Cauza C‑90/22
„Gjensidige” ADB
(cerere de decizie preliminară formulată de Lietuvos Aukščiausiasis Teismas)
Hotărârea Curții (Camera întâi) din 21 martie 2024
„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Articolul 45 – Refuzul recunoașterii unei hotărâri – Articolul 71 – Relația acestui regulament cu convențiile referitoare la o materie specială – Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele (CMR) – Articolul 31 paragraful 3 – Litispendență – Convenție atributivă de competență – Noțiunea de «ordine publică»”
1. Cooperare judiciară în materie civilă – Competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială – Regulamentul nr. 1215/2012 – Relații cu convențiile referitoare la o materie specială – Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele – Hotărâre privind o acțiune introdusă în temeiul acestui contract – Posibilitatea de a refuza recunoașterea acestei hotărâri din cauza încălcării unei convenții atributive de competență – Aplicabilitatea regulamentului
[Regulamentul nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 71 alin. (1) și alin. (2) lit. (b)]
(a se vedea punctele 41 și 44-47)
2. Cooperare judiciară în materie civilă – Competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială – Regulamentul nr. 1215/2012 – Recunoașterea și executarea hotărârilor – Motive de refuz – Nerespectarea competențelor exclusive – Domeniu de aplicare – Hotărâre pronunțată de o instanță a unui stat membru cu încălcarea unei convenții atributive de competență – Excludere – Încălcarea ordinii publice a statului solicitat – Inexistență
[Regulamentul nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 25 și art. 45 alin. (1) lit. (a) și lit. (e) punctul (ii) și alin. (3)]
(a se vedea punctele 52, 53, 56-59 și 72-76 și dispozitivul)
Rezumat
Sesizată cu titlu preliminar, Curtea precizează conținutul motivelor de refuz al recunoașterii hotărârilor judecătorești pronunțate în statele membre, prevăzute de Regulamentul Bruxelles Ia(1), în cazul în care instanța de origine s‑a declarat competentă cu încălcarea unei convenții atributive de competență cuprinse într‑un contract de transport internațional.
ACC Distribution UAB a încheiat cu Rhenus Logistics UAB, o societate de transport, un contract pentru transportul de mărfuri din Țările de Jos până în Lituania. Întrucât o parte dintre mărfuri au fost furate în timpul transportului, Gjensidige ADB, o societate de asigurări, a despăgubit societatea ACC Distribution.
În luna februarie 2017, Rhenus Logistics a introdus la o instanță neerlandeză o acțiune în constatarea limitării răspunderii sale. Această instanță s‑a declarat competentă să se pronunțe și a considerat că convenția atributivă de competență în favoarea instanțelor lituaniene cuprinsă în contractul semnat între ACC Distibution și Rhenus Logistics era nulă, întrucât avea ca efect restrângerea alegerii instanțelor competente prevăzute de Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele (denumită în continuare „CMR”)(2).
În luna septembrie 2017, Gjensidige a sesizat o instanță lituaniană pentru a obține obligarea Rhenus Logistics la rambursarea despăgubirii plătite către ACC Distribution. Această instanță a suspendat judecarea cauzei până la pronunțarea, în anul 2019, de către instanța neerlandeză a unei hotărâri definitive cu privire la limitarea răspunderii Rhenus Logistics. Ulterior, instanța lituaniană a respins acțiunea introdusă de Gjensidige din cauza autorității de lucru judecat a hotărârii instanței neerlandeze. Această respingere a fost confirmată în apel.
Sesizată cu un recurs introdus de Gjensidige, Lietuvos Aukščiausiasis Teismas (Curtea Supremă a Lituaniei) ridică problema compatibilității CMR cu Regulamentul Bruxelles Ia, în măsura în care această convenție permite înlăturarea acordurilor de alegere a forului care, potrivit acestui regulament, sunt în principiu exclusive(3). În plus, chiar dacă consideră că acest regulament nu prevede în mod expres un motiv de refuz al recunoașterii unei hotărâri judecătorești pronunțate cu încălcarea unui acord de alegere a forului, această instanță se întreabă dacă protecția acordurilor nu ar trebui extinsă la recunoașterea și la executarea unei astfel de hotărâri. În consecință, aceasta a decis să sesizeze Curtea cu titlu preliminar.
Aprecierea Curții
Cu titlu introductiv, dat fiind că contractul de transport internațional în discuție în litigiul principal intră în domeniul de aplicare atât al Regulamentului Bruxelles Ia, cât și al CMR, Curtea examinează dacă chestiunea unui eventual refuz de recunoaștere a unei hotărâri judecătorești pronunțate în pofida existenței unei convenții atributive de competență în favoarea instanțelor unui alt stat membru trebuie apreciată în lumina Regulamentul Bruxelles Ia sau a Convenției CMR.
În această privință, pe de o parte, Regulamentul Ia(4) prevede că hotărârile pronunțate într‑un stat membru de o instanță care și‑a întemeiat competența pe o convenție referitoare la o materie specială trebuie să fie recunoscute și executate în celelalte state membre în conformitate cu acest regulament, ale cărui dispoziții pot fi aplicate în orice caz, chiar și atunci când această convenție stipulează condițiile de recunoaștere sau executare a acestor hotărâri. În ceea ce privește CMR(5), aceasta se limitează să condiționeze executarea unei hotărâri de îndeplinirea formalităților prevăzute în acest scop în țara interesată, care nu pot totuși să ducă la o revizuire a cauzei.
Pe de altă parte, aplicarea unei astfel de convenții nu poate aduce atingere principiilor pe care se întemeiază cooperarea judiciară în materie civilă și comercială în cadrul Uniunii. În ceea ce privește în mod specific principiul încrederii reciproce, instanța statului solicitat nu este în niciun caz mai bine poziționată decât instanța de origine pentru a se pronunța cu privire la competența acesteia din urmă, prin urmare, Regulamentul Bruxelles Ia nu autorizează în principiu controlul competenței unei instanțe dintr‑un stat membru de către o instanță dintr‑un alt stat membru.
În aceste condiții, chestiunea unui eventual refuz de recunoaștere trebuie apreciată în lumina Regulamentului Bruxelles Ia.
Această precizare fiind făcută, în primul rând, Curtea deduce din modul de redactare a alineatului (1) litera (a)(6) și litera (e) punctul (ii)(7) al articolului 45 din Regulamentul Bruxelles Ia că o instanță a unui stat membru nu poate refuza recunoașterea unei hotărâri a unei instanțe a unui alt stat membru pentru motivul că aceasta din urmă s‑a declarat competentă cu încălcarea unei convenții atributive de competență.
În al doilea rând, această interpretare literală este confirmată de contextul în care se înscriu dispozițiile menționate, precum și de obiectivele și de finalitatea Regulamentul Bruxelles Ia. Curtea amintește că, în sistemul instituit prin acest regulament, recunoașterea reciprocă constituie regula, în timp ce motivele care permit refuzul recunoașterii sunt enumerate în mod exhaustiv. Or, legiuitorul Uniunii a ales să nu includă nerespectarea dispozițiilor regulamentului referitoare la prorogarea de competență printre aceste motive. Astfel, protecția convențiilor atributive de competență urmărită de acest regulament(8) nu are drept consecință faptul că încălcarea acestora ar constitui, ca atare, un motiv de refuz al recunoașterii.
În al treilea rând, Curtea arată că în speță niciun element din dosarul de care dispune nu permite să se concluzioneze că recunoașterea hotărârii instanței neerlandeze ar încălca în mod inacceptabil ordinea juridică lituaniană întrucât ar aduce atingere unui principiu fundamental. În special, simplul fapt că o acțiune nu este judecată de instanța desemnată într‑o convenție atributivă de competență și că, în consecință, nu se statuează cu privire la această acțiune potrivit dreptului statului membru căruia îi aparține această instanță nu poate fi considerat o încălcare a dreptului la un proces echitabil de o asemenea gravitate încât recunoașterea hotărârii în acțiunea menționată ar fi vădit contrară ordinii publice a statului membru solicitat.