a 1,5 miliarde de euro, a fost efectuată la 27 septembrie 2013.

II.    Procedura și concluziile părților

47      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 20 decembrie 2013, reclamantele, Dr. K. Chrysostomides & Co. LLC și celelalte părți ale căror nume figurează în anexă, au introdus prezenta acțiune.

48      În cererea introductivă, reclamantele solicită Tribunalului:

–        cu titlu principal, obligarea pârâtelor la plata către reclamante a sumelor indicate în anexa la cererea introductivă, plus dobânzi calculate începând de la 16 martie 2013 până la data pronunțării hotărârii Tribunalului;

–        cu titlu subsidiar, constatarea că Uniunea și/sau pârâtele au angajat răspunderea lor extracontractuală și stabilirea procedurii care trebuie urmată pentru a se determina pierderile recuperabile pe care le‑au suferit efectiv;

–        obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

49      În cererea introductivă, reclamantele au solicitat de asemenea judecarea cu prioritate a prezentei cauze, în temeiul articolului 55 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului din 2 mai 1991.

50      Prin acte separate, depuse la grefa Tribunalului la 14 iulie 2014, la 16 iulie 2014 și, respectiv, la 18 august 2014, Consiliul, BCE și Comisia au invocat excepții de inadmisibilitate în temeiul articolului 114 din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991.

51      În excepția de inadmisibilitate, Consiliul solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii ca inadmisibilă;

–        obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

52      În excepția de inadmisibilitate, BCE solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau ca vădit nefondată, în sensul articolului 111 din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991;

–        obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

53      În excepția de inadmisibilitate, Comisia solicită Tribunalului:

–        cu titlu principal, respingerea acțiunii ca vădit inadmisibilă;

–        cu titlu subsidiar, respingerea acțiunii ca vădit nefondată, în sensul articolului 111 din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991;

–        în orice caz, obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

54      Reclamantele au depus, la 2 octombrie 2014, observații cu privire la aceste excepții. În aceste observații, reclamantele solicită Tribunalului:

–        respingerea excepțiilor de inadmisibilitate;

–        cu titlu subsidiar, unirea excepțiilor de inadmisibilitate cu fondul;

–        admiterea concluziilor prezentate în cererea introductivă.

55      Prin Ordonanța din 3 iunie 2015, Tribunalul (Camera întâi) a decis să unească excepțiile de inadmisibilitate invocate de pârâte cu fondul, în conformitate cu articolul 114 alineatul (4) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991.

56      La 28 iulie 2015, la 30 iulie 2015 și, respectiv, la 31 iulie 2015, Consiliul, BCE și Comisia au prezentat memorii în apărare.

57      Consiliul solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii ca inadmisibilă;

–        cu titlu subsidiar, respingerea acțiunii ca vădit nefondată;

–        obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

58      BCE solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii ca inadmisibilă;

–        cu titlu subsidiar, respingerea acțiunii ca nefondată;

–        obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

59      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii ca inadmisibilă și/sau nefondată;

–        obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

60      La 23 septembrie 2015, Tribunalul a decis, în temeiul articolului 83 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, că un al doilea schimb de memorii nu era necesar.

61      Prin actul depus la grefa Tribunalului la 14 octombrie 2015, reclamantele au solicitat, în conformitate cu articolul 83 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, să fie autorizate să depună un memoriu în replică.

62      Prin decizia din 28 octombrie 2015, Tribunalul a admis această cerere.

63      La 9 decembrie 2015, reclamantele au depus memoriul în replică. La 29 ianuarie 2016, la 11 februarie 2016 și, respectiv, la 12 februarie 2016, Consiliul, Comisia și BCE au depus memoriile în duplică.

64      Prin scrisoarea depusă la grefa Tribunalului la 2 martie 2016, reclamantele au solicitat, pe de o parte, organizarea unei ședințe și, pe de altă parte, ca prezenta cauză și cauza T‑786/14, Bourdouvali și alții/Consiliul și alții, să fie conexate pentru buna desfășurare a fazei orale a procedurii. Pârâtele au indicat Tribunalului că nu au obiecții cu privire la conexarea solicitată.

65      La 18 aprilie 2016, în temeiul articolului 69 litera (d) din Regulamentul de procedură, președintele Camerei întâi a Tribunalului a decis să suspende prezenta procedură până la adoptarea deciziei prin care se finalizează judecata în cauzele C‑8/15 P, Ledra Advertising/Comisia și BCE, C‑9/15 P, Eleftheriou și alții/Comisia și BCE, C‑10/15 P, Theophilou și Theophilou/Comisia și BCE, C‑105/15 P, Mallis și Malli/Comisia și BCE, C‑106/15 P, Tameio Pronoias Prosopikou Trapezis Kyprou/Comisia și BCE, C‑107/15 P, Chatzithoma/Comisia și BCE, C‑108/15 P, Chatziioannou/Comisia și BCE, și C‑109/15 P, Nikolaou/Comisia și BCE.

66      În urma pronunțării Hotărârii din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE (C‑8/15 P-C‑10/15 P, EU:C:2016:701), și a Hotărârii din 20 septembrie 2016, Mallis și alții/Comisia și BCE (C‑105/15 P-C‑109/15 P, EU:C:2016:702), prin care Curtea a finalizat judecata în procedurile menționate la punctul 65 de mai sus, prezenta procedură a fost reluată.

67      La 27 octombrie 2016, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 89 din Regulamentul de procedură, Tribunalul a invitat părțile să prezinte observații cu privire la consecințele pe care le deduc din aceste două hotărâri cu privire la prezentul litigiu. Părțile au dat curs solicitării respective în termenul stabilit.

68      Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, în conformitate cu articolul 27 alineatul (5) din Regulamentul de procedură, judecătorul raportor a fost repartizat Camerei a patra căreia, în consecință, i‑a fost atribuită prezenta cauză.

69      La 27 aprilie 2017, președintele Camerei a patra a Tribunalului a decis să conexeze prezenta cauză cu cauza T‑786/13, Bourdouvali și alții/Consiliul și alții, în scopul desfășurării fazei orale a procedurii.

70      La 17 mai 2017, la propunerea Camerei a patra, Tribunalul a decis, în temeiul articolului 28 din Regulamentul de procedură, să trimită prezenta cauză unui complet de judecată extins.

71      La 18 mai 2017, pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul a decis deschiderea fazei orale a procedurii fără să admită cererea de judecare cu prioritate depusă de reclamante. În aceeași zi, președintele Camerei a patra extinse a Tribunalului a stabilit data ședinței la 12 iulie 2017.

72      La 14 iunie 2017, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 89 din Regulamentul de procedură, Tribunalul a adresat părților întrebări scrise. Acestea au răspuns în termenul stabilit.

73      Prin scrisoarea din 20 iunie 2017, reclamantele au solicitat amânarea ședinței prevăzute pentru data de 12 iulie 2017 (a se vedea punctul 71 de mai sus). La 26 iunie 2017, președintele Camerei a patra extinse a admis această cerere și a amânat ședința la data de 11 septembrie 2017.

74      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 11 septembrie 2017.

III. În drept

75      La intrarea în vigoare a decretelor prejudiciabile (a se vedea punctele 30-36 de mai sus), reclamantele erau fie titulare de depozite la băncile vizate, fie acționari ai acestora.

76      Aplicarea măsurilor prevăzute de decretele prejudiciabile, astfel cum au fost modificate la 30 iulie 2013 (denumite în continuare împreună „măsurile prejudiciabile”), ar fi determinat o reducere substanțială a valorii depozitelor, acțiunilor și ale obligațiunilor reclamantelor, evaluată cu exactitate de acestea într‑o anexă la cererea introductivă.

77      Mai întâi, reclamantele susțin că adoptarea măsurilor prejudiciabile este imputabilă pârâtelor. Acestea ar fi adoptat anumite acte (denumite în continuare „actele în litigiu”), prin care, în primul rând, ar fi obligat Republica Cipru să adopte măsurile prejudiciabile pentru a beneficia de un ajutor de care avea absolută nevoie, în al doilea rând, ar fi aprobat adoptarea acestor măsuri și, în al treilea rând, ar fi favorizat și ar fi continuat punerea lor în aplicare. Ar fi vorba în special despre următoarele acte:

–        declarația Eurogrupului din 25 martie 2013;

–        „acordul Eurogrupului din 25 martie 2013”;

–        „decizia Consiliului guvernatorilor BCE din 21 martie 2013 privind rambursarea ELA până la 26 martie [2013], cu excepția situației în care se ajunge la un acord cu privire la un pachet de salvare”;

–        „deciziile BCE de a continua să acorde ELA”;

–        negocierea și încheierea de către Comisie a protocolului de acord din 26 aprilie 2013;

–        celelalte acte prin care pârâtele au confirmat și au aprobat măsurile prejudiciabile, și anume declarațiile Eurogrupului din 12 aprilie, din 13 mai și din 13 septembrie 2013, „considerațiile Comisiei potrivit cărora măsurile adoptate de autoritățile cipriote erau conforme cu condiționarea”, Decizia 2013/236 și aprobarea de către Comisie și de către BCE a plății diferitelor tranșe ale FAF către Republica Cipru.

78      În continuare, reclamantele susțin că actele în litigiu au fost adoptate fără a se lua în considerare interesele grupului închis constituit din deponenți sau din acționari ai băncilor vizate, cu încălcarea gravă a dreptului Uniunii.

79      În sfârșit, pe de o parte, reclamantele arată că există o legătură directă între măsurile prejudiciabile și pierderile pe care le‑au suferit. Pe de altă parte, acestea solicită să fie despăgubite pentru pierderile respective.

A.      Cu privire la competența Tribunalului

80      Pârâtele contestă competența Tribunalului de a se soluționa prezenta acțiune.

81      Trebuie amintit că, în temeiul articolului 268 și al articolului 340 al doilea și al treilea paragraf TFUE, Tribunalul este competent să soluționeze, în materia răspunderii extracontractuale, doar litigiile referitoare la repararea prejudiciilor cauzate de instituțiile, de organele, de oficiile sau de agențiile Uniunii ori de agenții acestora în exercitarea funcțiilor lor (a se vedea în acest sens Ordonanța din 1 aprilie 2008, Ayyanarsamy/Comisia și Germania, T‑412/07, nepublicată, EU:T:2008:84, punctul 24).

82      Potrivit jurisprudenței, termenul „instituție”, utilizat la articolul 340 al doilea paragraf TFUE, nu trebuie interpretat în sensul că privește doar instituțiile Uniunii enumerate la articolul 13 alineatul (1) TUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 decembrie 1992, SGEEM și Etroy/BEI, C‑370/89, EU:C:1992:482, punctul 16). Acest termen acoperă de asemenea, în raport cu sistemul răspunderii extracontractuale stabilit prin Tratatul FUE, toate celelalte organe, oficii și agenții ale Uniunii instituite prin tratate și destinate să contribuie la realizarea obiectivelor Uniunii. În consecință, actele adoptate de aceste organe, oficii și agenții în exercitarea competențelor care le sunt atribuite de dreptul Uniunii sunt imputabile Uniunii, în conformitate cu principiile generale comune statelor membre menționate la articolul 340 al doilea paragraf TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 aprilie 2002, Lamberts/Ombudsmanul European, T‑209/00, EU:T:2002:94, punctul 49).

83      Rezultă că Tribunalul nu poate soluționa o cerere de despăgubire formulată împotriva Uniunii și întemeiată pe nelegalitatea unui act sau a unui comportament al cărui autor nu este o instituție, un organ, un oficiu sau o agenție a Uniunii, nici unul dintre agenții lor în exercitarea funcțiilor sale. Astfel, prejudiciile cauzate de autoritățile naționale în exercitarea propriilor competențe sunt susceptibile să pună în discuție numai răspunderea acestora din urmă, iar instanțele naționale rămân singurele competente să asigure repararea acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 iulie 1987, L’Étoile commerciale și CNTA/Comisia, 89/86 și 91/86, EU:C:1987:337, punctul 17 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 4 februarie 1998, Laga/Comisia, T‑93/95, EU:T:1998:22, punctul 47).

84      În schimb, nu este exclus ca Tribunalul să poată soluționa o acțiune prin care se solicită repararea prejudiciilor cauzate de un act sau de un comportament prin care o autoritate națională asigură punerea în aplicare a unei reglementări a Uniunii. În astfel de cazuri, trebuie să se verifice, pentru a fundamenta competența Tribunalului, dacă nelegalitatea invocată în susținerea acțiunii provine într‑adevăr de la o instituție, de la un organ, de la un oficiu sau de la o agenție a Uniunii sau de la unul dintre agenții săi care acționează în exercitarea funcțiilor sale și nu poate fi considerată ca fiind în realitate imputabilă autorității naționale în cauză (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 26 februarie 1986, Krohn Import‑Export/Comisia, 175/84, EU:C:1986:85, punctul 19). Aceasta este situația atunci când autoritățile naționale nu dispun de nicio marjă de apreciere pentru punerea în aplicare a unei reglementări a Uniunii viciate de o asemenea nelegalitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 ianuarie 2002, Biret International/Consiliul, T‑174/00, EU:T:2002:2, punctul 33 și jurisprudența citată).

85      În plus, Tribunalul este competent să soluționeze o acțiune prin care se solicită repararea prejudiciilor cauzate prin acte sau comportamente ilicite ale Comisiei sau ale BCE legate de sarcinile care le sunt atribuite în cadrul Tratatului MES (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE, C‑8/15 P-C‑10/15 P, EU:C:2016:701, punctele 54-60).

86      În speță, fără a aduce atingere identificării cauzei determinante a prejudiciului invocat, este necesar să se constate că tocmai în aplicarea măsurilor prejudiciabile își poate găsi originea imediată pierderea patrimonială pe care reclamantele pretind că au suferit‑o, fie în calitate de acționari, fie de deponenți ai băncilor vizate. Astfel cum convin reclamantele, aceste măsuri au fost introduse prin decretele prejudiciabile. Or, decretele prejudiciabile, publicate la 29 martie 2013 (a se vedea punctul 30 de mai sus) și, unele dintre ele, modificate la 30 iulie 2013, au fost adoptate de o autoritate cipriotă, guvernatorul BCC, în temeiul unei legi cipriote, Legea din 22 martie 2013. Adoptarea acestei legi și a acestor decrete este anterioară semnării protocolului de acord din 26 aprilie 2013 și nu a fost solicitată în mod formal printr‑un act al Uniunii, spre deosebire, de exemplu, de un act național de transpunere a unei directive. Prin urmare, decretele prejudiciabile nu sunt în mod formal imputabile Uniunii.

87      În această privință, în primul rând, pârâtele susțin că nici adoptarea decretelor prejudiciabile nu este în realitate imputabilă Uniunii și nu poate, așadar, să îi angajeze răspunderea. Aceste decrete ar fi imputabile exclusiv autorităților cipriote care le‑ar fi adoptat în mod unilateral, în exercitarea competenței lor suverane. Comisia și BCE precizează că protocolul de acord din 26 aprilie 2013 menționează măsurile prejudiciabile în scopuri istorice și descriptive, acordarea FAF fiind condiționată doar de adoptarea unor măsuri viitoare. În ceea ce privește recomandările tehnice furnizate în cadrul unei proceduri naționale, Comisia și BCE amintesc că acestea nu angajează răspunderea Uniunii.

88      În al doilea rând, Consiliul și Comisia subliniază că Eurogrupul este o reuniune interguvernamentală informală ale cărei declarații, lipsite de efecte juridice, sunt imputabile fiecărui stat membru reprezentat și nu pot, în consecință, să angajeze răspunderea Uniunii.

89      În al treilea rând, BCE amintește că ELA intră în competența băncilor centrale naționale din Eurosistem. BCE s‑ar limita să verifice dacă acesta interferează cu misiunile și cu obiectivele Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC). În acest scop, neavând posibilitățile pentru a evalua solvabilitatea băncilor cipriote, BCE ar fi fost obligată să subscrie la evaluările efectuate de BCC, care s‑au întemeiat în mare măsură pe perspectiva adoptării iminente a unui program de sprijin. Prin urmare, BCE ar fi trebuit în mod inevitabil să considere că abordarea sa trebuia să varieze în cazul în care niciun program de acest tip nu ar fi fost adoptat.

90      În orice caz, la 21 martie 2013, BCE nu ar fi adoptat o decizie în temeiul articolului 14.4 din Protocolul nr. 4 din 30 martie 2010 privind Statutul [SEBC] și al BCE (JO 2010, C 83, p. 230, denumit în continuare „Statutul BCE”), ci ar fi emis o simplă declarație de intenție lipsită de efecte juridice și care poate fi modificată în mod liber, chiar și în ipoteza în care declarația respectivă ar fi putut crește presiunea suportată de autoritățile cipriote ca urmare a situației deplorabile a finanțelor publice și a băncilor cipriote.

91      În al patrulea rând, Comisia arată că nici Tratatul MES, nici jurisprudența nu o obligă să garanteze că tot ceea ce intră sub incidența tratatului amintit respectă dreptul Uniunii. Cu toate acestea, având în vedere că ea își păstrează în cadrul MES rolul de gardian al tratatelor consacrat la articolul 17 TUE, Comisia ar fi asigurat conformitatea protocolului de acord din 26 aprilie 2013 cu dreptul Uniunii. Or, ar reieși din jurisprudență că articolul 17 TUE nu conferă drepturi particularilor și că o încălcare a acestuia nu este de natură să angajeze răspunderea Uniunii.

92      Reclamantele răspund că Tribunalul este competent să soluționeze prezenta acțiune.

93      În primul rând, acestea susțin că, chiar dacă decretele prejudiciabile sunt în mod formal acte suverane și unilaterale ale Republicii Cipru, măsurile prejudiciabile sunt în realitate imputabile pârâtelor. Astfel, în declarația sa din 25 martie 2013, Eurogrupul ar fi decis să condiționeze FAF de adoptarea acestor măsuri și, ținând seama de „cererea BCE de rambursare a ELA până la 26 martie 2013”, FAF ar fi fost necesară pentru a se evita falimentul Republicii Cipru a cărei marjă de manevră era inexistentă. Întrucât Eurogrupul a impus astfel adoptarea unor măsuri prejudiciabile, adoptarea lor înaintea semnării protocolului de acord din 26 aprilie 2013 nu ar avea nicio incidență asupra faptului că sunt imputabile Uniunii. În caz contrar, enumerarea măsurilor prejudiciabile în protocolul de acord din 26 aprilie 2013 și punerea lor în aplicare sub supravegherea Comisiei, în conformitate cu articolul 1 alineatul (2) din Decizia 2013/236, precum și cu textul articolului 2 alineatul (6) din această decizie, ar demonstra că era vorba despre condiții de care a depins acordarea FAF.

94      În al doilea rând, reclamantele subliniază că Eurogrupul poate angaja răspunderea Uniunii din moment ce este vorba despre un organ prevăzut de dreptul primar și ale cărui sarcini se efectuează în cadrul uniunii monetare, care intră în competența exclusivă a Uniunii. Pe de altă parte, întrucât Eurogrupul se reunește în general în seara reuniunii Consiliului Ecofin și cuprinde statele membre care reprezintă 215 din cele 255 de voturi necesare pentru a obține majoritatea calificată la data faptelor, deciziile sale sunt întotdeauna urmate de Consiliu.

95      Reclamantele adaugă că un act fără caracter obligatoriu, cum ar fi o publicație, poate angaja răspunderea Uniunii. În orice caz, declarația Eurogrupului din 25 martie 2013 ar fi obligatorie. Eurogrupul ar fi decis să supună FAF unor condiții precise pe care autoritățile cipriote, MES și instituțiile Uniunii în cauză le‑au perceput ca fiind obligatorii. În special, întrucât Consiliul guvernatorilor MES are aceeași compunere ca Eurogrupul, acesta nu putea, conform reclamantelor, decât să confirme decizia respectivă, ba chiar era legat de ea. Acest aspect ar reieși, pe de altă parte, din însăși decizia din 25 martie 2013, precum și din rezoluția Parlamentului din 13 martie 2014 privind raportul de anchetă referitor la rolul și la activitățile în țările „sub program” din zona euro din cadrul troicii, și anume Comisia, BCE și FMI. Reclamantele consideră în această privință că în speță se aplică prin analogie jurisprudența potrivit căreia un act al Uniunii, atunci când autorizează un stat membru să ia măsuri, afectează în mod direct situația juridică a persoanelor în cauză în cazul în care exercitarea de către statul membru a puterii sale de apreciere nu este pusă la îndoială.

96      În plus, reclamantele arată că acordarea FAF nu iese din cadrul Uniunii. Astfel, mai întâi, această acordare ar fi fost decisă de Eurogrup, un organ al Uniunii, în vederea realizării obiectivelor Uniunii. În continuare, FAF ar fi fost acordată în mod formal prin MES, un mecanism a cărui necesitate a fost decisă de Consiliul European, cu obiective care sunt strâns legate de cele ale Uniunii și care se află sub controlul și supravegherea Comisiei și a BCE. În sfârșit, FAF ar fi fost însoțită de Decizia 2013/236, adoptată în ziua anterioară semnării protocolului de acord din 26 aprilie 2013.

97      În al treilea rând, reclamantele arată că, în conformitate cu articolul 14.4 din Statutul BCE, aceasta din urmă trebuie informată cu privire la orice operațiune ELA și are dreptul de a se opune unei asemenea operațiuni. Faptul că BCE nu are competența de a verifica solvabilitatea băncilor nu înseamnă că decizia sa poate fi arbitrară.

98      În al patrulea rând, reclamantele susțin că răspunderea Uniunii este angajată în cazul în care instituțiile sale, atunci când acționează în cadrul MES, încalcă dreptul Uniunii, cooperează în vederea adoptării unui act cu încălcarea acestui drept sau se abțin să asigure compatibilitatea actului în discuție cu dreptul respectiv. Răspunderea Uniunii ar fi de asemenea angajată pentru motivul că pârâtele ar fi aprobat măsurile prejudiciabile.

99      Discuțiile dintre părți ridică în esență două probleme pe care Tribunalul le va examina în mod succesiv. Pe de o parte, este de competența Tribunalului să stabilească dacă măsurile prejudiciabile, imputabile formal Republicii Cipru, sunt în realitate imputabile pârâtelor în tot sau în parte (a se vedea punctele 101-193 de mai jos).

100    Pe de altă parte, este de competența Tribunalului să stabilească dacă anumite acte și comportamente ale pârâtelor au putut, independent de problema imputabilității măsurilor prejudiciabile, să angajeze răspunderea extracontractuală a Uniunii (a se vedea punctele 194-207 de mai jos).

1.      Cu privire la posibilitatea de a imputa pârâtelor măsurile prejudiciabile

101    Cu titlu introductiv, trebuie să se amintească faptul că verificarea posibilității de a imputa Uniunii un act sau un comportament în litigiu poate fi pertinentă, pe de o parte, în cadrul aprecierii competenței Tribunalului, întrucât acesta nu are competența de a se pronunța cu privire la repararea unui prejudiciu neimputabil instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii ori agenților acestora în exercitarea funcțiilor lor, ci unui stat membru sau unei alte entități din afara Uniunii și, pe de altă parte, în cadrul examinării pe fond a unei acțiuni, dat fiind că aceasta face parte dintre elementele care permit să se stabilească dacă este îndeplinită una dintre cele trei condiții de angajare a răspunderii Uniunii, și anume existența unei legături de cauzalitate între comportamentul reproșat acestor instituții, organe, oficii sau agenții ori agenților lor în exercitarea funcțiilor acestora și prejudiciul invocat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 mai 2017, Sotiropoulou și alții/Consiliul, T‑531/14, nepublicată, EU:T:2017:297, punctul 57). În speță, având în vedere în special argumentele părților (a se vedea punctele 87-98 de mai sus), Tribunalul consideră că trebuie să examineze problema imputabilității în cadrul examinării competenței Tribunalului.

102    Reclamantele subliniază în esență că, prin actele în litigiu (a se vedea punctul 77 de mai sus), pârâtele au obligat în realitate Republica Cipru să adopte măsurile prejudiciabile. Rezultă de aici că pierderile pe care reclamantele, în calitatea lor de acționari sau de deponenți ai băncilor vizate, le‑ar fi suferit ca urmare a acestor măsuri pot fi considerate ca fiind cauzate de instituțiile, de organele, de oficiile sau de agențiile Uniunii ori de agenții acestora în exercitarea funcțiilor lor, ceea ce pârâtele contestă.

103    Prin urmare, trebuie să se examineze, în conformitate cu jurisprudența citată la punctele 81-85 de mai sus, dacă Consiliul, Comisia și BCE, precum și Eurogrupul, în măsura în care acesta poate fi considerat o instituție a Uniunii în sensul articolului 340 al doilea paragraf TFUE, au solicitat prin actele în litigiu (a se vedea punctul 77 de mai sus) adoptarea măsurilor prejudiciabile (a se vedea punctele 104-182 de mai jos) și, după caz, dacă Republica Cipru avea o marjă de apreciere pentru a nu i se aplica o asemenea cerință (a se vedea punctele 183-191 de mai jos). În această privință, Tribunalul precizează de la bun început că aprecierea caracterului obligatoriu sau neobligatoriu al actelor în litigiu și a presiunii economice și financiare cu care s‑ar fi confruntat Republica Cipru a privit determinarea marjei de apreciere a acesteia din urmă și, prin urmare, va fi, după caz, examinată în partea din prezenta hotărâre consacrată acestei chestiuni.

a)      Cu privire la problema dacă pârâtele au impus prin actele în litigiu adoptarea măsurilor prejudiciabile

104    Este necesar să se examineze fiecare dintre actele în litigiu (a se vedea punctul 77 de mai sus) pentru a se stabili dacă se poate considera că, prin unul sau prin mai multe dintre ele, Consiliul, Comisia și BCE, precum și Eurogrupul, în măsura în care poate fi considerat o instituție a Uniunii în sensul articolului 340 al doilea paragraf TFUE, au impus Republicii Cipru adoptarea unor măsuri prejudiciabile.

1)      Declarația Eurogrupului din 25 martie 2013

105    Reclamantele susțin în esență că, prin declarația din 25 martie 2013, Eurogrupul a condiționat acordarea FAF de adoptarea măsurilor prejudiciabile.

106    Înainte de a examina conținutul acestei declarații, este necesar să se stabilească dacă Eurogrupul poate fi considerat o instituție a Uniunii, în sensul articolului 340 al doilea paragraf TFUE. Astfel, potrivit jurisprudenței citate la punctul 82 de mai sus, numai în această ipoteză un act al Eurogrupului precum declarația menționată poate angaja răspunderea Uniunii. În această privință, trebuie amintit că, după cum s‑a indicat la punctul 82 de mai sus, termenul „instituție”, utilizat la articolul 340 al doilea paragraf TFUE, include nu numai instituțiile Uniunii enumerate la articolul 13 alineatul (1) TUE, ci și toate celelalte organe, oficii și agenții ale Uniunii instituite prin tratate și destinate să contribuie la realizarea obiectivelor Uniunii.

107    Consiliul și Comisia consideră în esență că Eurogrupul nu este o instituție a Uniunii în sensul articolului 340 al doilea paragraf TFUE. În susținerea acestei teze, Consiliul se întemeiază în special pe punctul 61 din Hotărârea din 20 septembrie 2016, Mallis și alții/Comisia și BCE (C‑105/15 P-C‑109/15 P, EU:C:2016:702), din care ar reieși că Eurogrupul nu poate fi asimilat unei formațiuni a Consiliului și nici nu poate fi calificat drept organ, oficiu sau agenție a Uniunii. Or, întrucât Eurogrupul nu ar fi o formațiune a Consiliului, dar nici un organ, un oficiu sau o agenție a Uniunii, acesta nu ar putea angaja răspunderea extracontractuală a acesteia din urmă.

108    În această privință, trebuie să se constate că, la punctul 61 din Hotărârea din 20 septembrie 2016, Mallis și alții/Comisia și BCE (C‑105/15 P-C‑109/15 P, EU:C:2016:702), Curtea a avut grijă să precizeze că Eurogrupul nu putea fi calificat drept organ, oficiu sau agenție a Uniunii „în sensul articolului 263 TFUE”.

109    Or, competența exercitată de instanța Uniunii în cadrul contenciosului privind legalitatea în temeiul articolului 263 TFUE diferă atât prin obiectul său, cât și prin motivele care pot fi invocate de cea cu care este învestită în cadrul contenciosului privind răspunderea extracontractuală în temeiul articolelor 268 și 340 TFUE (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 14 iulie 1961, Vloeberghs/Înalta Autoritate, 9/60 și 12/60, EU:C:1961:18, p. 425). Astfel, după cum subliniază reclamantele, acțiunea în despăgubire referitoare la răspunderea extracontractuală a Uniunii pentru acțiunile sau omisiunile instituțiilor sale a fost instituită ca o cale de atac autonomă în raport cu alte acțiuni în justiție, având funcția sa specială în cadrul sistemului căilor de atac și fiind subordonată unor condiții de exercitare concepute în considerarea obiectului său specific (Hotărârea din 28 aprilie 1971, Lütticke/Comisia, 4/69, EU:C:1971:40, punctul 6, Hotărârea din 12 aprilie 1984, Unifrex/Comisia și Consiliul, 281/82, EU:C:1984:165, punctul 11, precum și Hotărârea din 7 iunie 2017, Guardian Europe/Uniunea Europeană, T‑673/15, atacată cu recurs, EU:T:2017:377, punctul 53). În timp ce acțiunea în anulare prevăzută la articolul 263 TFUE urmărește eliminarea unei anumite măsuri, acțiunea în despăgubire întemeiată pe articolul 340 TFUE are ca obiect repararea prejudiciului cauzat de o instituție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 decembrie 1971, Zuckerfabrik Schöppenstedt/Consiliul, 5/71, EU:C:1971:116, punctul 3, și Hotărârea din 18 septembrie 2014, Georgias și alții/Consiliul și Comisia, T‑168/12, EU:T:2014:781, punctul 32).

110    Astfel, independent de calitatea sa de act care poate fi atacat printr‑o acțiune în anulare în temeiul articolului 263 TFUE, orice act al unei instituții, al unui organ, al unui oficiu sau al unei agenții a Uniunii ori al unuia dintre agenții acestora în exercitarea funcțiilor sale este în principiu susceptibil să facă obiectul unei acțiuni în despăgubire în temeiul articolului 268 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2009, Arizmendi și alții/Consiliul și Comisia, T‑440/03, T‑121/04, T‑171/04, T‑208/04, T‑365/04 și T‑484/04, EU:T:2009:530, punctul 65). De asemenea, un comportament lipsit de caracter decizional de natură să angajeze răspunderea extracontractuală a Uniunii poate constitui temeiul unei acțiuni în despăgubire, deși acesta nu poate face obiectul unei acțiuni în anulare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 ianuarie 2003, Philip Morris International/Comisia, T‑377/00, T‑379/00, T‑380/00, T‑260/01 și T‑272/01, EU:T:2003:6, punctul 123).

111    Rezultă că, în sistemul căilor de atac instituit prin Tratatul FUE, acțiunea în răspundere extracontractuală urmărește o finalitate compensatorie, destinată în special asigurării unei protecții jurisdicționale efective justițiabilului și împotriva actelor și a comportamentelor instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii ori ale unuia dintre agenții acestora în exercitarea funcțiilor sale care nu pot face obiectul unei acțiuni în anulare în temeiul articolului 263 TFUE. Astfel, având în vedere finalitățile diferite și complementare ale acestor două tipuri de acțiuni, nu se poate considera că noțiunea „instituție”, în sensul articolului 340 al doilea paragraf TFUE, se limitează neapărat la instituțiile, la organele, la oficiile și la agențiile Uniunii menționate la articolul 263 primul paragraf TFUE.

112    Dimpotrivă, identificarea entităților Uniunii care pot fi calificate drept „instituții”, în sensul articolului 340 al doilea paragraf TFUE, trebuie efectuată în funcție de criterii specifice acestei dispoziții, diferite de cele care reglementează identificarea organelor, a oficiilor sau a agențiilor menționate la articolul 263 primul paragraf TFUE. Din perspectiva articolului 263 TFUE, criteriul pertinent este legat de posibilitatea entității pârâte de a adopta acte destinate să producă efecte juridice față de terți (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 aprilie 1986, Les Verts/Parlamentul, 294/83, EU:C:1986:166, punctele 23-25). Pe de altă parte, din perspectiva articolului 340 al doilea paragraf TFUE, trebuie să se stabilească dacă entitatea Uniunii căreia îi este imputabil actul sau comportamentul incriminat a fost instituită prin tratate și este menită să contribuie la realizarea obiectivelor Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 aprilie 2002, Lamberts/Ombudsmanul European, T‑209/00, EU:T:2002:94, punctul 49).

113    Or, articolul 137 TFUE și Protocolul nr. 14 din 26 octombrie 2012 privind Eurogrupul (JO 2012, C 326, p. 283), anexat la Tratatul FUE, prevăd, printre altele, existența, compunerea, modalitățile de reunire și funcțiile Eurogrupului. În această ultimă privință, articolul 1 din protocolul respectiv prevede că Eurogrupul se reunește „pentru a se discuta chestiuni legate de responsabilitățile specifice care le revin [miniștrilor care îl compun] în ceea ce privește moneda unică”. Aceste aspecte intră, în temeiul articolului 119 alineatul (2) TFUE, în limitele de acțiune a Uniunii pentru atingerea obiectivelor prevăzute la articolul 3 TUE printre care figurează instituirea unei uniuni economice și monetare a cărei monedă este euro. Rezultă că Eurogrupul este o entitate a Uniunii instituită în mod formal prin tratate și destinată să contribuie la realizarea obiectivelor Uniunii. Prin urmare, sunt imputabile Uniunii actele și comportamentele Eurogrupului în exercitarea competențelor care îi sunt conferite de dreptul Uniunii.

114    Orice soluție contrară ar contraveni principiului Uniunii de drept deoarece ar permite instituirea, chiar în cadrul ordinii juridice a Uniunii, a unor entități ale căror acte și comportamente nu ar putea angaja răspunderea acesteia din urmă.

115    În aceste condiții, trebuie să se verifice dacă Eurogrupul, prin declarația sa din 25 martie 2013, a impus Republicii Cipru să adopte măsurile prejudiciabile. În această privință, în primul rând, este necesar să se arate că, în declarația sa din 25 martie 2013, Eurogrupul a întocmit în termeni foarte generali un raport cu privire la anumite măsuri convenite pe plan politic cu Republica Cipru în vederea stabilizării situației financiare a acesteia și a anunțat sau a încurajat unele demersuri viitoare.

116    În schimb, Eurogrupul nu a exprimat nicio poziție definitivă cu privire la acordarea FAF sau cu privire la condițiile pe care Republica Cipru ar trebui să le respecte pentru a beneficia de aceasta. În special, acesta nu a indicat nici că FAF ar fi acordată Republicii Cipru numai în ipoteza în care aceasta ar adopta sau ar pune în aplicare măsurile prejudiciabile, nici că planurile de restructurare a sectorului financiar specificate în anexa la declarația în cauză erau considerate ca făcând parte din programul de ajustare macroeconomică pe care Republica Cipru ar fi obligată să îl respecte în temeiul articolului 12 alineatul (1) din Tratatul MES.

117    În al doilea rând, reiese din declarația în cauză că Eurogrupul a considerat că posibilitatea de a acorda sau de a refuza asistența solicitată nu ținea de competența sa, ci de cea a Consiliului guvernatorilor MES. Prin urmare, este necesar să se considere că, contrar afirmațiilor reclamantelor și în pofida existenței unor formulări în anexa la aceasta care ar putea părea categorice, cum sunt cele potrivit cărora, pe de o parte, Laïki este desființată cu efect imediat cu o contribuție completă a acționarilor, a deținătorilor de obligațiuni și a deponenților neasigurați și, pe de altă parte, BoC va fi recapitalizată printr‑o conversie a depozitelor negarantate în fonduri proprii cu o contribuție completă a acționarilor și a deținătorilor de obligațiuni (a se vedea punctul 27 de mai sus), declarația din 25 martie 2013 a Eurogrupului era de natură pur informativă. Eurogrupul s‑a limitat să informeze publicul despre existența anumitor acorduri adoptate pe plan politic și și‑a exprimat părerea cu privire la probabilitatea acordării FAF de către MES (a se vedea în acest sens Ordonanța din 16 octombrie 2014, Mallis și Malli/Comisia și BCE, T‑327/13, EU:T:2014:909, punctele 56-61).

118    Prin urmare, nu se poate considera că, prin declarația din 25 martie 2013, Eurogrupul a impus ca Republica Cipru să adopte măsurile prejudiciabile.

2)      „Acordul Eurogrupului din 25 martie 2013”

119    Astfel cum au confirmat în răspunsul la măsurile de organizare a procedurii Tribunalului, reclamantele consideră de asemenea că declarația Eurogrupului din 25 martie 2013 informează cu privire la existența unui acord din aceeași zi, în temeiul căruia membrii Eurogrupului ar fi convenit în prealabil că FAF ar fi acordată Republicii Cipru numai în cazul în care aceasta ar adopta măsurile prejudiciabile fără nicio posibilitate de a le negocia.

120    Existența unui asemenea acord nu reiese în mod clar și univoc din modul de redactare a declarației Eurogrupului din 25 martie 2013. Cu toate acestea, reclamantele deduc existența acestui acord din anumite înscrisuri de la dosar, printre care o scrisoare adresată parlamentului german de ministrul german al economiei la 13 aprilie 2013 cu scopul de a obține aprobarea deciziei MES de a acorda FAF Republicii Cipru. Această scrisoare conține un fragment cu următorul cuprins:

„Eurogrupul a concluzionat că, în contextul respingerii acordului inițial de către parlamentul din Cipru și al incertitudinilor legate de evoluțiile care au avut loc între timp, în special în sectorul bancar, un potențial program ar putea fi avut în vedere numai după punerea în aplicare a următoarelor măsuri:

–        disocierea sucursalelor grecești de sectorul bancar cipriot: sucursalele grecești ale celor mai mari bănci cipriote sunt preluate de sector bancar grecesc;

–        lichidarea [Laïki] și restructurarea [BoC] fără utilizarea fondurilor unui potențial program de asistență […]

Prin urmare, proprietarii și alți creditori ai băncilor sunt implicați astfel în măsurile de restructurare menționate mai sus:

–        proprietarii și titularii de creanțe subordonate și deținătorii de obligațiuni suportă pierderile proporționale cu participațiile lor în totalitate;

–        depozitele [încredințate] [Laïki] mai mari de 100 000 de euro și care nu sunt supuse protecției depozitelor bancare contribuie la acoperirea necesităților financiare ale măsurilor de lichidare. Depozitele mai mici de 100 000 de euro și care sunt supuse protecției depozitelor bancare vor fi transferate [BoC];

–        activele de valoare ale [Laïki] vor fi transferate [BoC]. Activele transferate ar trebui să aibă o valoarea superioară pasivelor transferate, astfel încât [Laïki] contribuie astfel și la consolidarea capitalului [BoC];

–        37,5 % din depozitele la [BoC] care nu sunt supuse protecției depozitelor bancare vor fi convertite în acțiuni ale băncii. [O parte suplimentară de 22,5 % din aceste depozite] ar putea fi de asemenea convertită în acțiuni în caz de necesitate. Obiectivul constă în atingerea unui raport din capitalul de bază de 9 % la [BoC].”

121    Din acest fragment rezultă că ministrul economiei german a informat parlamentul german cu privire la existența unui acord între membrii Eurogrupului, care constă în condiționarea acordării FAF de adoptarea măsurilor prejudiciabile – sau, cel puțin, a unor măsuri similare acestora. Existența unui asemenea acord este coroborată cu mai multe declarații ale autorităților cipriote și mărturii în fața unei comisii de anchetă din cadrul parlamentului cipriot.

122    Prin urmare, este necesar să se considere, mai întâi, că a existat un acord (denumit în continuare „acordul de condiționare”) între reprezentanții SMME potrivit căruia FAF ar fi acordată Republicii Cipru numai în cazul în care aceasta ar adopta măsurile prejudiciabile (sau cel puțin măsuri foarte similare cu acestea), apoi că acest acord era de natură informală întrucât nu a fost încheiat în cadrul unei proceduri anume sau pe baza unui temei juridic specific, în continuare, că acordul respectiv a fost încheiat fie în timpul unei reuniuni a Eurogrupului din 25 martie 2013, fie în jurul acestei date, și, în final, că ministrul economiei german a considerat că acordul în cauză fusese încheiat de Eurogrup.

123    Or, în primul rând, trebuie să se arate că, în temeiul dispozițiilor articolului 137 TFUE coroborate cu cele ale articolului 1 din Protocolul nr. 14 privind Eurogrupul, Eurogrupul este o reuniune informală a miniștrilor SMME al cărei scop este acela de a facilita schimbul de idei cu privire la chestiuni legate de responsabilitățile specifice care le revin în ceea ce privește moneda unică (a se vedea în acest sens Ordonanța din 16 octombrie 2014, Mallis și Malli/Comisia și BCE, T‑327/13, EU:T:2014:909, punctul 41). Acest protocol prevede că reuniunile Eurogrupului sunt pregătite de reprezentanții miniștrilor responsabili cu finanțele din SMME și ai Comisiei. Având în vedere aceste dispoziții, este rezonabil să se concluzioneze că Eurogrupul este, în principiu, alcătuit din miniștrii responsabili cu finanțele din SMME. Astfel cum a confirmat Consiliul în ședință, aceasta era situația în speță, miniștrii SMME prezenți la reuniunea Eurogrupului din 25 martie 2013 fiind cei responsabili cu aspectele financiare.

124    În al doilea rând, Consiliul guvernatorilor MES este, potrivit articolului 5 alineatul (1) din Tratatul MES, format din miniștrii de finanțe ai SMME.

125    Prin urmare, astfel cum subliniază reclamantele în mod întemeiat, membrii Consiliului guvernatorilor MES și miniștrii reuniți în cadrul Eurogrup sunt, în principiu și în orice caz în speță, aceleași persoane fizice. Rezultă că, în practică, este imposibil să se stabilească a priori dacă un acord „informal” precum acordul de condiționare a fost încheiat de aceste persoane în calitate de reprezentanți ai SMME în cadrul Eurogrupului sau în calitate de membri ai Consiliului guvernatorilor MES.

126    Or, este necesar să se amintească faptul că FAF a fost acordată prin MES, conform normelor și procedurilor prevăzute de Tratatul MES, iar nu de Eurogrup.

127    Prin urmare, este necesar să se considere că acordul de condiționare a fost încheiat de miniștrii de finanțe ai SMME reuniți la 25 martie 2013 în calitate de membri ai Consiliului guvernatorilor MES, iar nu în calitate de membri ai Eurogrupului. Menționarea Eurogrupului în scrisoarea ministrului german al economiei avută în vedere la punctul 120 de mai sus poate fi explicată prin faptul că reprezentanții SMME în cadrul Eurogrupului reuniți la această dată sunt practic aceleași persoane fizice ca și membrii Consiliului guvernatorilor MES.

128    În această privință, trebuie să se adauge că, prin instituirea MES, SMME au ales să atribuie acestei organizații internaționale, care are personalitate juridică, competențe concrete și exclusive în materia acordării unei asistențe financiare către SMME aflate în dificultate. Exercitarea acestor competențe este supusă unor norme de drept internațional public, proprii unei organizații de cooperare interguvernamentală, dreptul Uniunii fiind aplicabil numai în măsura în care Tratatul MES prevede acest lucru în mod specific. Prin urmare, SMME au plasat în mod clar acordarea unei FAF atât în afara sferei de activitate a Uniunii, cât și a cadrului său normativ.

129    SMME au făcut, desigur, apel la instituții ale Uniunii, și anume Comisia și BCE, pentru a îndeplini anumite sarcini în beneficiul MES. Cu toate acestea, atribuțiile încredințate instituțiilor respective în cadrul Tratatului MES nu presupun nicio putere decizională proprie, iar activitățile exercitate de instituțiile respective în cadrul aceluiași tratat nu angajează decât MES (Hotărârea din 27 noiembrie 2012, Pringle, C‑370/12, EU:C:2012:756, punctul 161, și Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE, C‑8/15 P-C‑10/15 P, EU:C:2016:701, punctul 53).

130    În ceea ce privește Eurogrupul, spre deosebire de Comisie și de BCE, acesta nu este nici măcar menționat în Tratatul MES ca organism care poate îndeplini sarcini în numele MES.

131    Prin urmare, nu este necesar să se atribuie miniștrilor de finanțe ai SMME reuniți în cadrul Eurogrupului în calitate de membri ai acestuia capacitatea de a anticipa sau de a condiționa deciziile adoptate de Consiliul guvernatorilor MES, această capacitate putând să le fie atribuită numai în calitate de membri ai acestui consiliu, chiar dacă acordurile referitoare la condițiile de acordare a unei FAF ar fi decise în cadrul unei reuniuni a Eurogrupului.

132    În consecință, este necesar să se considere că acordul de condiționare a fost încheiat de reprezentanții SMME în calitate de membri ai Consiliului guvernatorilor MES.

133    Având în vedere considerațiile care precedă, nu se poate considera că, prin intermediul acordului de condiționare, Eurogrupul a impus adoptarea măsurilor prejudiciabile.

3)      „Decizia Consiliului guvernatorilor BCE din 21 martie 2013 privind rambursarea ELA până la 26 martie [2013], cu excepția situației în care se ajunge la un acord cu privire la un pachet de salvare”

134    Reclamantele se referă și la comunicatul de presă al BCE din 21 martie 2013 (a se vedea punctul 23 de mai sus). Astfel cum au precizat în ședință, reclamantele consideră că acest comunicat de presă anunță decizia Consiliului guvernatorilor BCE privind rambursarea ELA până la 26 martie 2013, cu excepția situației în care se ajunge la un acord cu privire la un pachet de salvare.

135    Reamintim că acest comunicat are următorul cuprins:

„Consiliul guvernatorilor BCE a decis să mențină nivelul existent al ELA până la […] 25 martie 2013.

Prelungirea termenului de rambursare ar putea fi avută în vedere numai în cazul în care este pus în aplicare un program al [Uniunii sau al FMI] care ar garanta solvabilitatea băncilor în cauză.”

136    În primul rând, trebuie să se stabilească aplicabilitatea comunicatului respectiv. În acest scop, este necesar să se amintească principalele norme care definesc ELA.

137    Din acordul din 7 februarie 2013 privind ELA reiese că ELA este definită ca furnizarea de „sume de bani din partea băncii centrale” sau de orice altă formă de asistență care poate rezulta într‑o creștere a „sumei de bani din partea băncii centrale” către o instituție financiară sau un grup de instituții financiare care se confruntă cu probleme de lichidități, fără ca aceste operațiuni să se înscrie în cadrul politicii monetare unice.

138    Potrivit aceluiași acord, responsabilitatea pentru ELA revine băncii centrale naționale în cauză, care suportă costurile și riscurile aferente. Prin urmare, ELA se întemeiază în principiu pe un temei juridic național. În speță, din excepția de inadmisibilitate ridicată de BCE și din răspunsul său la măsurile de organizare a procedurii adoptate de Tribunal reiese că ELA a fost acordată băncilor vizate de BCC în temeiul articolului 6 alineatul 2 litera e) și al articolului 46 alineatul 3 din O peri tis Kentrikis Trapezas tis Kyprou nomos tou 2002 [nr. 138(I)/2002] [Legea privind Banca Centrală a Ciprului din 2002, EE, anexa I(I), nr. 3624, 19.7.2002] (denumită în continuare „legea din 19 iulie 2002”). Potrivit primeia dintre aceste dispoziții, BCC are printre altele sarcina de a asigura stabilitatea sistemului financiar. În ceea ce privește cea de a doua dintre aceste dispoziții, ea abilitează BCC „să acorde avansuri în schimbul garanțiilor sau să acorde băncilor împrumuturi în schimbul unor garanții pentru o perioadă determinată și pentru motive pe care le poate preciza”.

139    Astfel cum reiese din scrisoarea BCC din 25 iulie 2017, anexată la răspunsul BCE la măsurile de organizare a procedurii Tribunalului, Consiliul guvernatorilor BCC a precizat, într‑un document din 31 ianuarie 2011, principiile și procedurile care reglementează furnizarea ELA. Acest document indică printre altele că BCC poate aplica articolul 46 alineatul 3 din Legea din 19 iulie 2002 pentru a furniza asistență temporară unei instituții de credit supravegheate solvabile, dar care nu dispune de lichidități. Documentul respectiv precizează că o asemenea asistență urmărește să mențină stabilitatea financiară, că nu poate fi avută în vedere decât în cazul unui potențial risc sistemic și că este în general acordată numai în situații excepționale.

140    Reiese de asemenea din acest document că, astfel cum admit reclamantele, ELA nu ține de politica monetară unică și, prin urmare, intră în domeniul de aplicare al articolului 14.4 din Statutul BCE. Această dispoziție are următorul cuprins:

„Băncile centrale naționale pot îndeplini și alte funcții în afara celor menționate în [Statutul BCE], cu excepția cazurilor în care Consiliul guvernatorilor decide, cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate, că funcțiile respective interferează cu obiectivele și misiunile SEBC. Aceste funcții, pe care băncile centrale naționale le exercită pe propria răspundere și pe propriul risc, nu sunt considerate ca făcând parte din funcțiile SEBC.”

141    Într‑un document intitulat „Proceduri referitoare la [ELA]” și invocat în susținerea excepției sale de inadmisibilitate, BCE arată că, în temeiul articolului 14.4 din Statutul BCE, Consiliului guvernatorilor BCE i s‑a conferit responsabilitatea de a restrânge operațiunile referitoare la ELA în cazul în care consideră că acestea interferează cu obiectivele și cu misiunile SEBC. În acest scop, decizia Consiliului guvernatorilor BCE din 3 noiembrie 2011 cu privire la aspectele procedurale referitoare la ELA și acordul din 7 februarie 2013 privind ELA (a se vedea punctul 137 de mai sus) prevăd un sistem de informare și de cooperare între băncile centrale naționale și BCE.

142    Printre informațiile pe care banca centrală națională în cauză trebuie, în acest scop, să le furnizeze BCE cu privire la orice operațiune referitoare la ELA figurează „evaluarea de către autoritatea de supraveghere prudențială, pe termen scurt și mediu, a poziției privind lichiditatea și a solvabilității instituției de credit care beneficiază de ELA, inclusiv criteriile utilizate pentru a se ajunge la o concluzie pozitivă în ceea ce privește solvabilitatea”. Această cerință trebuie interpretată în lumina interdicției finanțării monetare prevăzute la articolul 123 TFUE, al cărui conținut este reluat la articolul 21.1 din Statutul BCE. În această privință, BCE arată în cadrul excepției de inadmisibilitate că a considerat întotdeauna că finanțarea unor instituții financiare solvabile prin ELA este compatibilă cu interdicția respectivă, pe când finanțarea unor instituții financiare insolvabile nu este compatibilă. Documentul BCC din 31 ianuarie 2011, citat la punctul 139 de mai sus, confirmă această afirmație indicând că orice furnizare de ELA în cazul unor probleme subiacente de solvabilitate ar contraveni în mod clar articolului 123 TFUE și articolului 21.1 din Statutul BCE.

143    Or, la data faptelor, BCE nu avea nicio competență în materie de supraveghere prudențială a instituțiilor de credit ale Uniunii, care era de competența exclusivă a autorităților naționale de supraveghere prudențială. În aceste condiții, pentru a asigura respectarea interdicției finanțării monetare, BCE depindea de informațiile pe care i le furnizau aceste autorități în ceea ce privește solvabilitatea băncilor care beneficiază de ELA.

144    În al doilea rând, trebuie să se examineze dacă comunicatul de presă din 21 martie 2013 este dovada existenței unei decizii adoptate în temeiul articolului 14.4 din Statutul BCE, astfel cum arată în esență reclamantele (a se vedea punctul 134 de mai sus), sau a unei simple declarații de intenție, astfel cum susține BCE (a se vedea punctul 90 de mai sus).

145    În această privință, este necesar să se amintească faptul că, potrivit articolului 14.4 din Statutul BCE, Consiliul guvernatorilor BCE este autoritatea competentă să interzică unei bănci centrale naționale să acorde ELA atunci când acesta interferează cu obiectivele și cu misiunile SEBC. Or, comunicatul de presă din 21 martie 2013 precizează că Consiliul guvernatorilor BCE a „decis” să mențină un anumit nivel de ELA până la 25 martie 2013. Rezultă în mod implicit, dar necesar, că, începând de la 26 martie 2013, menținerea acestui nivel de ELA nu ar mai fi autorizată și că, astfel cum se precizează în acest comunicat, „prelungirea termenului de rambursare ar putea fi avută în vedere numai în cazul în care este pus în aplicare un program al [Uniunii sau al FMI] care ar garanta solvabilitatea băncilor în cauză”.

146    Prin urmare, este necesar să se considere, asemenea reclamantelor, că comunicatul de presă din 21 martie 2013 menționează existența unei decizii a Consiliului guvernatorilor BCE de a se opune menținerii nivelului existent de ELA începând de la 26 martie 2013 și de a condiționa o eventuală prelungire a termenului de rambursare de încheierea unui program de asistență financiară care să garanteze solvabilitatea băncilor vizate (denumită în continuare „decizia Consiliului guvernatorilor BCE din 21 martie 2013”).

147    În al treilea rând, trebuie să se examineze dacă se poate concluziona din această lectură a comunicatului de presă din 21 martie 2013 că BCE a impus adoptarea unor măsuri prejudiciabile de către Republica Cipru.

148    În această privință, trebuie să se arate că comunicatul de presă din 21 martie 2013 se limitează să enunțe o obligație de rezultat. Astfel, în acest comunicat, BCE nu face nicio trimitere, directă sau indirectă, la măsurile prejudiciabile, ci se limitează să condiționeze o eventuală prelungire a termenului de rambursare a ELA de încheierea unui program al Uniunii sau al FMI care ar asigura solvabilitatea băncilor în cauză. Comunicatul respectiv nu specifică în niciun fel caracteristicile pe care un asemenea program ar trebui să le aibă, nici nu menționează declarații ale Eurogrupul, acte ale MES sau negocieri în curs de desfășurare cu privire la adoptarea măsurilor prejudiciabile.

149    Contrar afirmațiilor reclamantelor, articolul de presă din 17 octombrie 2014, intitulat „Before a bailout, E. C. B. minutes showed doubts over keeping a Cyprus bank afloat” (Înaintea luării măsurii de salvare, procesele‑verbale ale BCE au arătat îndoieli în ceea ce privește menținerea în continuare a unei bănci cipriote), nu repune în niciun fel în discuție această apreciere. Astfel, articolul respectiv se limitează să menționeze că „o lectură atentă a proceselor‑verbale [ale reuniunilor Consiliului guvernatorilor BCE] arată că reprezentanții BCE au afirmat în mai multe rânduri că vor pune capăt programului [de ELA acordat Laïki] în cazul în care [Republica] Cipru nu va realiza progresele necesare în vederea asigurării unui program de salvare economică”, fără să se susțină, niciun moment, că acești reprezentanți au solicitat ca un asemenea program să ia o formă specifică sau să prezinte caracteristici speciale.

150    Presupunându‑le dovedite, nici declarațiile pe care le‑ar fi efectuat un membru al Comitetului executiv al BCE la reuniunile Eurogrupului din 15 și din 16 martie 2013 nu susțin teza reclamantelor. Conform unui articol de presă din 19 februarie 2015, intitulat „Did the troika defraud billions at the expense of thousands of depositors in Cyprus?” (A fraudat troica miliarde pe cheltuiala miilor de deponenți din Cipru?), la care se referă reclamantele, acest membru al Comitetului executiv al BCE ar fi amenințat să priveze băncile cipriote de accesul la ELA. Cu toate acestea, nu reiese nicidecum din declarațiile raportate de acest articol că membrul respectiv al Comitetului executiv al BCE ar fi intenționat astfel să condiționeze prelungirea lipsei de opoziție a BCE la menținerea ELA de adoptarea măsurilor prejudiciabile. Cel mult, este posibil să se considere, având în vedere mărturia în fața unei comisii de anchetă din cadrul parlamentului cipriot a ministrului de finanțe al Republicii Cipru la data faptelor, că aceste declarații priveau instituirea unei taxe pe toate depozitele bancare din Cipru. Or, această taxă, a cărei creare a fost respinsă de parlamentul cipriot la 19 martie 2013 (a se vedea punctul 22 de mai sus), nu figurează printre măsurile prejudiciabile.

151    În aceste circumstanțe, este necesar să se concluzioneze, astfel cum arată în esență BCE, că din comunicatul de presă din 21 martie 2013 reiese că Republica Cipru avea posibilitatea de a lua alte măsuri în afara măsurilor prejudiciabile pentru a asigura solvabilitatea băncilor vizate (a se vedea în acest sens și prin analogie Ordonanța din 14 iulie 2016, Alcimos Consulting/BCE, T‑368/15, nepublicată, EU:T:2016:438, punctul 38). Prin urmare, nu se poate considera că, prin acest comunicat de presă sau prin decizia la care se referă, BCE a impus ca Republica Cipru să ia aceste măsuri.

4)      „[Decizii] de a continua să acorde ELA” pretins adoptate de BCE

152    Reclamantele fac o distincție între decizia Consiliului guvernatorilor BCE din 21 martie 2013 (a se vedea punctele 134-151 de mai sus) și ceea ce acestea califică drept decizii ale BCE „de a continua să acorde ELA”. În ședință, reclamantele au precizat că aceste decizii erau anterioare comunicatului de presă din 21 martie 2013.

153    Or, la momentul respectiv, ELA ținea exclusiv de competența autorităților naționale de supraveghere prudențială (a se vedea punctele 137-143 de mai sus), Consiliul guvernatorilor BCE fiind competent, în materie, numai să restrângă operațiunile cu privire la ELA despre care considera că interferau cu obiectivele și cu misiunile SEBC. Prin urmare, trebuie să se considere că actele BCE pe care reclamantele le au în vedere sunt cele prin care BCE ar fi decis, anterior datei de 21 martie 2013, să nu se opună ELA.

154    Cu toate acestea, este necesar să se constate că din înscrisurile de la dosar nu reiese că BCE ar fi impus, prin asemenea decizii, adoptarea unor măsuri prejudiciabile de către Republica Cipru. Dimpotrivă, reclamantele însele au recunoscut în ședință că invocă aceste decizii doar pentru a pune în evidență pretinsul caracter arbitrar al deciziei Consiliului guvernatorilor BCE din 21 martie 2013.

155    Prin urmare, nu se poate considera că, prin „[deciziile] de a continua să acorde ELA”, anterioare comunicatului de presă din 21 martie 2013, BCE a impus ca Republica Cipru să adopte măsurile prejudiciabile.

5)      Acte ulterioare

156    Printre actele în litigiu (a se vedea punctul 77 a cincea și a șasea liniuță de mai sus) figurează și cele patru categorii de acte care urmează:

–        negocierea și încheierea protocolului de acord din 26 aprilie 2013 de către Comisie;

–        „considerațiile Comisiei potrivit cărora măsurile adoptate de autoritățile cipriote erau conforme cu condiționarea” și aprobarea de către Comisie și de către BCE a plății diferitor tranșe ale FAF către Republica Cipru;

–        declarațiile Eurogrupului din 12 aprilie, din 13 mai și din 13 septembrie 2013;

–        Decizia 2013/236.

157    Actele respective sunt ulterioare datei de 29 martie 2013 și, implicit, adoptării decretelor prejudiciabile. Prin urmare, nu este posibil să se considere că pârâtele au impus, prin actele respective, adoptarea măsurilor prejudiciabile care figurează în aceste decrete. Cel mult, ar fi putut impune astfel adoptarea măsurilor prejudiciabile introduse prin modificările aduse decretelor prejudiciabile la 30 iulie 2013 și amintite la punctele 33 și 34 de mai sus. Reclamantele susțin totuși că toate actele în litigiu se înscriu într‑un „proces continuu” care începe cu comportamentele pârâtelor, care au condus la adoptarea acordului de condiționare și continuă cu diferitele intervenții înainte și după semnarea protocolului de acord din 26 aprilie 2013. În ședință, reclamantele au precizat că fiecare dintre aceste acte și comportamente era o „verigă necesară în lanțul condiționării”. În aceste condiții, refuzul pârâtelor de a adopta unul dintre actele respective ar fi însemnat un eșec al măsurilor prejudiciabile care nu ar fi fost sau nu ar mai fi putut fi puse în aplicare.

158    Argumentele reclamantelor implică în esență să se considere că adoptarea de către pârâte a fiecăruia dintre actele menționate la punctul 156 de mai sus era o condiție necesară pentru menținerea sau punerea în aplicare în continuare de către Republica Cipru a măsurilor prejudiciabile. Cu toate acestea, se impune constatarea că raționamentul respectiv rămâne de ordin speculativ. Astfel, din înscrisurile de la dosar nu reiese că Republica Cipru ar fi fost obligată să abroge sau să înceteze punerea în aplicare a măsurilor prejudiciabile în cazul în care unul dintre actele ulterioare menționate la punctul 156 de mai sus nu ar fi fost adoptat.

159    Cu toate acestea, este posibil să se interpreteze înscrisurile reclamantelor la Tribunal și în special argumentul lor potrivit căruia Republica Cipru nu ar fi putut, fără a încălca unele dintre aceste acte ulterioare, să abroge Legea din 22 martie 2013 și decretele prejudiciabile sau să înceteze punerea în aplicare a măsurilor prejudiciabile introduse la 29 martie 2013, în sensul că pârâtele ar fi obligat Republica Cipru să mențină sau să continue să pună în aplicare aceste măsuri. Prejudiciul invocat ar rezulta, așadar, nu numai din adoptarea măsurilor prejudiciabile, ci și din menținerea și din punerea în aplicare în continuare a acestora din urmă.

160    Prin urmare, trebuie să se examineze dacă, prin adoptarea actelor menționate la punctul 156 de mai sus, pârâtele au obligat Republica Cipru să mențină sau să pună în aplicare în continuare măsurile prejudiciabile introduse la 29 martie 2013. De asemenea, se va examina dacă pârâtele au impus prin aceste acte adoptarea măsurilor prejudiciabile introduse prin modificările aduse decretelor prejudiciabile la 30 iulie 2013 și menționate la punctele 33 și 34 de mai sus.

161    În primul rând, în ceea ce privește încheierea protocolului de acord din 26 aprilie 2013 de către Comisie, este necesar să se arate că măsurile specificate în acesta se împart în trei grupuri, fiecare dintre acestea raportându‑se la un obiectiv diferit, și anume, în primul rând, restabilirea stării de sănătate a sistemului financiar cipriot și a încrederii deponenților și a pieței, în al doilea rând, continuarea procesului de consolidare fiscală și, în al treilea rând, punerea în aplicare a reformelor structurale.

162    Măsurile prejudiciabile sunt evocate în primul dintre cele trei grupuri. Acestea sunt descrise mai întâi succint sub titlul „Progrese realizate până în prezent”, apoi mai în detaliu la punctele 1.23-1.28 din protocolul de acord din 26 aprilie 2013 (a se vedea punctul 42 de mai sus).

163    Cu titlu introductiv, este necesar să se examineze argumentul BCE și al Comisiei, potrivit căruia măsurile prejudiciabile sunt enumerate în acest protocol de acord în scopuri pur istorice și descriptive (a se vedea punctul 87 de mai sus).

164    În această privință, în primul rând, s‑a indicat în considerentele D și F ale protocolului de acord din 26 aprilie 2013, pe de o parte, că FAF se acordă Republicii Cipru cu condiția ca aceasta să respecte măsurile specificate în protocolul respectiv și, pe de altă parte, că Consiliul guvernatorilor MES trebuie să decidă, pe baza rapoartelor Comisiei și înainte de efectuarea fiecărei plăți, dacă aceste măsuri au fost respectate. Or, contrar celor susținute de Comisie, nicio dispoziție din protocolul de acord din 26 aprilie 2013 nu indică faptul că Republica Cipru se poate limita să adopte anumite măsuri noi. Reiese mai degrabă dintr‑o lectură de ansamblu a acestui protocol că punerea în aplicare a tuturor măsurilor care figurează în acesta și, în consecință, și menținerea celor care au fost deja adoptate înainte de semnarea acestuia, a fost considerată necesară.

165    În al doilea rând, la punctele 1.23-1.28 din protocolul de acord din 26 aprilie 2013, măsurile care au fost deja adoptate sunt menționate în coroborare cu măsuri care urmează să fie adoptate. Or, acestea din urmă nu ar avea nicio rațiune de a fi în lipsa măsurilor care au fost deja adoptate. Astfel, se indică, la punctul 1.26 din protocolul din 26 aprilie 2013, că recapitalizarea BoC a fost efectuată în special prin conversia depozitelor neasigurate în acțiuni (măsură deja adoptată) și, la punctul 1.27 din acest protocol, că, în cazul în care în urma unei evaluări a nevoilor de capital ale BoC care trebuie realizată ulterior se consideră că BoC este subcapitalizată, o parte mai semnificativă din depozitele neasigurate va trebui convertită în acțiuni, în timp ce, în cazul în care se consideră că BoC este supracapitalizată, titularii depozitelor neasigurate vor avea dreptul la o rambursare (măsură care urmează să fie adoptată).

166    Prin urmare, este necesar să se respingă argumentul Comisiei și al BCE, conform căruia măsurile prejudiciabile sunt enumerate în protocolul de acord din 26 aprilie 2013 în scopuri pur istorice și descriptive și, în consecință, să se considere că punctul 1.26 din acest protocol de acord impune menținerea măsurilor prejudiciabile introduse la 29 martie 2013 ca o condiție de acordare a FAF. În ceea ce privește punctul 1.27 din protocolul respectiv, acesta se referă la conversiile adiționale de depozite de la BoC în acțiuni, astfel cum au fost introduse la 30 iulie 2013 prin modificările Decretului nr. 103 menționate la punctul 33 de mai sus.

167    Cu toate acestea, trebuie să se arate că Comisia a semnat protocolul de acord din 26 aprilie 2013 în numele MES, în conformitate cu articolul 13 alineatul (4) din Tratatul MES. Or, astfel cum s‑a amintit la punctul 129 de mai sus, atribuțiile conferite Comisiei și BCE în cadrul Tratatului MES nu presupun nicio putere decizională proprie, iar activitățile exercitate de aceste două instituții în cadrul aceluiași tratat nu angajează decât MES (Hotărârea din 27 noiembrie 2012, Pringle, C‑370/12, EU:C:2012:756, punctul 161, și Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE, C‑8/15 P-C‑10/15 P, EU:C:2016:701, punctul 53). Prin urmare, cerința menținerii și punerii în aplicare în continuare a măsurilor prejudiciabile, precum și o eventuală cerință de efectuare de conversii suplimentare de acțiuni la BoC, înscrise în acest protocol de acord, sunt imputabile doar MES, iar nu Comisiei.

168    Din considerațiile care precedă reiese că, prin încheierea protocolului de acord din 26 aprilie 2013, Comisia nu a impus nici menținerea, nici punerea în aplicare în continuare a măsurilor prejudiciabile introduse la 29 martie 2013 de către Republica Cipru, ci s‑a limitat să furnizeze MES o asistență operațională în vederea încheierii unui acord de care sunt responsabili doar MES și Republica Cipru. Aceeași concluzie se impune în ceea ce privește măsurile prejudiciabile introduse la 30 iulie 2013 prin modificările aduse decretelor prejudiciabile și menționate la punctele 33 și 34 de mai sus.

169    În al doilea rând, chiar presupunând că se poate considera că s‑a impus menținerea sau punerea în aplicare în continuare a măsurilor prejudiciabile sau adoptarea măsurilor prejudiciabile introduse la 30 iulie 2013 prin modificările aduse decretelor prejudiciabile și menționate la punctele 33 și 34 de mai sus, constatarea de către Comisie că „măsurile adoptate de autoritățile cipriote erau conforme cu condiționarea” și aprobarea de către Comisie și de către BCE a plății diferitor tranșe ale FAF către Republica Cipru (a se vedea punctul 156 a doua liniuță de mai sus) sunt, din motive similare cu cele prezentate la punctele 167 și 168 de mai sus, imputabile doar MES. Astfel, atunci când, în temeiul articolului 13 alineatul (7) din Tratatul MES, Comisia în coroborare cu BCE asigură respectarea condiționării care însoțește FAF, aceasta se limitează să îndeplinească o sarcină operațională în numele și pe seama MES, care deține doar puterea decizională.

170    În al treilea rând, în ceea ce privește declarațiile Eurogrupului din 12 aprilie, din 13 mai și din 13 septembrie 2013 (a se vedea punctul 156 a treia liniuță de mai sus), este necesar să se arate că, în acestea, Eurogrupul nu face nicio trimitere la necesitatea de a menține sau de a pune în aplicare în continuare măsurile prejudiciabile pentru ca Republica Cipru să poată beneficia de diferitele tranșe de FAF acordată prin MES. Nu se face referire nici la necesitatea de a adopta măsurile prejudiciabile introduse la 30 iulie 2013 prin modificările aduse decretelor prejudiciabile și menționate la punctele 33 și 34 de mai sus. În aceste declarații, Eurogrupul se limitează în esență să descrie foarte succint și să salute anumite măsuri adoptate de autoritățile cipriote, precum și să exprime opinia potrivit căreia aceste măsuri ar putea contribui la atenuarea dificultăților financiare cu care se confruntă Republica Cipru. De asemenea, Eurogrupul descrie în declarațiile respective etapele trecute și viitoare ale procedurii de asistență financiară și își exprimă printre altele sprijinul pentru plata unei noi tranșe de ajutor.

171    Prin urmare, nu se poate considera că, prin declarațiile din 12 aprilie, din 13 mai și din 13 septembrie 2013, Eurogrupul a impus menținerea sau punerea în aplicare în continuare sau adoptarea măsurilor prejudiciabile introduse la 30 iulie 2013 prin modificările aduse decretelor prejudiciabile și menționate la punctele 33 și 34 de mai sus.

172    În al patrulea rând, în ceea ce privește Decizia 2013/236 (a se vedea punctul 156 a patra liniuță de mai sus), prin care Consiliul ar fi „aprob[at] și integr[at] în cadrul dreptului U[niunii]” condițiile de acordare pretins nelegale a FAF, este necesar să se arate că, contrar celor susținute în esență de reclamante, ansamblul măsurilor prejudiciabile nu este menționat în mod specific în aceasta. Astfel, doar considerentele (5) și (9) și articolul 2 alineatul (6) din această decizie, care nu privesc în mod direct majoritatea măsurilor prejudiciabile, se referă la probleme legate de acestea.

173    Considerentul (5) al Deciziei 2013/236 cuprinde un fragment cu următorul cuprins:

„La 25 martie 2013, Eurogrupul a ajuns la un acord politic cu autoritățile cipriote cu privire la elementele principale ale unui program de ajustare macroeconomică. Se preconiza restructurarea și reducerea sectorului bancar […] În plus, recapitalizarea celor mai mari două bănci urma să fie generată exclusiv din interiorul băncilor respective (mai exact de către acționari, deținătorii de obligațiuni și deponenți).”

174    Considerentul (9) al Deciziei 2013/236 are următorul cuprins:

„Mărirea rezilienței pe termen lung a sectorului bancar cipriot este esențială pentru reinstaurarea stabilității financiare în Cipru și, prin urmare, având în vedere puternicele conexiuni existente, pentru menținerea stabilității financiare a zonei euro în ansamblu. Sunt în curs de desfășurare o restructurare și o reducere substanțiale ale sectorului bancar cipriot. Camera reprezentanților cipriotă a adoptat acte legislative prin care se instituie un cadru complet pentru redresarea și rezoluția instituțiilor de credit. Utilizându‑se acest nou cadru, sectorul bancar cipriot a fost redus imediat și în mod semnificativ. Pentru a menține lichiditatea sectorului bancar cipriot, au fost impuse măsuri administrative temporare, inclusiv controale privind capitalul.”

175    În aceste două considerente, Consiliul descrie, în mod generic, eforturile de restructurare a sectorului financiar puse deja în aplicare de autoritățile cipriote, dar nu oferă detalii cu privire la conținutul măsurilor prejudiciabile introduse la 29 martie 2013, decât printr‑o trimitere generală la rolul acționarilor și al deponenților băncilor vizate în recapitalizarea acestora, și nici nu prevede că aceste măsuri trebuie menținute sau că autoritățile cipriote trebuie să continue să le pună în aplicare. Consiliul nu face referire în mod specific nici la măsurile prejudiciabile introduse la 30 iulie 2013 prin modificările aduse decretelor prejudiciabile și menționate la punctele 33 și 34 de mai sus.

176    În ceea ce privește articolul 2 alineatul (6) din Decizia 2013/236, acesta prevede:

„Pentru a reconstrui un sector financiar solid, [Republica Cipru] continuă reformarea și restructurarea profundă a sectorului bancar și consolidarea băncilor viabile prin refacerea capitalului, asigurarea lichidității și înăsprirea supravegherii acestora. Programul prevede următoarele măsuri și rezultate:

(a)      să se garanteze că situația lichidității sectorului bancar va fi monitorizată îndeaproape. Restricțiile temporare impuse de curând privind libera circulație a capitalului […] vor fi atent monitorizate. Scopul este ca perioada de aplicare a controalelor să nu depășească strictul necesar […] Planurile de finanțare și de fonduri proprii pe termen mediu ale băncilor locale care depind de finanțare de la băncile centrale sau care beneficiază de ajutor de stat ar trebui să reflecte în mod realist diminuarea gradului de îndatorare preconizată în sectorul bancar și să reducă dependența de împrumuturile acordate de băncile centrale, evitându‑se, în același timp, vânzările în regim de urgență a activelor […] și criza creditelor. Reglementările cu privire la cerințele minime în materie de lichiditate vor fi actualizate pentru a se preveni pe viitor o concentrație excesivă a emitenților;

(b)      să se realizeze o evaluare independentă a activelor [băncilor vizate] și să se integreze rapid operațiunile [Laïki] în cadrul [BoC]. Evaluarea trebuie finalizată rapid, pentru a permite realizarea conversiei depozitelor în acțiuni în cadrul [BoC];

(c)      să se adopte cerințele normative necesare pentru creșterea la 9 % a ratei minime de adecvare a fondurilor proprii de nivel 1 până la sfârșitul anului 2013;

(d)      să se ia măsuri pentru reducerea la minimum a costurilor suportate de contribuabili pentru restructurarea bancară. Instituțiile de credit comerciale și cooperative subcapitalizate mobilizează capital, în cea mai mare măsură posibilă, din surse private, înainte de adoptarea unor măsuri de acordare a ajutoarelor de stat. Orice plan de restructurare este aprobat oficial în conformitate cu normele privind ajutorul de stat, înainte de furnizarea unui astfel de ajutor […];

(e)      să se asigure crearea unui registru de credit […];

(f)      să se consolideze guvernanța băncilor, inclusiv prin interzicerea împrumuturilor către membrii independenți ai consiliului de administrație sau părțile cu care aceștia au legături;

(g)      să se optimizeze recuperarea în cazul creditelor neperformante și, în paralel, să se reducă la minimum stimularea neîndeplinirii strategice a obligațiilor de plată de către debitori […];

(h)      să se alinieze reglementarea și supravegherea cooperativelor de credit la cele ale băncilor comerciale;

(i)      să se verifice viabilitatea cooperativelor de credit și să se elaboreze, în consultare cu Comisia, BCE și FMI, o strategie privind structura, funcționarea și viabilitatea pe viitor ale sectorului cooperativelor de credit […] până la mijlocul anului 2015;

(j)      să se amelioreze monitorizarea gradului de îndatorare a întreprinderilor și gospodăriilor și să se stabilească un cadru pentru restructurarea precis orientată a datoriei sectorului privat […];

(k)      să se amelioreze […] cadrul de combatere a spălării banilor și să se asigure deplina transparență a entităților […];

(l)      să se introducă o supraveghere obligatorie bazată pe nivelurile de capitalizare;

(m)      integrarea simulărilor de criză în cadrul supravegherii bancare […];

(n)      punerea în aplicare a unui sistem unificat de raportare a informațiilor pentru bănci și instituții de credit.”

177    Dintre aceste „măsuri și rezultate”, se poate considera că privesc măsurile prejudiciabile doar cele menționate, pe de o parte, la articolul 2 alineatul (6) litera (b) din Decizia 2013/236 și referitoare la integrarea Laïki în cadrul Boc și la conversia depozitelor în acțiuni în cadrul BoC și, pe de altă parte, la articolul 2 alineatul (6) litera (d) din aceeași decizie și referitoare la reducerea costurilor suportate de contribuabili pentru restructurarea băncilor.

178    În ceea ce privește, mai întâi, integrarea Laïki în cadrul BoC, trebuie să se sublinieze că articolul 2 alineatul (6) litera (b) din Decizia 2013/236 se limitează să identifice în termeni generali o măsură pe care Republica Cipru era obligată să o adopte. Această dispoziție nu indică faptul că integrarea Laïki în cadrul BoC trebuie realizată conform unor modalități speciale. Prin urmare, autoritățile cipriote dispuneau cel puțin de o marjă largă de apreciere pentru definirea acestor modalități. Or, integrarea Laïki în cadrul BoC nu era, ca atare, susceptibilă de a fi viciată de una dintre nelegalitățile invocate de reclamante. Cel mult, modalitățile de punere în aplicare a acestei măsuri puteau implica o asemenea nelegalitate. În consecință, presupunând că este dovedit, prejudiciul pe care reclamantele consideră că l‑au suferit ca urmare a integrării Laïki în cadrul BoC nu ar rezulta din articolul 2 alineatul (6) litera (b) din Decizia 2013/236, ci din măsurile de aplicare adoptate de Republica Cipru pentru punerea în aplicare a acestei integrări.

179    În ceea ce privește, în continuare, reducerea costurilor suportate de contribuabili pentru restructurarea băncilor, trebuie să se observe că articolul 2 alineatul (6) litera (d) din Decizia 2013/236 se limitează, pe de o parte, să prevadă în termeni generali adoptarea unor măsuri în acest scop și, pe de altă parte, să impună ca instituțiile de credit comerciale și cooperativele subcapitalizate să mobilizeze capital, în cea mai mare măsură posibilă, din surse private, înainte de adoptarea unor măsuri de acordare a ajutoarelor de stat. Articolul 2 alineatul (6) litera (d) din Decizia 2013/236 nu se referă la niciun mijloc specific care trebuie pus în aplicare în acest scop și, prin urmare, lasă în seama Republicii Cipru o marjă largă de apreciere în această privință. Această interpretare se coroborează cu faptul că dispoziția menționată se referă atât la instituții de credit comerciale, cât și la cooperativele de credit, deși doar primele au făcut obiectul măsurilor prejudiciabile. Prin urmare, dispoziția menționată nu poate fi interpretată în sensul că impune menținerea sau punerea în continuare în aplicare de către Republica Cipru a măsurilor prejudiciabile.

180    În ceea ce privește, în sfârșit, conversia în acțiuni a depozitelor încredințate BoC, este necesar să se arate că articolul 2 alineatul (6) litera (b) din Decizia 2013/236 impune ca o evaluare independentă a activelor băncilor vizate să fie realizată într‑un termen care să permită efectuarea acestei conversii. Rezultă în mod implicit, dar necesar, că, fără a aduce atingere fezabilității practice a unui asemenea exercițiu, articolul 2 alineatul (6) litera (b) din Decizia 2013/236 nu permitea autorităților cipriote să revină asupra conversiei în acțiuni a depozitelor de la BoC. Or, în circumstanțele din speță și având în vedere în special situația financiară a băncilor vizate, cerința menținerii sau punerii în aplicare în continuare a acestei conversii putea, independent de modalitățile sale precise, să cuprindă una sau mai multe nelegalități invocate de reclamante.

181    Prin urmare, este necesar să se aprecieze că Consiliul, prin articolul 2 alineatul (6) litera (b) din Decizia 2013/236, a impus ca Republica Cipru să mențină sau să continue să pună în aplicare măsura prejudiciabilă constând în convertirea în acțiuni a depozitelor neasigurate de la BoC. În schimb, Consiliul nu a impus, prin adoptarea Deciziei 2013/236, menținerea sau punerea în aplicare în continuare de către Republica Cipru a altor măsuri prejudiciabile introduse la 29 martie 2013 sau adoptarea celor introduse după această dată prin modificările aduse decretelor prejudiciabile și menționate la punctele 33 și 34 de mai sus.

182    Prin urmare, în conformitate cu considerațiile prezentate la punctul 103 de mai sus, trebuie să se examineze dacă Republica Cipru avea o marjă de apreciere pentru a se sustrage de la cerința menținerii sau punerii în aplicare în continuare a măsurii prejudiciabile prevăzute, cel puțin în mod implicit, la articolul 2 alineatul (6) litera (b) din Decizia 2013/236 și referitoare la conversia în acțiuni a depozitelor de la BoC.

b)      Cu privire la problema dacă Republica Cipru avea o marjă de apreciere pentru a se sustrage de la cerința menținerii sau punerii în aplicare în continuare a măsurii care constă în conversia în acțiuni a depozitelor de la BoC

183    Decizia 2013/236 a fost adoptată de Consiliu, la propunerea Comisiei, în temeiul „Tratatul[ui] privind funcționarea Uniunii Europene, în special [al] articolul[ui] 136 alineatul (1) coroborat cu articolul 126 alineatul (6)”. Această decizie a fost publicată în seria L a Jurnalului Oficial al Uniunii Europene, care are ca obiect publicarea unor acte obligatorii din punct de vedere juridic.

184    În această privință, trebuie să se amintească faptul că articolul 136 alineatul (1) TFUE prevede:

„În scopul de a contribui la buna funcționare a uniunii economice și monetare și în conformitate cu dispozițiile relevante ale tratatelor, Consiliul adoptă, în conformitate cu procedura relevantă dintre cele prevăzute la articolele 121 și 126, cu excepția procedurii prevăzute la articolul 126 alineatul (14), măsuri privind [SMME] pentru:

(a)      a consolida coordonarea și supravegherea disciplinei lor bugetare;

(b)      a elabora, în ceea ce le privește, orientările de politică economică, veghind ca acestea să fie compatibile cu cele adoptate pentru întreaga Uniune și asigurând supravegherea acestora.”

185    Articolul 126 alineatul (6) TFUE, care privește procedura în temeiul căreia a fost adoptată Decizia 2013/236, prevede că Consiliul, la propunerea Comisiei și ținând seama de eventualele observații ale statului membru în cauză, „decide” în urma unei evaluări globale dacă există sau nu un deficit excesiv în acest stat membru.

186    Prin urmare, Decizia 2013/236 constituie o decizie în sensul articolului 288 al patrulea paragraf TFUE. Ca atare, această decizie era, atunci când era în vigoare, obligatorie pentru Republica Cipru în toate elementele sale, inclusiv articolul 2 alineatul (6) litera (b) din aceasta.

187    Caracterul obligatoriu al Deciziei 2013/236 este confirmat atât de modul său de redactare și de conținutul său, cât și de contextul în care se înscrie și de intenția autorului său. Astfel, în primul rând, deși considerentele (7), (10), (11), (13) și (14) ale acestei decizii sunt redactate la condițional, dispozițiile sale sunt formulate integral în termeni imperativi, astfel cum demonstrează utilizarea sistematică a indicativului prezent la articolele 1 și 2 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 septembrie 2012, Rahman și alții, C‑83/11, EU:C:2012:519, punctul 21). Astfel, articolul 1 alineatul (1) din Decizia 2013/236 prevede că Republica Cipru „pune riguros în aplicare un program de ajustare macroeconomică […], ale cărui elemente principale sunt prezentate la articolul 2 din prezenta decizie”. În special, astfel cum s‑a arătat deja la punctul 176 de mai sus, articolul 2 alineatul (6) din această decizie prevede că „[Republica Cipru] continuă reformarea și restructurarea profundă a sectorului bancar și consolidarea băncilor viabile prin refacerea capitalului, asigurarea lichidității și înăsprirea supravegherii acestora”. În acest scop, programul de ajustare macroeconomică „prevede”, astfel cum s‑a arătat la punctele 176 și 177 de mai sus, „măsuri și rezultate”, printre care figurează măsura constând în finalizarea rapidă a unei evaluări independente a activelor băncilor vizate pentru a permite realizarea conversiei depozitelor în acțiuni în cadrul BoC.

188    În al doilea rând, reiese din înscrisurile Consiliului depuse la Tribunal că Decizia 2013/236 era destinată să producă efecte juridice obligatorii și că intenția Consiliului era de a‑i conferi asemenea efecte. În această privință, în primul rând, Consiliul recunoaște în mod expres că a considerat necesar ca, prin adoptarea acestei decizii, să „facă [Republica] Cipru destinatarul unui act cu efecte obligatorii din punct de vedere juridic”.

189    În al doilea rând, este necesar să se amintească faptul că Decizia 2013/236 a fost adoptată la 25 aprilie 2013, adică, pe de o parte, a doua zi după reuniunea din 24 aprilie 2013 în cadrul căreia Consiliul guvernatorilor MES a decis printre altele să acorde Republicii Cipru un sprijin pentru stabilitate sub forma FAF și a aprobat un nou proiect de protocol de acord și, pe de altă parte, cu o zi înaintea semnării protocolului de acord din 26 aprilie 2013 (a se vedea punctele 39-41 de mai sus).

190    În acest context, conform răspunsului Consiliului la măsurile de organizare a procedurii adoptate de Tribunal, Decizia 2013/236 se înscria într‑o „practică comună care s‑a dezvoltat de la începutul crizei din zona euro, potrivit căreia condiționarea de care este însoțită asistența care a făcut obiectul unui acord la nivel interguvernamental între statul membru beneficiar și MES este conectată cu deciziile adoptate de Consiliu în temeiul articolului 136 TFUE”, în scopul „garant[ării] corespondenț[ei] și coerenț[ei] între domeniul de acțiune interguvernamental și cel al Uniunii”.

191    Rezultă din considerațiile care precedă că, în temeiul articolului 2 alineatul (6) litera (b) din Decizia 2013/236, Republica Cipru nu avea nicio marjă de apreciere pentru a reveni asupra conversiei în acțiuni a depozitelor de la BoC.

c)      Concluzie privind posibilitatea de a imputa pârâtelor adoptarea, menținerea sau punerea în aplicare în continuare a măsurilor prejudiciabile

192    Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se concluzioneze că menținerea sau punerea în aplicare în continuare de către Republica Cipru a măsurii prejudiciabile constând în conversia în acțiuni a depozitelor neasigurate de la BoC este, cel puțin în parte, imputabilă Uniunii. În consecință, Tribunalul este competent să judece prezenta acțiune în ceea ce privește măsura respectivă, astfel cum reiese din articolul 2 alineatul (6) litera (b) din Decizia 2013/236.

193    În schimb, fără a fi necesar să se examineze dacă Republica Cipru avea o marjă de manevră în această privință, trebuie să se considere că adoptarea, menținerea și continuarea punerii în aplicare a altor măsuri prejudiciabile nu pot fi imputate pârâtelor. Prin urmare, Tribunalul nu este competent să se pronunțe asupra lor în cadrul prezentei acțiuni.

2.      Cu privire la angajarea răspunderii Uniunii pentru anumite acte și comportamente ale pârâtelor

194    Argumentele reclamantelor pot fi interpretate în sensul că, independent de problema dacă adoptarea măsurilor prejudiciabile sau, eventual, menținerea sau punerea în aplicare în continuare a acestora poate fi imputată pârâtelor, anumite acte și comportamente ale acestora legate de acordarea FAF au angajat răspunderea Uniunii. Este vorba, în primul rând, despre acte și comportamente prin care decretele prejudiciabile ar fi fost, potrivit reclamantelor, „aprobate de Comisie, BCE, Eurogrup și Consiliu”, în al doilea rând, despre comportamente ale Comisiei și ale BCE aferente protocolului de acord din 26 aprilie 2013, în al treilea rând, despre transmiterea de către pârâte și în special de către Eurogrup a unor asigurări precise cu privire la neadoptarea măsurilor prejudiciabile și, în al patrulea rând, despre diferitele decizii adoptate de BCE în ceea ce privește ELA de care a beneficiat Laïki.

195    Este necesar să se stabilească, în raport cu fiecare dintre aceste acte sau comportamente, dacă se poate angaja răspunderea Uniunii.

196    În primul rând, în ceea ce privește pretinsa aprobare a decretelor prejudiciabile de către pârâte (a se vedea punctul 194 de mai sus), este necesar să se constate că reclamantele nu descriu cu precizie actele sau comportamentele pe care le au în vedere, ci se limitează să facă trimitere la „condiționarea pe care instituțiile pârâte au confirmat‑o și au aprobat‑o prin aprobarea de către acestea a acordării asistenței financiare”. Totuși, este posibil să se deducă din structura argumentației lor că acestea se referă astfel, mai întâi, la supravegherea de către Comisie și de către BCE a punerii în aplicare a măsurilor prejudiciabile în temeiul articolului 13 alineatul (7) din Tratatul MES, apoi la supravegherea programului de ajustare macroeconomică în temeiul articolului 1 alineatul (2) din Decizia 2013/236 și, în sfârșit, la declarațiile Eurogrupului din 12 aprilie și din 13 mai 2013. În susținerea acestei argumentații, reclamantele se întemeiază pe Hotărârea din 14 iulie 1967, Kampffmeyer și alții/Comisia (5/66, 7/66, 13/66-16/66 și 18/66-24/66, nepublicată, EU:C:1967:31, p. 317), din care ar reieși că răspunderea Uniunii poate fi angajată ca urmare a aprobării de către instituțiile Uniunii a unor acte care ar fi cauzat un prejudiciu unui reclamant.

197    În această privință, mai întâi, Tribunalul observă că supravegherea de către Comisie și de către BCE a punerii în aplicare a măsurilor prejudiciabile în temeiul articolului 13 alineatul (7) din Tratatul MES va fi examinată împreună cu celelalte comportamente ale acestor instituții aferente protocolului de acord din 26 aprilie 2013 (a se vedea punctele 201-204 de mai jos).

198    În continuare, este necesar să se arate că supravegherea de către Comisie și de către BCE a punerii în aplicare a programului de ajustare macroeconomică în temeiul articolului 1 alineatul (2) din Decizia 2013/236 ține de o competență proprie care a fost acordată de dreptul Uniunii unor instituții ale Uniunii și, în consecință, poate angaja răspunderea Uniunii.

199    În sfârșit, în ceea ce privește declarațiile Eurogrupului din 12 aprilie și din 13 mai 2013, trebuie să se amintească faptul că, astfel cum s‑a subliniat la punctul 113 de mai sus, articolul 1 din Protocolul nr. 14 din 26 octombrie 2012 privind Eurogrupul prevede că Eurogrupul se reunește „pentru a se discuta chestiuni legate de responsabilitățile specifice care le revin [miniștrilor care îl compun] în ceea ce privește moneda unică”. Aceste chestiuni implică, potrivit articolului 119 alineatul (2) TFUE, acțiunea Uniunii în sensul obiectivelor enunțate la articolul 3 TUE, printre care figurează instituirea unei uniuni economice și monetare a cărei monedă este euro.

200    În declarațiile sale din 12 aprilie și din 13 mai 2013, Eurogrupul s‑a limitat să descrie într‑un mod foarte succint și să salute unele măsuri adoptate de autoritățile cipriote, precum și să exprime opinia potrivit căreia aceste măsuri erau susceptibile să contribuie în special la atenuarea dificultăților financiare cu care se confrunta Republica Cipru (a se vedea punctul 170 de mai sus). Or, având în vedere considerațiile amintite la punctul 199 de mai sus, nu se poate aprecia că exprimarea unei asemenea opinii de către Eurogrup nu are legătură cu competențele cu care dreptul Uniunii îl învestește. În consecință, aceasta poate angaja răspunderea Uniunii.

201    În al doilea rând, reclamantele se referă la mai multe comportamente ale Comisiei și ale BCE aferente protocolului de acord din 26 aprilie 2013, și anume negocierea și semnarea protocolului de acord din 26 aprilie 2013 de către Comisie, precum și supravegherea aplicării măsurilor prejudiciabile de BCE și de Comisie în temeiul articolului 13 alineatul (7) din Tratatul MES. În această privință, trebuie să se arate că atribuțiile încredințate Comisiei și BCE prin Tratatul MES nu denaturează atribuțiile pe care Tratatul UE și Tratatul FUE le conferă acestor instituții. În ceea ce privește în special Comisia, articolul 13 alineatele (3) și (4) din Tratatul MES impune acesteia obligația de a asigura compatibilitatea cu dreptul Uniunii a protocoalelor de acord încheiate de MES, astfel încât ea păstrează, în cadrul Tratatului MES, rolul său de gardian al tratatelor, așa cum reiese din articolul 17 alineatul (1) TUE potrivit căruia Comisia „promovează interesul general al Uniunii” și „supraveghează aplicarea dreptului Uniunii”. Ea este astfel obligată să se abțină să semneze un protocol de acord despre care ar avea îndoieli în ceea ce privește compatibilitatea sa cu dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE, C‑8/15 P-C‑10/15 P, EU:C:2016:701, punctele 56-59).

202    În consecință, un reclamant are dreptul să invoce împotriva Comisiei comportamente ilicite care au legătură cu adoptarea protocolului de acord din 26 aprilie 2013 în numele MES în cadrul unei acțiuni în despăgubire (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE, C‑8/15 P-C‑10/15 P, EU:C:2016:701, punctul 55).

203    Contrar afirmațiilor BCE, nu se poate deduce din Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE (C‑8/15 P-C‑10/15 P, EU:C:2016:701), că comportamentele ilicite ale Comisiei legate de adoptarea unui protocol de acord sunt singurele comportamente ilicite ale unei instituții a Uniunii în cadrul Tratatului MES care pot angaja răspunderea extracontractuală a acesteia din urmă. Astfel, mai întâi, Curtea a statuat în această hotărâre că natura juridică a actelor MES, care nu angajează decât MES și nu fac parte din ordinea juridică a Uniunii, nu era de natură să împiedice ca unele comportamente ilicite care au legătură, dacă este cazul, cu adoptarea unui protocol de acord în numele MES să fie imputate Comisiei și BCE în cadrul unei acțiuni în răspundere extracontractuală (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE, C‑8/15 P-C‑10/15 P, EU:C:2016:701, punctele 53-55). În continuare, deși este adevărat că articolul 17 alineatul (1) TUE și articolul 13 alineatele (3) și (4) din Tratatul MES impun Comisiei obligații care nu revin BCE (a se vedea punctul 201 de mai sus), este totuși adevărat că, prin atribuțiile atribuite în cadrul Tratatului MES, BCE își aduce sprijinul pentru politicile economice generale în Uniune în temeiul articolului 282 alineatul (2) TFUE (Hotărârea din 27 noiembrie 2012, Pringle, C‑370/12, EU:C:2012:756, punctul 165). În sfârșit, trebuie să se sublinieze că, asemenea Comisiei, BCE este obligată să respecte Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) atunci când acționează în afara cadrului juridic al Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE, C‑8/15 P-C‑10/15 P, EU:C:2016:701, punctul 67). Rezultă că comportamentele ilicite legate de supravegherea aplicării măsurilor prejudiciabile de către BCE și de către Comisie pot fi invocate împotriva acestora în cadrul unei acțiuni în despăgubire.

204    Negocierea și semnarea protocolului de acord din 26 aprilie 2013 de către Comisie, precum și supravegherea aplicării măsurilor prejudiciabile de către BCE și de Comisie în temeiul articolului 13 alineatul (7) din Tratatul MES sunt, așadar, de natură să angajeze răspunderea Uniunii.

205    În al treilea rând, în ceea ce privește transmiterea de către pârâte, și în special de către Eurogrup, a unor asigurări precise cu privire la neadoptarea măsurilor prejudiciabile, trebuie amintit că principiul protecției încrederii legitime este un principiu general de drept al Uniunii, de rang superior, care urmărește protecția particularilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 mai 1992, Mülder și alții/Consiliul și Comisia, C‑104/89 și C‑37/90, EU:C:1992:217, punctul 15), a cărui încălcare de către o instituție a Uniunii poate angaja răspunderea Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 iunie 1990, Sofrimport/Comisia, C‑152/88, EU:C:1990:259, punctul 26).

206    În consecință, transmiterea de către pârâte, și în special de către Eurogrup, a unor asigurări precise cu privire la neadoptarea măsurilor prejudiciabile sunt de natură să angajeze răspunderea Uniunii.

207    În al patrulea rând, deciziile adoptate de BCE în ceea ce privește ELA sunt acte adoptate de o instituție a Uniunii în exercitarea unei competențe proprii, care i‑a fost acordată de dreptul Uniunii, și, în consecință, sunt de natură să angajeze răspunderea Uniunii.

3.      Concluzie cu privire la competența Tribunalului

208    Având în vedere toate considerațiile care precedă, este necesar să se aprecieze că Tribunalul este competent să judece prezenta acțiune în măsura în care aceasta privește, în primul rând, pretinsa aprobare a decretelor prejudiciabile de către pârâte, în al doilea rând, obligația de a menține sau de a pune în aplicare în continuare conversia în acțiuni a depozitelor neasigurate deținute la BoC, astfel cum reiese din articolul 2 alineatul (6) litera (b) din Decizia 2013/236, în al treilea rând, negocierea și semnarea de către Comisie a protocolului de acord din 26 aprilie 2013, în al patrulea rând, supravegherea de către Comisie și de către BCE a aplicării măsurilor prejudiciabile în temeiul articolului 13 alineatul (7) din Tratatul MES, în al cincilea rând, pretinsa transmitere a unor asigurări precise de către pârâte, și în special de Eurogrup, că măsurile prejudiciabile nu ar fi adoptate și, în al șaselea rând, deciziile adoptate de BCE în ceea ce privește ELA.

B.      Cu privire la admisibilitate

209    Consiliul, Comisia și BCE susțin că prezenta acțiune este, în tot sau în parte, inadmisibilă. Argumentația lor privește, pe de o parte, respectarea cerințelor de formă aplicabile (a se vedea punctele 210-234 de mai jos) și, pe de altă parte, neepuizarea căilor de atac interne (a se vedea punctele 235-242 de mai jos).

1.      Cu privire la respectarea cerințelor de formă

210    Consiliul și BCE arată că acțiunea nu este conformă cu cerințele de formă aplicabile. În primul rând, BCE susține că acțiunea nu respectă cerințele prevăzute la articolul 44 alineatul (1) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991. Mai întâi, reclamantele ar fi omis să stabilească existența vreunei legături de cauzalitate între comportamentul pretins nelegal reproșat pârâtelor și prejudiciul invocat. În special, reclamantele nu ar fi reușit să explice modul în care BCE ar fi putut, având în vedere rolul său pur consultativ în ceea ce privește adoptarea măsurilor prejudiciabile, să fie responsabilă pentru prejudiciul invocat. În continuare, reclamantele nu ar descrie corespunzător cerințelor legale prejudiciul pe care pretind că l‑ar fi suferit dat fiind că omit să demonstreze că ar fi pierdut o parte mai puțin semnificativă din depozitele lor în cazul în care băncile vizate ar fi intrat în lichidare în loc să facă obiectul unor măsuri prejudiciabile. În sfârșit, argumentele juridice ale reclamantelor ar fi atât de slabe încât nelegalitatea invocată a măsurilor luate de BCE ar fi insuficient motivată.

211    În al doilea rând, Consiliul susține că, în ceea ce privește Decizia 2013/236, cererea introductivă nu îndeplinește cerințele prevăzute la articolul 21 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și la articolul 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991. Astfel, cererea introductivă nu ar permite să se identifice cu precizia necesară nici nelegalitatea de care reclamantele consideră că este viciată această decizie, nici motivele pentru care consideră că există o legătură de cauzalitate între această nelegalitate și prejudiciul pe care pretind că l‑ar fi suferit, nici întinderea exactă a implicării Consiliului în producerea acestui prejudiciu. Consiliul concluzionează că acțiunea este inadmisibilă în ceea ce privește decizia respectivă.

212    Reclamantele solicită respingerea acestor excepții de inadmisibilitate.

213    În primul rând, acestea susțin că cererea introductivă stabilește o legătură de cauzalitate directă între comportamentul nelegal al instituțiilor pârâte și prejudiciul pe care l‑au suferit. În ceea ce privește în special argumentul BCE cu privire la descrierea prejudiciului, reclamantele consideră că acesta ține de fond, iar nu de admisibilitatea acțiunii.

214    În al doilea rând, acestea arată că au prezentat motivele pentru care Decizia 2013/236, care ar integra condițiile cu privire la FAF în dreptul Uniunii, este nelegală și a cauzat prejudiciul invocat.

215    În această privință, este necesar să se amintească faptul că, potrivit articolului 21 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și articolului 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991, orice cerere introductivă trebuie să indice obiectul litigiului, concluziile și expunerea sumară a motivelor invocate. Această indicare trebuie să fie suficient de clară și de precisă pentru a permite pârâtului să își pregătească apărarea, iar Tribunalului să se pronunțe asupra acțiunii, dacă este cazul, fără să se bazeze pe alte informații. În vederea garantării securității juridice și a bunei administrări a justiției, este necesar, pentru ca o acțiune să fie admisibilă, ca elementele esențiale de fapt și de drept pe care aceasta se întemeiază să rezulte, cel puțin în mod sumar, dar coerent și comprehensibil, din chiar textul cererii introductive (Ordonanța din 28 aprilie 1993, De Hoe/Comisia, T‑85/92, EU:T:1993:39, punctul 20, și Hotărârea din 15 iunie 1999, Ismeri Europa/Curtea de Conturi, T‑277/97, EU:T:1999:124, punctul 29).

216    Pentru a îndeplini aceste cerințe, o cerere introductivă privind repararea prejudiciilor pretins cauzate de o instituție, de un organ, de un oficiu sau de o agenție a Uniunii ori de unul dintre agenții acestora în exercitarea funcțiilor sale trebuie să conțină elementele care permit identificarea comportamentului pe care reclamantul îl reproșează pârâtului, motivele pentru care reclamantul consideră că există o legătură de cauzalitate între comportamentul și prejudiciul pe care pretinde că l‑ar fi suferit, precum și caracterul și întinderea acestui prejudiciu (Hotărârea din 18 septembrie 1996, Asia Motor France și alții/Comisia, T‑387/94, EU:T:1996:120, punctul 107, și Hotărârea din 29 ianuarie 1998, Dubois și Fils/Consiliul și Comisia, T‑113/96, EU:T:1998:11, punctul 30).

217    Înainte de a examina argumentele părților menționate la punctele 210-214 de mai sus în lumina acestei jurisprudențe și chiar presupunând că se poate considera că afirmațiile reclamantelor cu privire la recapitalizarea internă la care ar fi supuși acționarii Laïki se raportează la acte sau la comportamente în privința cărora Tribunalul este competent, este necesar să se observe că aceste afirmații sunt prea imprecise pentru ca Tribunalul să le poată aprecia. Astfel, reclamantele se limitează în esență să afirme că acțiunile Laïki au fost, ca urmare a măsurilor prejudiciabile, „eliminate” fără o contrapartidă financiară sau că valoarea lor economică a fost „stinsă în totalitate”.

218    Or, din înscrisurile de la dosar și în special din elementele prezentate la punctele 30-36 de mai sus reiese că decretele prejudiciabile nu prevăd că acțiunile Laïki fac obiectul vreunei măsuri de recapitalizare internă. În aceste condiții, argumentele reclamantelor nu permit să se înțeleagă modul în care pârâtele ar fi putut, prin sprijinirea măsurilor prejudiciabile care figurează în decretele prejudiciabile, să contribuie la producerea prejudiciului pe care l‑ar fi suferit acționarii Laïki. Rezultă că, în conformitate cu jurisprudența citată la punctele 215 și 216 de mai sus, prezenta acțiune este în mod vădit inadmisibilă în ceea ce privește repararea prejudiciului pe care l‑ar fi suferit reclamantele ca urmare a pretinsei eliminări a acțiunilor Laïki.

219    Acestea fiind spuse, trebuie să se verifice dacă prezenta acțiune respectă cerințele de formă descrise la punctele 215 și 216 de mai sus în ceea ce privește actele și comportamentele în raport cu care Tribunalul este competent, și anume, în primul rând, pretinsa aprobare a decretelor prejudiciabile de către pârâte, în al doilea rând, obligația de menținere sau de punere în aplicare în continuare a conversiei în acțiuni a depozitelor neasigurate deținute la BoC, astfel cum reiese din articolul 2 alineatul (6) litera (b) din Decizia 2013/236, în al treilea rând, negocierea și semnarea de către Comisie a protocolului de acord din 26 aprilie 2013, în al patrulea rând, supravegherea de către Comisie și de către BCE a aplicării măsurilor prejudiciabile în temeiul articolului 13 alineatul (7) din Tratatul MES, în al cincilea rând, pretinsa transmitere a unor asigurări precise de către pârâte, și în special de către Eurogrup, că măsurile prejudiciabile nu ar fi adoptate și, în al șaselea rând, deciziile adoptate de BCE în legătură cu ELA.

220    În primul rând, în ceea ce privește pretinsa aprobare a decretelor prejudiciabile de către pârâte, este necesar să se arate că, pentru a demonstra existența unei legături de cauzalitate între, pe de o parte, supravegherea programului de ajustare macroeconomică în temeiul articolului 1 alineatul (2) din Decizia 2013/236 și declarațiile Eurogrupului din 12 aprilie și din 13 mai 2013 și, pe de altă parte, prejudiciul invocat, reclamantele se limitează să invoce Hotărârea din 14 iulie 1967, Kampffmeyer și alții/Comisia (5/66, 7/66, 13/66-16/66 și 18/66-24/66, nepublicată, EU:C:1967:31, p. 317), din care ar reieși că răspunderea Uniunii poate fi angajată pentru motivul că instituțiile Uniunii au aprobat acte care au cauzat un prejudiciu unui reclamant.

221    În această privință, trebuie să se constate că, în declarațiile sale din 12 aprilie și din 13 mai 2013, Eurogrupul, care nu este competent să adopte decizii cu caracter obligatoriu, s‑a limitat să descrie într‑un mod foarte succint și să salute anumite măsuri adoptate de autoritățile cipriote, precum și să exprime opinia potrivit căreia aceste măsuri erau susceptibile să contribuie în special la atenuarea dificultăților financiare cu care se confrunta Republica Cipru (a se vedea punctul 170 de mai sus). Prin aceste declarații, Eurogrupul a exprimat, așadar, față de Republica Cipru o opinie lipsită de caracter obligatoriu și care nu era obligatorie pentru autoritățile naționale competente.

222    În ceea ce privește supravegherea de către Comisie și de către BCE a punerii în aplicare a programului de ajustare macroeconomică, este necesar să se amintească faptul că articolul 1 alineatul (2) din Decizia 2013/236 prevede printre altele că Comisia, în colaborare cu BCE și, dacă este cazul, cu FMI, monitorizează progresele Republicii Cipru realizate în implementarea programului. Articolul 1 alineatul (3) din această decizie prevede că Comisia, mai întâi în colaborare cu BCE și, dacă este cazul, cu FMI, examinează împreună cu autoritățile cipriote orice modificări și actualizări ale programului care ar putea fi necesare, apoi continuă să furnizeze îndrumări și consiliere cu privire la reformele fiscale, structurale și ale pieței financiare și, în sfârșit, evaluează la intervale regulate impactul economic al programului și recomandă corecțiile necesare în vederea consolidării creșterii și ocupării forței de muncă, pentru a asigura consolidarea fiscală necesară și pentru a reduce la minimum efectele sociale nocive. Niciuna dintre aceste obligații care revin Comisiei nu presupune, ca atare, o putere decizională sau de constrângere. Orice aprobare pe care Comisia ar fi putut să o emită în cadrul punerii în aplicare a responsabilităților sale în temeiul articolului 1 alineatul (2) din Decizia 2013/236 ar fi fost, așadar, lipsită de caracter obligatoriu și nu ar fi fost ulterior obligatorie pentru autoritățile cipriote.

223    Reiese că Republica Cipru, care nu a fost obligată să adopte măsurile prejudiciabile (a se vedea punctele 105-155 de mai sus), nu era obligată nici să solicite Comisiei, BCE sau Eurogrupului autorizația de a le adopta. Astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 221 și 222 de mai sus, în orice caz, Comisia, BCE și Eurogrupul nu au acordat autorităților cipriote nicio autorizație de această natură prin actele sau comportamentele avute în vedere la aceste puncte.

224    În caz contrar, în Hotărârea din 14 iulie 1967, Kampffmeyer și alții/Comisia (5/66, 7/66, 13/66-16/66 și 18/66-24/66, nepublicată, EU:C:1967:31, p. 317), Curtea a statuat că răspunderea Comunității Europene fusese angajată ca urmare a faptului că Comisia autorizase în mod greșit adoptarea de către Republica Federală Germania a anumitor măsuri de salvgardare în materie agricolă. În această cauză, autorizarea Comisiei era o condiție necesară pentru adoptarea măsurilor respective. Prin urmare, faptul generator al răspunderii Comunității nu era simpla aprobare, din partea uneia dintre instituțiile sale, a unor măsuri luate de un stat membru, ci autorizarea acestor măsuri, în lipsa căreia acestea nu ar fi putut fi puse în aplicare.

225    Prin urmare, simpla trimitere la Hotărârea din 14 iulie 1967, Kampffmeyer și alții/Comisia (5/66, 7/66, 13/66-16/66 și 18/66-24/66, nepublicată, EU:C:1967:31, p. 317), nu permite să se înțeleagă în ce măsură faptul de a aproba adoptarea măsurilor prejudiciabile putea provoca pierderea patrimonială invocată de reclamante.

226    Rezultă că prezenta acțiune este inadmisibilă în ceea ce privește pretinsa aprobare a adoptării decretelor prejudiciabile de către pârâte.

227    În al doilea rând, în ceea ce privește obligația de a menține sau de a pune în aplicare în continuare conversia în acțiuni a depozitelor neasigurate deținute la BoC, astfel cum reiese din articol 2 alineatul (6) litera (b) din Decizia 2013/236, este necesar să se observe că reclamantele identifică suficient de precis, pe de o parte, comportamentul pe care îl reproșează Consiliului, și anume că, prin această decizie, a „aprob[at] și a integr[at] în cuprinsul dreptului U[niunii]” condițiile de acordare pretins nelegale ale FAF, și, pe de altă parte, caracterul și întinderea prejudiciului invocat, care sunt deopotrivă descrise în mod detaliat în cuprinsul cererii de sesizare a instanței și în anexa la aceasta. Astfel cum reiese din punctul 159 de mai sus, reclamantele explică de asemenea suficient de precis legătura de cauzalitate care există, în opinia lor, între comportamentul Consiliului a cărui nelegalitate o invocă și prejudiciul invocat.

228    În al treilea rând, în ceea ce privește semnarea protocolului de acord din 26 aprilie 2013, este posibil să se interpreteze argumentele invocate de reclamante în sensul că acestea consideră că, în cazul în care Comisia nu ar fi acceptat să semneze protocolul de acord din 26 aprilie 2013, MES și Republica Cipru nu ar fi putut conveni că menținerea sau punerea în aplicare în continuare a măsurilor prejudiciabile introduse la 29 martie 2013 și adoptarea măsurilor prejudiciabile introduse la 30 iulie 2013 prin modificările aduse decretelor prejudiciabile menționate la punctele 33 și 34 de mai sus constituiau o condiție necesară pentru acordarea FAF.

229    Prin urmare, decizia de a semna protocolul de acord din 26 aprilie 2013 ar sta, cel puțin în parte, la originea prejudiciului invocat. În această privință, reclamantele au identificat motivele pentru care consideră că există o legătură de cauzalitate între comportamentul care constă în semnarea protocolului de acord din 26 aprilie 2013, pe de o parte, și prejudiciul invocat, pe de altă parte.

230    În schimb, afirmațiile reclamantelor referitoare la negocierea protocolului de acord din 26 aprilie 2013 nu fac obiectul niciunei aprofundări specifice și detaliate în părțile din înscrisurile lor consacrate argumentației juridice. În special, niciun element din aceste înscrisuri nu permite să se identifice motivele pentru care reclamantele consideră că comportamentul Comisiei sau al BCE în cadrul negocierii protocolului de acord din 26 aprilie 2013 a contribuit la cauzarea prejudiciului invocat.

231    În al patrulea rând, în ceea ce privește supravegherea de către Comisie și de către BCE a aplicării măsurilor prejudiciabile în temeiul articolului 13 alineatul (7) din Tratatul MES, considerațiile prezentate la punctele 228 și 229 de mai sus se aplică mutatis mutandis.

232    În al cincilea rând, transmiterea de către pârâte, și în special de Eurogrup, a unor asigurări precise cu privire la neadoptarea măsurilor prejudiciabile a inspirat, în opinia reclamantelor, o încredere legitimă care le‑ar fi fost încălcată la adoptarea măsurilor respective. În aceste condiții, reclamantele au identificat suficient de precis nelegalitatea pe care o reproșează pârâtelor că au săvârșit‑o și motivele pentru care consideră că există o legătură de cauzalitate între acest comportament și prejudiciul invocat.

233    În al șaselea rând, reclamantele arată că deciziile adoptate de BCE cu privire la ELA au contribuit la încălcarea principiului protecției încrederii legitime și a dreptului de proprietate, precum și la agravarea dificultăților economice ale Laïki și, în consecință, a prejudiciului pe care l‑au suferit. Prin urmare, acestea au identificat suficient de precis nelegalitatea de care consideră că ar fi viciate aceste decizii și motivele pentru care apreciază că există o legătură de cauzalitate între acest comportament și prejudiciul invocat.

234    Rezultă că prezenta acțiune respectă cerințele de formă aplicabile în ceea ce privește, în primul rând, obligația de a menține sau de a pune în aplicare conversia în acțiuni a depozitelor neasigurate deținute la BoC, astfel cum reiese din articolul 2 alineatul (6) litera (b) din Decizia 2013/236, în al doilea rând, semnarea de către Comisie a protocolului de acord din 26 aprilie 2013, în al treilea rând, supravegherea de către Comisie și de către BCE a aplicării măsurilor prejudiciabile în temeiul articolului 13 alineatul (7) din Tratatul MES, în al patrulea rând, pretinsa transmitere a unor asigurări precise de către pârâte, și în special de către Eurogrup, că măsurile prejudiciabile nu ar fi adoptate și, în al cincilea rând, deciziile adoptate de BCE în ceea ce privește ELA.

2.      Cu privire la pretinsa neepuizare a căilor de atac interne

235    În cadrul argumentației sale referitoare la prejudiciul invocat, Comisia susține în esență că, întrucât cauza imediată a acestui prejudiciu constă în măsuri naționale, unde niciun prejudiciu accesoriu nu poate fi atribuit exclusiv Uniunii și unde nelegalitățile invocate sunt doar indirect legate de presupusele acțiuni ale Uniunii, reclamantele trebuie să epuizeze căile de atac naționale înainte ca instanța Uniunii să se poată pronunța cu privire la cererea lor de despăgubire.

236    Reclamantele răspund că, potrivit jurisprudenței, nu erau obligate să inițieze acțiuni la instanțele naționale înainte de a sesiza Tribunalul întrucât, pe de o parte, măsurile prejudiciabile sunt imputabile Uniunii și, pe de altă parte, aceste instanțe nu le puteau garanta o protecție jurisdicțională efectivă.

237    În măsura în care aceasta poate fi interpretată în sensul că privește admisibilitatea prezentei acțiuni, iar nu doar prejudiciul invocat, argumentația Comisiei trebuie respinsă.

238    Potrivit jurisprudenței, acțiunea în despăgubire în temeiul articolului 268 TFUE și al articolului 340 al doilea și al treilea paragraf TFUE trebuie apreciată în raport cu întreg sistemul de protecție jurisdicțională a particularilor și, prin urmare, admisibilitatea sa poate fi condiționată, în anumite cazuri, de epuizarea căilor de atac interne care sunt disponibile pentru a obține anularea unei decizii a autorității naționale, cu condiția ca aceste căi de atac interne să asigure în mod eficient protecția particularilor interesați, putând conduce la repararea prejudiciului invocat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 mai 1989, Roquette frères/Comisia, 20/88, EU:C:1989:221, punctul 15 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 13 decembrie 2006, É. R. și alții/Consiliul și Comisia, T‑138/03, EU:T:2006:390, punctul 40).

239    În Hotărârea din 18 septembrie 2014, Holcim (România)/Comisia (T‑317/12, EU:T:2014:782, punctele 73-77), Tribunalul a precizat că situațiile de inadmisibilitate datorate neepuizării căilor de atac interne se limitează la ipoteza în care neepuizarea acestor căi de atac interzice instanței Uniunii să determine caracterul și cuantumul prejudiciului invocat în fața sa, atât timp cât și chiar dacă nu sunt îndeplinite cerințele articolului 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991, astfel cum au fost interpretate de jurisprudența citată la punctele 215 și 216 de mai sus.

240    Or, în speță, Tribunalul este în măsură să determine caracterul și cuantumul prejudiciului invocat, pe care reclamantele le‑au descris suficient de precis în înscrisurile lor și în anexele la acestea. Prin urmare, chiar fără să fie nevoie să se stabilească dacă actele și comportamentele menționate la punctul 234 de mai sus puteau face obiectul unei acțiuni în fața instanțelor naționale, nu se poate considera că prezenta acțiune este inadmisibilă pentru simplul motiv că reclamantele nu ar fi epuizat căile de atac interne.

241    Cel mult, s‑ar putea considera în aceste condiții că introducerea de către una sau mai multe reclamante a unei acțiuni în fața unei instanțe naționale prin care să se solicite repararea aceluiași prejudiciu ca în prezenta acțiune poate avea un impact asupra examinării temeiniciei acestei acțiuni. Potrivit jurisprudenței, în cazul în care, în primul rând, o persoană a introdus două acțiuni având ca obiect repararea unuia și aceluiași prejudiciu, una îndreptată împotriva unei autorități naționale la o instanță națională, iar cealaltă îndreptată împotriva unei instituții a Uniunii la instanța Uniunii, și, în al doilea rând, există un risc ca, din cauza aprecierilor diferite ale acestui prejudiciu de către cele două instanțe sesizate, persoana respectivă să fie insuficient sau abuziv despăgubită, instanța Uniunii trebuie, înainte de a statua asupra prejudiciului, să aștepte ca instanța națională să se pronunțe asupra acțiunii formulate în fața acesteia printr‑o decizie prin care se finalizează judecata (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iulie 1967, Kampffmeyer și alții/Comisia, 5/66, 7/66, 13/66-16/66 și 18/66-24/66, nepublicată, EU:C:1967:31, p. 344, și Hotărârea din 13 decembrie 2006, É. R. și alții/Consiliul și Comisia, T‑138/03, EU:T:2006:390, punctul 42). În asemenea cazuri, instanța Uniunii trebuie să aștepte ca instanța națională să statueze, înainte de a se pronunța cu privire la existența și la cuantumul prejudiciului. În schimb, aceasta poate stabili, chiar înainte de pronunțarea instanței naționale, dacă comportamentul reproșat instituției pârâte este de natură să angajeze răspunderea extracontractuală a Uniunii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 septembrie 2014, Holcim (România)/Comisia, T‑317/12, EU:T:2014:782, punctul 80].

242    Prin urmare, chiar dacă una sau mai multe dintre reclamante ar fi formulat, în speță, o acțiune în fața instanțelor cipriote prin care să solicite repararea aceluiași prejudiciu ca în prezenta acțiune, nimic nu ar împiedica Tribunalul să se pronunțe cu privire la pretinsele nelegalități chiar înainte ca aceste instanțe să se pronunțe.

C.      Concluzie cu privire la competența Tribunalului și la admisibilitatea acțiunii

243    Având în vedere toate considerațiile care precedă, trebuie să se aprecieze că Tribunalul este competent să soluționeze prezenta acțiune, iar aceasta din urmă este admisibilă în măsura în care privește, în primul rând, obligația de a menține sau de a pune în aplicare în continuare conversia în acțiuni a depozitelor neasigurate deținute la BoC, astfel cum reiese din articolul 2 alineatul (6) litera (b) din Decizia 2013/236, în al doilea rând, semnarea de către Comisie a protocolului de acord din 26 aprilie 2013, în al treilea rând, supravegherea de către Comisie și de către BCE a aplicării măsurilor prejudiciabile în temeiul articolului 13 alineatul (7) din Tratatul MES, în al patrulea rând, pretinsa transmitere a unor asigurări precise de către pârâte, și în special de către Eurogrup, că măsurile prejudiciabile nu ar fi adoptate și, în al cincilea rând, deciziile adoptate de BCE în ceea ce privește ELA.

244    În schimb, în ceea ce privește alte acte și comportamente pe care reclamantele le reproșează pârâtelor, este necesar să se constate în parte inadmisibilitatea acțiunii și în parte necompetența Tribunalului de a o soluționa. Prin urmare, vor face obiectul unei examinări pe fond doar motivele și argumentele părților care se raportează la actele și la comportamentele menționate la punctul 243 de mai sus.

D.      Cu privire la fond

245    Reiese dintr‑o jurisprudență constantă, aplicabilă mutatis mutandis răspunderii extracontractuale a BCE prevăzute la articolul 340 al treilea paragraf TFUE, că se poate angaja răspunderea extracontractuală a Uniunii, în sensul articolului 340 al doilea paragraf TFUE, dacă sunt întrunite mai multor condiții, și anume nelegalitatea comportamentului imputat instituției Uniunii, caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între comportamentul instituției și prejudiciul invocat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE, C‑8/15 P-C‑10/15 P, EU:C:2016:701, punctul 64 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 7 octombrie 2015, Accorinti și alții/BCE, T‑79/13, EU:T:2015:756, punctul 65). Întrucât aceste trei condiții trebuie îndeplinite cumulativ, este suficient să lipsească una dintre ele pentru a se respinge acțiunea în despăgubire (Hotărârea din 9 septembrie 1999, Lucaccioni/Comisia, C‑257/98 P, EU:C:1999:402, punctul 14).

246    În speță, trebuie să se înceapă prin a examina dacă este îndeplinită prima dintre aceste condiții referitoare la nelegalitatea comportamentului reproșat pârâtelor.

247    În această privință, Curtea a precizat deja în nenumărate rânduri că angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii impune să fie constatată o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept având ca obiect conferirea de drepturi particularilor (a se vedea Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE, C‑8/15 P-C‑10/15 P, EU:C:2016:701, punctul 65 și jurisprudența citată).

248    În cererea introductivă, reclamantele susțin că pârâtele au acționat fără a lua în considerare interesele grupului închis constituit din deponenți sau din acționari ai băncilor vizate, cu încălcarea gravă a trei norme de drept al Uniunii pentru protecția particularilor, și anume a dreptului de proprietate, a principiului protecției încrederii legitime și a principiului egalității de tratament.

249    Consiliul și BCE susțin în esență că nici actele și comportamentele menționate la punctul 243 de mai sus, nici măsurile prejudiciabile nu sunt viciate de o încălcare a dreptului Uniunii.

250    Comisia, considerând că prejudiciul invocat poate fi imputat doar Republicii Cipru, se abține să apere în mod sistematic legalitatea măsurilor pe care acesta le‑ar fi adoptat în mod unilateral și se limitează în esență să prezinte observații precise cu privire la nelegalitățile invocate de reclamante.

251    Tribunalul va examina în mod succesiv încălcările pretinse, în primul rând, a dreptului de proprietate (a se vedea punctele 252-402 de mai jos), în al doilea rând, a principiului protecției încrederii legitime (a se vedea punctele 404-439 de mai jos) și, în al treilea rând, a principiului egalității de tratament (a se vedea punctele 440-508 de mai jos).

1.      Cu privire la existența unei eventuale încălcări a dreptului de proprietate

252    Reclamantele consideră că au fost private de dreptul lor de proprietate asupra depozitelor pe care le‑au constituit la băncile vizate sau asupra acțiunilor acestora pe care le dețineau, cu încălcarea articolului 17 alineatul (1) din cartă și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”).

253    Pârâtele contestă argumentația reclamantelor.

254    Potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul de proprietate garantat de articolul 17 alineatul (1) din cartă nu este o prerogativă absolută. Astfel cum reiese din articolul 52 alineatul (1) din cartă, pot fi instituite restricții în privința exercitării acestui drept, cu condiția ca restricțiile respective să răspundă unor obiective de interes general urmărite de Uniune și să nu constituie, față de scopul urmărit, o intervenție disproporționată și intolerabilă care ar aduce atingere însuși conținutului dreptului amintit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE, C‑8/15 P-C‑10/15 P, EU:C:2016:701, punctele 69 și 70 și jurisprudența citată).

255    În această privință, rezultă din articolul 12 din Tratatul MES că adoptarea unui protocol de acord precum cel din 26 aprilie 2013 răspunde unui obiectiv de interes general urmărit de Uniune, și anume acela de a asigura stabilitatea sistemului bancar din zona euro în ansamblul său. Astfel, serviciile financiare joacă un rol central în economia Uniunii. Întrucât băncile, o sursă esențială de finanțare pentru întreprinderi, sunt deseori interconectate, dificultățile uneia sau a mai multor bănci riscă să se propage rapid la celelalte bănci, fie în statul membru respectiv, fie în alte state membre, și, ulterior, să producă efecte de contagiune negative în alte sectoare ale economiei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE, C‑8/15 P-C‑10/15 P, EU:C:2016:701, punctele 71 și 72 și jurisprudența citată; Curtea EDO, 10 iulie 2012, Grainger și alții împotriva Regatului Unit, CE:ECHR:2012:0710DEC003494010, punctele 39 și 42, și 21 iulie 2016, Mamatas și alții împotriva Greciei, CE:ECHR:2016:0721JUD 006306614, punctul 103).

256    În Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE (C‑8/15 P-C‑10/15 P, EU:C:2016:701, punctele 73-75), Curtea a statuat că, ținând seama de obiectivul de interes general menționat la punctul 255 de mai sus și având în vedere riscul iminent de pierderi financiare la care ar fi fost expuși deponenții la cele două bănci vizate în caz de faliment al acestora din urmă, trei dintre măsurile prejudiciabile descrise la punctele 31-35 de mai sus nu constituiau, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 1.23-1.27 din protocolul de acord din 26 aprilie 2013, o intervenție disproporționată și intolerabilă care să aducă atingere însuși conținutului dreptului de proprietate al deponenților respectivi și, în consecință, nu puteau fi considerate restricții nejustificate privind acest drept. Printre aceste măsuri figurează, în primul rând, preluarea de către BoC a depozitelor asigurate de la Laïki și menținerea depozitelor neasigurate la Laïki în așteptarea lichidării acesteia, în al doilea rând, conversia a 37,5 % din depozitele neasigurate deținute la BoC în acțiuni care conferă un drept de vot deplin și drepturi la dividende și, în al treilea rând, înghețarea temporară a unei alte părți din aceste depozite neasigurate, cu precizarea că, dacă BoC va fi supracapitalizată în raport cu obiectivul privind un prag minim de capital propriu de 9 % în condiții de criză, se va proceda la cumpărarea de acțiuni în vederea rambursării titularilor de depozite neasigurate din cuantumul corespunzător supracapitalizării (denumite în continuare împreună „prima serie de măsuri prejudiciabile”).

257    În schimb, în Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE (C‑8/15 P-C‑10/15 P, EU:C:2016:701), Curtea nu a examinat conformitatea cu dreptul de proprietate a celorlalte două măsuri prejudiciabile. Este vorba în esență, pe de o parte, despre cea privind vânzarea sucursalelor grecești, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 1.24 din protocolul de acord din 26 aprilie 2013 și care este prevăzută prin Decretele nr. 96 și 97 (a se vedea punctul 31 de mai sus), și, pe de altă parte, despre cea privind reducerea valorii nominale de un euro a fiecărei acțiuni ordinare a BoC la o valoare nominală de un cent, care este prevăzută prin Decretul nr. 103 și prin modificările aduse la acesta la 30 iulie 2013 și care contribuie la recapitalizarea BoC menționată la punctul 1.26 din protocolul de acord din 26 aprilie 2013 (a se vedea punctul 34 de mai sus) (denumite în continuare împreună „a doua serie de măsuri prejudiciabile”).

258    Tribunalul va examina, într‑o primă etapă, conformitatea cu dreptul de proprietate al reclamantelor a primei serii de măsuri prejudiciabile (a se vedea punctele 259-324 de mai jos) și, într‑o a doua etapă, a celei de a doua serii de măsuri prejudiciabile (a se vedea punctele 326-360 de mai jos). Într‑o a treia etapă, Tribunalul va examina argumentele întemeiate pe încălcarea articolului 14.4 din Statutul BCE, a dreptului la o bună administrare și a cerințelor de echitate și de coerență, pe care reclamantele le invocă în susținerea criticii lor privind încălcarea dreptului de proprietate (a se vedea punctele 362-402 de mai jos).

a)      Cu privire la prima serie de măsuri prejudiciabile

259    În speță, reclamantele nu contestă că, astfel cum a reținut Curtea în Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE (C‑8/15 P-C‑10/15 P, EU:C:2016:701) (a se vedea punctele 255 și 256 de mai sus), obiectivul urmărit de prima serie de măsuri prejudiciabile prezintă un caracter de interes general. Cu toate acestea, reclamantele contestă aplicabilitatea în prezenta cauză a concluziei la care a ajuns Curtea în acea hotărâre, potrivit căreia prima serie de măsuri prejudiciabile nu constituia o intervenție disproporționată și intolerabilă de natură să aducă atingere însuși conținutului dreptului de proprietate al deponenților la băncile vizate și, prin urmare, nu se putea considera că îl restrâng în mod nejustificat. Reclamantele invocă trei argumente în această privință referitoare, primul, la natura examinării efectuate de Curte în hotărârea respectivă (a se vedea punctele 260-262 de mai jos), al doilea, la elementele de probă invocate de reclamante în cauza în care s‑a pronunțat acea hotărâre (a se vedea punctele 263-266 de mai jos) și, al treilea, la respectarea cerințelor ca orice restrângere a dreptului de proprietate să fie prevăzută de lege și să fie proporțională cu obiectivul urmărit (a se vedea punctele 267-324 de mai jos).

1)      Cu privire la natura examinării efectuate de Curte în Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE (C‑8/15 P-C‑10/15 P)

260    Reclamantele arată că, în Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE (C‑8/15 P-C‑10/15 P, EU:C:2016:701), Curtea s‑a limitat să examineze existența unei eventuale încălcări a dreptului de proprietate al deponenților din perspectiva includerii, în protocolul de acord din 26 aprilie 2013, a punctelor 1.23-1.27 care priveau în special prima serie de măsuri prejudiciabile. Prin urmare, Curtea nu a examinat comportamentul pârâtelor a cărui nelegalitate este invocată în prezenta cauză. Acest comportament s‑ar înscrie într‑un proces continuu care ar fi început cu intervențiile pârâtelor înainte de semnarea protocolului de acord și ar fi continuat cu intervențiile lor după semnarea acestuia. Or, punctele 1.23-1.27 din protocolul de acord din 26 aprilie 2013 ar descrie măsurile care ar fi fost adoptate înaintea semnării acestuia și ar fi imputabile pârâtelor.

261    Acest argument se întemeiază pe o interpretare eronată a Hotărârii din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE (C‑8/15 P-C‑10/15 P, EU:C:2016:701). Desigur, Curtea a concluzionat, la punctul 75 din această hotărâre, că nu se poate considera că, prin faptul că a permis adoptarea punctelor 1.23-1.27 din protocolul de acord din 26 aprilie 2013, Comisia a contribuit la încălcarea dreptului de proprietate al reclamantelor. Pentru aceasta însă, Curtea a examinat la punctele 73 și 74 din acea hotărâre dacă prima serie de măsuri prejudiciabile, astfel cum reies din cuprinsul punctelor 1.23-1.27 din protocol, încălca în sine dreptul la proprietate al reclamantelor. Prin urmare, raționamentul prezentat la punctele respective se referea la legalitatea intrinsecă a acestor măsuri. În ceea ce privește afirmația reclamantelor potrivit căreia comportamentul incriminat se înscrie într‑un proces continuu, aceasta a fost deja înlăturată la punctul 158 de mai sus.

262    În consecință, trebuie să se respingă primul argument al reclamantelor.

2)      Cu privire la elementele de probă depuse de reclamantele din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE (C‑8/15 P-C‑10/15 P)

263    Reclamantele susțin că concluzia la care a ajuns Curtea în Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE (C‑8/15 P-C‑10/15 P, EU:C:2016:701), în ceea ce privește existența unei încălcări a dreptului de proprietate, trebuie interpretată în lumina pretențiilor stricte ale reclamantelor din acea cauză. Astfel, ar fi evident că, în cauza în care s‑a pronunțat acea hotărâre, nici Tribunalul și nici Curtea nu au examinat nicio probă care urmărea dovedirea unei încălcări a dreptului de proprietate. Or, în prezenta cauză, reclamantele ar fi furnizat numeroase elemente de probă referitoare la circumstanțele care au condus la adoptarea „declarației Eurogrupului” și care au explicat comportamentul pârâtelor înainte și după această declarație. Dovezile respective, pe care Curtea nu le‑ar fi examinat în Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE (C‑8/15 P-C‑10/15 P, EU:C:2016:701), ar trebui să facă obiectul unei examinări amănunțite în speță pentru a se stabili dacă măsurile prejudiciabile constituie o ingerință disproporționată în dreptul de proprietate al reclamantelor și a se garanta dreptul lor la o protecție jurisdicțională efectivă.

264    În această privință, trebuie să se arate că probele la care se referă reclamantele privesc, în primul rând, faptul că măsurile prejudiciabile sunt imputabile pârâtelor și caracterul real al prejudiciului invocat. Aceste probe nu sunt, ca atare, de natură să demonstreze că concluziile la care Curtea a ajuns în Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE (C‑8/15 P-C‑10/15 P, EU:C:2016:701), în ceea ce privește existența unei asemenea încălcări sunt inaplicabile în speță.

265    În consecință, este necesar să se respingă al doilea argument al reclamantelor în măsura în care se referă la elementele de probă referitoare la faptul că măsurile prejudiciabile sunt imputabile pârâtelor și la caracterul real al prejudiciului invocat.

266    Cu toate acestea, în măsura în care unele dintre probele la care reclamantele fac referire ar putea fi considerate că urmăresc să demonstreze că prima serie de măsuri prejudiciabile este viciată de o încălcare a dreptului de proprietate, acestea vor fi, dacă este nevoie, examinate în cadrul aprecierii argumentelor reclamantelor referitoare la cerințele ca orice restrângere a dreptului de proprietate să fie prevăzută de lege și să fie proporțională cu obiectivul urmărit.

3)      Cu privire la respectarea cerințelor ca orice restrângere a dreptului de proprietate să fie prevăzută de lege și să fie proporțională cu obiectivul urmărit

267    Reclamantele susțin în esență că prima serie de măsuri prejudiciabile este viciată de o încălcare vădită a dreptului lor de proprietate, întrucât măsurile respective nu erau prevăzute de lege și ar fi fost adoptate fără a le acorda posibilitatea de a‑și exercita dreptul la apărare, în pofida existenței unor măsuri mai puțin restrictive, precum o diminuare treptată a depozitelor în funcție de valoarea acestora. În această privință, reclamantele au indicat deja în cererea lor introductivă că reieșea din articolul 17 alineatul (1) din cartă că orice restrângere a dreptului de proprietate trebuia să fie atât prevăzută de lege, cât și proporțională cu obiectivul urmărit.

268    Tribunalul va examina în mod succesiv conformitatea primei serii de măsuri prejudiciabile cu cerințele ca orice restrângere a dreptului de proprietate să fie, pe de o parte, prevăzută de lege și, pe de altă parte, proporțională cu obiectivul urmărit. În aceste condiții, Tribunalul va ține seama de faptul că, în conformitate cu punctul 1.27 din protocolul de acord din 26 aprilie 2013, depozitele neasigurate deținute la BoC care au fost înghețate puteau face obiectul unei conversii în acțiuni, cum s‑a întâmplat în speță (a se vedea punctele 32 și 33 de mai sus).

i)      Cu privire la cerința ca orice restrângere a dreptului de proprietate să fie prevăzută de lege

269    În susținerea afirmației lor potrivit căreia măsurile prejudiciabile nu erau prevăzute de lege, reclamantele invocă jurisprudența Curții EDO referitoare la articolul 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), care impune ca orice restrângere a dreptului de proprietate să se întemeieze pe un cadru juridic clar, previzibil și accesibil.

270    Or, potrivit reclamantelor, nicio normă de drept al Uniunii nu permitea pârâtelor la momentul respectiv să adopte măsurile prejudiciabile care nu ar fi de altfel conforme „cu cerințele de securitate juridică, de legalitate a procedurii și de previzibilitate”. Astfel, măsurile prejudiciabile ar fi fost adoptate de guvernatorul BCC pe baza puterii discreționare conferite printr‑o lege imprecisă care nu prevede o procedură de despăgubire clară, nici un drept la o protecție judiciară, în timp ce nimic nu ar fi fost prevăzut la nivelul Ciprului sau la nivelul Uniunii pentru a consulta părțile interesate sau pentru a oferi acționarilor ori deponenților la băncile vizate ocazia de a‑și exprima punctul de vedere.

271    Consiliul și BCE contestă argumentele reclamantelor.

272    Trebuie amintit că, potrivit articolului 17 alineatul (1) și articolului 52 alineatul (1) din cartă, nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile și condițiile prevăzute de lege și în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit‑o. Pentru a determina întinderea acestui drept, este necesar să se țină seama, în lumina articolului 52 alineatul (3) din cartă, de articolul 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 septembrie 2008, Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, C‑402/05 P și C‑415/05 P, EU:C:2008:461, punctul 356). Or, potrivit jurisprudenței Curții EDO, sintagma „prevăzută de lege” nu impune doar ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, ci vizează și calitatea legii în discuție, prevăzând ca aceasta să fie accesibilă persoanelor interesate și previzibilă în ceea ce privește efectele sale (a se vedea în acest sens Curtea EDO, 13 iulie 2010, Kurić și alții împotriva Sloveniei, CE:ECHR:2010:0713JUD 002682806, punctul 363).

273    Prin urmare, trebuie să se examineze dacă prima serie de măsuri prejudiciabile a fost adoptată în lipsa unui cadru legislativ clar, accesibil, previzibil și care să prevadă un sistem de despăgubire și o protecție juridică suficientă.

274    În această privință, în primul rând, trebuie să se amintească faptul că măsurile prejudiciabile au fost luate de guvernatorul BCC, în temeiul Legii din 22 martie 2013, care a fost aprobată de parlamentul cipriot.

275    Este adevărat că, astfel cum arată în esență reclamantele, Legea din 22 martie 2013 conferă competențe extinse BCC. Aceasta poate în special să restructureze datoriile și obligațiile unei instituții aflate în rezoluție (articolul 12 alineatul 1 din Legea din 22 martie 2013, a se vedea punctul 24 de mai sus), să impună, indiferent dacă există alte dispoziții legislative și statutare, majorarea capitalului unei asemenea instituții (articolul 8 alineatul 1 din Legea din 22 martie 2013) și să dispună vânzarea anumitor activități ale acesteia fără a fi necesar să obțină consimțământul consiliului său de administrație sau al acționarilor săi (articolul 9 alineatul 1 din Legea din 22 martie 2013). Cu toate acestea, simplul fapt că măsurile care pot fi adoptate în temeiul Legii din 22 martie 2013 sunt numeroase sau au un domeniu de aplicare extins nu înseamnă că această lege este lipsită de claritate, de precizie sau de previzibilitate.

276    În al doilea rând, trebuie să se constate că Legea din 22 martie 2013 prevede o serie de garanții pentru creditorii și pentru acționarii băncilor în cauză. Primo, articolul 3 alineatul 2 literele a) și b) din această lege prevede că acționarii unei instituții aflate în rezoluție sunt primii care suportă orice pierdere care rezultă din punerea în aplicare a măsurilor de rezoluție, în timp ce creditorii unei asemenea instituții suportă aceste pierderi numai după acționari. În ceea ce privește articolul 3 alineatul 2 litera d) din legea menționată, acesta prevede că măsurile adoptate pe baza acesteia din urmă nu pot plasa acești creditori într‑o situație financiară mai puțin favorabilă decât cea în care s‑ar afla în cazul lichidării instituției în discuție. Articolul 12 alineatul 14 din legea în cauză prevede că, în ipoteza unei restructurări, în temeiul articolului 12 alineatul 1 din aceeași lege, a datoriilor și obligațiilor unei instituții aflate în procedură de rezoluție, părțile afectate primesc, ca plată pentru creanțele lor, cel puțin suma pe care ar fi primit‑o, conform dreptului cipriot, în cazul lichidării instituției respective (a se vedea punctul 24 de mai sus).

277    Secundo, chiar presupunând că cerința ca orice restrângere a dreptului de proprietate să fie prevăzută de lege impune ca procedura de despăgubire pentru pierderea rezultată dintr‑o asemenea restricție să fie, dacă este cazul, de asemenea prevăzută de lege, din cuprinsul articolului 26 alineatul 1 din Legea din 22 martie 2013 reiese că orice parte care se consideră lezată în mod inadecvat în dreptul său de proprietate prin măsuri de rezoluție își păstrează dreptul de a sesiza instanța națională competentă pentru a solicita să fie despăgubită. Articolul 26 alineatele 2 și 3 din această lege prevede că, în cazul în care partea afectată consideră că poziția sa financiară s‑a deteriorat în mod semnificativ în comparație cu cea în care s‑ar fi aflat dacă nu ar fi fost luată nicio măsură de rezoluție și banca în cauză ar fi fost plasată direct în lichidare, aceasta poate solicita despăgubiri doar pentru pierderile suferite, fără a aduce atingere operațiunii încheiate sau vreunui act sau vreunei măsuri adoptate pe baza legii menționate.

278    Cu privire la acest subiect, reclamantele susțin că, în conformitate cu articolul 26 alineatul 3 din Legea din 22 martie 2013, reclamațiile făcute nu pot fi îndreptate nici împotriva autorității de rezoluție, cu excepția cazurilor prevăzute la articolul 29 din această lege, nici împotriva persoanei care beneficiază de un transfer de activități, de bunuri sau de active rezultate din adoptarea unei măsuri de rezoluție. Reclamantele consideră că este, așadar, imposibil să se înțeleagă împotriva cărei persoane ar putea fi introdusă o acțiune.

279    În această privință, trebuie să se arate că problema persoanei împotriva căreia poate fi formulată o acțiune privind despăgubirea pentru prejudiciul cauzat în mod nelegal printr‑o măsură de rezoluție adoptată în temeiul Legii din 22 martie 2013 intră sub incidența dreptului cipriot. Elementele de la dosar nu permit să se răspundă la această problemă asupra căreia, în orice caz, Tribunalul nu are sarcina de a se pronunța în cadrul prezentei cauze. Cu toate acestea, se impune a se constata că nici modul de redactare a articolului 26 alineatul 3 din Legea din 22 martie 2013, nici înscrisurile de la dosar nu permit să se considere că introducerea unei cereri, prin care se solicită repararea prejudiciului cauzat în mod nelegal printr‑o măsură de rezoluție adoptată în temeiul acestei legi, este, în practică, imposibilă. În plus, astfel cum recunosc chiar reclamantele, articolul 29 din Legea din 22 martie 2013 prevede că răspunderea autorității de rezoluție poate fi angajată în caz de fraudă, de rea‑credință sau de neglijență gravă.

280    Pe de altă parte, reclamantele susțin că articolul 22 din Legea din 22 martie 2013 prevede, mai întâi, că, pentru punerea în aplicare a măsurilor de rezoluție, trebuie efectuată o evaluare de către autoritatea de rezoluție, apoi acordă acesteia din urmă o marjă foarte largă de apreciere. Reclamantele arată că, în conformitate cu articolul 22 alineatul 7 din această lege, evaluarea respectivă nu poate face obiectul unei examinări jurisdicționale separate, ci trebuie examinată în comun cu decizia adoptată în temeiul „prezentei secțiuni”. Potrivit reclamantelor, rezultă că părțile care consideră că poziția lor financiară s‑a deteriorat în urma unei măsuri de rezoluție trebuie să conteste o evaluare lăsată la latitudinea autorității de rezoluție. Or, ar fi dificil să se înțeleagă modul în care această evaluare ar putea fi contestată în mod eficace, cu excepția situației în care aceasta implică în sine o subestimare.

281    În această privință, este suficient să se arate că niciun element din cuprinsul articolului 22 din Legea din 22 martie 2013 nu permite să se considere că o asemenea evaluare poate fi obligatorie pentru instanța națională sesizată cu o cerere de despăgubire. Prin urmare, este necesar să se considere că reclamantele nu au reușit să demonstreze că această dispoziție ar face, în practică, imposibilă sau ineficientă introducerea unei asemenea cereri.

282    În al treilea rând, nu se poate considera că măsurile prejudiciabile nu cuprindeau nicio garanție care să permită reclamantelor să își exprime punctul de vedere. În această privință, este necesar să se amintească faptul că procedurile aplicabile trebuie să ofere persoanei în cauză o ocazie adecvată de a‑și susține cauza în fața autorităților competente. Pentru a asigura respectarea acestei condiții, care constituie o cerință inerentă articolului 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, procedurile aplicabile trebuie examinate dintr‑un punct de vedere general (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 septembrie 2008, Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, C‑402/05 P și C‑415/05 P, EU:C:2008:461, punctul 368 și jurisprudența citată, și Curtea EDO, 20 iulie 2004, Bäck împotriva Finlandei, CE:ECHR:2004:0720JUD 003759897, punctul 56). Astfel, cerința respectivă nu poate fi interpretată în sensul că persoana interesată trebuie, în orice situație, să își poată exprima punctul de vedere în fața autorităților competente înaintea adoptării măsurilor care aduc atingere dreptului său de proprietate (a se vedea în acest sens Curtea EDO, 19 septembrie 2006, Maupas și alții împotriva Franței, CE:ECHR:2006:0919JUD 001384402, punctele 20 și 21). Această situație se regăsește în special atunci când, precum în speță, măsurile în cauză nu constituie o sancțiune și se înscriu într‑un context de o urgență deosebită. Astfel, în această ultimă privință este necesar să se arate că, după cum a amintit BCE în ședință, era vorba despre prevenirea unui risc iminent de colaps al băncilor vizate pentru protejarea stabilității sistemului financiar cipriot și despre evitarea în acest fel a contagierii altor state membre din zona euro. Or, punerea în aplicare a unei proceduri de consultare prealabilă, în cadrul căreia miile de deponenți și de acționari ai băncilor vizate și‑ar fi putut exprima în mod util punctul de vedere în fața BCC înaintea adoptării decretelor prejudiciabile, ar fi întârziat în mod inevitabil aplicarea măsurilor pentru prevenirea unui asemenea colaps. Realizarea obiectivului care constă în protejarea stabilității sistemului financiar cipriot și evitarea în acest fel a contagierii altor state membre din zona euro ar fi fost expusă unor riscuri semnificative (a se vedea în acest sens și prin analogie Curtea EDO, 21 iulie 2016, Mamatas și alții împotriva Greciei, CE:ECHR:2016:0721JUD 006306614, punctul 139).

283    În aceste condiții însă, persoana interesată trebuie să poată beneficia de o procedură judiciară care să ofere garanțiile procedurale necesare astfel încât să permită instanțelor naționale să se pronunțe în mod efectiv și echitabil cu privire la litigiile referitoare la pretinsa încălcare a dreptului de proprietate. Or, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 277 și 279-281 de mai sus, această este situația în speță.

284    În al patrulea rând, astfel cum arată în mod întemeiat Comisia, inexistența, la momentul respectiv, în Uniune a unor măsuri de armonizare în materie de recapitalizare internă a băncilor nu înseamnă nicidecum că se interzicea statelor membre să adopte măsuri de recapitalizare internă. În plus, nu rezultă din această inexistență că se interzicea instituțiilor Uniunii să își ofere sprijinul pentru punerea în aplicare de către autoritățile cipriote a unor asemenea măsuri sau să impună menținerea ori punerea în aplicare în continuare a acestora.

285    Rezultă din considerațiile care precedă că reclamantele nu au reușit să stabilească faptul că prima serie de măsuri prejudiciabile nu era prevăzută de lege.

ii)    Cu privire la cerința ca orice restrângere a dreptului de proprietate să fie proporțională cu obiectivul urmărit

286    Reclamantele susțin că prima serie de măsuri prejudiciabile nu este proporțională cu obiectivul urmărit în sensul că li s‑ar fi impus o sarcină excesivă. Pe de o parte, ele ar fi trebuit să plătească pentru erorile care erau imputabile guvernului Republicii Cipru, lipsei unei intervenții anterioare a instituțiilor Uniunii și imprudenței BCE a cărei „politică liberală” în materie de ELA ar fi contribuit în mod substanțial la acumularea datoriei Laïki. Pe de altă parte, pârâtele ar fi omis să ia în considerare măsuri alternative mai puțin restrictive pentru dreptul de proprietate al reclamantelor.

287    Consiliul și BCE contestă argumentele reclamantelor.

288    În primul rând, trebuie amintit că, în Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE (C‑8/15 P-C‑10/15 P, EU:C:2016:701, punctele 73-75), Curtea s‑a pronunțat deja în mod explicit cu privire la proporționalitatea cu obiectivul urmărit a primei serii de măsuri prejudiciabile, concluzionând că acestea nu constituie o intervenție disproporționată și intolerabilă care să aducă atingere însuși conținutului dreptului de proprietate al deponenților băncilor vizate. Or, reclamantele nu au reușit să explice motivele pentru care această concluzie nu ar putea fi aplicată în speță. Prin urmare, este necesar să se considere că aceasta se aplică mutatis mutandis prezentului motiv.

289    În al doilea rând și în orice caz, argumentele invocate de reclamante în susținerea criticii lor referitoare la lipsa de proporționalitate a primei serii de măsuri prejudiciabile nu permit în speță să se ajungă la o concluzie diferită de cea la care a ajuns Curtea în această privință în Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE (C‑8/15 P-C‑10/15 P, EU:C:2016:701, punctele 73-75).

290    În această privință, este necesar să se amintească faptul că o restrângere a dreptului de proprietate nu trebuie să fie excesivă. Pe de o parte, restricția în cauză trebuie să răspundă obiectivului de interes general urmărit și să fie necesară și proporțională în acest scop. Pe de altă parte, „substanța”, cu alte cuvinte conținutul dreptului de proprietate, nu trebuie să fie atinsă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 septembrie 2008, Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, C‑402/05 P și C‑415/05 P, EU:C:2008:461, punctele 355 și 360, Hotărârea din 13 iunie 2017, Florescu și alții, C‑258/14, EU:C:2017:448, punctele 53 și 54, și Hotărârea din 27 februarie 2014, Ezz și alții/Consiliul, T‑256/11, EU:T:2014:93, punctul 200).

291    Atunci când, precum în speță, într‑un context complex și evolutiv, instituțiile Uniunii efectuează alegeri de natură tehnică și previziuni și aprecieri complexe, este necesar totuși să se recunoască instituțiilor respective o largă putere de apreciere în ceea ce privește natura și întinderea măsurilor pentru care își aduc sprijinul sau a căror menținere ori punere în aplicare în continuare o solicită. Într‑un asemenea context, condiția privind nelegalitatea comportamentului imputat impune să se facă dovada că instituția vizată a încălcat în mod vădit și grav limitele aplicabile puterii sale de apreciere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iulie 2014, Nikolaou/Curtea de Conturi, C‑220/13 P, EU:C:2014:2057, punctul 53 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 16 iunie 2015, Gauweiler și alții, C‑62/14, EU:C:2015:400, punctul 68).

292    În lumina acestor principii este necesar să se examineze argumentele reclamantelor. În mod specific, Tribunalul va examina mai întâi capacitatea primei serii de măsuri prejudiciabile de a contribui la realizarea obiectivului urmărit (a se vedea punctele 293-299 de mai jos), apoi caracterul său proporțional și necesar pentru realizarea acestui obiectiv (a se vedea punctele 300-313 de mai jos) și, în sfârșit, dacă inconvenientele pe care le generează nu sunt disproporționate în raport cu obiectivul respectiv (a se vedea punctele 317-323 de mai jos).

–       Cu privire la capacitatea primei serii de măsuri prejudiciabile de a contribui la realizarea obiectivului urmărit

293    Potrivit jurisprudenței, trebuie să se verifice dacă restrângerea dreptului de proprietate examinată poate sau nu să contribuie la atingerea obiectivului de interes general urmărit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2014, Ezz și alții/Consiliul, T‑256/11, EU:T:2014:93, punctul 203).

294    În speță, pe de o parte, trebuie să se amintească faptul că adoptarea unor măsuri prejudiciabile răspundea unei situații în care, în lipsa recapitalizării, băncile vizate ar fi fost expuse unui risc de precipitare la ghișee de la expirarea perioadei de închidere a băncilor, dispusă pentru data de 18 martie 2013, astfel încât acestea ar fi riscat să fie obligate să își înceteze operațiunile și ar fi fost amenințate cu o procedură de faliment dezordonată. Astfel cum a subliniat BCE ca răspuns la măsurile de organizare a procedurii dispuse de Tribunal, efectele unor asemenea deficiențe puteau fie sistemice, amenințând Republica Cipru cu o incapacitate de plată suverană și riscând să se propage rapid la alte bănci, în special cipriote. Încrederea deponenților acestor bănci și solvabilitatea Republicii Cipru, garantă pentru anumite datorii ale Laïki, ar fi fost afectate de acestea și stabilitatea generală a sistemului financiar cipriot ar fi fost amenințată. Astfel cum au arătat Comisia și BCE, un risc de contagiere a altor state membre, chiar a întregului sistem bancar din zona euro, nu ar fi putut fi, așadar, exclus.

295    Având în vedere elementele de la dosar, nu se poate concluziona că această analiză a situației financiare și economice din Cipru și din Uniune la data adoptării măsurilor prejudiciabile a fost viciată de o eroare vădită de apreciere. În această privință, este necesar să se constate că nu sunt în niciun fel susținute afirmațiile vagi ale reclamantelor potrivit cărora, având în vedere dimensiunea redusă a economiei cipriote, dificultățile acesteia nu ar fi avut decât un impact limitat asupra zonei euro. Aceste afirmații nu țin seama în fond de dimensiunea sectorului financiar din Cipru, care era de opt ori mai mare decât PIB‑ul cipriot la data faptelor, precum și de riscul de contagiere a altor state membre.

296    Or, conform punctului 1.26 din protocolul de acord din 26 aprilie 2013, conversia a 37,5 % din depozitele neasigurate deținute la BoC urmărea să permită acesteia să atingă, „la sfârșitul programului, o rată minimă de fonduri proprii […] de 9 %, conform ipotezei defavorabile a simulării de criză”. Potrivit punctului 1.27 din același protocol de acord, conversiile suplimentare de depozite precum cele menționate la punctul 33 de mai sus urmăreau să garanteze că acest obiectiv putea fi atins până la sfârșitul programului. Prin urmare, în circumstanțele descrise la punctul 294 de mai sus, nu era vădit nerezonabil să se considere că măsurile respective erau de natură să stabilizeze sistemul financiar, permițând în special, astfel cum reiese și din cuprinsul punctului 1.26 din protocolul de acord din 26 aprilie 2013, „restabilirea încrederii și normalizarea condițiilor de finanțare”.

297    În ceea ce privește măsura prejudiciabilă prin care BoC trebuia să preia depozitele asigurate existente la Laïki, în timp ce depozitele neasigurate ar fi rămas la vechea entitate în așteptarea lichidării ei, aceasta urmărea, astfel cum reiese din comunicatul de presă al BCC din 26 martie 2013, să permită scindarea Laïki într‑o „bancă rea” și o „bancă bună”. Prin urmare, în circumstanțele descrise la punctul 294 de mai sus, nu era în mod vădit nerezonabil să se considere că această măsură era de natură să stabilizeze sistemul financiar, evitând falimentul dezordonat al Laïki.

298    Pe de altă parte, trebuie să se sublinieze că dimensiunea excesivă a sectorului financiar cipriot figura printre principalele cauze ale crizei bancare. Astfel cum reiese din introducerea unui raport al FMI din luna mai anului 2013, dezechilibrele interne și externe semnificative care afectau economia cipriotă înainte de criza financiară fuseseră agravate de un sector financiar sensibil și de dimensiune disproporționată. Foarte expus Greciei, acesta reprezenta, astfel cum s‑a arătat deja (a se vedea punctul 295 de mai sus), peste 800 % din PIB‑ul cipriot.

299    Or, prima serie de măsuri prejudiciabile cuprinde printre altele aplicarea unei ajustări a valorii depozitelor neasigurate deținute la BoC și trebuia astfel să permită reducerea dimensiunii sectorului financiar cipriot. Prin urmare, în circumstanțele descrise la punctul 298 de mai sus, nu era în mod vădit nerezonabil să se considere că această marjă de ajustare va contribui la asigurarea stabilității sistemului bancar din zona euro.

–       Cu privire la proporționalitatea și necesitatea primei serii de măsuri prejudiciabile

300    Potrivit jurisprudenței, trebuie să se verifice dacă restrângerea dreptului de proprietate examinată depășește limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea obiectivelor urmărite de reglementarea în cauză. În special, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare (a se vedea Hotărârea din 27 februarie 2014, Ezz și alții/Consiliul, T‑256/11, EU:T:2014:93, punctul 205 și jurisprudența citată).

301    În speță, în primul rând, reclamantele susțin în esență că nu au fost luate în considerare alternative mai puțin restrictive privind dreptul lor de proprietate decât prima serie de măsuri prejudiciabile. Potrivit reclamantelor, ar fi fost posibilă salvarea economiei Republicii Cipru prin impunerea de sarcini mai puțin constrângătoare decât cele pe care le‑au suportat. În al doilea rând, reclamantele susțin că au făcut obiectul unei exproprieri și că nu au obținut în acest sens o despăgubire care să poată fi considerată justă, în sensul articolului 17 alineatul (1) din cartă.

302    În primul rând, în ceea ce privește luarea în considerare a unor alternative mai puțin restrictive, din înscrisurile de la dosar reiese că, astfel cum arată Consiliul în mod pertinent, orice altă abordare decât cea care a fost reținută în final fie nu era realizabilă, fie nu ar fi permis atingerea rezultatelor preconizate. Mai întâi, trebuie să se amintească faptul că autoritățile cipriote au adoptat măsurile prejudiciabile numai după respingerea de către parlamentul cipriot a unei măsuri mai puțin constrângătoare pentru interesele reclamantelor decât prima serie de măsuri prejudiciabile, și anume crearea unei taxe aplicabile tuturor depozitelor bancare din Cipru (a se vedea punctul 22 de mai sus).

303    În continuare, potrivit unui raport al FMI din luna mai a anului 2013, preluarea la bugetul Republicii Cipru a costului de recapitalizare a băncilor vizate ar fi condus la o creștere a datoriei publice cipriote până la un nivel nesustenabil. Reiese astfel din punctul 11 din acest raport că, în cazul unei infuzii de capital public în sprijinul băncilor vizate, această datorie ar fi atins un nivel de aproximativ 150 % din PIB‑ul cipriot și ar fi riscat să crească chiar mai mult. Or, potrivit FMI, contribuabilii ciprioți ar fi fost împovărați, în timp ce dimensiunea sectorului bancar, care se număra printre cauzele principale ale crizei (a se vedea punctul 298 de mai sus), ar fi rămas excesivă și ar fi continuat să amenințe Republica Cipru.

304    În sfârșit, din cuprinsul punctului 11 din raportul menționat la punctul 303 de mai sus reiese că abordări care nu generau o îndatorare, cum ar fi recapitalizarea directă a băncilor vizate de MES sau vânzarea lor pură și simplă, nu erau disponibile. În ceea ce privește ieșirea din zona euro, aceasta ar fi remediat doar parțial dificultățile Republicii Cipru și ar fi cauzat pierderi considerabile atât pentru contribuabili, cât și pentru deponenții asigurați.

305    Reclamantele consideră totuși, pe de o parte, că ar fi trebuit avute în vedere și alte măsuri și, pe de altă parte, că pârâtele nu și‑au îndeplinit obligația de a ține seama de situații comparabile cu cea a Republicii Cipru, și anume cea a altor patru SMME care au beneficiat în prealabil de asistență financiară, respectiv Irlanda, Republica Elenă, Regatul Spaniei și Republica Portugheză.

306    Pe de o parte, în ceea ce privește existența unor măsuri alternative mai puțin restrictive, reclamantele susțin că ar fi fost perfect fezabil, chiar și în termenele în care măsurile de salvare trebuiau convenite, să se prevadă un sistem alternativ de reducere care ar fi ținut seama de amploarea depozitelor încredințate băncilor vizate. În opinia reclamantelor, ar fi fost posibil printre altele să se prevadă fie o marjă de ajustare calculată în funcție de un procent din valoarea unui depozit care depășește 100 000 de euro, fie un sistem progresiv conform căruia procentul ajustării ar crește peste anumite praguri.

307    Cu toate acestea, este necesar să se constate că reclamantele nu prezintă niciun element concret în susținerea afirmațiilor lor care nu sunt de altfel deloc transpuse în cifre. Reclamantele nu precizează niciun moment în ce procent sau dincolo de ce prag s‑ar aplica marja de ajustare, nici nu dovedesc că abordarea pe care o propun ar fi permis BoC să atingă rata minimă de fonduri proprii prevăzută la punctul 1.26 din protocolul de acord din 26 aprilie 2013.

308    Totuși, este posibil să se deducă din afirmațiile reclamantelor că această abordare ar fi permis să se acorde pentru recapitalizarea BoC numai capitaluri inferioare celor rezultate prin prima serie de măsuri prejudiciabile. Astfel, având în vedere cerința care implică protejarea depozitelor asigurate, marja de ajustare pe care reclamantelor o au în vedere nu ar fi putut privi, la fel ca prima serie de măsuri prejudiciabile, decât depozitele mai mari de 100 000 de euro. Dar, spre deosebire de măsurile respective, această ajustare ar fi privit doar un procent din depozitele în discuție.

309    Or, fie acest procent ar fi fost insuficient de mare pentru a permite BoC să atingă nivelul de capital propriu menționat la punctele 1.26 și 1.27 din protocolul de acord din 26 aprilie 2013, caz în care abordarea avută în vedere de reclamante nu ar fi permis realizarea obiectivului urmărit, fie procentul respectiv ar fi fost suficient de ridicat în acest scop, caz în care reclamantele ar fi suferit pierderi despre care nu s‑a stabilit că ar fi fost în mod considerabil mai mici decât cele pe care le‑au suferit ca urmare a primei serii de măsuri prejudiciabile. Această situație s‑ar fi regăsit chiar și în ipoteza în care ajustarea aplicată în mod efectiv ar fi fost mai mare decât ceea ce era strict necesar pentru ca BoC să atingă un nivel de capital propriu superior celui menționat la punctele 1.26 și 1.27 din protocolul de acord din 26 aprilie 2013. Astfel, conform punctului 1.27 din acest protocol, care reia conținutul articolului 6 alineatul 5 din Decretul nr. 103, se prevede că, în cazul în care BoC ar fi trebuit să fie supracapitalizată în raport cu obiectivul privind un nivel minim de capital propriu de 9 % în condiții de criză, s‑ar fi procedat la o răscumpărare de acțiuni în vederea rambursării titularilor de depozite neasigurate din suma corespunzătoare supracapitalizării.

310    În orice caz, trebuie să se țină seama de necesitatea ca autoritățile cipriote să acționeze rapid atunci când adoptă măsurile prejudiciabile. Departe de a constitui, astfel cum reclamantele lasă în esență să se înțeleagă, un indiciu al încălcării dreptului lor la o bună administrare, rapiditatea cu care au fost adoptate măsurile prejudiciabile dovedește urgența situației în care se afla Republica Cipru la momentul respectiv. Astfel, după cum s‑a indicat la punctul 282 de mai sus, trebuia să se prevină un risc iminent de colaps al băncilor vizate pentru a se proteja stabilitatea sistemului financiar cipriot și a se evita în acest fel contagierea altor state membre din zona euro. Dezvoltarea unui sistem diferențiat de ajustare precum cel preconizat de reclamante într‑un asemenea context ar fi impus autorităților cipriote să întreprindă un demers deosebit de delicat și de incert pentru a se asigura că procentele și pragurile alese permit BoC să atingă nivelul minim de capitaluri proprii menționat la punctele 1.26 și 1.27 din protocolul de acord din 26 aprilie 2013, expunând astfel recapitalizarea BoC unor riscuri semnificative (a se vedea în acest sens și prin analogie Curtea EDO, 21 iulie 2016, Mamatas și alții împotriva Greciei, CE:ECHR:2016:0721JUD 006306614, punctul 139).

311    Pe de altă parte, în ceea ce privește existența unor situații comparabile, este necesar să se arate că măsurile de care poate depinde acordarea unei asistențe financiare furnizate prin MES (sau de alte organizații internaționale, organe și instituții ale Uniunii sau state) pentru a rezolva dificultățile financiare întâmpinate de un stat care se confruntă cu necesitatea de a recapitaliza sistemul său bancar pot varia în mod semnificativ de la un caz la altul în funcție de experiența dobândită și de un ansamblu de circumstanțe speciale. Acestea pot include în special situația economică a statului beneficiar, importanța ajutorului în raport cu ansamblul economiei, perspectivele de revenire a băncilor în cauză la viabilitatea economică și motivele care au condus la dificultățile cu care acestea se confruntă, inclusiv, după caz, dimensiunea excesivă a sectorului bancar din statul beneficiar în raport cu economia sa națională, evoluția situației economice internaționale sau o probabilitate ridicată de intervenții viitoare ale MES (sau ale altor organizații internaționale, organisme și instituții ale Uniunii sau state) în sprijinul altor state aflate în dificultate care pot necesita o limitare preventivă a sumelor alocate pentru fiecare intervenție.

312    Or, în speță, reclamantele se limitează să compare importanța (absolută și relativă) a asistenței financiare de care au beneficiat, pe de o parte, Republica Cipru și, pe de altă parte, Irlanda, Republica Elenă, Regatul Spaniei și Republica Portugheză. Astfel, reclamantele nu demonstrează și nici măcar nu susțin că sectoarele financiare respective ale celorlalte SMME care au beneficiat de asistență financiară, inclusiv cel al Republicii Elene, au fost caracterizate, la fel ca cel al Republicii Cipru (a se vedea punctul 298 de mai sus), de o dimensiune excesivă în raport cu dimensiunea economiilor naționale respective ale acestor SMME. Dimpotrivă, din înscrisurile de la dosar reiese că sectoarele financiare respective din aceste state membre înregistrau dezechilibre mai reduse decât cel al Republicii Cipru. Astfel, un articol de presă din data de 20 martie 2013 prezintă declarațiile unui membru al Comitetului executiv al BCE potrivit cărora sectorul bancar cipriot prezenta „trăsături unice”, nicio altă țară din Europa neavând, de aproape sau de departe, un sector bancar atât de dezechilibrat.

313    Reclamantele nu demonstrează nici că experiența dobândită și diferențele referitoare la situația economică a SMME în cauză sau la perspectivele de restabilire a viabilității băncilor în cauză, evoluția situației economice internaționale sau chiar o probabilitate ridicată de intervenții viitoare ale MES în sprijinul altor state aflate în dificultate care poate necesita o limitare preventivă a sumelor alocate fiecărei intervenții nu puteau constitui temeiul unei diferențe de tratament între Republica Cipru, pe de o parte, și Irlanda, Republica Elenă, Regatul Spaniei și Republica Portugheză, pe de altă parte.

314    În al doilea rând, în ceea ce privește acordarea unei juste despăgubiri reclamantelor și presupunând că prima serie de măsuri prejudiciabile poate fi considerată ca implicând lipsirea reclamantelor de dreptul de proprietate, este necesar să se amintească faptul că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului în cauză, o lipsire de proprietate ar constitui în mod obișnuit o atingere excesivă adusă dreptului de proprietate (a se vedea în acest sens Curtea EDO, 21 februarie 1986, James și alții împotriva Regatului Unit, CE:ECHR:1986:0221JUD 000879379, punctul 54). În ceea ce privește un titlu, cuantumul despăgubirii datorate se apreciază în raport cu valoarea de piață reală a acestui titlu în momentul adoptării reglementării în litigiu, iar nu în raport cu valoarea sa nominală sau cu cuantumul pe care deținătorul spera să îl încaseze în momentul achiziționării sale (a se vedea în acest sens Curtea EDO, 21 iulie 2016, Mamatas și alții împotriva Greciei, CE:ECHR:2016:0721JUD 006306614, punctul 112). În speță, Tribunalul nu are sarcina de a aprecia în mod abstract cuantumul unei despăgubiri ipotetice pe care reclamantele ar fi trebuit să o primească în circumstanțele din speță. Trebuie să se amintească totuși că, în lipsa recapitalizării, băncile vizate riscau să fie obligate să își înceteze operațiunile și ar fi fost amenințate cu un faliment dezordonat (a se vedea punctul 294 de mai sus). Or, reclamantele nu au reușit sa demonstreze că, în aceste împrejurări, valoarea de piață reală a activelor lor era de așa natură încât era necesar să li se plătească o despăgubire.

315    Pe de altă parte și în orice caz, trebuie să se amintească faptul că, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 277, 279 și 281 de mai sus, articolul 26 din Legea din 22 martie 2013 prevede că orice parte care se consideră afectată în mod nelegal în dreptul său de proprietate prin măsurile de rezoluție își păstrează dreptul de a sesiza instanța națională competentă pentru a solicita să fie despăgubită. Prin urmare, este necesar să se concluzioneze că reclamantele nu au stabilit că au fost lipsite în mod nelegal de acordarea unei juste despăgubiri.

316    În consecință, nu se poate considera că prima serie de măsuri prejudiciabile depășește limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea obiectivelor urmărite.

–       Cu privire la inconvenientele cauzate de prima serie de măsuri prejudiciabile

317    Potrivit jurisprudenței, trebuie să se verifice dacă inconvenientele generate de restrângerea dreptului de proprietate examinată nu sunt disproporționate în raport cu obiectivele urmărite (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2014, Ezz și alții/Consiliul, T‑256/11, EU:T:2014:93, punctele 205 și 209).

318    În această privință, în primul rând, trebuie să se arate că constituirea unor depozite la o bancă nu este lipsită de riscuri. Astfel, la data faptelor, articolul 7 alineatul (1a) din Directiva 94/19/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 30 mai 1994 privind sistemele de garantare a depozitelor (JO 1994, L 135, p. 5, Ediție specială, 06/vol. 2, p. 163), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2005/1/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2005 de modificare a Directivelor 73/239/CEE, 85/611/CEE, 91/675/CEE, 92/49/CEE și 93/6/CEE ale Consiliului, precum și a Directivelor 94/19/CE, 98/78/CE, 2000/12/CE, 2001/34/CE, 2002/83/CE și 2002/87/CE, în scopul instituirii unei noi structuri de organizare pentru comitetele competente din domeniul serviciilor financiare (JO 2005, L 79, p. 9, Ediție specială, 06/vol. 7, p. 203), și prin Directiva 2009/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 martie 2009 (JO 2009, L 68, p. 3), impunea statelor membre să garanteze că nivelul de garantare pentru depozitele agregate ale fiecărui deponent este stabilit la 100 000 de euro în caz de indisponibilitate a depozitelor. În aceste condiții, deponenții trebuiau să fie conștienți de riscul de pierdere, în caz de indisponibilitate a depozitelor, a unei părți sau a tuturor sumelor mai mari de 100 000 de euro depuse la băncile vizate.

319    În al doilea rând, este necesar să se arate că articolul 3 alineatul 2 literele a) și b) din Legea din 22 martie 2013 prevede că acționarii unei instituții aflate în rezoluție sunt primii care suportă orice pierdere care rezultă din punerea în aplicare a măsurilor de rezoluție, în timp ce creditorii unei asemenea instituții suportă aceste pierderi numai după acționari. Rezultă de aici că deponenții băncilor vizate trebuiau să suporte pierderile rezultate din punerea în aplicare a măsurilor prejudiciabile numai după acționarii acestora.

320    În al treilea rând, trebuie să se amintească faptul că Legea din 22 martie 2013 garantează deponenților băncilor vizate un nivel de protecție cel puțin egal cu cel de care ar fi beneficiat în cazul lichidării acestora. Astfel, din cuprinsul articolului 3 alineatul 2 litera d) din această lege reiese că măsurile adoptate pe baza aceleiași legi nu pot plasa creditorii instituțiilor în cauză într‑o situație financiară mai puțin favorabilă decât cea în care s‑ar fi aflat în caz de lichidare a acestora. Articolul 12 alineatul 14 din legea menționată prevede că, în ipoteza unei restructurări, în temeiul articolului 12 alineatul 1 din aceeași lege, a datoriilor și a obligațiilor unei instituții aflate în rezoluție, părțile afectate primesc, ca plată pentru creanțele lor, cel puțin suma pe care ar fi primit‑o, în temeiul dreptului cipriot, în cazul lichidării băncilor respective (a se vedea punctul 24 de mai sus).

321    În speță, părțile nu contestă că, în lipsa unei intervenții publice, băncile vizate ar fi trebuit probabil să fie lichidate. În aceste condiții, articolul 3 alineatul 2 litera d) și articolul 12 alineatul 14 din Legea din 22 martie 2013 au permis, așadar, să se garanteze că părțile afectate nu se află, ca urmare a aplicării primei serii de măsuri prejudiciabile, într‑o poziție mai puțin favorabilă decât ar fi fost dacă autoritățile cipriote nu ar fi intervenit (a se vedea în acest sens și prin analogie Concluziile avocatului general Wahl prezentate în cauza Kotnik și alții, C‑526/14, EU:C:2016:102, punctul 90).

322    În al patrulea rând, trebuie amintit că, în conformitate cu punctul 1.27 din protocolul de acord din 26 aprilie 2013, articolul 6 alineatul 5 din Decretul nr. 103 prevede că, în cazul în care contribuțiile deponenților neasigurați ai BoC depășesc ceea ce este necesar pentru a restabili capitalul propriu, autoritatea de rezoluție determină cuantumul corespunzător supracapitalizării și îl tratează ca și cum conversia nu ar fi avut niciodată loc.

323    Prin urmare, trebuie să se concluzioneze că, ținând seama și de importanța obiectivelor urmărite (a se vedea punctele 254 și 255 de mai sus), inconvenientele rezultate din aplicarea în cazul reclamantelor a primei serii de măsuri prejudiciabile nu sunt în mod vădit disproporționate.

324    Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se concluzioneze că prima serie de măsuri prejudiciabile nu poate fi considerată o intervenție disproporționată și intolerabilă care ar aduce atingere însuși conținutului dreptului de proprietate al reclamantelor. Prin urmare, nu se poate considera că Consiliul, prin adoptarea Deciziei 2013/236, a impus menținerea sau punerea în aplicare în continuare a unei măsuri afectate de o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantelor, nici că Comisia și BCE, prin furnizarea de sprijin pentru prima serie de măsuri prejudiciabile, au contribuit la o asemenea încălcare.

325    Trebuie să se examineze în prezent dacă Comisia și BCE, prin furnizarea de sprijin pentru a doua serie de măsuri prejudiciabile, au contribuit la o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantelor.

b)      Cu privire la a doua serie de măsuri prejudiciabile

326    Tribunalul va examina conformitatea cu dreptul de proprietate al reclamantelor, în primul rând, a reducerii valorii nominale de un euro a fiecăreia dintre acțiunile sale ordinare la o valoare nominală de un cent (a se vedea punctele 327-331 de mai jos) și, în al doilea rând, a vânzării sucursalelor grecești (a se vedea punctele 332-359 de mai jos).

1)      Cu privire la reducerea valorii nominale a acțiunilor ordinare ale BoC

327    Reclamantele nu contestă că, precum conversia depozitelor neasigurate încredințate BoC, reducerea valorii nominale de un euro pentru fiecare dintre acțiunile ordinare ale BoC la o valoare nominală de un cent prevăzută de Decretul nr. 103 și care contribuie la recapitalizarea BoC, menționată la punctul 1.26 din protocolul de acord din 26 aprilie 2013, avea ca obiect restabilirea capitalului propriu al BoC și, în acest fel, asigurarea stabilității sistemului financiar cipriot și a zonei euro în ansamblu, în conformitate cu jurisprudența citată la punctul 255 de mai sus.

328    Cu toate acestea, reclamantele susțin că, pentru motivele prezentate la punctele 267, 269, 270, 301, 305 și 306 de mai sus, măsura care constă în reducerea valorii nominale a acțiunilor BoC nu a fost adoptată în condițiile prevăzute de lege și nu este proporțională cu obiectivul urmărit.

329    În această privință, este necesar să se arate că, pentru motive similare celor prezentate la punctele 272-284 de mai sus, această măsură, care este prevăzută în mod expres de Decretul nr. 103, cu modificările ulterioare, a fost adoptată în condiții prevăzute de lege.

330    De asemenea, măsura respectivă este proporțională cu obiectivul urmărit, motivele reținute la punctele 289-325 de mai sus aplicându‑se acesteia mutatis mutandis. În special, mai întâi, trebuie să se arate că reducerea valorii nominale a acțiunilor BoC urmărea să contribuie la recapitalizarea acesteia, astfel cum este prevăzută la punctul 1.26 din protocolul de acord din 26 aprilie 2013. Ca atare și în lumina considerațiilor prezentate la punctele 294-296 de mai sus, această măsură era de natură să contribuie la obiectivul care constă în asigurarea stabilității sistemului financiar cipriot și a zonei euro în ansamblu. În continuare, este necesar să se considere că măsura respectivă nu depășește limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru atingerea acestui obiectiv. Astfel, pentru motivele reținute la punctele 302-313 de mai sus, alternativele mai puțin restrictive la care fac trimitere reclamantele fie nu erau realizabile, fie nu ar fi permis atingerea rezultatelor preconizate. În sfârșit, trebuie să se aprecieze că, ținând seama și de importanța obiectivului urmărit, măsura în cauză nu generează inconveniente disproporționate. Astfel, pe de o parte, dacă constituirea de depozite la instituții de credit precum băncile vizate nu este lipsită de riscuri, acesta lucru este cu atât mai mult valabil în cazul achiziționării de acțiuni ale unor asemenea entități. Spre deosebire de deponenți, ale căror depozite sunt cel puțin în parte protejate în caz de indisponibilitate a depozitelor, acționarii băncilor își asumă, în principiu, pe deplin riscul pentru investițiile lor. În plus, trebuie să se sublinieze că articolul 3 alineatul 2 literele a) și b) din Legea din 22 martie 2013 prevede că acționarii unei instituții aflate în rezoluție sunt primii care suportă orice pierdere care rezultă din punerea în aplicare a măsurilor de rezoluție, în timp ce creditorii unei asemenea instituții suportă aceste pierderi numai după acționari. Prin urmare, acționarii BoC trebuiau să fie conștienți de riscul de pierdere a investiției lor. Pe de altă parte, trebuie amintit că, la fel ca deponenții BoC, acționarii săi beneficiau de garanțiile prevăzute la articolul 12 alineatul 14 din Legea din 22 martie 2013.

331    În consecință, nu se poate considera că reducerea valorii nominale a acțiunilor BoC constituie o intervenție disproporționată și intolerabilă care aduce atingere însuși conținutului dreptului de proprietate al reclamantelor.

2)      Cu privire la vânzarea sucursalelor grecești

332    Reclamantele susțin că vânzarea sucursalelor grecești nu poate fi considerată ca fiind justificată în mod obiectiv, nici ca fiind prevăzută de lege sau conformă cu principiul proporționalității.

333    Cu toate acestea, este necesar să se constate că vânzarea sucursalelor grecești menționată la punctul 1.24 din protocolul de acord din 26 aprilie 2013 și prevăzută de Decretele nr. 96 și 97 era, la fel ca măsurile prejudiciabile examinate anterior, justificată de obiectivul de interes public care constă în asigurarea stabilității sistemului financiar cipriot și a zonei euro în ansamblul său, în conformitate cu jurisprudența citată la punctul 255 de mai sus.

334    Astfel, din înscrisurile de la dosar reiese că vânzarea respectivă urmărea, ținând seama de expunerea reciprocă a Greciei și a Ciprului, să prevină o destabilizare generală a sistemelor financiare din aceste două state membre.

335    În această privință, pe de o parte, din considerentul (302) al Deciziei (UE) 2015/455 a Comisiei din 23 iulie 2014 privind ajutoarele de stat SA. 34826 (2012/C) și SA. 36005 (2013/NN) puse în aplicare de Grecia în favoarea Piraeus Bank Group cu privire la recapitalizarea și restructurarea Piraeus Bank S. A. (JO 2015, L 80, p. 49) reiese că vânzarea operațiunilor din Grecia a trei bănci cipriote și în special ale sucursalelor grecești ale băncilor vizate a urmărit să garanteze stabilitatea sistemului bancar din Grecia și să asigure că băncile cipriote pot să vândă întreprinderile înainte de a fi expuse riscului de a‑și pierde valoarea.

336    Desigur, motivele pentru care Comisia considera că vânzarea acestor sucursale era necesară pentru a asigura stabilitatea sistemului bancar din Grecia nu reies în mod clar din Decizia 2015/455. Cu toate acestea, astfel cum au admis în esență reclamantele în răspunsul la măsurile de organizare a procedurii dispuse de Tribunal, aceste motive sunt prezentate într‑un raport intern al BCE din 27 ianuarie 2013. Reiese în esență din acest document că obiectivul unei eventuale vânzări a sucursalelor grecești era acela de a evita orice efect de contagiere de la sistemul bancar cipriot către sistemul financiar elen și de a menține astfel stabilitatea acestuia din urmă. Trebuia să se prevină o mișcare de retragere generalizată în Grecia fie în cazul falimentului Laïki, fie în cazul unei reduceri a depozitelor încredințate BoC. Astfel, după cum a precizat BCE în răspunsul la măsurile de organizare a procedurii dispuse de Tribunal, exista temerea ca titularii de depozite constituite la sucursalele grecești să se precipite spre ghișee, dată fiind situația generală din Republica Cipru și având în vedere faptul că depozitele lor erau supuse sistemului cipriot de garantare a depozitelor (a se vedea punctul 456 de mai jos).

337    Viabilitatea sucursalelor grecești, chiar cea a băncilor vizate de care aparțineau acestea, ar fi fost afectată în mod negativ, în timp ce valoarea activelor lor s‑ar fi diminuat în consecință. Asemenea considerații ar fi riscat să pună în pericol încrederea regăsită a publicului în sectorul bancar din Grecia, ale cărui depozite reîncepeau să crească după doi ani de scădere pronunțată. Exista un risc ridicat ca o precipitare spre ghișee să urmeze în Grecia, ceea ce, în mod indirect, ar fi putut agrava capacitatea scăzută de finanțare a băncilor grecești și ar fi impus o creștere a ELA acordat acestora la un nivel care să depășească în mod potențial capacitatea reală a băncilor centrale din Eurosistem.

338    Pe de altă parte, din răspunsurile reclamantelor, ale Comisiei și ale BCE la măsurile de organizare a procedurii dispuse de Tribunal reiese că vânzarea sucursalelor grecești urmărea de asemenea să protejeze sistemul bancar cipriot de un efect de contagiere rezultat în special dintr‑o posibilă deteriorare a situației economice în Grecia. Astfel, după cum s‑a indicat într‑un raport al Comisiei din luna mai a anului 2013, la care aceasta face referire în răspunsul său la măsurile de organizare a procedurii dispuse de Tribunal, sistemul bancar cipriot și mai ales Laïki erau în mod deosebit expuse la dificultățile economiei grecești.

339    Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se examineze, pe de o parte, dacă vânzarea sucursalelor grecești era prevăzută de lege și, pe de altă parte, dacă, în raport cu obiectivul de interes general menționat la punctele 333 și 334 de mai sus, aceasta constituie o intervenție disproporționată și intolerabilă care ar aduce atingere însuși conținutului dreptului de proprietate al reclamantelor.

340    În această privință, pe de o parte, trebuie să se constate că, pentru motive similare celor expuse la punctele 272-284 de mai sus, vânzarea sucursalelor grecești era prevăzută de lege.

341    Pe de altă parte, în ceea ce privește proporționalitatea vânzării sucursalelor grecești, mai întâi, este necesar să se considere că aceasta era de natură să realizeze obiectivul urmărit prin reducerea expunerii reciproce a sistemelor bancare grecesc și cipriot.

342    În continuare, nu reiese din înscrisurile de la dosar că obiectivele urmărite ar fi putut fi realizate prin intermediul unor măsuri mai puțin constrângătoare decât vânzarea sucursalelor grecești. În cadrul criticii lor întemeiate pe o încălcare a principiului nediscriminării, reclamantele arată, desigur, că „repartizarea costurilor de recapitalizare internă între contribuabilii ciprioți” ar fi permis atingerea acestor obiective.

343    Cu toate acestea, este necesar să se arate că, astfel cum au admis în esență reclamantele în ședință, o asemenea măsură ar fi echivalat cu o simplă preluare la bugetul Republicii Cipru a costului recapitalizării și restructurării băncilor vizate. Or, în primul rând, o asemenea abordare nu ar fi fost realizabilă. Astfel cum a arătat în mod corect Comisia în răspunsul la măsurile de organizare a procedurii luate de Tribunal, Republica Cipru nu dispunea la data faptelor de fondurile necesare în acest scop. De asemenea, aceasta era privată de accesul la piețele internaționale de capital. În aceste condiții, după cum admit reclamantele în răspunsul la măsurile de organizare a procedurii dispuse de Tribunal, este dificil să se înțeleagă modul în care Republica Cipru ar fi putut recapitaliza băncile vizate fără asistență financiară externă.

344    Or, trebuie amintit că valoarea FAF, limitată la 10 miliarde de euro, a fost calculată în funcție de nevoile financiare ale Republicii Cipru în lipsa oricărei infuzii de capital public în favoarea băncilor. Întrucât, potrivit unui raport din luna martie a anului 2013 al Pacific Investment Management Company (PIMCO) (denumit în continuare „raportul PIMCO”), recapitalizarea băncilor vizate ar fi impus, la sfârșitul anului 2012, o sumă totală de aproximativ 7,8 miliarde de euro, soluția pe care reclamantele o au în vedere ar fi necesitat fie o creștere a valorii FAF, fie utilizarea unei părți substanțiale a cuantumului acesteia în scopul recapitalizării băncilor vizate.

345    Prima dintre aceste două opțiuni ar fi prezentat două dificultăți majore în legătură cu care reclamantele nu explică în niciun moment cum le‑ar fi putut depăși Republica Cipru. Pe de o parte, MES nu avea nicio obligație de a acorda Republicii Cipru o FAF cu o valoare de peste 10 miliarde de euro. Dimpotrivă, MES putea considera în mod legitim că era necesar să limiteze dimensiunea acestui buget, în special pentru a menține capacitatea sa viitoare de intervenție. Pe de altă parte, o creștere a valorii FAF în scopul recapitalizării băncilor vizate ar fi contribuit la o creștere a datoriei publice cipriote până la un prag nesustenabil (a se vedea punctul 303 de mai sus).

346    A doua dintre aceste două opțiuni, având în vedere înscrisurile de la dosar, nu ar mai fi fost viabilă. Pe de o parte, consacrarea unei părți considerabile din cele 10 miliarde de euro din FAF pentru recapitalizarea băncilor vizate ar fi fost incompatibilă cu condițiile de acordare a FAF, care prevedeau că aceasta nu ar fi utilizată în acest scop. Pe de altă parte, independent de aceste condiții, este necesar să se constate că o asemenea abordare ar fi impus neapărat o realocare semnificativă a sumelor acordate Republicii Cipru în temeiul FAF. Astfel, toate sau o parte din cele 7,8 miliarde de euro care ar fi fost astfel consacrate recapitalizării băncilor vizate nu ar mai fi putut fi alocate pentru nevoile bugetare ale Republicii Cipru, pentru cumpărarea de către aceasta a titlurilor de creanță sau pentru recapitalizarea altor bănci cipriote decât băncile vizate. Or, reclamantele însele recunosc că, în lipsa unei asistențe financiare, Republica Cipru nu ar fi fost probabil în măsură să își îndeplinească obligațiile financiare, astfel încât solvabilitatea sa ar fi fost afectată. Având în vedere riscurile care ar fi rezultat de aici pentru stabilitatea financiară a zonei euro în ansamblul său, ar fi devenit, așadar, posibil ca FAF să nu permită atingerea obiectivului de interes general urmărit.

347    În al doilea rând, spre deosebire de vânzarea sucursalelor grecești, simpla preluare la bugetul Republicii Cipru a costurilor pentru recapitalizarea și restructurarea băncilor vizate nu ar fi fost în măsură să reducă expunerea reciprocă a Republicii Elene și a Republicii Cipru. Astfel, o asemenea măsură ar fi lăsat intacte legăturile dintre băncile vizate și sistemul bancar elen.

348    În sfârșit, în ceea ce privește inconvenientele generate de vânzarea sucursalelor grecești, reiese, desigur, din considerentul (294) al Deciziei 2015/455 că Piraeus Bank dobândise portofoliile de credite ale operațiunilor din Grecia a trei bănci cipriote, inclusiv ale băncilor vizate, la un preț mai mic decât valoarea lor nominală. Reiese de asemenea din acest considerent că prețul de vânzare a sucursalelor respective fusese redus pentru a reflecta viitoarele pierderi estimate de PIMCO în cadrul unei simulări de criză. Potrivit răspunsului BCE la măsurile de organizare a procedurii dispuse de Tribunal, această simulare urmărea să stabilească nevoile de capital ale băncilor participante și se încadra într‑un audit al sistemului bancar cipriot pe care PIMCO fusese însărcinată de BCC să îl finalizeze și pe care această societate l‑a efectuat sub supravegherea unui comitet compus din reprezentați ai BCC, ai Comisiei, ai BCE, ai MES, ai Autorității Bancare Europene și ai FMI, în calitate de observator. Din această simulare rezulta că riscul ca pierderile cu privire la credite să fie mai mari decât cele anticipate deja prin reducerea prețului de vânzare era limitat.

349    Comisia a indicat de asemenea, în considerentul (298) al Deciziei 2015/455, că contraprestația plătită în cele din urmă de Piraeus Bank pentru achiziționarea activităților din Grecia ale celor trei bănci cipriote în cauză, inclusiv sucursalele grecești, era cu mult sub valoarea contabilă a portofoliului achiziționat și chiar sub valoarea creditelor după ce revizuirea în scădere pentru a reflecta viitoarele pierderi din împrumuturi estimate în cadrul simulării de criză. Comisia a concluzionat de aici că prețul de cumpărare putea fi considerat negativ, ceea ce ar fi susținut de faptul că Piraeus Bank și‑a contabilizat un fond comercial negativ important după achiziționare și i‑a crescut în acest fel capitalul.

350    Prin urmare, nu se poate exclude că băncile vizate au suferit o pierdere patrimonială care nu poate fi neglijată ca urmare a vânzării sucursalelor grecești. Astfel cum reiese din considerentul (74) al Deciziei 2015/455:

„Activele transferate către [Piraeus Bank] s‑au ridicat la aproximativ 18,9 miliarde [de euro], iar pasivele au atins o valoare de aproximativ 15 miliarde [de euro]. Cu toate acestea, părțile implicate în tranzacție au fost de acord să ia în considerare valoarea pierderilor care fusese prevăzută în raportul PIMCO pentru băncile din Cipru, în cadrul unui scenariu negativ. Conform raportului PIMCO, valoarea activelor care urmau să fie transferate [către Piraeus Bank] s‑a ridicat la aproximativ 16,5 miliarde [de euro]. Pasivele transferate s‑au ridicat la aproximativ 14,5 miliarde [de euro].”

351    Cu toate acestea, din considerentele (75) și (303) ale Deciziei 2015/455 reiese că această vânzare a fost realizată în cadrul unui proces deschis, transparent și nediscriminatoriu, în cadrul căruia trei ofertanți au depus oferte, dintre care doar oferta Piraeus Bank s‑a dovedit a fi valabilă.

352    Reclamantele nu prezintă niciun argument de natură să demonstreze că acest proces de vânzare era viciat. Acestea se limitează să indice că prețul sucursalelor grecești a fost calculat pe baza evaluării efectuate de PIMCO în cadrul raportului său, al cărui rol ar fi constat în esență în augmentarea nevoilor de fonduri proprii ale băncilor vizate, fără participarea conducerii sau a acționarilor și a deponenților acestora, în pofida dezacordului consiliilor de administrație respective, în mod opac și cu încălcarea standardelor internaționale de raportare financiară (IFRS).

353    În această privință, în primul rând, este necesar să se constate că raționamentul reclamantelor se întemeiază pe premisa că prețul de vânzare a sucursalelor grecești a fost „calculat”. Or, această premisă este eronată din moment ce prețul respectiv a rezultat din cea mai bună ofertă propusă în cadrul unei proceduri de licitație deschise (a se vedea punctul 351 de mai sus).

354    În al doilea rând, chiar presupunând că rezultatul raportului PIMCO, al cărui obiect nu era în mod specific evaluarea sucursalelor grecești în vederea vânzării, ci, mai general, evaluarea valorii băncilor cipriote prin raportare la un scenariu de referință și la un scenariu negativ, era viciat de o eroare, vânzarea acestor sucursale nu ar fi, în sine, viciată. Astfel, nu s‑a demonstrat în niciun fel că se interzicea ofertanților care au participat la procedura de vânzare a sucursalelor grecești să ofere un preț diferit de cel rezultat din raportul PIMCO.

355    În al treilea rând, reclamantele invocă, în răspunsul lor la măsurile de organizare a procedurii dispuse de Tribunal, un anunț făcut de BCC la 7 iunie 2013 din care ar reieși că prețul și condițiile de vânzare a sucursalelor grecești au fost stabilite „la un nivel politic” de Republica Elenă și de Republica Cipru, în cadrul a două reuniuni ale Eurogrupului în cursul lunii martie a anului 2013. În ședință, reclamantele au precizat că invocau acest anunț pentru a demonstra că vânzarea sucursalelor grecești a fost realizată la finalul unui proces opac, pentru un preț care nu era prețul pieței.

356    Cu toate acestea, concluziile pe care reclamantele le deduc din anunțul BCC din 7 iunie 2013 nu pot fi reținute. Astfel, fără să fie nevoie să se pronunțe cu privire la forța probatorie a anunțului în discuție, este suficient să se arate că niciun element din dosar nu indică faptul că prețul și condițiile asupra cărora au fost de acord autoritățile grecești și cipriote „la un nivel politic” erau obligatorii pentru ofertanții care au participat la procedura de vânzare a sucursalelor grecești.

357    Concluziile pe care reclamantele le deduc dintr‑un articol de presă din 19 februarie 2015, intitulat „Did the troika defraud billions at the expense of thousands of depositors in Cyprus?” (A fraudat troica miliarde pe cheltuiala miilor de deponenți din Cipru?), de asemenea nu susțin teza lor. Astfel, contrar afirmațiilor reclamantelor, nu reiese în niciun fel din acest articol că Eurogrupul a „acceptat” ca vânzarea sucursalelor grecești să se realizeze la un preț cu mult sub valoarea lor. Nu rezultă de aici nici că BCE a „conceput și a definit” această vânzare, cu atât mai puțin că aceasta a stabilit prețul lor. Desigur, articolul menționat arată că „funcționarii BCE și ai Comisiei au imaginat un plan curajos”, potrivit căruia băncile cipriote erau constrânse să cedeze „toate activităților lor din Grecia pentru a proteja grecii de șocul cipriot”. Totuși, în acest scop, articolul în discuție se întemeiază pe raportul intern al BCE din 27 ianuarie 2013, menționat la punctul 336 de mai sus și care examinează diferitele scenarii pentru separarea sucursalelor grecești și a băncilor vizate în raport cu riscul de contagiere a sistemului financiar grecesc. Or, astfel cum arată în mod pertinent BCE, împrejurarea că serviciile sale au examinat asemenea scenarii în cadrul unui document intern nu înseamnă că aceasta a „conceput și a definit” vânzarea sucursalelor grecești, nici că a jucat un rol în determinarea prețului de vânzare. Dimpotrivă, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 351-356 de mai sus, acest preț a fost rezultatul unei proceduri deschise, transparente și nediscriminatorii.

358    În consecință, ținând seama și de importanța obiectivelor urmărite, nu se poate considera că inconvenientele generate de vânzarea sucursalelor grecești sunt disproporționate.

359    Prin urmare, reclamantele nu au reușit să demonstreze că vânzarea sucursalelor grecești, prevăzută de Decretele nr. 96 și 97 și menționată la punctul 1.24 din protocolul de acord din 26 aprilie 2013, a constituit o intervenție disproporționată și intolerabilă care a adus atingere conținutului însuși al dreptului lor de proprietate.

360    Având în vedere considerațiile care precedă, nu se poate aprecia că a doua serie de măsuri prejudiciabile este afectată de o încălcare a dreptului de proprietate. Rezultă că Comisia și BCE, prin furnizarea de sprijin pentru cele două serii de măsuri prejudiciabile menționate la punctele 256 și 257 de mai sus, nu au contribuit la o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantelor. Prin adoptarea Deciziei 2013/236, Consiliul nu a impus nici menținerea sau punerea în aplicare în continuare a unei măsuri viciate de o nelegalitate de această natură.

361    Argumentele reclamantelor, întemeiate pe o încălcare a articolului 14.4 din Statutul BCE și a dreptului la o bună administrare, precum și pe o lipsă de echitate și de coerență, nu pot repune în discuție această concluzie.

c)      Cu privire la presupusa încălcare a articolului 14.4 din Statutul BCE, a dreptului la o bună administrare și a cerințelor de coerență și de echitate

362    Pentru a demonstra existența unei încălcări a dreptului lor de proprietate, reclamantele invocă o încălcare a articolului 14.4 din Statutul BCE, a cerințelor de echitate și de coerență și a principiului bunei administrări, care ar fi inerente principiului proporționalității care, la rândul său, se numără printre condițiile pe care trebuie să le îndeplinească orice restrângere a dreptului de proprietate. În susținerea acestei teze, reclamantele invocă în esență trei serii de argumente.

363    În primul rând, reclamantele susțin că Eurogrupul a încălcat principiul bunei administrări prin decizia de a lua măsuri prejudiciabile cu încălcarea „principiilor de bază ale democrației”. Reclamantele consideră că din aceste principii rezultă că, dată fiind cunoașterea directă a societății și a nevoilor sale, autoritățile naționale sunt în principiu cele mai în măsură să aprecieze ceea ce ține de interesul public. Or, potrivit reclamantelor, adoptarea măsurilor prejudiciabile nu a fost decisă cu adevărat de autoritățile cipriote, ci a fost în realitate impusă de Eurogrup care nu ar răspunde în fața niciunui alegător, nu ar fi vizat de interesele naționale ale Republicii Cipru și nu ar avea cunoștințe directe cu privire la societate și la nevoile acesteia. Dimpotrivă, Eurogrupul ar fi luat o decizie bazată pe preocupările și exigențele creditorilor.

364    BCE contestă argumentele reclamantelor.

365    În această privință, este suficient să se amintească faptul că, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 105-133 de mai sus, nu se poate considera că Eurogrupul a solicitat Republicii Cipru să adopte măsurile prejudiciabile. Prin urmare, prezentul argument nu poate fi decât respins, fără a fi necesar să se stabilească dacă pretinsa încălcare a „principiilor de bază ale democrației” are vreo relevanță pentru a aprecia existența unei încălcări a dreptului de proprietate al reclamantelor.

366    În al doilea rând, reclamantele susțin că BCE ar fi încălcat cerințele de echitate și de coerență prin faptul că ar fi decis să susțină recapitalizarea internă a băncilor vizate chiar dacă, într‑o scrisoare din 11 februarie 2013 adresată directorilor executivi respectivi ai băncilor în cauză, directorul biroului guvernatorului BCC le‑ar fi asigurat, în numele Eurosistemului, că drepturile deponenților lor nu ar fi restrânse.

367    Pârâtele nu au luat poziție cu privire la acest argument.

368    În această privință, fără a aduce atingere problemei dacă lipsa echității și a coerenței pretinse are vreo relevanță pentru a aprecia existența unei încălcări a dreptului de proprietate al reclamantelor, este suficient să se constate că acest argument se confundă cu unul dintre cele pe care le invocă în susținerea criticii lor întemeiate pe o încălcare a principiului protecției încrederii legitime, împreună cu care va fi, în consecință, examinat (a se vedea punctele 407-423 de mai jos).

369    În al treilea rând, reclamantele critică comportamentul BCE în ceea ce privește ELA. Potrivit reclamantelor, acest comportament ar fi caracterizat prin inechitate, incoerență și o încălcare a articolului 14.4 din Statutul BCE, precum și a principiului bunei administrări, ceea ce BCE contestă.

370    În susținerea argumentației lor, în primul rând, reclamantele susțin în esență că cadrul legal care reglementează intervenția BCE în materie de ELA contravine principiilor bunei administrări și cerinței privind coerența, care fac parte integrantă din principiul proporționalității, și încalcă cerința ca orice restrângere a dreptului de proprietate să fie prevăzută de lege. În această privință, reclamantele susțin că ELA este supus condiției ca beneficiarul să fie solvabil. Or, potrivit reclamantelor, noțiunea de solvabilitate în scopul acordării ELA nu este definită prin lege. Prin urmare, BCE nu ar fi obligată să stabilească dacă potențialul beneficiar îndeplinește o condiție strictă de solvabilitate prevăzută de lege, ci ar putea, dimpotrivă, să considere că o bancă este solvabilă și, în consecință, ar putea continua să autorizeze ELA în perspectiva acordării unei asistențe financiare.

371    În același timp, BCE ar putea, ca urmare a participării sale la Eurogrup și astfel cum ar fi procedat în speță, să influențeze în mod decisiv decizia de a acorda un ajutor și condițiile pe care acesta trebuie să le îndeplinească. De asemenea, BCE ar contribui, ca urmare a apartenenței sale la troica, la supravegherea respectării, de către Republica Cipru, a condiționării. Ar rezulta de aici un „hazard moral” evident, dat fiind că BCE își poate da acordul în mod liber pentru ELA, considerând că va putea solicita rambursarea sa ca o condiție pentru orice asistență financiară.

372    În al doilea rând, reclamantele susțin că BCE a făcut dovada incoerenței și a inechității prin faptul că nu s‑a opus, până la 21 martie 2013, acordării ELA pentru băncile vizate, declarând în același timp că acesta era rezervat băncilor solvabile. Astfel, în opinia reclamantelor, BCE luase deja cunoștință de insolvabilitatea Laïki anterior datei de 21 martie 2013. În susținerea argumentației lor, reclamantele invocă, pe de o parte, raportul PIMCO din care rezultă că băncile vizate erau „insolvabile din punct de vedere economic” și, pe de altă parte, un articol de presă din 17 octombrie 2014 și menționat la punctul 149 de mai sus din care ar reieși printre altele că guvernatorul Bundesbank evocase deja insolvabilitatea Laïki în cadrul unei reuniuni a Consiliului guvernatorilor din luna decembrie a anului 2012.

373    În al treilea rând, reclamantele se plâng în esență de caracterul incoerent, disproporționat și inechitabil al comportamentului BCE în sensul că, într‑o primă etapă, între luna octombrie a anului 2011 și luna martie a anului 2013, aceasta ar fi făcut dovada unei atitudini liberale, grăbindu‑se să acorde Laïki un acces virtual nelimitat la ELA, pentru ca, într‑o a doua etapă, la 21 martie 2013, să pună brusc capăt ELA.

374    În al patrulea rând, reclamantele adaugă, în stadiul replicii, că nu sunt în măsură să conteste analiza care a determinat Consiliul guvernatorilor BCE să adopte decizia din 21 martie 2013. Astfel, potrivit reclamantelor, această decizie ar fi total nemotivată și ar putea să nu fie rezultatul unei analize adevărate. Prin aceasta, astfel cum au clarificat reclamantele în ședință, decizia respectivă ar face dovada neadaptării cadrului juridic în materie de ELA.

375    În al cincilea rând, reclamantele susțin că comportamentul BCE în privința ELA constituie o încălcare vădită și gravă a puterilor discreționare cu care BCE a fost învestită în temeiul articolului 14.4 din statutul său.

376    Pârâtele contestă argumentația reclamantelor.

377    În această privință, este necesar să se amintească faptul că este posibil ca pierderea patrimonială pe care reclamantele pretind că ar fi suferit‑o să își aibă originea imediată tocmai în aplicarea de măsurilor dăunătoare (a se vedea punctul 86 de mai sus). Or, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 134-155 de mai sus, BCE nu a impus adoptarea unor măsuri prejudiciabile nici prin comunicatul de presă din 21 martie 2013, nici prin decizia la care acesta face referire, nici prin deciziile prealabile de „a continua să acorde ELA”. În aceste condiții, nu se poate considera că eventualele nelegalități care afectează aceste acte pot demonstra o lipsă de proporționalitate a măsurilor prejudiciabile sau neîndeplinirea cerinței ca orice restrângere a dreptului de proprietate să fie prevăzută de lege. Această concluzie se impune în mod deosebit în ceea ce privește argumentele reclamantelor referitoare la pretinsa neadaptare a cadrului juridic în materie de ELA (a se vedea punctele 370, 371 și 374 de mai sus). Astfel, întrucât acest cadru juridic nu este cel în care măsurile prejudiciabile au fost adoptate (a se vedea în această privință punctele 272-284, 329 și 340 de mai sus), pretinsa sa neadaptare nu poate indica nicicum că aceste măsuri nu au fost adoptate în condiții prevăzute de lege.

378    În orice caz, este necesar să se constate că argumentele reclamantelor nu demonstrează că comportamentul BCE în ceea ce privește ELA ar fi afectat de nelegalitate.

379    În primul rând, criticile reclamantelor întemeiate pe o pretinsă lipsă de precizie a noțiunii de solvabilitate nu pot fi admise. Astfel, împrejurarea că BCE poate fi chemată ca, în exercitarea competențelor sale în temeiul articolului 14.4 din Statutul BCE și a marjei sale largi de apreciere, să interpreteze sau să aplice o noțiune financiară în cadrul unei aprecieri economice complexe nu poate constitui, ca atare, o nelegalitate.

380    Nici argumentul reclamantelor potrivit căruia multitudinea funcțiilor BCE ar fi contrară principiului proporționalității din cauza lipsei de coerență sau a încălcării principiului bunei administrări nu poate fi reținut. În această privință, trebuie să se amintească domeniul de aplicare acoperit de cerința de coerență în cadrul aprecierii necesității și proporționalității unei măsuri. Potrivit jurisprudenței, o măsură nu poate garanta realizarea obiectivului urmărit decât în cazul în care răspunde cu adevărat preocupării privind atingerea acestuia în mod coerent și sistematic (Hotărârea din 12 ianuarie 2010, Petersen, C‑341/08, EU:C:2010:4, punctul 53). Or, reclamantele nu explică deloc modul în care pretinsa multitudine de funcții ale BCE și „hazardul moral” care ar rezulta de aici pot împiedica realizarea coerentă și sistematică a obiectivului de a asigura stabilitatea sistemului financiar al zonei euro care este urmărit de măsurile prejudiciabile. Acestea nu demonstrează nici în ce mod această circumstanță ar fi de natură să aducă atingere dreptului lor la o bună administrare.

381    În plus, este necesar să se constate că înscrisurile de la dosar nu susțin argumentul reclamantelor referitor la multitudinea funcțiilor BCE. În ceea ce privește participarea BCE la Eurogrup, trebuie amintit că declarațiile din 25 martie (a se vedea punctele 105-118 de mai sus), din 12 aprilie, din 13 mai și din 13 septembrie 2013 (a se vedea punctele 170 și 171 de mai sus) sunt singurele acte în litigiu al căror autor este Eurogrupul. Or, din cuprinsul punctelor 116 și 117 de mai sus reiese că declarația din 25 martie 2013 este de natură pur informativă și nu exprimă o poziție definitivă nici cu privire la acordarea FAF, nici cu privire la condițiile pe care Republica Cipru ar trebui să le respecte pentru a beneficia de aceasta. În ceea ce privește declarațiile din 12 aprilie, din 13 mai și din 13 septembrie 2013, acestea se limitează, astfel cum s‑a constatat la punctul 170 de mai sus, să descrie într‑un mod foarte succint și să salute anumite măsuri adoptate de autoritățile cipriote, precum și să exprime opinia potrivit căreia aceste măsuri pot să contribuie în special la atenuarea dificultăților financiare cu care se confruntă Republica Cipru. În aceste condiții, nu este posibil să se considere că participarea BCE la reuniunile Eurogrupului a permis BCE să exercite o influență decisivă asupra acordării FAF sau a condiționării pe care Republica Cipru trebuia să o respecte pentru a beneficia de aceasta.

382    În ceea ce privește apartenența BCE la troică, este suficient să se arate că supravegherea respectării condiționării înseamnă că aceasta a fost dinainte stabilită. Contrar celor susținute în esență de reclamante, BCE nu poate, așadar, deduce din rolul de supraveghere atribuit acesteia prin articolul 13 alineatul (7) din Tratatul MES competența de a solicita rambursarea ca o condiție a oricărei forme de asistență financiară.

383    În al doilea rând, nu se poate considera că BCE s‑a comportat în mod incoerent, arbitrar sau inechitabil prin faptul că nu s‑a opus ELA până la 21 martie 2013, deși pretinde că ar fi avut deja cunoștință de insolvabilitatea Laïki la o dată anterioară.

384    În această privință, este necesar să se amintească faptul că, potrivit articolului 14.4 din Statutul BCE, rolul Consiliului guvernatorilor BCE era în speță limitat la verificarea interferenței ELA cu obiectivele și cu misiunile SEBC. În special, pentru a asigura respectarea interdicției finanțării monetare menționate la articolul 123 TFUE și la articolul 21.1 din Statutul BCE, Consiliul guvernatorilor avea sarcina de a verifica că nu se acorda ELA unei bănci insolvabile (a se vedea punctul 142 de mai sus). Astfel cum s‑a arătat la punctul 143 de mai sus, la data faptelor, BCE nu avea niciun fel de competențe în materie de supraveghere prudențială a instituțiilor de credit din Uniune, care ținea de competența exclusivă a autorităților naționale de supraveghere prudențială. În aceste condiții, BCE depindea de informațiile pe care i le furnizau aceste autorități în ceea ce privește solvabilitatea băncilor care beneficiază de ELA. Or, conform înscrisurilor BCE, pe care reclamantele nu le‑au contestat în această privință, BCC a comunicat Consiliului guvernatorilor BCE, începând din luna septembrie a anului 2011, evaluarea sa potrivit căreia băncile vizate rămâneau solvabile. Întrucât soliditatea financiară a acestor bănci s‑a deteriorat treptat, astfel cum arată încă o dată BCE fără a fi contrazisă de reclamante, evaluarea BCC în ceea ce privește solvabilitatea Laïki se întemeia din ce în ce mai mult pe perspectiva acordării iminente a unei asistențe financiare Republicii Cipru. Atunci când această perspectivă s‑a îndepărtat ca urmare a respingerii, la 19 martie 2013, de către parlamentul cipriot, a creării unei taxe pe toate depozitele bancare, Consiliul guvernatorilor BCE s‑a opus menținerii nivelului existent al ELA pentru băncile în cauză. Astfel, după cum rezultă din observațiile președintelui BCE exprimate în cadrul conferinței de presă din 4 aprilie 2013, Consiliul guvernatorilor a considerat în momentul adoptării deciziei din 21 martie 2013 că, „în lipsa unui program, aceste bănci nu ar fi fost solvabile și viabile” și că în „acest moment precis […], niciun program nu este pus în aplicare”.

385    Simplul fapt că o societate privată precum PIMCO sau un membru al Consiliului guvernatorilor BCE își exprimase deja în prealabil o opinie divergentă de cea a BCC în ceea ce privește solvabilitatea Laïki nu poate fi suficient pentru a se demonstra că acest consiliu ar fi trebuit deja să se îndepărteze – și deci să se opună ‑ menținerii nivelului existent al ELA la o dată anterioară.

386    În al treilea rând, nu se poate considera nici că BCE a acționat în mod incoerent, disproporționat și inechitabil, în sensul că s‑a opus, la 21 martie 2013, menținerii nivelului existent al ELA, deși autorizase ELA începând cu luna octombrie a anului 2011. Astfel, departe de a fi asimilată cu o îmbunătățire bruscă nejustificată, decizia Consiliului guvernatorilor BCE din 21 martie 2013 răspunde pur și simplu unei modificări a circumstanțelor, care a fost descrisă la punctul 384 de mai sus.

387    În al patrulea rând, este necesar să se examineze argumentul reclamantelor întemeiat pe nemotivare sau pe motivarea insuficientă care ar afecta decizia Consiliului guvernatorilor BCE din 21 martie 2013.

388    BCE solicită respingerea acestui argument. Pe de o parte, aceasta susține că, dat fiind că a fost invocat abia în stadiul replicii, argumentul respectiv este nou și, în consecință, inadmisibil.

389    Pe de altă parte, BCE amintește că decizia Consiliului guvernatorilor BCE din 21 martie 2013 nu este publică. Or, potrivit BCE, inexistența motivării acestei decizii nu poate fi dedusă din lipsa publicității. Întrucât această decizie se adresează BCC, comunicarea motivării către reprezentantul acesteia în cadrul reuniunii Consiliului guvernatorilor BCE ar fi suficientă.

390    De la bun început, este necesar să se înlăture excepția de inadmisibilitate invocată de BCE, întrucât nemotivarea sau motivarea insuficientă ține de încălcarea normelor fundamentale de procedură în sensul articolului 263 TFUE și constituie, ca atare, un motiv de ordine publică pe care Tribunalul îl poate invoca din oficiu în orice moment (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 februarie 1997, Comisia/Daffix, C‑166/95 P, EU:C:1997:73, punctul 24, Hotărârea din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink’s France, C‑367/95 P, EU:C:1998:154, punctul 67, și Hotărârea din 2 decembrie 2009, Comisia/Irlanda și alții, C‑89/08 P, EU:C:2009:742, punctul 34).

391    Prin urmare, este necesar să se examineze temeinicia prezentului argument.

392    Trebuie să se amintească faptul că, în cazurile în care o instituție a Uniunii, precum BCE în speță, dispune de o largă putere de apreciere, controlul respectării anumitor garanții procedurale prezintă o importanță fundamentală. Printre aceste garanții se înscrie obligația BCE de a‑și motiva deciziile în mod suficient (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 2015, Gauweiler și alții, C‑62/14, EU:C:2015:400, punctul 69).

393    Potrivit jurisprudenței, motivarea impusă prin articolul 296 TFUE trebuie să fie adaptată la natura actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței Uniunii să își exercite controlul. În această privință, mai întâi, obligația de motivare trebuie apreciată în funcție de împrejurările speței, în special de conținutul actului și de natura motivelor invocate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2008, Chronopost și La Poste/UFEX și alții, C‑341/06 P și C‑342/06 P, EU:C:2008:375, punctul 88). Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul 296 TFUE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (a se vedea Hotărârea din 6 septembrie 2006, Portugalia/Comisia, C‑88/03, EU:C:2006:511, punctul 88 și jurisprudența citată).

394    În continuare, o motivare poate fi implicită, cu condiția să permită persoanelor interesate să cunoască motivele pentru care au fost luate măsurile în discuție, iar instanței competente să dispună de elemente suficiente pentru a exercita controlul (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, EU:C:2004:6, punctul 372, și Hotărârea din 8 februarie 2007, Groupe Danone/Comisia, C‑3/06 P, EU:C:2007:88, punctul 46).

395    În sfârșit, o examinare a respectării obligației de motivare nu se poate face decât pe baza unei decizii adoptate în mod formal. Cu toate acestea, alte documente, cum este un comunicat de presă, permit cunoașterea elementelor esențiale ale deciziei în cauză și permit persoanei interesate să cunoască motivele pentru care a fost adoptată decizia, iar instanței să își exercite controlul (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 2015, Gauweiler și alții, C‑62/14, EU:C:2015:400, punctul 71).

396    În speță, este necesar să se observe că numai pe baza comunicatului de presă din 21 martie 2013, reclamantele reproșează BCE că nu a furnizat nicio motivare în susținerea deciziei sale din aceeași zi de a se opune menținerii nivelului existent al ELA începând de la 26 martie 2013. Cu toate acestea, comunicatul respectiv și această decizie nu pot fi confundate. Astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 145 și 146 de mai sus, comunicatul respectiv menționează pur și simplu existența deciziei amintite. Din înscrisurile BCE reiese că această decizie nu a făcut obiectul niciunei publicări și că motivarea acesteia a fost comunicată reprezentantului BCC, care era singurul destinatar al deciziei. În aceste condiții, este necesar să se stabilească dacă comunicatul de presă din 21 martie 2013 permite persoanelor interesate să ia cunoștință de motivele deciziei la care face referire, iar Tribunalului să își exercite controlul.

397    În această privință, mai întâi, din comunicatul de presă din 21 martie 2013 reiese că „Consiliul guvernatorilor BCE a decis să mențină nivelul existent de ELA până la […] 25 martie 2013” și că „prelungirea termenului de rambursare ar putea fi avută în vedere numai în cazul în care este pus în aplicare un program al [Uniunii sau al FMI] care ar garanta solvabilitatea băncilor în cauză”. Rezultă în mod implicit, dar necesar, că solvabilitatea băncilor vizate nu ar fi fost garantată în lipsa unui asemenea program. Observațiile președintelui BCE exprimate în cadrul conferinței de presă din 4 aprilie 2013 (a se vedea punctul 384 de mai sus) în privința deciziei din 21 martie 2013 a Consiliului guvernatorilor BCE confirmă această interpretare:

„[ELA] poate fi acordată numai băncilor solvabile și viabile. Or, în situația în care nu ar exista un program, aceste bănci nu ar fi fost solvabile și viabile. La momentul respectiv, Consiliul guvernatorilor a considerat că nu era pus în aplicare niciun program și că acesta este motivul pentru care a trebuit să ia măsurile pe care le‑a luat.”

398    În continuare, trebuie să se sublinieze că, în momentul publicării comunicatului de presă din 21 martie 2013, existența și natura dificultăților cu care se confruntau Republica Cipru și băncile vizate erau cunoscute. Era de asemenea cunoscut faptul că Republica Cipru depusese o cerere de asistență financiară la președintele Eurogrupului, că o astfel de asistență îi va fi furnizată în cadrul unui program de ajustare macroeconomică care trebuie să se concretizeze într‑un protocol de acord și că parlamentul cipriot respinsese instituirea unei măsuri pe care autoritățile cipriote se angajaseră să o ia în scopul mobilizării resurselor interne pentru a limita volumul de asistență financiară legată de acest program (a se vedea în special punctele 13-15, 18 și 20-22 de mai sus).

399    În sfârșit, trebuie amintit că, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 142 de mai sus, normele care reglementează ELA interzic acordarea acesteia unor instituții de credit insolvabile.

400    În consecință, oricum, în circumstanțele speței, textul comunicatului de presă din 21 martie 2013, oricât ar fi de concis, permitea reclamantelor să înțeleagă, în special în ceea ce privește contextul, normele juridice aplicabile și observațiile președintelui BCE pronunțate în cadrul conferinței de presă din 4 aprilie 2013, că insolvabilitatea băncilor vizate în lipsa unui program de ajustare adecvat se opunea menținerii nivelului existent al ELA. Același comunicat permite instanței Uniunii să își exercite controlul. În consecință, argumentul reclamantelor referitor la motivarea deciziei Consiliului guvernatorilor BCE din 21 martie 2013 trebuie respins.

401    În al cincilea rând, în ceea ce privește pretinsa încălcare a articolului 14.4 din Statutul BCE, este suficient să se constate că reclamantele invocă această încălcare, dar nu explică în niciun fel cum ar fi această dispoziție încălcată prin comportamentul BCE în ceea ce privește ELA.

402    În consecință, reclamantele nu au reușit să demonstreze că comportamentul BCE în ceea ce privește ELA încălca principiul bunei administrări, articolul 14.4 din Statutul BCE și cerințele de echitate și de coerență. A treia serie de argumente invocate de reclamante trebuie, așadar, să fie respinsă.

403    Întrucât cele trei serii de argumente ale reclamantelor au fost astfel respinse, este necesar să se respingă critica întemeiată pe încălcarea articolului 14.4 din Statutul BCE, a cerințelor de echitate și de coerență și a principiului bunei administrări.

2.      Cu privire la existența unei eventuale încălcări a principiului protecției încrederii legitime

404    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că principiul protecției încrederii legitime se înscrie printre principiile fundamentale ale Uniunii (Hotărârea din 24 martie 2011, ISD Polska și alții/Comisia, C‑369/09 P, EU:C:2011:175, punctul 122). Dreptul de a se prevala de acest principiu presupune că autoritățile competente ale Uniunii au furnizat persoanei interesate asigurări precise, necondiționate și concordante, emise de surse autorizate și de încredere. Astfel, acest drept aparține oricărui justițiabil pe care o instituție, un organ sau un organism al Uniunii, prin furnizarea unor asigurări precise, l‑a determinat să nutrească speranțe întemeiate (a se vedea Hotărârea din 19 iulie 2016, Kotnik și alții, C‑526/14, EU:C:2016:570, punctul 62 și jurisprudența citată).

405    În speță, reclamantele consideră că pârâtele au săvârșit o încălcare gravă a principiului protecției încrederii legitime. Acestea susțin că pârâtele le‑au furnizat asigurări concordante și precise că măsurile prejudiciabile nu vor fi impuse Republicii Cipru. Aceste asigurări ar rezulta, în primul rând, dintr‑o scrisoare din 11 februarie 2013 adresată directorilor executivi respectivi ai băncilor vizate de către directorul biroului guvernatorului BCC, în numele Eurosistemului, în al doilea rând, din angajamentul din 21 ianuarie 2013 al Eurogrupului cu privire la posibilitatea de a oferi FAF pe baza unui acord politic convenit în luna noiembrie a anului 2012, în al treilea rând, din tratamentul rezervat SMME care au beneficiat de o asistență financiară înainte de Republica Cipru și, în al patrulea rând, din decizia BCE de a autoriza ELA pentru o perioadă considerabilă.

406    Reclamantele adaugă că aceste acte și comportamente pot determina în percepția lor o încredere legitimă, nu doar individual, ci și luate împreună. Astfel, potrivit reclamantelor, aceste acte și comportamente aveau un efect cumulativ care întărea asigurarea că nu va fi adoptată nicio măsură de recapitalizare internă.

a)      Cu privire la existența unei încrederi legitime întemeiate pe scrisoarea din 11 februarie 2013

407    Reclamantele arată că, în scrisoarea din 11 februarie 2013 adresată directorilor executivi respectivi ai băncilor vizate, directorul biroului guvernatorului BCC le‑a oferit acestora, în numele Eurosistemului, asigurări clare, precise, necondiționate și conforme cu legea că drepturile deponenților lor nu vor fi restrânse (a se vedea de asemenea punctele 366-368 de mai sus). În această privință, reclamantele amintesc, pe de o parte, că, potrivit articolului 282 alineatul (1) TFUE, Eurosistemul este constituit din BCE și din băncile centrale ale SMME și conduce politica monetară a Uniunii și, pe de altă parte, că declarația de misiune a Eurosistemului precizează că acesta din urmă vorbește cu o singură voce. Prin urmare, orice observator rezonabil ar fi presupus că scrisoarea în cauză era obligatorie pentru Eurosistem, inclusiv pentru BCE, care ar fi încălcat încrederea legitimă a reclamantelor prin faptul că a impus ulterior Republicii Cipru să se conformeze acordului de condiționare. În cazul în care, BCE ar fi considerat însă că această scrisoare nu prezenta în mod corect poziția sa, aceasta ar fi trebuit să facă o declarație publică pentru a corecta erorile care o viciază. Or, BCE nu ar fi făcut nicio declarație de acest gen, angajând astfel răspunderea sa.

408    Pârâtele contestă argumentația reclamantelor.

409    În această privință, în primul rând, trebuie să se constate că niciun element din scrisoarea din 11 februarie 2013 nu permite unui cititor prudent și avizat să concluzioneze că conținutul său poate fi atribuit Eurosistemului sau BCE.

410    Astfel, mai întâi, această scrisoare este adresată directorilor executivi respectivi ai băncilor vizate de către o persoană care semnează în calitate de director pentru comunicare și de șef al cabinetului guvernatorului BCC. Această persoană nu afirmă niciun moment că se exprimă în numele Eurosistemului. Dimpotrivă, astfel cum reiese chiar din textul scrisorii respective, aceasta se limitează să exprime opinia BCC și nu face referire nici la organele și nici la normele de funcționare a Eurosistemului:

„În urma publicării unui articol în Financial Times din 10 februarie 2013 și intitulat «Salvare radicală propusă pentru Cipru», [BCC] dorește să sublinieze că orice acțiune prin care se urmărește reducerea sau restrângerea dreptului de proprietate al deponenților ori lipsirea acestora de dreptul respectiv contravine dispozițiilor Constituției Republicii Cipru și articolului 1 din Protocolul adițional nr. 1 la [CEDO], dispoziții care protejează dreptul de proprietate și sunt esențiale pentru funcționarea unei economii de piață.

În consecință, orice sugestie contrară este nu numai nefondată în drept, dar nici nu poate fi luată în serios.”

411    Este adevărat că, astfel cum subliniază reclamantele, în antetul acestei scrisori figurează logoul BCC urmat, în partea de jos a paginii și cu litere majuscule, mențiunile „Central Bank of Cyprus” și „Eurosystem”.

412    Totuși, simpla prezență a acestui antet nu poate permite unui cititor prudent și avizat să considere că această scrisoare poate fi atribuită Eurosistemului. Dimpotrivă, impresia pe care o creează acest antet este, pe de o parte, că scrisoarea respectivă este redactată în numele BCC, iar nu al Eurosistemului, și, pe de altă parte, că mențiunea „Eurosystem” este de natură pur informativă, indicând pur și simplu apartenența BCC la Eurosistem, în calitate de bancă centrală a unui SMME. Astfel, în primul rând, caracterele care compun cuvântul „Eurosistem” în antetul scrisorii din 11 februarie 2013 se află sub cele care compun mențiunea „Central Bank of Cyprus” și sunt net mai mici decât acestea.

413    În al doilea rând, astfel cum au recunoscut reclamantele însele în răspunsul la măsurile de organizare a procedurii dispuse de Tribunal, mențiunea „Eurosystem” face, după toate probabilitățile, parte integrantă din logoul BCC și figurează în acest sens pe toate sau cel puțin pe majoritatea scrisorilor și a documentelor care provin de la aceasta. Prin urmare, nu se poate deduce nicio concluzie din simpla prezență a acestei mențiuni pe scrisoarea din 11 februarie 2013, cu excepția situației în care se consideră că toate sau cel puțin majoritatea scrisorilor provenite de la BCC pot fi atribuite Eurosistemului pentru simplul motiv că acestea menționează apartenența BCC la Eurosistem.

414    În al treilea rând, în partea de jos a paginii din scrisoarea din 11 februarie 2013, care identifică adresa și pagina de internet ale BCC, nu se face nicio trimitere la Eurosistem.

415    În al doilea rând, trebuie să se sublinieze că băncile centrale naționale exercită două tipuri de funcții, și anume, în primul rând, cele care sunt prevăzute de Statutul BCE și, în al doilea rând, cele care nu sunt prevăzute de acest statut. Acestea din urmă nu pot fi atribuite SEBC și nici Eurosistemului. Astfel, după cum subliniază în mod întemeiat BCE, articolul 14.4 din Statutul BCE prevede că băncile centrale naționale pot îndeplini și alte funcții în afara celor menționate în Statutul BCE, cu excepția cazurilor în care Consiliul guvernatorilor BCE decide, cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate, că funcțiile respective interferează cu obiectivele și cu misiunile SEBC. În schimb, funcțiile pe care băncile centrale naționale le îndeplinesc pe propria răspundere și pe propriul risc nu sunt considerate ca făcând parte din funcțiile SEBC (a se vedea punctele 138-140 de mai sus).

416    Or, la data faptelor, Statutul BCE nu menționa, printre misiunile BCE sau ale SEBC, stabilirea condițiilor de recapitalizare sau de rezoluție a instituțiilor financiare. Prin urmare, este vorba despre funcții pe care băncile centrale naționale le îndeplinesc pe propria răspundere și pe propriul risc. În aceste condiții, un cititor prudent și avizat nu putea considera în mod rezonabil că o afirmație efectuată de BCC în privința stabilirii condițiilor de recapitalizare sau de rezoluție a instituțiilor financiare putea fi atribuită Eurosistemului și era obligatorie pentru acesta. Dimpotrivă, un asemenea cititor trebuia să considere în mod necesar că BCC se exprimase în scrisoarea din 11 februarie 2013 în nume propriu și în calitate de bancă centrală națională.

417    Contrar celor susținute în esență de reclamante, nici articolul 282 alineatul (1) TFUE, nici declarația de misiune a Eurosistemului nu repun în discuție această concluzie.

418    În ceea ce privește, în primul rând, articolul 282 alineatul (1) TFUE, este necesar să se arate că acesta privește doar rolul Eurosistemului în materie de politică monetară. Astfel, această dispoziție are următorul cuprins:

„[BCE] și băncile centrale naționale constituie [SEBC]. [BCE] și băncile centrale naționale ale [SMME], care constituie Eurosistemul, conduc politica monetară a Uniunii.”

419    Prin urmare, reclamantele nu puteau deduce în mod rezonabil din articolul 282 alineatul (1) TFUE că Eurosistemul ar garanta menținerea valorii depozitelor încredințate băncilor vizate în caz de recapitalizare sau de rezoluție a acestora.

420    În ceea ce privește, în al doilea rând, declarația de misiune a BCE și a Eurosistemului, trebuie să se arate, primo, că aceasta se aseamănă cu o simplă declarație de intenție lipsită de orice valoare juridică (a se vedea prin analogie Hotărârea din 23 septembrie 2015, ClientEarth și International Chemical Secretariat/ECHA, T‑245/11, EU:T:2015:675, punctul 103 și jurisprudența citată) și care nu a fost, din acest motiv, publicată nici în seria L a Jurnalului Oficial al Uniunii Europene, care are ca obiect publicarea actelor cu forță juridică obligatorie, nici în seria C a acestuia, în care se publică informări, recomandări și avize privind Uniunea (a se vedea prin analogie Hotărârea din 13 decembrie 2012, Expedia, C‑226/11, EU:C:2012:795, punctul 30). Astfel, după cum a subliniat în mod pertinent BCE ca răspuns la măsurile de organizare a procedurii dispuse de Tribunal, această declarație are, prin însăși natura sa, un caracter pur aspirațional și nu urmărește să impună obligații autorilor săi și nici să identifice în mod exhaustiv toate misiunile și competențele membrilor Eurosistemului.

421    Secundo, conținutul acestei declarații nu permite să se considere că Eurosistemul dispune de vreo competență în materie de protecție a depozitelor bancare în caz de recapitalizare sau de rezoluție a unei bănci. Dimpotrivă, din această declarație reiese că Eurosistemul are ca obiectiv principal menținerea stabilității prețurilor. Desigur, declarația respectivă indică de asemenea că Eurosistemul, care acționează ca principală autoritate financiară, urmărește să protejeze stabilitatea financiară și să promoveze integrarea financiară a Uniunii. Cu toate acestea, un cititor prudent și avizat nu putea deduce în mod rezonabil dintr‑o afirmație atât de vagă că Eurosistemul era competent să stabilească condițiile la care ar putea fi supusă eventuala recapitalizare sau rezoluție a băncilor vizate.

422    De asemenea, mențiunile potrivit cărora, „[r]espectând în același timp statutul juridic al membrilor săi, Eurosistemul și serviciile sale acționează în mod explicit în coeziune și unitate” și, „[î]n acest spirit și lucrând în echipă, Eurosistemul se exprimă cu o singură voce și este aproape de cetățenii europeni” nu pot fi interpretate în mod rezonabil în sensul că orice comunicare din partea unei bănci centrale naționale care face parte din Eurosistem se efectuează în calitate de reprezentant al acestuia din urmă. Este vorba mai degrabă despre o declarație de intenție cu caracter general și imprecis, care se aplică cel mult domeniilor în care Eurosistemul este competent.

423    Prin urmare, este necesar să se concluzioneze că reclamantele nu au reușit să demonstreze că își puteau întemeia pe scrisoarea din 11 februarie 2013 încrederea legitimă că măsurile prejudiciabile nu vor fi adoptate. Așadar, nu se poate considera cu atât mai mult că BCE ar fi încălcat, prin acte și comportamente ulterioare acestei scrisori, încrederea respectivă.

b)      Cu privire la existența unei încrederi legitime întemeiate pe „angajamentul din 21 ianuarie 2013 al Eurogrupului în ceea ce privește posibilitatea de a oferi FAF pe baza unui acord politic convenit în luna noiembrie a anului 2012”

424    Reclamantele susțin că Eurogrupul le‑ar fi determinat să nutrească încrederea legitimă că măsurile prejudiciabile nu vor fi adoptate, angajându‑se, la 21 ianuarie 2013, să acorde FAF Republicii Cipru pe baza unui acord politic convenit în luna noiembrie a anului 2012 și care nu prevedea adoptarea acestor măsuri. Ca răspuns la măsurile de organizare a procedurii dispuse de Tribunal, reclamantele au confirmat că „angajamentul” la care se refereau era declarația Eurogrupului din 21 ianuarie 2013, descrisă la punctul 18 de mai sus.

425    Pârâtele contestă argumentația reclamantelor.

426    În această privință, în primul rând, trebuie să se constate că niciun element din declarația Eurogrupului din 21 ianuarie 2013 nu se poate asemăna cu o asigurare precisă că FAF ar fi supusă numai condițiilor prevăzute în proiectul de protocol de acord care, la acea dată, făcea obiectul negocierilor dintre Republica Cipru, pe de o parte, și Comisie, BCE și FMI, pe de altă parte. Astfel. în declarația amintită, Eurogrupul nu s‑a angajat în niciun fel să acorde Republicii Cipru FAF solicitată, ci s‑a limitat să descrie aceste negocieri în termeni vagi și generali și să încurajeze părțile în cauză să facă progrese în vederea finalizării componentelor proiectului de protocol de acord.

427    În al doilea rând, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 123-129 de mai sus, acordarea FAF ține de competența MES, iar nu de cea a Eurogrupului, care nu era parte la negocierile angajate cu Republica Cipru în vederea finalizării proiectului de protocol avut în vedere în declarația din 21 ianuarie 2013. Prin urmare, chiar dacă aceasta din urmă ar conține asigurări în ceea ce privește acordarea de FAF Republicii Cipru, aceste asigurări nu ar emana de la o autoritate competentă în sensul jurisprudenței citate la punctul 404 de mai sus (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 aprilie 2009, Nintendo și Nintendo of Europe/Comisia, T‑13/03, EU:T:2009:131, punctul 208, și Hotărârea din 7 octombrie 2015, Accorinti și alții/BCE, T‑79/13, EU:T:2015:756, punctul 79).

428    În al treilea rând, proiectul de protocol de acord avut în vedere în declarația Eurogrupului din 21 ianuarie 2013 și întocmit la 29 noiembrie 2012 nu a fost niciodată încheiat. Astfel cum reiese din declarația Eurogrupului din 16 martie 2013, autoritățile cipriote s‑au angajat, în vederea adoptării acestui proiect de protocol, să ia măsuri care trebuiau să fie aprobate de parlamentul cipriot, inclusiv crearea unei taxe pe toate depozitele bancare (a se vedea punctele 19 și 20 de mai sus). Or, crearea acestei taxe a fost respinsă de parlamentul cipriot (a se vedea punctul 22 de mai sus). În aceste condiții, reclamantele nu se puteau aștepta în mod legitim ca FAF să fie totuși acordată Republicii Cipru, pe baza proiectului de protocol de acord respectiv.

429    Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se concluzioneze că reclamantele nu au reușit să demonstreze că își puteau întemeia o încredere legitimă pe declarația Eurogrupului din 21 ianuarie 2013.

c)      Cu privire la existența unei încrederi legitime întemeiate pe tratamentul rezervat SMME care au beneficiat de asistență financiară înainte de Republica Cipru

430    Reclamantele susțin că încrederea lor legitimă că măsurile prejudiciabile nu vor fi adoptate se întemeia pe faptul că acordarea unei asistențe financiare altor SMME, și anume Irlanda, Republica Elenă, Regatul Spaniei și Republica Portugheză, nu fusese condiționată de adoptarea unor măsuri de recapitalizare internă.

431    Pârâtele nu au luat poziție în mod expres cu privire la acest argument.

432    În această privință, în primul rând, trebuie să se sublinieze că simpla împrejurare că, în fazele anterioare ale crizei financiare internaționale, acordarea unei asistențe financiare nu a fost condiționată de adoptarea unor măsuri comparabile cu măsurile prejudiciabile nu poate fi considerată, ca atare, o asigurare precisă, necondiționată și concordantă susceptibilă să dea naștere unei încrederi legitime a acționarilor și a deponenților băncilor vizate că acordarea unei asistențe financiare Republicii Cipru nu va fi acordată (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 19 iulie 2016, Kotnik și alții, C‑526/14, EU:C:2016:570, punctele 65 și 66).

433    În al doilea rând, trebuie amintit că măsurile de care poate fi condiționată acordarea unei asistențe financiare furnizate prin MES (sau de alte organizații internaționale, organe și instituții ale Uniunii sau state) pentru a rezolva dificultățile financiare întâmpinate de un stat din necesitatea de a recapitaliza sistemul său bancar pot varia în mod semnificativ de la un caz la altul, în funcție de experiența dobândită și de un ansamblu de circumstanțe speciale (a se vedea punctul 311 de mai sus). În aceste condiții, în lipsa unui angajament clar și explicit din partea autorităților competente, nu este posibil să se considere că reclamantele se puteau aștepta în mod legitim ca acordarea FAF să fie subordonată unor condiții identice sau chiar asemănătoare cu cele pe care trebuie să le îndeplinească acordarea unei asistențe financiare Irlandei, Republicii Elene, Regatului Spaniei și Republicii Portugheze.

434    Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se concluzioneze că reclamantele nu au reușit să demonstreze că își puteau întemeia încrederea legitimă pe faptul că acordarea unei FAF altor SMME nu fusese condiționată de adoptarea unor măsuri comparabile cu măsurile prejudiciabile.

d)      Cu privire la existența unei încrederi legitime întemeiate pe faptul că BCE a decis să autorizeze ELA pentru o perioadă prelungită

435    Reclamantele consideră că pot deduce o încredere legitimă din împrejurarea că BCE a autorizat BCC, pentru o perioadă prelungită, să acorde ELA băncii Laïki.

436    Pârâtele contestă argumentația reclamantelor.

437    În această privință, este suficient să se constate că reclamantele nu explică în niciun fel în ce măsură faptul că BCE a autorizat BCC, pentru o perioadă prelungită, să acorde ELA băncii Laïki ar fi putut da naștere încrederii lor legitime că măsurile prejudiciabile nu vor fi adoptate. Prin urmare, reclamantele nu au reușit să demonstreze că își puteau întemeia încrederea legitimă pe această împrejurare.

438    Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se considere că reclamantele nu își puteau întemeia încrederea legitimă pe niciunul dintre actele și comportamentele menționate la punctul 405 de mai sus, luate individual. Prin urmare, nici aceste acte și comportamente nu pot, împreună, să dea naștere prin efectul lor cumulativ unei încrederi legitime.

439    Rezultă că motivul reclamantelor întemeiat pe o încălcare a principiului protecției încrederii legitime nu poate fi decât respins.

3.      Cu privire la existența unei eventuale încălcări a principiului egalității de tratament

440    Principiul egalității de tratament constituie un principiu general al dreptului Uniunii, consacrat la articolele 20 și 21 din cartă (Hotărârea din 14 septembrie 2010, Akzo Nobel Chemicals și Akcros Chemicals/Comisia și alții, C‑550/07 P, EU:C:2010:512, punctul 54). Instituțiile Uniunii sunt obligate să respecte acest principiu ca normă superioară de drept al Uniunii care protejează particularii (Hotărârea din 7 octombrie 2015, Accorinti și alții/BCE, T‑79/13, EU:T:2015:756, punctul 87, și Hotărârea din 24 ianuarie 2017, Nausicaa Anadyomène și Banque d’escompte/BCE, T‑749/15, nepublicată, EU:T:2017:21, punctul 110).

441    Potrivit unei jurisprudențe constante, principiul egalității de tratament impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv (a se vedea Hotărârea din 14 septembrie 2010, Akzo Nobel Chemicals și Akcros Chemicals/Comisia și alții, C‑550/07 P, EU:C:2010:512, punctul 55 și jurisprudența citată). Elementele care definesc situații diferite și implicit caracterul comparabil al acestora trebuie să fie determinate și evaluate în special în funcție de obiectul și de finalitatea actelor în cauză, fiind de la sine înțeles că trebuie luate în considerare, în acest sens, principiile și obiectivele domeniului din care fac parte actele respective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 decembrie 2008, Arcelor Atlantique și Lorraine și alții, C‑127/07, EU:C:2008:728, punctul 26 și jurisprudența citată).

442    Întrucât reclamantele au invocat o încălcare a principiului egalității de tratament, le revine acestora obligația de a identifica cu precizie situațiile comparabile despre care consideră că au fost tratate în mod diferit sau situațiile diferite care, în opinia lor, au fost tratate în același mod [a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 aprilie 2013, Du Pont de Nemours (Franța) și alții/Comisia, T‑31/07, nepublicată, EU:T:2013:167, punctul 311].

443    În speță, reclamantele susțin că pârâtele au încălcat acest principiu în cinci privințe, ceea ce pârâtele contestă.

a)      Cu privire la existența unei eventuale discriminări în raport cu creditorii Laïki, ale căror reclamații își au originea în ELA

444    Reclamantele susțin că titularii de depozite neasigurate ai Laïki au fost discriminați în raport cu creditorii acesteia ale căror reclamații își găsesc originea în ELA. Întrucât datoria Laïki provenită din ELA a fost transferată către BoC, acești creditori ar putea astfel să se adreseze BoC, în timp ce datoria Laïki față de titularii de depozite neasigurate ar fi anulată.

445    Reclamantele adaugă că transferul datoriei Laïki provenite din ELA către BoC a determinat o sarcină considerabilă asupra acesteia din urmă. Alte categorii de reclamante au fost de asemenea discriminate în consecință. Astfel, transferul în cauză, pe de o parte, ar fi condus la impunerea unor limite drastice pentru reclamațiile deponenților BoC și, pe de altă parte, ar fi diminuat valoarea acțiunilor băncilor vizate. BCE, care ar fi la originea ELA, precum și celelalte pârâte ar fi favorizat astfel propriile lor interese în defavoarea intereselor reclamantelor.

446    Pârâtele contestă argumentația reclamantelor.

447    În această privință, în primul rând, trebuie să se sublinieze că transferul datoriei provenite din ELA către BoC figurează printre condițiile de acordare a FAF. Astfel, punctul 1.26 din protocolul de acord din 26 aprilie 2013 prevede:

„[BoC] preia – prin intermediul unei proceduri de cumpărare și de absorbție – activele cipriote ale [Laïki], la justa lor valoare, precum și depozitele sale asigurate și expunerea sa la [ELA], la valoarea lor nominală. Depozitele neasigurate ale [Laïki] vor fi menținute în cadrul fostei entități […]”

448    În al doilea rând, trebuie amintit că, astfel cum au recunoscut reclamantele în răspunsul la măsurile de organizare a procedurii dispuse de Tribunal, furnizarea ELA este de competența băncilor centrale naționale, BCE fiind competentă doar pentru a le interzice acestora să acorde ELA atunci când interferează cu obiectivele și cu misiunile SEBC (a se vedea punctele 137-143 de mai sus). În conformitate cu această repartizare a competențelor, doar BCC a acordat ELA băncii Laïki și deținea, pentru acest motiv, o creanță față de aceasta din urmă. În aceste condiții, astfel cum susține BCE în mod întemeiat, doar BCC era titulară, în temeiul contractului de credit încheiat cu Laïki, a unui drept la rambursarea datoriei provenite din acordarea către aceasta a ELA. Prin urmare, categoriile de persoane care ar fi putut, având în vedere argumentele reclamantelor (a se vedea punctele 444 și 445 de mai sus), să facă obiectul unei diferențe de tratament ca urmare a transferului către BoC a datoriei Laïki provenite din ELA sunt BCC, pe de o parte, și titularii depozitelor neasigurate și acționarii băncilor vizate, pe de altă parte.

449    În al treilea rând, trebuie să se observe că se află într‑o situație diferită, în sensul jurisprudenței menționate la punctul 441 de mai sus, pe de o parte, un operator privat care a acționat, la fel ca titularii de depozite neasigurate ai băncilor vizate și acționarii BoC, exclusiv în interesul său patrimonial privat și, pe de altă parte, o bancă centrală din Eurosistem, ale cărei decizii erau ghidate exclusiv de obiective de interes public. Simplul fapt că deponenții și o bancă centrală din Eurosistem ale cărei decizii sunt ghidate de asemenea obiective dețin același titlu de creanță față de aceeași bancă nu permite infirmarea acestei concluzii, astfel încât principiul egalității de tratament nu poate impune ca aceste două categorii de persoane să fie tratate în mod nediferențiat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 octombrie 2015, Accorinti și alții/BCE, T‑79/13, EU:T:2015:756, punctul 92, și Hotărârea din 24 ianuarie 2017, Nausicaa Anadyomène și Banque d’escompte/BCE, T‑749/15, nepublicată, EU:T:2017:21, punctele 108 și 109).

450    Or, în speță, BCC a achiziționat creanța provenită din ELA pentru a contribui la realizarea unui obiectiv de interes general, care constă în stabilizarea uneia dintre cele mai importante două bănci cipriote și, prin aceasta, a sistemului financiar al țării. Astfel, din cuprinsul punctelor 138 și 139 de mai sus rezultă că BCC a acordat ELA băncii Laïki în exercitarea prerogativelor de putere publică cu care este învestită în temeiul dreptului cipriot. În special, reiese din răspunsul BCE la măsurile de organizare a procedurii dispuse de Tribunal și din e‑mailul BCC care este anexat la aceasta că ELA este un instrument care urmărește să permită BCC să finalizeze sarcina de a asigura stabilitatea sistemului financiar, care îi este conferită prin dispozițiile coroborate ale articolului 6 alineatul 2 litera e) și ale articolului 46 alineatul 3 din Legea din 19 iulie 2002.

451    Pe de altă parte, este necesar să se constate că, astfel cum subliniază în mod întemeiat Comisia și BCE, creanța provenită din ELA era garantată de activele Laïki. În calitate de titular al acestei creanțe, BCC era, prin urmare, contrar deponenților neasigurați ai băncilor vizate, un creditor privilegiat. Întrucât niciuna dintre părți nu contestă că, în cazul lichidării unei bănci, creanțele deponenților acesteia sunt plătite cu prioritate față de aportul acționarilor săi, acționarii BoC nu pot, cu atât mai mult, să susțină că aceștia se aflau într‑o situație comparabilă cu cea a BCC.

452    Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se considere că respectivele situații ale BCC, pe de o parte, și ale titularilor de depozite neasigurate ai băncilor vizate și ale acționarilor BoC, pe de altă parte, nu erau comparabile. Prin urmare, reclamantele nu au reușit să demonstreze că pârâtele au discriminat aceste categorii de persoane în raport cu BCC.

b)      Cu privire la existența unei eventuale discriminări în raport cu titularii de depozite constituite la sucursale grecești

453    Reclamantele consideră că au suferit o discriminare pe motiv de cetățenie sau de naționalitate în raport cu titularii de depozite constituite la sucursale grecești. În această privință, reclamantele subliniază că, în timp ce acordarea FAF a fost condiționată de adoptarea de către autoritățile cipriote a unei măsuri de recapitalizare internă care afecta depozitele constituite la băncile vizate în Cipru, aceasta nu a fost supusă unei condiții similare în ceea ce privește depozitele care au fost constituite la aceleași bănci în Grecia. Acestea trebuiau transferate către o bancă din Grecia ca urmare a achiziționării de către aceasta a sucursalelor grecești și, prin urmare, puteau în principiu să rămână nemodificate. Or, în lipsa oricărei justificări obiective, o asemenea diferență de tratament ar contraveni libertăților fundamentale garantate prin tratat sau ar fi interzisă de articolul 18 TFUE.

454    Pârâtele contestă argumentația reclamantelor.

455    Părțile nu contestă că sucursalele grecești erau sucursale în sensul articolului 4 alineatul (3) din Directiva 2006/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 iunie 2006 privind inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit (JO 2006, L 177, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 9, p. 3). Ca atare, în primul rând, aceste sucursale constituiau părți fără personalitate ale băncilor vizate și care efectuează în mod direct, în tot sau în parte, operațiunile inerente activității instituției de credit.

456    În al doilea rând, în temeiul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 94/19, astfel cum a fost modificată prin Directivele 2005/1 și 2009/14, deponenții sucursalelor respective erau acoperiți de sistemul cipriot de garantare a depozitelor.

457    În al treilea rând, rezultă din considerentul (21) și din articolele 40-43 din Directiva 2006/48 că responsabilitatea de a supraveghea soliditatea financiară a sucursalelor grecești, în special solvabilitatea acestora, revenea autorităților cipriote, autoritățile grecești păstrându‑și doar responsabilitățile legate de supravegherea lichidităților acestor sucursale și a politicilor monetare.

458    Rezultă că reclamantele titulare ale unor depozite constituite la bănci vizate în Cipru și titularii de depozite constituite la sucursale grecești au constituit depozite la aceleași bănci, reglementate de același sistem de garantare a depozitelor și supuse acelorași norme. În acest context, contrar celor susținute de Consiliu, nu există niciun motiv să se considere că o diferență privind doar locul de constituire a depozitelor este, în împrejurările din speță, suficientă pentru a concluziona că situațiile avute în vedere sunt diferite. În special, necesitatea de a evita un efect de contagiere, de care se prevalează Consiliul, nu ține de diferența obiectivă dintre situații, ci de justificarea unei diferențe de tratament între două situații comparabile. Prin urmare, situația reclamantelor titulare ale unor depozite constituite la bănci vizate în Cipru și cea a titularilor de depozite constituite la sucursale grecești erau comparabile.

459    Or, spre deosebire de depozitele constituite la sucursale grecești, depozitele constituite la băncile vizate în Cipru au făcut obiectul unor măsuri de recapitalizare internă. Prin urmare, este necesar să se considere că reclamantele titulare ale unor depozite constituite la băncile vizate în Cipru au făcut obiectul unui tratament defavorabil în raport cu titularii de depozite constituite la sucursale grecești.

460    Argumentele BCE nu pot repune în discuție această concluzie. Pe de o parte, BCE susține că orice discriminare suferită de reclamante ar trebui considerată ca o „discriminare pozitivă”, care nu ar fi interzisă de dreptul Uniunii.

461    Este adevărat că, potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul Uniunii nu se opune ca, în situații care nu prezintă niciun punct de legătură cu niciuna dintre situațiile reglementate de acest drept și în care totalitatea elementelor relevante se limitează la interiorul unui singur stat membru, resortisanții statului membru respectiv să beneficieze din partea acestuia de un tratament mai puțin favorabil decât cel rezervat resortisanților unui alt stat membru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 1994, Steen, C‑132/93, EU:C:1994:254, punctul 11, și Hotărârea din 1 aprilie 2008, Gouvernement de la Communauté française și gouvernement wallon, C‑212/06, EU:C:2008:178, punctul 33).

462    Totuși, această jurisprudență nu se poate aplica actelor sau omisiunilor prin care una sau mai multe instituții ale Uniunii contribuie la un asemenea tratament sau impun menținerea ori punerea sa în aplicare în continuare. Or, în speță, trebuie să se stabilească tocmai dacă instituțiile pârâte puteau să își ofere sprijinul pentru adoptarea și punerea în aplicare a unui protocol de acord care condiționează acordarea FAF de un tratament inegal sau să impună menținerea ori punerea sa în aplicare în continuare.

463    Prin urmare, chiar presupunând că afirmațiile de discriminare între deponenții băncilor cipriote și titularii de depozite constituite la sucursale grecești ale acelorași bănci pot fi considerate ca referindu‑se la o situație în care totalitatea elementelor relevante se limitează la interiorul unui singur stat membru, nu poate fi decât respins argumentul BCE potrivit căruia orice discriminare suferită de reclamante ar trebui considerată o „discriminare pozitivă”, care nu ar fi interzisă de dreptul Uniunii.

464    Pe de altă parte, BCE arată că vânzarea sucursalelor grecești s‑a realizat la prețul pieței și, în consecință, a menținut fondurile proprii ale băncilor în cauză. Prin urmare, această vânzare nu ar fi cauzat niciun dezavantaj suplimentar reclamantelor.

465    În această privință, trebuie amintit că, pentru a se putea reproșa unei instituții a Uniunii încălcarea principiului egalității de tratament, trebuie ca tratamentul în cauză să fi determinat un dezavantaj pentru anumite persoane în raport cu altele. Cu toate acestea, existența unui asemenea dezavantaj nu ar putea fi negată doar pentru motivul că diferența de tratament în cauză nu a determinat consecințe economice defavorabile, dezavantajul care trebuie avut în vedere din perspectiva principiului egalității de tratament putând fi deopotrivă de natură să influențeze situația juridică a persoanei afectate de diferența de tratament respectivă (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 16 decembrie 2008, Arcelor Atlantique și Lorraine și alții, C‑127/07, EU:C:2008:728, punctele 39 și 44). Or, argumentul BCE privește exclusiv lipsa unei pierderi patrimoniale suplimentare pe care ar fi suferit‑o reclamantele ca urmare a vânzării sucursalelor grecești. Prin urmare, presupunând că este dovedită, această circumstanță nu poate fi suficientă în sine pentru a demonstra lipsa unei discriminări interzise de dreptul Uniunii. Cel mult, circumstanța respectivă ar putea, astfel cum pare de altfel să considere BCE, să fie pertinentă pentru a aprecia proporționalitatea unei eventuale diferențe de tratament cu obiectivul urmărit. Într‑o primă etapă, rămâne totuși problema pertinentă dacă reclamantele titulare ale unor depozite constituite la băncile vizate în Cipru erau într‑o situație asemănătoare cu cea a titularilor de depozite constituite la sucursale grecești, cum este cazul în speță (a se vedea punctul 458 de mai sus).

466    Potrivit jurisprudenței menționate la punctul 441 de mai sus, este necesar, așadar, să se examineze dacă există în speță o justificare obiectivă pentru diferența de tratament la care au fost supuse reclamantele titulare ale unor depozite constituite la băncile vizate în Cipru în raport cu titularii depozitelor constituite la sucursale grecești.

467    Astfel cum s‑a indicat la punctele 335-337 de mai sus, această diferență de tratament răspundea printre altele nevoii de a preveni orice efect de contagiere de la sistemul bancar cipriot la sistemul financiar elen. Astfel, după cum au admis reclamantele în răspunsul la măsurile de organizare a procedurii dispuse de Tribunal, dintr‑un raport intern al BCE anexat la replică reiese că o reducere a depozitelor constituite la sucursale grecești ar fi riscat să antreneze o retragere generalizată a depozitelor în Grecia, ceea ce ar fi putut agrava în mod indirect capacitatea limitată de finanțare a băncilor grecești, necesitând astfel, eventual, o majorare a ELA acordat acestora la un nivel care depășește probabil capacitatea efectivă a băncilor centrale din Eurosistem.

468    Reclamantele răspund că o asemenea argumentație nu poate justifica o discriminare întemeiată în mod indirect pe cetățenie sau naționalitate precum cea la care au fost supuse.

469    În această privință, trebuie amintit că o diferență de tratament este justificată atât timp cât este, pe de o parte, întemeiată pe un criteriu obiectiv și rezonabil, mai precis dacă are legătură cu un scop admisibil din punct de vedere legal urmărit de legislația în cauză, și, pe de altă parte, proporțională cu scopul urmărit de tratamentul în cauză (Hotărârea din 16 decembrie 2008, Arcelor Atlantique și Lorraine, C‑127/07, EU:C:2008:728, punctul 47).

470    În ceea ce privește, în primul rând, problema dacă diferența de tratament dintre reclamantele titulare ale unor depozite constituite la băncile vizate în Cipru și titularii depozitelor constituite la sucursale grecești era întemeiată pe un criteriu obiectiv și rezonabil, este necesar să se arate că, pentru motivele prezentate la punctele 255 și 256 de mai sus și în raport cu jurisprudența Curții EDO (Curtea EDO, 21 iulie 2016, Mamatas și alții împotriva Greciei, CE:ECHR:2016:0721JUD 006306614, punctele 103 și 138), scopul care constă în prevenirea unei destabilizări generale a sistemului grec printr‑o contagiere de la sistemul bancar cipriot trebuie considerat obiectiv și rezonabil.

471    În ceea ce privește, în al doilea rând, proporționalitatea diferenței de tratament între reclamantele titulare ale unor depozite constituite la băncile vizate în Cipru și titularii unor depozite constituite la sucursale grecești, trebuie amintit că o diferență de tratament este proporțională atunci când este aptă să realizeze obiectivele legitime urmărite și nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 martie 2012, Melli Bank/Consiliul, C‑380/09 P, EU:C:2012:137, punctul 52 și jurisprudența citată).

472    Or, pentru motive analoge celor prezentate la punctele 341-358 de mai sus, trebuie să se rețină că această diferență de tratament este de natură să garanteze realizarea obiectivelor urmărite și nu depășește ceea ce este necesar în acest scop.

473    În consecință, împrejurarea că FAF, pe de o parte, a fost condiționată de adoptarea de către autoritățile cipriote a unei măsuri prin care să se dispună o reducere a depozitelor constituite la băncile vizate în Cipru și, pe de altă parte, nu a fost supusă unei condiții similare în ceea ce privește depozitele constituite în Grecia era justificată în mod obiectiv și, prin urmare, nu constituie o încălcare a principiului egalității de tratament.

474    Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de argumentul reclamantelor potrivit căruia Eurogrupul încurajase anterior PSI în pofida efectului de contagiere pe care acesta îl putea avea asupra băncilor cipriote.

475    Acest argument presupune în esență să se considere că stabilitatea sistemului financiar cipriot nu a fost luată în considerare la adoptarea anumitor măsuri destinate să soluționeze dificultățile financiare ale Republicii Elene și că, reciproc, cu excepția situației în care săvârșește o „foarte mare incoerență” incompatibilă cu principiul proporționalității, stabilitatea sistemului financiar elen nu ar fi trebuit să fie luată în considerare la adoptarea ulterioară a măsurilor pentru a remedia dificultățile financiare ale Republicii Cipru.

476    Cu toate acestea, este necesar să se arate că motivele pentru care Eurogrupul sau instituțiile Uniunii au putut favoriza PSI nu pot fi apreciate fără a lua în considerare circumstanțele specifice în care a fost încheiat PSI. Astfel, după cum s‑a subliniat la punctele 311 și 433 de mai sus, măsurile de care poate fi condiționată acordarea unei asistențe financiare prin MES (sau de alte organizații internaționale, organe și instituții ale Uniunii ori state) pentru a remedia dificultățile financiare întâmpinate de un stat din nevoia de a recapitaliza sistemul său bancar sunt susceptibile să varieze în mod fundamental de la un caz la altul, în funcție de experiența dobândită și de un ansamblu de circumstanțe speciale.

477    Or, reclamantele nu au demonstrat niciun moment că, având în vedere circumstanțele relevante și experiența dobândită, împrejurarea că Eurogrupul a încurajat anterior PSI în pofida efectului de contagiere pe care îl putea avea asupra băncilor cipriote justifica, în speță, ca riscul de contagiere la sistemul bancar elen să nu fie luat în considerare.

478    În consecință, este necesar să se considere că reclamantele nu au reușit să demonstreze existența unei încălcări a principiului egalității de tratament ca urmare a unui tratament diferențiat aplicat depozitelor lor și celor constituite la sucursale grecești.

c)      Cu privire la existența unei eventuale încălcări a principiului egalității de tratament întemeiate pe o discriminare în raport cu deponenții băncilor vizate ale căror depozite nu depășeau 100 000 de euro

479    Reclamantele susțin că acelea dintre ele ale căror depozite la băncile vizate depășeau 100 000 de euro au făcut obiectul unei discriminări în raport cu deponenții acestor bănci ale căror depozite nu depășeau această sumă. Astfel, depozitele mai mici sau egale cu 100 000 de euro ar fi fost pe deplin acoperite de sistemul de garantare a depozitelor cipriote, în timp ce depozitele mai mari ar fi fost astfel acoperite numai până la concurența a 100 000 de euro. Împrejurarea că Directiva 94/19, astfel cum a fost modificată prin Directivele 2005/1 și 2009/14, impunea statelor membre să instituie un sistem care să permită acoperirea depozitelor agregate ale aceluiași depunător până la suma de 100 000 de euro nu ar justifica excluderea posibilității ca titularii depozitelor neasigurate să obțină o compensație în caz de lichidare, nici nu ar explica motivul pentru care un deponent care deține depozite în valoare de 100 000 de euro nu ar fi supus niciunei reduceri, în timp ce un deponent care deține depozite în valoare de 1 000 000 de euro ar fi supus unei reduceri de 90 %.

480    Consiliul și BCE contestă argumentele reclamantelor.

481    În această privință, este necesar să se constate că discriminarea de care se plâng reclamantele privește în realitate două aspecte distincte ale măsurilor prejudiciabile.

482    În primul rând, este vorba despre măsura prevăzută la articolul 5 din Decretul nr. 104 care prevede, conform punctului 1.26 din protocolul de acord din 26 aprilie 2013, că sunt transferate BoC datoriile Laïki în privința fiecăruia dintre deponenții săi în limita a 100 000 de euro, sumele mai mari de 100 000 de euro fiind menținute la Laïki în așteptarea lichidării acesteia (a se vedea punctul 35 de mai sus). Se impune constatarea faptului că această măsură se aplică fără distincție tuturor deponenților Laïki. Contrar celor susținute în esență de reclamante, aceasta nu stabilește, așadar, nicio diferență de tratament între acești deponenți în funcție de valoarea depozitelor pe care le‑au încredințat acestei bănci.

483    Simplul fapt că transferul către BoC a depozitelor încredințate Laïki este însoțit de un plafon uniform de 100 000 de euro pentru fiecare deponent și, ulterior, poate avea repercusiuni diferite asupra acestor deponenți în funcție de cuantumul depozitelor lor nu poate repune în discuție această concluzie. Orice diferență de această natură rezultă în realitate din aplicarea plafonului de garantare de 100 000 de euro prevăzut la articolul 7 alineatul (1a) din Directiva 94/19, astfel cum a fost modificată prin Directivele 2005/1 și 2009/14, a căror nelegalitate nu a fost invocată de reclamante. Or, este vorba în această situație despre un criteriu atât obiectiv, cât și adaptat la nevoile de funcționare a sistemului bancar al Uniunii (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 19 septembrie 2013, Panellinios Syndesmos Viomichanion Metapoiisis Kapnou, C‑373/11, EU:C:2013:567, punctul 34 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 30 septembrie 2009, Arkema/Comisia, T‑168/05, nepublicată, EU:T:2009:367, punctul 115). Astfel, considerentul (16) al Directivei 94/19, astfel cum a fost modificată prin Directivele 2005/1 și 2009/14, prevede că nivelul de garantare menționat mai sus urmărește, pe de o parte, să nu lase o prea mare parte a depozitelor fără protecție, în interesul protecției consumatorilor și al stabilității sistemului financiar, și, pe de altă parte, costul finanțării sistemelor de garantare să fie luat în considerare și să nu se impună în întreaga Uniune un nivel de protecție care, în anumite cazuri, ar putea avea drept efect încurajarea administrării defectuoase a instituțiilor de credit.

484    În al doilea rând, este vorba despre măsuri de conversie a unor acțiuni ale BoC, prevăzute de Decretul nr. 103, astfel cum a fost modificat, al cărui conținut este reluat la punctele 1.26 și 1.27 din protocolul de acord din 26 aprilie 2013. Această măsură prevede că ajustarea depozitelor neasigurate deținute la BoC se aplică doar deponenților acesteia ale căror depozite depășesc 100 000 de euro. Prin urmare, rezultă de aici, astfel cum subliniază în mod întemeiat reclamantele, o diferență de tratament între deponenții BoC după cum valoarea depozitelor încredințate acesteia din urmă depășește sau nu depășește 100 000 de euro.

485    Cu toate acestea, contrar celor susținute de reclamante, această diferență de tratament nu constituie nicidecum o inegalitate de tratament interzisă de dreptul Uniunii. Astfel cum arată în mod pertinent Consiliul și BCE, deponenții ale căror depozite la băncile vizate depășesc 100 000 de euro se află într‑o situație distinctă din punct de vedere juridic de cea a deponenților ale căror depozite la băncile vizate nu depășesc această sumă. Astfel, în conformitate cu articolul 7 alineatul (1a) din Directiva 94/19, astfel cum a fost modificată prin Directivele 2005/1 și 2009/14, depozitele persoanelor din cea de a doua categorie erau, în caz de indisponibilitate a depozitelor, acoperite integral de sistemul cipriot de garantare a depozitelor, în timp ce depozitele celor din prima categorie erau acoperite numai până la concurența unei sume de 100 000 de euro.

486    Având în vedere considerațiile care precedă, nu se poate constata în speță nicio discriminare ilicită împotriva reclamantelor ale căror depozite la băncile vizate depășeau 100 000 de euro.

d)      Cu privire la existența unei eventuale încălcări a principiului egalității de tratament întemeiate pe o discriminare în raport cu deponenții și cu acționarii băncilor din celelalte SMME care au beneficiat de asistență financiară înaintea Republicii Cipru

487    Reclamantele consideră că au fost discriminate în raport cu deponenții și cu acționarii băncilor cu sediul în SMME care au beneficiat de o asistență financiară asemănătoare FAF înaintea Republicii Cipru. În primul rând, reclamantele arată că cuantumul acestei asistențe ar fi fost de fiecare dată mai mare decât cel al FAF acordate Republicii Cipru, dar că depozitele și acțiunile băncilor din aceste state membre nu ar fi fost afectate. În al doilea rând, reclamantele susțin că băncile grecești ar fi beneficiat de un ajutor în valoare de 50 de miliarde de euro pentru a compensa efectul PSI, deși acesta ar fi afectat mai serios băncile vizate decât băncile grecești.

488    Reclamantele deduc de aici că au fost discriminate în mod indirect pe motiv de cetățenie sau naționalitate, cu încălcarea articolului 18 TFUE și a articolului 21 din cartă. În ceea ce privește Republica Cipru, aceasta ar fi fost discriminată în raport cu alte SMME care au beneficiat de un ajutor asemănător FAF.

489    Consiliul și BCE contestă argumentele reclamantelor.

490    În această privință, trebuie amintit că măsurile care pot însoți asistența financiară acordată prin MES pentru a soluționa dificultățile financiare întâmpinate de un stat care se confruntă cu nevoi de recapitalizare ale sistemului său bancar pot varia în mod semnificativ de la un caz la altul, în funcție de un ansamblu de factori, alții decât importanța ajutorului în raport cu dimensiunea economiei acestui stat. Printre acești factori pot figura în special, astfel cum s‑a indicat la punctul 311 de mai sus, situația economică a statului beneficiar, perspectivele de restabilirea a viabilității economice a băncilor în cauză, motivele care au condus la dificultățile cu care se confruntă acestea, inclusiv, după caz, dimensiunea excesivă a sectorului bancar din statul beneficiar în raport cu economia sa națională, evoluția situației economice internaționale sau o probabilitate ridicată a unor intervenții viitoare ale MES (sau a altor organizații internaționale, organisme și instituții ale Uniunii ori state) în susținerea altor state aflate în dificultate care pot impune o limitare preventivă a sumelor alocate pentru fiecare intervenție.

491    Or, în speță, reclamantele, cărora le revenea, în conformitate cu jurisprudența citată la punctul 442 de mai sus, sarcina de a identifica cu precizie situațiile comparabile care au făcut obiectul unui tratament diferențiat, după mai multe referiri la importanța (absolută și relativă) a asistenței financiare acordate celor patru SMME în cauză, nu au explicat în niciun fel în ce măsură situația acestora era, la momentul respectiv, comparabilă cu cea a Republicii Cipru (a se vedea punctele 311 și 312 de mai sus).

492    Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se concluzioneze că reclamantele nu au demonstrat că se aflau într‑o situației comparabilă cu cea a deponenților și a acționarilor băncilor stabilite în SMME care au beneficiat de ajutoare similare FAF înaintea Republicii Cipru.

493    Prin urmare, nu este posibil să se considere că împrejurarea că acordarea FAF a fost condiționată de adoptarea unor măsuri privind reducerea dimensiunii sectorului financiar cipriot, în timp ce acordarea unei asistențe financiare altor SMME nu fusese condiționată de adoptarea unor măsuri analoge, constituie o încălcare a principiului egalității de tratament în privința reclamantelor sau, presupunând că acestea pot invoca o încălcare a principiului respectiv față de un terț, în privința Republicii Cipru.

e)      Cu privire la existența unei eventuale discriminări în raport cu membrii sectorului bancar cooperatist cipriot

494    Părțile nu contestă că, pe de o parte, Republica Cipru a recapitalizat, la o valoare de 1,5 miliarde de euro, organismul central cipriot Co‑operative Central Bank (denumită în continuare „CCB”) și cooperativele de credit afiliate la acesta (denumite în continuare, împreună cu CCB, „sectorul bancar cooperatist”) și, pe de altă parte, acordarea FAF nu a fost supusă condiției de a nu fi utilizată în acest scop. În această ultimă privință, părțile sunt de acord să declare că cele 1,5 miliarde de euro alocate pentru recapitalizarea sectorului bancar cooperatist cipriot proveneau din FAF.

495    În schimb, părțile nu contestă că acordarea FAF a fost supusă condiției ca aceasta să nu fie utilizată pentru recapitalizarea băncilor vizate. Prin urmare, reclamantele consideră că au făcut obiectul unei discriminări ilicite în raport cu membrii sectorului bancar cooperatist.

496    Pârâtele nu contestă că membrii sectorului bancar cooperatist, care nu au făcut obiectul unei recapitalizări interne, au beneficiat de un tratament mai favorabil decât reclamantele. Cu toate acestea, pârâtele subliniază că o asemenea diferență de tratament nu constituia în niciun caz o discriminare ilicită.

497    Prin urmare, în conformitate cu jurisprudența citată la punctul 441 de mai sus, trebuie să se examineze dacă aceste două categorii de persoane se aflau într‑o situație comparabilă și, după caz, dacă diferența de tratament la care au fost supuse era justificată în mod obiectiv.

498    Ca răspuns la măsurile de organizare a procedurii dispuse de Tribunal, pe de o parte, reclamantele au precizat că sectorul bancar cooperatist și băncile vizate erau într‑o situație comparabilă. În opinia lor, în realitate, sectorul bancar cooperatist și băncile vizate își desfășurau activitatea pe aceeași piață și se aflau într‑un raport de concurență unele cu altele. Pe de altă parte, reclamantele susțin că situația membrilor sectorului bancar cooperatist era în toate privințele comparabilă cu cea a deponenților băncilor vizate. Astfel, potrivit reclamantelor, nici unii, nici ceilalți nu puteau fi considerați răspunzători pentru circumstanțele care au determinat Republica Cipru să solicite o asistență financiară.

499    În schimb, Consiliul și BCE consideră că membrii sectorului bancar cooperatist se aflau într‑o situație diferită de cea a reclamantelor. Diferențele de care se prevalează BCE și Consiliul sunt în esență două. Acestea se referă, în primul rând, la importanța băncilor vizate și, respectiv, a sectorului bancar cooperatist din punctul de vedere al stabilității financiare și, în al doilea rând, la gravitatea și la natura dificultăților cu care se confruntau aceste două categorii de instituții de credit.

500    În primul rând, în ceea ce privește importanța băncilor vizate și, respectiv, a sectorului bancar cooperatist din punctul de vedere al stabilității financiare, BCE subliniază că acesta din urmă juca un rol major pe piața cipriotă a depozitelor și a creditelor și că recapitalizarea sa internă ar fi avut consecințe negative mai pronunțate decât cea a băncilor vizate asupra activității economice naționale și, ulterior, asupra situației bugetare a Republicii Cipru.

501    În această privință, trebuie să se amintească faptul că revine, în principiu, persoanei care invocă fapte în susținerea unei cereri sarcina de a prezenta dovada caracterului lor real [Ordonanța din 25 ianuarie 2008, Provincia di Ascoli Piceno și Comune di Monte Urano/Apache Footwear și alții, C‑464/07 P(I), nepublicată, EU:C:2008:49, punctul 9; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 6 martie 2001, Connolly/Comisia, C‑274/99 P, EU:C:2001:127, punctul 113]. Or, în speță, BCE nu prezintă niciun element de probă în sprijinul afirmațiilor sale privind rolul economic al sectorului bancar cooperatist, nici nu stabilește că recapitalizarea internă a acestuia ar fi avut consecințe mai nefaste decât cea a băncilor vizate asupra situației bugetare a Republicii Cipru. Întrebată în ședință în această privință, BCE nu a oferit mai multe precizări.

502    Prin urmare, este necesar să se respingă argumentul BCE referitor la importanța băncilor vizate și, respectiv, a sectorului bancar cooperatist din punctul de vedere al stabilității financiare.

503    În al doilea rând, în ceea ce privește dificultățile cu care se confruntau instituțiile de credit în discuție, Consiliul și BCE susțin că băncile vizate se aflau într‑o situație economică mai gravă decât sectorul bancar cooperatist. În special, astfel cum reiese din înscrisurile BCE depuse la Tribunal, pe care reclamantele nu le contestă în această privință, sectorul bancar cooperatist nu era, spre deosebire de băncile vizate, insolvabil la momentul respectiv. Astfel, părțile nu contestă că băncile vizate erau insolvabile în momentul adoptării măsurilor prejudiciabile. În schimb, din secțiunea 3.1 privind divulgările efectuate de CCB în luna mai a anului 2013 în temeiul celui de al treilea pilon al cadrului de la Basel și din răspunsurile BCE în ședință reiese că, la 31 decembrie 2012, procentele de solvabilitate consolidate ale acestui organism central și a 92 de cooperative de credit afiliate la acesta îndeplineau cerințele normative aplicabile. Punctul 20 din raportul FMI din luna mai a anului 2013 confirmă această concluzie arătând că sectorul cooperatist cipriot fusese considerat ca fiind în mod global solvabil.

504    Din considerațiile care precedă rezultă că diferența verificabilă majoră dintre reclamante și membrii sectorului bancar cooperatist constă în caracterul solvabil sau insolvabil al băncilor în cauză. Astfel, în rest, este vorba, în cele două situații, despre deponenți sau despre investitori ai unei bănci cipriote care trebuie să fie recapitalizată pentru a‑și continua activitățile și care necesită în acest scop fie resurse publice, fie o recapitalizare internă.

505    Reclamantele nu contestă ca atare că solvabilitatea poate constitui un criteriu pertinent pentru a justifica o diferență de tratament între mai multe bănci. În ședință, acestea au susținut însă că diferențele pe care le invocă pârâtele în acest scop, inclusiv cea referitoare la solvabilitatea băncilor în cauză, țineau de „raționalizarea ex post a unei nedreptăți”. Astfel, pârâtele nu ar fi invocat aceste diferențe decât „ani mai târziu” pentru a explica motivele pentru care deponenții și acționarii băncilor în cauză fuseseră vizați.

506    Cu toate acestea, se impune constatarea faptului că înscrisurile de la dosar nu susțin argumentele reclamantelor. Astfel, din cuprinsul punctului 11 din raportul din luna mai a anului 2013 al FMI reiese că necesitatea de a diferenția băncile solvabile de băncile insolvabile se număra printre motivele pentru care recapitalizarea internă a băncilor vizate a fost preferată unei prelevări excepționale cu privire la depozitele, asigurate sau neasigurate, încredințate tuturor băncilor cipriote. Prin urmare, este necesar să se considere că, la data faptelor, un tratament diferențiat al băncilor cipriote după cum acestea erau sau nu erau solvabile a fost considerat de dorit.

507    În consecință, întrucât situația membrilor sectorului bancar cooperatist nu se poate compara cu cea a reclamantelor, nu se poate constata în speță nicio discriminare ilicită împotriva acestora din urmă.

508    Având în vedere toate considerațiile care precedă, este necesar să se concluzioneze că reclamantele nu au demonstrat existența unei încălcări a principiului egalității de tratament în privința lor. Prin urmare, nu se poate considera că Consiliul, prin adoptarea Deciziei 2013/236, a impus menținerea sau punerea în aplicare în continuare a unei măsuri care încălcă principiul egalității de tratament, nici că Comisia și BCE, prin furnizarea de sprijin pentru măsurile prejudiciabile, au contribuit la o încălcare a acestui principiu.

509    Rezultă că prima condiție a punerii în discuție a răspunderii extracontractuale a Uniunii nu este îndeplinită în speță, astfel încât cererile de despăgubire formulate de reclamante trebuie respinse.

IV.    Cu privire la cheltuielile de judecată

510    Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

511    Întrucât reclamantele au căzut în pretenții, se impune obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu concluziile Comisiei, ale Consiliului și ale BCE.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a patra extinsă)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      Obligă Dr. K. Chrysostomides & Co. LLC și celelalte reclamante ale căror nume figurează în anexă să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, și pe cele efectuate de Consiliul Uniunii Europene, de Comisia Europeană și de Banca Centrală Europeană (BCE).

Kanninen Schwarcz Iliopoulos

Calvo‑Sotelo Ibáñez‑Martín Reine

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 13 iulie 2018.

Semnături

Cuprins

I. Istoricul cauzei

A. Tratatul MES

B. Dificultățile financiare ale Republicii Cipru și cererea de asistență financiară

C. Măsuri de restructurare bancară adoptate de Republica Cipru

D. Acordarea unei asistențe financiare Republicii Cipru

II. Procedura și concluziile părților

III. În drept

A. Cu privire la competența Tribunalului

1. Cu privire la posibilitatea de a imputa pârâtelor măsurile prejudiciabile

a) Cu privire la problema dacă pârâtele au impus prin actele în litigiu adoptarea măsurilor prejudiciabile

1) Declarația Eurogrupului din 25 martie 2013

2) „Acordul Eurogrupului din 25 martie 2013”

3) „Decizia Consiliului guvernatorilor BCE din 21 martie 2013 privind rambursarea ELA până la 26 martie [2013], cu excepția situației în care se ajunge la un acord cu privire la un pachet de salvare”

4) „[Decizii] de a continua să acorde ELA” pretins adoptate de BCE

5) Acte ulterioare

b) Cu privire la problema dacă Republica Cipru avea o marjă de apreciere pentru a se sustrage de la cerința menținerii sau punerii în aplicare în continuare a măsurii care constă în conversia în acțiuni a depozitelor de la BoC

c) Concluzie privind posibilitatea de a imputa pârâtelor adoptarea, menținerea sau punerea în aplicare în continuare a măsurilor prejudiciabile

2. Cu privire la angajarea răspunderii Uniunii pentru anumite acte și comportamente ale pârâtelor

3. Concluzie cu privire la competența Tribunalului

B. Cu privire la admisibilitate

1. Cu privire la respectarea cerințelor de formă

2. Cu privire la pretinsa neepuizare a căilor de atac interne

C. Concluzie cu privire la competența Tribunalului și la admisibilitatea acțiunii

D. Cu privire la fond

1. Cu privire la existența unei eventuale încălcări a dreptului de proprietate

a) Cu privire la prima serie de măsuri prejudiciabile

1) Cu privire la natura examinării efectuate de Curte în Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE (C8/15 P-C10/15 P)

2) Cu privire la elementele de probă depuse de reclamantele din cauza în care sa pronunțat Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE (C8/15 P-C10/15 P)

3) Cu privire la respectarea cerințelor ca orice restrângere a dreptului de proprietate să fie prevăzută de lege și să fie proporțională cu obiectivul urmărit

i) Cu privire la cerința ca orice restrângere a dreptului de proprietate să fie prevăzută de lege

ii) Cu privire la cerința ca orice restrângere a dreptului de proprietate să fie proporțională cu obiectivul urmărit

– Cu privire la capacitatea primei serii de măsuri prejudiciabile de a contribui la realizarea obiectivului urmărit

– Cu privire la proporționalitatea și necesitatea primei serii de măsuri prejudiciabile

– Cu privire la inconvenientele cauzate de prima serie de măsuri prejudiciabile

b) Cu privire la a doua serie de măsuri prejudiciabile

1) Cu privire la reducerea valorii nominale a acțiunilor ordinare ale BoC

2) Cu privire la vânzarea sucursalelor grecești

c) Cu privire la presupusa încălcare a articolului 14.4 din Statutul BCE, a dreptului la o bună administrare și a cerințelor de coerență și de echitate

2. Cu privire la existența unei eventuale încălcări a principiului protecției încrederii legitime

a) Cu privire la existența unei încrederi legitime întemeiate pe scrisoarea din 11 februarie 2013

b) Cu privire la existența unei încrederi legitime întemeiate pe „angajamentul din 21 ianuarie 2013 al Eurogrupului în ceea ce privește posibilitatea de a oferi FAF pe baza unui acord politic convenit în luna noiembrie a anului 2012”

c) Cu privire la existența unei încrederi legitime întemeiate pe tratamentul rezervat SMME care au beneficiat de asistență financiară înainte de Republica Cipru

d) Cu privire la existența unei încrederi legitime întemeiate pe faptul că BCE a decis să autorizeze ELA pentru o perioadă prelungită

3. Cu privire la existența unei eventuale încălcări a principiului egalității de tratament

a) Cu privire la existența unei eventuale discriminări în raport cu creditorii Laïki, ale căror reclamații își au originea în ELA

b) Cu privire la existența unei eventuale discriminări în raport cu titularii de depozite constituite la sucursale grecești

c) Cu privire la existența unei eventuale încălcări a principiului egalității de tratament întemeiate pe o discriminare în raport cu deponenții băncilor vizate ale căror depozite nu depășeau 100 000 de euro

d) Cu privire la existența unei eventuale încălcări a principiului egalității de tratament întemeiate pe o discriminare în raport cu deponenții și cu acționarii băncilor din celelalte SMME care au beneficiat de asistență financiară înaintea Republicii Cipru

e) Cu privire la existența unei eventuale discriminări în raport cu membrii sectorului bancar cooperatist cipriot

IV. Cu privire la cheltuielile de judecată

*      Limba de procedură: engleza.

1      Lista celorlalte reclamante este anexată doar la versiunea notificată părților.