ORDONANȚA TRIBUNALULUI (Camera a opta)
2 septembrie 2010(*)
„Acțiune în anulare – Concentrări – Renunțare la proiectul de concentrare – Decizie de închidere a procedurii inițiate în temeiul articolului 21 alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 139/2004 – Act care nu este supus căilor de atac – Inadmisibilitate ”
În cauza T‑58/09,
Schemaventotto SpA, cu sediul în Milano (Italia), reprezentată de M. Siragusa, G. Scassellati Sforzolini, G. Rizza și M. Piergiovanni, avocați,
reclamantă,
susținută de
Abertis Infraestructuras, SA, cu sediul în Barcelona (Spania), reprezentată de M. Roca Junyent și de P. Callol García, avocați,
intervenientă,
împotriva
Comisiei Europene, reprezentată de domnii V. Di Bucci și É. Gippini Fournier, în calitate de agenți,
pârâtă,
având ca obiect o cerere de anulare a deciziei sau a deciziilor care ar fi cuprinse în scrisoarea Comisiei din 13 august 2008 referitoare la procedura inițiată în temeiul articolului 21 alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 139/2004 al Consiliului din 20 ianuarie 2004 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi (JO L 24, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 201) în ceea ce privește o concentrare între intervenientă și Autostrade SpA (cauza COMP/M.4388 – Abertis/Autostrade),
TRIBUNALUL (Camera a opta),
compus din doamna M. E. Martins Ribeiro, președinte, domnii N. Wahl și A. Dittrich (raportor), judecători,
grefier: domnul E. Coulon,
pronunță prezenta
Ordonanță
Cadrul juridic
1 Regulamentul (CE) nr. 139/2004 al Consiliului din 20 ianuarie 2004 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi (JO L 24, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 201) prevede un sistem prin care Comisia Europeană controlează operațiunile de concentrare care au dimensiune comunitară, astfel cum sunt definite la articolele 1 și 3 din regulamentul menționat. Aceste operațiuni de concentrare trebuie notificate Comisiei înainte de punerea lor în aplicare (articolul 4 din Regulamentul nr. 139/2004). Comisia examinează compatibilitatea acestora cu piața comună (articolul 2 din Regulamentul nr. 139/2004).
2 Articolul 21 din Regulamentul nr. 139/2004 prevede:
„Aplicarea regulamentului și jurisdicția
(1) Prezentul regulament se aplică exclusiv concentrărilor astfel cum sunt definite la articolul 3, iar regulamentele (CE) nr. 1/2003, (CEE) nr. 1017/68, (CEE) nr. 4056/86 și (CEE) nr. 3975/87 ale Consiliului nu se aplică, decât în legătură cu societățile în comun care nu au o dimensiune comunitară și care au ca obiect sau efect coordonarea comportamentului concurențial al unor întreprinderi care își păstrează independența.
(2) Sub rezerva controlului de către Curtea de Justiție, Comisia are competență unică privind adoptarea deciziilor prevăzute de prezentul regulament.
(3) Niciun stat membru nu aplică legislația sa națională privind concurența niciunei concentrări care are o dimensiune comunitară.
Primul paragraf nu aduce atingere competenței niciunui stat membru de a efectua cercetările necesare pentru aplicarea articolului 4 alineatul (4) și a articolului 9 alineatul (2) sau, după trimitere, în temeiul articolului 9 alineatul (3) primul paragraf litera (b) sau al articolului 9 alineatul (5), de a adopta măsurile strict necesare pentru aplicarea articolului 9 alineatul (8).
(4) Sub rezerva alineatelor (2) și (3), statele membre pot lua măsurile adecvate pentru a proteja interese legitime, altele decât cele luate în considerare în prezentul regulament, și care sunt compatibile cu principiile generale și cu alte dispoziții din dreptul comunitar.
Siguranța publică, pluralitatea mijloacelor de informare și normele prudențiale sunt considerate interese legitime în sensul primului paragraf.
Orice alt interes public trebuie comunicat Comisiei de către statul membru în cauză și este recunoscut de Comisie după evaluarea compatibilității acestuia cu principiile generale și cu alte dispoziții din dreptul comunitar înainte ca măsurile menționate anterior să poată fi adoptate. Comisia informează statul membru în cauză cu privire la decizia sa în termen de 25 de zile lucrătoare de la comunicarea respectivă.”
Istoricul cauzei
3 Reclamanta, Schemaventotto SpA, este o societate italiană. Aceasta controlează Atlantia SpA, fostă Autostrade SpA, care controlează, la rândul său, Autostrade per l’Italia SpA (ASPI), organism concesionar de construcție și de administrare de autostrăzi cu plată în Italia. Intervenienta, Abertis Infraestructuras SA, este o întreprindere spaniolă a cărei activitate principală o constituie administrarea autostrăzilor cu plată.
4 La 23 aprilie 2006, consiliul de administrație al Autostrade și cel al intervenientei au aprobat „concentrarea Abertis/Autostrade”, un proiect de fuziune care trebuia să aibă drept consecință absorbția societății Autostrade de către intervenientă și crearea unei noi societăți care să aibă sediul în Spania. Această concentrare a fost aprobată ulterior de adunarea acționarilor Autostrade și de cea a intervenientei.
5 Prin avizul obligatoriu din 4 august 2006, ministrul italian al infrastructurii, ministrul italian al economiei și finanțelor și, prin decizia din 5 august 2006, Azienda nazionale autonoma delle Strade (ANAS, autoritate publică care răspunde de atribuirea contractelor de concesiune a autostrăzilor în Italia) au respins cererea de autorizare a concentrării dintre intervenientă și Autostrade, depusă de aceasta din urmă. În opinia ANAS, concentrarea era supusă autorizării prealabile de către administrație, întrucât avea ca efect schimbarea titularului contractului de concesiune.
6 La 18 august 2006, Autostrade și intervenienta au notificat proiectul de concentrare Comisiei, în conformitate cu Regulamentul nr. 139/2004. Prin decizia din 22 septembrie 2006, constatând că respectiva concentrare are dimensiune comunitară, dar că operațiunea nu afecta în mod semnificativ concurența efectivă pe piața comună sau pe o parte semnificativă a acesteia, Comisia a decis să nu se opună concentrării notificate și a declarat concentrarea compatibilă cu piața comună.
7 Deși Comisia a aprobat concentrarea, Autostrade și intervenienta au întrerupt punerea în aplicare a acesteia întrucât ANAS a refuzat să o autorizeze. Acestea se temeau că, în cazul în care ar fi realizat concentrarea fără autorizare, autoritățile italiene reziliau contractul de concesiune de autostrăzi în Italia, care constituia activul principal al Autostrade.
8 La 29 septembrie 2006, guvernul italian a adoptat decreto‑legge n° 262 (su) disposizioni urgenti in materia tributaria e finanziaria (Decretul‑lege nr. 262 privind dispoziții urgente în domeniul fiscal și financiar, GURI nr. 230 din 3 octombrie 2006, denumit în continuare „Decretul‑lege nr. 262”). La 24 noiembrie 2006, Decretul‑lege nr. 262 a devenit lege, după ce a fost modificat prin legge n° 286 (Legea nr. 286, supliment ordinar la GURI nr. 277 din 28 noiembrie 2006).
9 Decretul‑lege nr. 262 a instituit un model de convenție unică, care prevede că toate convențiile de concesiune de autostrăzi încheiate după intrarea în vigoare a acestuia trebuie redactate potrivit aceluiași model și trebuie să respecte aceleași principii. Această convenție unică trebuia să înlocuiască toate convențiile în materie de autostrăzi existente începând cu prima revizuire periodică ulterioară intrării în vigoare a Decretului‑lege nr. 262, sub sancțiunea rezilierii de drept a convenției existente în cazul în care concesionarul nu acceptă noile condiții.
10 Prin scrisoarea din 18 octombrie 2006, luând cunoștință de faptele anterior menționate, Comisia a informat autoritățile italiene în legătură cu evaluarea sa preliminară potrivit căreia Republica Italiană a încălcat articolul 21 din Regulamentul nr. 139/2004, împiedicând în mod nejustificat concentrarea.
11 După primirea evaluării preliminare a Comisiei, autoritățile italiene au decis să lipsească de efect avizul obligatoriu din 4 august 2006 emis în comun de ministrul italian al infrastructurii și de ministrul italian al economiei și finanțelor, precum și decizia ANAS din 5 august 2006.
12 La 14 noiembrie 2006, Comisia a deschis împotriva Republicii Italiene o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 226 CE, privind o posibilă încălcare a articolelor 43 CE și 56 CE în cadrul reformei sistemului de concesiune a exploatării autostrăzilor în Italia și al proiectului de fuziune între Autostrade și intervenientă.
13 La 13 decembrie 2006, Autostrade și intervenienta au decis să renunțe la realizarea concentrării, având în vedere imposibilitatea de a duce la îndeplinire operațiunea până expirarea, la 31 octombrie 2006, a termenului prevăzut în proiectul de fuziune, pe care acționarii fiecărei întreprinderi îl aprobaseră. Printre motivele acestei decizii, cele două societăți au menționat în comunicatul de presă din 13 decembrie 2006, în plus față de intrarea în vigoare a Decretului‑lege nr. 262, dificultatea obținerii autorizației de la ANAS în contextul unei noi reglementări.
14 La 31 ianuarie 2007, Comisia a comunicat autorităților italiene o nouă evaluare preliminară în temeiul articolului 21 din Regulamentul nr. 139/2004. Aceasta a ajuns la concluzia preliminară că faptul că autoritățile italiene nu au stabilit în avans și în mod suficient de clar criteriile de interes public invocate pentru aplicarea procedurii de autorizare și faptul că acestea nu au adoptat decizia de autorizare solicitată de Autostrade și de ASPI constituie, în înțelesul articolului 21 din Regulamentul nr. 139/2004, măsuri care au contribuit la interzicerea în fapt sau la împiedicarea realizării unei operațiuni de concentrare care are o dimensiune comunitară. Punerea în aplicare a unor astfel de măsuri fără notificarea prealabilă și fără acordul Comisiei ar fi constituit o încălcare de către autoritățile italiene a obligațiilor de comunicare și de „a nu acționa” prevăzute la articolul 21 din Regulamentul nr. 139/2004. Măsurile în discuție ar fi fost incompatibile cu principiul securității juridice și ar fi părut să restrângă în mod nejustificat, conform informațiilor disponibile, libera circulație a capitalurilor și libertatea de stabilire (articolele 43 CE și 56 CE). Comisia a adăugat că, dacă această evaluare preliminară urma să fie confirmată, aceasta ar putea adopta o decizie prin care să declare că Republica Italiană a încălcat articolul 21 din Regulamentul nr. 139/2004.
15 La 18 iulie 2007, în urma discuțiilor purtate cu autoritățile italiene, Comisia a publicat un comunicat de presă în care s‑a declarat în favoarea propunerii de directivă interministerială, prezentată de autoritățile italiene, menită să clarifice cadrul juridic pentru autorizarea transferului contractelor de concesiune a autostrăzilor în Italia. Comisia a arătat că, atunci când această directivă și dispozițiile de punere în aplicare a acesteia vor intra în vigoare, era posibil să închidă procedura pe care o inițiase împotriva Republicii Italiene în temeiul articolului 21 din Regulamentul nr. 139/2004.
16 La 30 iulie 2007, ministrul italian al infrastructurii, împreună cu ministrul italian al economiei și finanțelor au adoptat Direttiva (su) criteri di autorizzazione alle modificazioni del concessionario autostradale derivanti da concentrazione comunitaria (Directiva privind criteriile de autorizare a modificării contractelor de concesionare a autostrăzilor ca urmare a concentrărilor comunitare, GURI nr. 224 din 26 septembrie 2007). Decretul de punere în aplicare a fost adoptat la 29 februarie 2008 (GURI nr. 52 din 3 martie 2008).
17 Prin scrisoarea din 19 martie 2008, reclamanta a solicitat Comisiei să încheie procedura deschisă împotriva Republicii Italiene în ceea ce privește concentrarea printr‑o decizie prin care să se constate că aceasta din urmă a încălcat articolul 21 din Regulamentul nr. 139/2004.
18 La 22 mai 2008, Direcția Generală (DG) „Concurență” din cadrul Comisiei a informat reclamanta despre intenția sa de a propune adoptarea unei decizii de clasare a procedurii deschise în temeiul articolului 21 din Regulamentul nr. 139/2004 și a invitat‑o să comunice observații cu privire la acest aspect. Reclamanta a răspuns prin scrisoarea din 5 iunie 2008.
19 La 13 august 2008, Comisia a trimis autorităților italiene scrisoarea care face obiectul prezentei acțiuni.
20 În această scrisoare, Comisia a informat autoritățile italiene că primește în mod favorabil evoluțiile recente și a arătat că apreciază în special că publicarea Directivei din 30 iulie 2007, precum și adoptarea și publicarea Decretului de punere în aplicare din 29 februarie 2008 asigură că temerile exprimate în evaluările sale preliminare, adoptate, în temeiul articolului 21 din Regulamentul nr. 139/2004, la 18 octombrie și la 31 ianuarie 2007, nu se vor mai manifesta în viitor. Având în vedere aceste considerații, Comisia a arătat că a decis ca, în cauza Abertis/Autostrade, să nu continue procedura întemeiată pe articolul 21 din Regulamentul nr. 139/2004 privind eventualele încălcări identificate cu ocazia evaluării preliminare din 31 ianuarie 2007.
21 În această scrisoare, Comisia a adăugat că, deși considera că nu se mai impune să continue procedura în temeiul articolului 21 din Regulamentul nr. 139/2004, cadrul legal referitor la procedura de autorizare a transferului contractelor de concesiune trebuia, în orice caz, să îndeplinească cerințele generale prevăzute de normele pieței interne. Comisia a precizat că își menținea poziția în această privință.
22 Pe de altă parte, Comisia a indicat că, oricum, va continua să controleze orice măsură specifică adoptată în temeiul noului cadru legal, potențial aplicabil concentrărilor viitoare cu dimensiune comunitară.
23 În sfârșit, Comisia a precizat în această scrisoare că nu anticipează soluția niciunei alte investigații prezente sau viitoare, în special ale procedurilor specifice instrumentate de DG „Piața Internă” și de DG „Energie și Transporturi”.
24 Prin scrisorile din 4 septembrie 2008, Comisia a informat reclamanta și intervenienta în legătură cu scrisoarea sa din 13 august 2008.
25 Prin scrisoarea din 15 octombrie 2008, reclamanta a solicitat Comisiei o copie a scrisorii din 13 august 2008.
26 La 16 octombrie 2008, Comisia a încheiat și procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor deschisă împotriva Republicii Italiene la 14 noiembrie 2006 în temeiul articolului 226 CE, referitoare la restricțiile privind libera circulație a capitalurilor și libertatea de stabilire în cadrul reformei sistemului de concesiune a exploatării autostrăzilor în Italia și al proiectului de fuziune între Autostrade și intervenientă.
27 Prin scrisoarea din 1 decembrie 2008, Comisia a transmis scrisoarea sa din 13 august 2008 reclamantei.
Procedura și concluziile părților
28 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 11 februarie 2009, reclamanta a introdus prezenta acțiune.
29 Printr‑un înscris separat, depus la grefa Tribunalului la 4 mai 2009, Comisia a ridicat o excepție de inadmisibilitate în temeiul articolului 114 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului.
30 Prin scrisoarea înregistrată la grefa Tribunalului la 25 mai 2009, intervenienta a formulat o cerere de intervenție în prezenta cauză în susținerea concluziilor reclamantei. Această cerere a fost admisă prin Ordonanța președintelui Camerei a opta a Tribunalului din 23 iulie 2009.
31 La 15 iunie 2009, reclamanta a depus observații privind excepția de inadmisibilitate.
32 La 29 septembrie 2009, intervenienta a depus memoriul său în intervenție, limitându‑se la problema inadmisibilității acțiunii. Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 23 noiembrie 2009, reclamanta a prezentat observații cu privire la acest memoriu. Comisia nu a depus observații referitoare la acest memoriu.
33 Prin cererea introductivă, reclamanta solicită Tribunalului:
– anularea deciziei sau a deciziilor cuprinse în scrisoarea Comisiei din 13 august 2008 privind procedura deschisă în temeiul articolului 21 din Regulamentul nr. 139/2004, referitoare la o operațiune de concentrare între intervenientă și Autostrade;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată;
– dispunerea oricărei măsuri pe care instanța o va considera adecvată, inclusiv de cercetare judecătorească.
34 Comisia solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii ca vădit inadmisibilă fără a intra în dezbaterea fondului;
– cu titlu subsidiar, respingerea acțiunii ca inadmisibilă;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
35 În observațiile sale privind excepția de inadmisibilitate, reclamanta susține că acțiunea este admisibilă și confirmă concluziile formulate în cererea introductivă.
36 În memoriul său în intervenție, intervenienta susține că acțiunea este admisibilă.
În drept
37 Potrivit articolului 114 alineatele (1) și (4) din Regulamentul de procedură, la cererea unei părți, Tribunalul poate să se pronunțe asupra excepției de inadmisibilitate fără a intra în dezbaterea fondului. Conform alineatului (3) al aceluiași articol, în continuare procedura este orală, în afară de cazul în care Tribunalul decide altfel. Acesta din urmă consideră că, în speță, înscrisurile din dosar sunt suficient de lămuritoare și că nu este necesară deschiderea procedurii orale.
38 În susținerea concluziilor sale, Comisia invocă o cauză de inadmisibilitate, întemeiată pe natura actului atacat.
Argumentele părților
39 Comisia susține că scrisoarea sa din 13 august 2008 are un alt conținut decât cel pe care i‑l atribuie reclamanta.
40 Astfel, scrisoarea menționată nu ar cuprinde nici o aprobare explicită a măsurilor legale adoptate de autoritățile italiene în iulie 2007 și în februarie 2008, nici o apreciere implicită a compatibilității cu dreptul comunitar a măsurilor naționale care au făcut obiectul procedurii în temeiul articolului 21 din Regulamentul nr. 139/2004. Această scrisoare ar fi menționat doar decizia de a nu continua procedura anterior deschisă în temeiul articolului 21 din regulamentul amintit.
41 În ceea ce privește natura și rolul deciziilor adoptate în temeiul articolului 21 alineatul (4) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, Comisia ar fi competentă să adopte o decizie referitoare la compatibilitatea cu principiile generale și cu alte dispoziții de drept comunitar a intereselor publice protejate de un stat membru, altele decât cele recunoscute în mod expres ca fiind legitime la al doilea paragraf al aceluiași alineat, chiar în absența comunicării acestor interese de către statul membru în cauză.
42 În opinia Comisiei, articolul 21 din Regulamentul nr. 139/2004 are drept scop să protejeze repartizarea competențelor autorităților naționale și ale autorităților comunitare. Legiuitorul ar fi dorit să atribuie Comisiei competența exclusivă de a controla concentrările care au o dimensiune comunitară și să garanteze că acest control poate fi efectuat în cel mai scurt timp.
43 Aceasta ar avea două corolare. În primul rând, atunci când un stat membru adoptă măsuri care nu sunt justificate potrivit articolului 21 alineatul (4) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, decizia pe care Comisia ar fi competentă să o adopte în temeiul celui de al treilea paragraf al acestei dispoziții ar îndeplini o funcție similară celei din cadrul unei proceduri întemeiate pe articolul 226 CE. În al doilea rând, această decizie ar constitui un instrument deosebit de adecvat pentru a răspunde cerințelor specifice de celeritate inerente controlului concentrărilor, întrucât aceasta ar urmări să obțină o decizie comunitară în cel mai scurt termen vizat de Regulamentul nr. 139/2004 și să evite riscul ca o decizie de acest tip să nu intervină decât după ce măsurile naționale au compromis deja în mod definitiv operațiunea de concentrare care are o dimensiune comunitară.
44 Comisia susține că decizia sa de a nu continua o procedură în temeiul articolului 21 alineatul (4) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 nu reprezintă un act atacabil.
45 În această privință, aceasta a menționat că, potrivit unei jurisprudențe constante, este inadmisibilă acțiunea în anulare îndreptată împotriva unei decizii a Comisiei de a nu declanșa o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor împotriva unui stat membru. Ar rezulta din economia articolului 226 CE că declanșarea unei proceduri în temeiul acestei dispoziții nu este obligatorie pentru Comisie, aceasta dispunând de o putere de apreciere discreționară care exclude dreptul particularilor de a pretinde instituției să adopte o anumită poziție și de a introduce o acțiune în anulare împotriva refuzului acesteia de a acționa.
46 Același principiu ar fi fost confirmat în legătură cu acțiunile îndreptate împotriva refuzului Comisiei de a adopta o decizie adresată unui stat membru în temeiul articolului 86 alineatul (3) CE.
47 În opinia Comisiei, ca și în cazul refuzului de a declanșa sau de a continua o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 226 CE sau de a adopta o decizie în temeiul articolului 86 alineatul (3) CE, refuzul de a adopta o decizie în temeiul articolului 21 alineatul (4) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 sau, în orice caz, refuzul de a declanșa sau de a continua procedura, nu produce efecte juridice obligatorii și nu poate constitui obiectul unei acțiuni în anulare formulate de un particular.
48 Decizia Comisiei întemeiată pe articolului 21 alineatul (4) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 ar implica exercitarea unei puteri discreționare. Comisia ar avea competența de a determina dacă, în ce mod și când trebuie să declanșeze sau să continue procedura în discuție, la fel ca în situațiile similare de încălcare prezumtivă a dreptului comunitar de către un stat membru, care pot face obiectul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 226 CE sau al unei decizii în temeiul articolului 86 alineatul (3) CE. Acest raționament ar fi aplicabil a fortiori în cazul lipsei unei notificări din partea statului membru.
49 Comisia subliniază că situația în discuție în speță nu este comparabilă cu cea a plângerilor în materie de ajutoare de stat. Astfel, jurisprudența care ar consacra obligația Comisiei de a adopta o decizie adresată statului membru ca urmare a unei astfel de plângeri și care ar recunoaște admisibilitatea unor acțiuni în anulare introduse de petenți împotriva acestor decizii s‑ar întemeia pe constatarea determinantă că, în ceea ce privește potențiala incompatibilitate a unui ajutor de stat cu piața comună, Comisia deține o competență exclusivă.
50 Comisia nu ar dispune de competența exclusivă de a evalua compatibilitatea măsurilor adoptate de un stat membru cu articolul 21 din Regulamentul nr. 139/2004 sau cu alte norme de drept comunitar. Articolul 21 din Regulamentul nr. 139/2004 ar reprezenta o dispoziție a unui regulament care, în temeiul articolului 249 al doilea paragraf CE, este obligatoriu în toate elementele sale și direct aplicabil în orice stat membru. Orice instanță națională ar putea să îl aplice.
51 Comisia adaugă că dispozițiile care pot fi încălcate prin măsurile naționale, a căror compatibilitate ar fi obligată să o verifice prin intermediul unei decizii întemeiate pe articolului 21 din Regulamentul nr. 139/2004, au efect direct. Ar fi vorba despre dispoziții ale Tratatului CE referitoare la libertățile fundamentale, în special despre articolele 43 CE și 56 CE.
52 Chiar dacă Comisia nu ar adopta o decizie în temeiul articolului 21 alineatul (4) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, justițiabilii ar putea sesiza o instanță națională în vederea constatării încălcării fie a articolului 21 menționat, fie a dispozițiilor Tratatului CE referitoare la libera circulație a capitalurilor și la libertatea de stabilire. Comisia precizează că diferența fundamentală dintre mecanismul în discuție în speță și cel aplicabil ajutoarelor de stat constă tocmai în acest aspect. În acest ultim caz, instanța națională nu ar avea decât un rol subsidiar în cadrul analizei compatibilității, care este rezervată Comisiei.
53 Din aceasta ar rezulta că protecția jurisdicțională este garantată fără a fi necesar să se solicite o decizie adoptată de Comisie sau să se sesizeze instanța comunitară.
54 În sfârșit, Comisia a menționat că acțiunea este cu atât mai mult inadmisibilă cu cât întreprinderile în cauză au renunțat la concentrare. Comisia ar fi adoptat decizia de a nu continua procedura în temeiul articolului 21 alineatul (4) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 după ce părțile la concentrare au renunțat să o mai pună în aplicare.
55 Comisia nu ar fi obligată să adopte o decizie din moment ce s‑a renunțat la concentrarea care trebuia să facă obiectul acesteia și din moment ce, după adoptarea deciziei, nu ar mai fi fost posibil ca statul membru să se conformeze deciziei menționate. Ar trebui cu atât mai mult să se recunoască Comisiei o putere discreționară în privința renunțării la continuarea procedurii cu cât, astfel cum este cazul în speță, cadrul legal național a fost modificat în mod pozitiv între timp.
56 În replică, reclamanta susține că scrisoarea Comisiei din 13 august 2008 cuprinde o „decizie complexă”, mai precis, două decizii distincte.
57 Astfel, prima dintre acestea, formulată în termeni expliciți, ar consta în aprobarea de către Comisie a măsurilor legale referitoare la procedurile de autorizare a transferului contractelor de concesiune a autostrăzilor, introduse în ordinea juridică italiană în iulie 2007 și în februarie 2008. A doua decizie, formulată în termeni impliciți, ar privi aprecierea compatibilității cu dreptul comunitar a măsurilor naționale care au făcut obiectul procedurii deschise în temeiul articolului 21 din Regulamentul nr. 139/2004.
58 Decizia implicită ar rezulta din închiderea procedurii în cauză, comunicată Republicii Italiene prin scrisoarea din 13 august 2008. Această închidere ar exclude în mod logic constatarea existenței unei încălcări a dreptului comunitar avută în vedere inițial în evaluarea preliminară a Comisiei din 31 ianuarie 2007, în temeiul articolului 21 din Regulamentul nr. 139/2004. Dacă, dimpotrivă, Comisia ar fi considerat că încălcarea există, aceasta ar fi trebuit să constate în mod oficial această încălcare, prin intermediul unei decizii oficiale, iar nu să închidă procedura. Reclamanta adaugă faptul că, în situația în care scrisoarea din 13 august 2008 nu ar cuprinde o decizie implicită, aceasta ar însemna că, în speță, Comisia nu a luat încă poziție referitor la încălcarea dreptului comunitar avută în vedere inițial în evaluarea preliminară, ceea ce ar imprima deciziei un caracter explicit arbitrar și ilogic.
59 În opinia reclamantei, această apreciere a scrisorii din 13 august 2008 reiese în special din comparația acesteia din urmă cu evaluările preliminare din 18 octombrie 2006 și din 1 ianuarie 2007. Astfel, la acele date, Comisia ar fi considerat că măsurile adoptate de Republica Italiană sunt ilegale. Ca urmare a modificării cadrului juridic italian în iulie 2007 și în februarie 2008, aceste măsuri nu ar mai fi putut să împiedice închiderea procedurii. Prin urmare, scrisoarea din 13 august 2008 ar fi rezultatul unei evaluări noi și diferite a acestor măsuri.
60 Reclamanta adaugă faptul că interpretarea pe care a realizat‑o în ceea ce privește scrisoarea din 13 august 2008 este confirmată de explicațiile Comisiei din scrisoarea sa din 16 martie 2009 adresată intervenientei (a se vedea și punctele 74 și 75 de mai jos).
61 Reclamanta amintește că procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor deschisă la 14 noiembrie 2006 în temeiul articolului 226 CE, privind o posibilă încălcare a articolelor 43 CE și 56 CE, a fost închisă la 16 octombrie 2008. Această închidere ar fi lipsit de orice efect juridic rezerva, cuprinsă în scrisoarea din 13 august 2008, privind compatibilitatea cadrului legal italian referitor la procedura de autorizare a transferului contractelor de concesiune a autostrăzilor cu normele pieței interne.
62 În opinia reclamantei, procedura deschisă în temeiul articolului 21 alineatul (4) din Regulamentul nr. 139/2004 nu poate fi asimilată în totalitate unei proceduri deschise în temeiul articolului 226 CE. Astfel, competențele Comisiei în cadrul verificării efectuate în temeiul articolului 21 alineatul (4) din Regulamentul nr. 139/2004 ar fi în mod strict legate de contextul evaluării unei operațiuni de concentrare specifice și cu o dimensiune comunitară la care se raportează măsurile naționale în litigiu. Din aceasta ar rezulta necesitatea adoptării unei decizii în cel mai scurt termen posibil compatibil cu interesele comerciale ale părților la concentrare. Procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 226 CE nu ar putea satisface această cerință. În plus, procedura în temeiul articolului 21 din Regulamentul nr. 139/2004 ar conduce la adoptarea de către Comisie a unei decizii cu forță juridică obligatorie pentru un stat membru și care poate face obiectul unei acțiuni în anulare formulată de acesta din urmă, contrar situației din cazul unei proceduri în temeiul articolului 226 CE.
63 În opinia reclamantei, Comisia nu poate aprecia dacă trebuie sau nu trebuie să analizeze măsurile naționale de împiedicare a unei operațiuni întemeiate pe interese diferite de cele menționate la articolul 21 alineatul (4) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 și nici să decidă care este momentul potrivit pentru introducerea unei eventuale acțiuni. Comisia ar trebui să acționeze imediat, înainte ca acțiunea sa să devină tardivă și inutilă prin renunțarea la concentrare impusă părților de blocajul pe care statul membru în cauză l‑a instituit, în pofida autorizării efective a operațiunii de către Comisie. Ar fi logic ca, după deschiderea procedurii în temeiul articolului 21 alineatul (4) din Regulamentul nr. 139/2004, Comisia să nu mai aibă puterea de a nu continua examinarea cauzei.
64 De asemenea, reclamanta subliniază diferențele dintre procedura prevăzută la articolul 21 alineatul (4) din Regulamentul nr. 139/2004 și cea prevăzută la articolul 86 alineatul (3) CE. Astfel, prima procedură ar avea drept scop, în mod contrar celei de a doua, să asigure principiul competenței exclusive a Comisiei în ceea ce privește controlul concentrărilor care au o dimensiune comunitară. În plus, importanta putere de apreciere de care ar dispune Comisia în temeiul articolului 86 alineatul (3) CE ar trebui să fie raportată la obligația Comisiei, în temeiul alineatului (2) al aceluiași articol, de a lua în considerare cerințele inerente rolului special al întreprinderilor în cauză și la faptul că autoritățile statelor membre dispun în anumite cazuri de o putere de apreciere la fel de largă pentru a reglementa anumite domenii care pot face parte din sectorul de activitate al întreprinderilor amintite. Acest principiu nu ar fi aplicabil competențelor de care dispune Comisia în temeiul articolului 21 din Regulamentul nr. 139/2004.
65 În mod contrar celor susținute de Comisie, o decizie de încheiere a unei proceduri de investigare în temeiul articolului 21 alineatul (4) din Regulamentul nr. 139/2004 ar produce a fortiori efecte juridice obligatorii pentru părțile la concentrare dacă această concentrare este autorizată. Astfel, în lumina caracterului exclusiv al competenței Comisiei de aplicare a articolului 21 alineatul (4) din Regulamentul nr. 139/2004, o astfel de decizie ar avea efectul juridic obligatoriu de a imprima obstacolului în calea realizării operațiunii care se află la originea măsurii naționale care se opune acesteia un caracter „definitiv și inamovibil”, cu excepția situației în care se folosește calea jurisdicțională. O decizie a Comisiei de a închide o procedură de investigare în temeiul articolului 21 alineatul (4) din Regulamentul nr. 139/2004 ar putea fi comparată cu o decizie de a nu autoriza o operațiune de concentrare care, după examinare, ar putea fi considerată incompatibilă cu piața comună în temeiul articolului 8 alineatul (3) din regulamentul amintit, această din urmă decizie fiind în mod vădit considerată ca având efecte juridice obligatorii.
66 În plus, reclamanta subliniază că, pentru a aprecia atât legitimitatea altor interese decât cele care sunt în mod expres calificate ca fiind legitime în al doilea paragraf al articolului 21 alineatul (4) din Regulamentul nr. 139/2004, cât și compatibilitatea cu dreptul comunitar a măsurilor pe care statele membre intenționează să le adopte, Comisia se bucură de o competență exclusivă în temeiul alineatului (2) al acestui articol. Prin urmare, dacă acțiunea ar fi declarată inadmisibilă, reclamanta ar fi privată de dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă. În plus, în lumina obligațiilor de notificare și de „a nu acționa” prevăzute la articolul 21 alineatul (4) din Regulamentul nr. 139/2004 pentru statul membru în cauză, procedura în discuție s‑ar asemăna foarte mult cu cea referitoare la controlul ajutoarelor de stat.
67 În mod contrar celor susținute de Comisie, instanțele naționale nu ar deține o competență concurentă celei a Comisiei în temeiul articolului 21 alineatul (4) din Regulamentul nr. 139/2004. Acest regulament s‑ar întemeia pe principiul repartizării precise a competențelor între autoritățile de control naționale și cele comunitare. Comisia ar fi singura competentă să adopte toate deciziile referitoare la operațiunile de concentrare care au o dimensiune comunitară. Astfel cum ar rezulta din considerentul (17) al acestuia, Regulamentul nr. 139/2004 ar conferi Comisiei, sub rezerva controlului efectuat de Curte, o competență exclusivă pentru aplicarea sa.
68 În această privință, reclamanta adaugă că nu ar fi posibil în mod concret să se pună în aplicare ipoteza competenței concurente a instanței naționale în măsura în care nu ar exista niciun criteriu de coordonare clar care să poată fi folosit.
69 Instanța națională pe care ar sesiza‑o părțile ar trebui să se declare necompetentă în măsura în care aprecierea compatibilității intereselor vizate la articolul 21 alineatul (4) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, precum și caracterul lor adecvat, proporțional și nediscriminatoriu, ar fi rezervată Comisiei potrivit alineatului (2) al acestui articol. Posibilitatea reclamantei de a obține în fața unei instanțe naționale protecția drepturilor sale, întemeiate pe dreptul comunitar și vătămate prin măsurile de blocaj naționale, ar fi exclusă cu atât mai mult cu cât decizia de închidere a procedurii în cauza în discuție ar fi în mod implicit întemeiată pe o apreciere a compatibilității unor măsuri naționale care ar face obiectul procedurii deschise în temeiul articolului 21 din Regulamentul nr. 139/2004. Astfel, s‑ar pune întrebarea care este motivul pentru care o instanță națională ar trebui să adopte o altă abordare decât cea adoptată deja de Comisie.
70 În scopul evitării unui refuz de acordare a protecției juridice, ar trebui să fie transpusă în speță jurisprudența potrivit căreia un particular vizat în mod direct și individual de o decizie și care are un interes de a obține anularea acesteia ar putea solicita această anulare instanței în cazul unei decizii a Comisiei de a nu deschide o procedură în temeiul articolului 88 CE în privința unui stat membru. Astfel, decizia Comisiei de a nu continua o procedură întemeiată pe articolul 21 alineatul (4) din Regulamentul nr. 139/2004 ar fi un act atacabil.
71 În ceea ce privește argumentul Comisiei potrivit căruia acțiunea este inadmisibilă întrucât Autostrade și intervenienta au renunțat la concentrare la 13 decembrie 2006, reclamanta susține că, deși un astfel de argument ar fi pertinent, ar trebui să se califice ca fiind contrară principiului bunei administrări atitudinea Comisiei de a notifica autorităților italiene a doua sa evaluare preliminară la 31 ianuarie 2007.
72 Interesul concret și actual al reclamantei ar avea totodată legătură cu intenția acesteia de a valorifica răspunderea Republicii Italiene pentru încălcarea dreptului comunitar, prin intermediul unei acțiuni civile în fața instanțelor naționale în scopul obținerii reparației prejudiciului suferit ca urmare a renunțării forțate la concentrare.
73 Jurisprudența invocată de Comisie, potrivit căreia o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor trebuie să fie considerată fără obiect dacă renunțarea părților la o concentrare are loc înaintea expirării termenului prevăzut pentru „remedierea încălcării” stabilit de Comisie printr‑un aviz motivat adoptat în temeiul articolului 226 CE, nu ar fi relevantă în speță. Astfel, Comisia nu ar fi exercitat competențele care îi sunt conferite prin intermediul articolului 226 CE.
74 Intervenienta susține argumentul reclamantei. În ceea ce privește cuprinsul scrisorii din 13 august 2008, aceasta adaugă faptul că a fost informată de Comisie despre acesta prin scrisoarea din 4 septembrie 2008. Pentru motivul lipsei clarității scrisorii din 4 septembrie 2008, aceasta ar fi solicitat Comisiei explicații prin scrisoarea din 9 martie 2009, pe care le‑ar fi obținut la 16 martie 2009.
75 Scrisoarea Comisiei din 16 martie 2009 ar confirma interpretarea reclamantei potrivit căreia Comisia a adoptat o decizie explicită de aprobare a măsurilor legale adoptate de autoritățile italiene în iulie 2007 și în februarie 2008. Astfel, în această scrisoare, Comisia ar arăta că a decis să nu continue procedura de constatare a încălcării obligațiilor în temeiul articolului 21 din Regulamentul nr. 139/2004, întrucât ar aprecia că, prin cadrul juridic stabilit de autoritățile italiene, prin detalierea procedurii de transfer a contractelor de concesiune a autostrăzilor în Italia, s‑ar pune capăt îndoielilor exprimate de Comisie în cadrul evaluării preliminare adresate Republicii Italiene la 31 ianuarie 2007.
76 În plus, în opinia intervenientei, interpretarea scrisorii din 13 august 2008 efectuată de Comisie nu este consecventă cu formularea articolului 21 alineatul (4) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 în măsura în care, în temeiul aceluiași articol, Comisia ar trebui să examineze compatibilitatea măsurilor naționale cu principiile generale și cu alte dispoziții ale dreptului comunitar înainte de a recunoaște interesul public în cauză.
77 În ceea ce privește pretinsa similitudine dintre procedurile întemeiate pe articolul 226 CE și pe articolului 86 alineatul (3) CE, pe de o parte, și procedura întemeiată pe articolul 21 din Regulamentul nr. 139/2004 pe de altă parte, intervenienta susține că obiectul și scopul articolului 21 din regulamentul amintit diferă de cele ale articolului 226 CE și ale articolului 86 alineatul (3) CE.
78 În această privință, intervenienta subliniază că articolul 21 din Regulamentul nr. 139/2004, care are drept scop protejarea competenței exclusive a Comisiei, trebuie interpretat în contextul său și în cadrul obiectivelor urmărite prin acest regulament. În măsura în care Regulamentul nr. 139/2004 ar reglementa tranzacțiile dintre persoanele private, procedura întemeiată pe articolul 21 din regulamentul amintit nu ar putea fi separată de drepturile și de așteptările părților interesate de concentrarea în cauză, mai ales atunci când acestora din urmă li s‑a adus atingere prin acțiunea statului pe care articolul 21 din Regulamentul nr. 139/2004 ar avea drept obiectiv să o reprime. Aceste considerații s‑ar opune „obiectivului general” al articolului 226 CE, în cadrul căruia nu s‑ar pune problema unei tranzacții între persoane private, precum și cerinței de protejare a unei competențe exclusive.
79 În plus, în opinia intervenientei, articolul 21 din Regulamentul nr. 139/2004 are caracter de lex specialis în raport cu articolul 226 CE.
80 Intervenienta susține că aceste considerații care se opun analogiei între articolul 226 CE și articolul 21 din Regulamentul nr. 139/2004 permit mutatis mutandis să se respingă analogia între această ultimă dispoziție și articolul 86 alineatul (3) CE.
81 În plus, întrucât Comisia are competența exclusivă de a adopta toate deciziile referitoare la operațiunile de concentrare care au o dimensiune comunitară, reclamanta ar fi privată de dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă în cazul în care acțiunea ar fi respinsă ca inadmisibilă.
82 În ceea ce privește analogia între procedura întemeiată pe articolul 21 din Regulamentul nr. 139/2004 și cea întemeiată pe articolul 88 CE, intervenienta a adăugat că Comisia dispune atât de competența de a declara compatibile cu piața comună operațiunile de concentrare care au o dimensiune comunitară, cât și de competența de a evalua compatibilitatea ajutoarelor de stat cu normele pieței comune. În plus, cele două proceduri ar prevedea obligațiile de notificare prealabilă și de „a nu acționa” și ar răspunde unor cerințe de celeritate. Mai mult, la fel ca în cazul articolului 88 alineatul (3) CE, a cărui ultimă teză ar avea efecte directe, instanța națională ar putea, în temeiul articolului 21 din Regulamentul nr. 139/2004, să împiedice adoptarea unor dispoziții naționale care ar putea aduce atingere competenței exclusive a Comisiei.
83 În orice caz, instanța națională nu ar putea admite o cerere de reparare a prejudiciului, întemeiată pe o încălcare a obligației de „a nu acționa” vizată la articolul 21 din Regulamentul nr. 139/2004, dacă această cerere se întemeiază pe împiedicarea concentrării avute anterior în vedere. Astfel, instanța națională nu ar fi în măsură să stabilească existența unei legături de cauzalitate între prejudiciul cauzat și încălcarea obligației de „a nu acționa”. Ar reveni Comisiei sarcina de a constata că obligațiile prevăzute la articolul 21 din Regulamentul nr. 139/2004 au fost încălcate. Astfel, Comisia ar trebui să se pronunțe cu privire la această încălcare pentru ca instanța națională să poată statua cu privire la repararea prejudiciului. Decizia Comisiei de a nu continua procedura întemeiată pe articolul 21 din Regulamentul nr. 139/2004 ar fi privat reclamanta și intervenienta de dreptul de a obține o reparație din partea statului, rezultat dintr‑o decizie care ar fi putut să fie adoptată numai de către Comisie în temeiul aceleași dispoziții.
84 În plus, în opinia intervenientei, spre deosebire de procedura prevăzută la articolul 88 alineatul (3) CE, care permite statului membru în cauză să recupereze ajutorul acordat, procedura prevăzută la articolul 21 din Regulamentul nr. 139/2004 nu prevede posibilitatea părților la concentrare de a reveni la situația inițial aprobată de Comisie după ce acestea au fost obligate să renunțe la operațiunea prevăzută. Astfel, ar fi necesar să se adopte de către Comisie o decizie de compatibilitate în temeiul articolului 21 din regulamentul amintit.
85 În ceea ce privește argumentarea Comisiei referitoare la renunțarea la concentrarea în cauză, intervenienta menționează că interesele părților la concentrare ar putea fi protejate numai în situația în care Comisia adoptă o decizie în temeiul articolului 21 din Regulamentul nr. 139/2004. Comisia ar fi singura instituție competentă să adopte o astfel de decizie. În plus, interpretarea Comisiei ar priva de conținut procedura întemeiată pe articolul 21 din Regulamentul nr. 139/2004 în măsura în care, deși Comisia nu este obligată să ia o decizie odată ce această procedură este declanșată, orice stat care urmărește să preîntâmpine o operațiune de concentrare ar putea să facă acest lucru prin adoptarea unor dispoziții având ca scop împiedicarea punerii în aplicare a unei concentrări aprobate de Comisie.
Aprecierea Tribunalului
86 Potrivit unei jurisprudențe constante, constituie acte sau decizii susceptibile de a face obiectul unei acțiuni în anulare măsurile care produc efecte juridice obligatorii de natură a afecta interesele reclamantului, modificând în mod distinct situația juridică a acestuia. Pentru a stabili dacă un act atacat produce asemenea efecte, este necesar să se analizeze conținutul acestuia. Forma în care sunt adoptate aceste acte sau decizii nu este, în principiu, relevantă în ceea ce privește posibilitatea de a le ataca prin intermediul unei acțiuni în anulare (Hotărârea Curții din 11 noiembrie 1981, IBM/Comisia, 60/81, Rec., p. 2639, punctul 9, și Ordonanța Tribunalului din 22 februarie 2008, Base/Comisia, T‑295/06, nepublicată în Repertoriu, punctul 56 și jurisprudența citată).
87 Prezenta acțiune are drept obiect decizia sau deciziile cuprinse în scrisoarea din 13 august 2008, prin care Comisia informează Republica Italiană despre decizia sa de a nu continua procedura deschisă în cauza Abertis/Autostrade în temeiul articolului 21 din Regulamentul nr. 139/2004, privind eventualele încălcări identificate cu ocazia evaluării preliminare din 31 ianuarie 2007.
88 Pe de o parte, în opinia reclamantei, această scrisoare cuprinde o decizie explicită, care constă în aprobarea de către Comisie a măsurilor legale referitoare la procedurile de autorizare a transferului contractelor de concesiune a autostrăzilor adoptate de autoritățile italiene, mai precis, a Directivei din 30 iulie 2007 și a Decretului de punere în aplicare din 29 februarie 2008 (a se vederea punctul 16 de mai sus). Pe de altă parte, această scrisoare ar conține o decizie implicită, referitoare la aprecierea compatibilității cu dreptul comunitar a măsurilor autorităților italiene care fac obiectul unei proceduri deschise în temeiul articolului 21 din Regulamentul nr. 139/2004, mai precis, nedeterminarea în avans și în mod suficient de clar a criteriilor de interes public invocate pentru aplicarea procedurii de autorizare, și a faptului că acestea nu au adoptat decizia de autorizare solicitată de Autostrade și de ASPI (a se vedea punctul 14 de mai sus).
89 În primul rând, în ceea ce privește pretinsa decizie explicită referitoare la măsurile legale italiene, trebuie să se arate că modul de redactare a scrisorii din 13 august 2008 nu susține interpretarea reclamantei. Astfel, în ceea ce privește Directiva din 30 iulie 2007 și Decretul de punere în aplicare din 29 februarie 2008, Comisia a arătat că primește în mod favorabil aceste evoluții și că apreciază că aceste măsuri legale aduc asigurări că temerile exprimate în evaluările preliminare din 18 octombrie 2006 și din 31 ianuarie 2007 nu se vor mai manifesta în viitor. Comisia a precizat în scrisoarea amintită că, având în vedere aceste considerații, a hotărât să nu mai continue procedura deschisă în cauza Abertis/Autostrade în temeiul articolului 21 din Regulamentul nr. 139/2004, privind eventualele încălcări identificate cu ocazia evaluării preliminare din 31 ianuarie 2007 (a se vedea punctul 20 de mai sus). În această privință, scrisoarea are, așadar, un caracter strict procedural. În plus, în această scrisoare se stabilește în mod clar o distincție între aprecierea Comisiei referitoare la măsurile legale în cauză și decizia sa privind continuarea procedurii în temeiul articolului 21 din Regulamentul nr. 139/2004.
90 Astfel, rezultă din structura scrisorii că respectivele considerații privind măsurile legale în cauză nu vizează decât să explice și să motiveze decizia adoptată de Comisie de a nu continua procedura în cauza Abertis/Autostrade în temeiul articolului 21 din Regulamentul nr. 139/2004.
91 Această interpretare se coroborează cu declarația Comisiei din această scrisoare, potrivit căreia, deși consideră că nu se mai impune continuarea procedurii în temeiul articolului 21 din Regulamentul nr. 139/2004, cadrul legal referitor la procedura de autorizare a transferului contractelor de concesiune trebuie, în orice caz, să îndeplinească cerințele generale prevăzute de normele pieței interne. Astfel, Comisia a precizat că își menține poziția în această privință (a se vedea punctul 21 de mai sus).
92 În plus, trebuie să se amintească că, la 14 noiembrie 2006, Comisia a deschis, printr‑un înscris separat, o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor împotriva Republicii Italiene, în temeiul articolului 226 CE, privind o posibilă încălcare a articolelor 43 CE și 56 CE în cadrul reformei sistemului de concesionare a exploatării autostrăzilor în Italia și al proiectului de fuziune între Autostrade și intervenientă, care a fost închisă la 16 octombrie 2008 (a se vedea punctele 12 și 26 de mai sus). Așadar, în momentul încheierii procedurii întemeiate pe articolul 21 din Regulamentul nr. 139/2004, analiza cadrului legal aplicabil transferului contractelor de concesiune a autostrăzilor nu era terminată încă.
93 În ceea ce privește argumentul reclamantei și al intervenientei referitor la modul de redactare a scrisorii Comisiei din 16 martie 2009, trebuie să se arate că s‑a anexat la această scrisoare de către Comisie scrisoarea din 13 august 2008 care ar conține pretinsa decizie explicită. În această privință, este necesar să se constate că, având în vedere caracterul neechivoc al scrisorii din 13 august 2008 în ceea ce privește problema dacă Comisia a adoptat pretinsa decizie explicită (a se vedea punctele 89-91 de mai sus), acest argument nu poate fi admis.
94 Rezultă că, în mod contrar celor susținute de reclamantă, scrisoarea din 13 august 2008 nu conține o decizie explicită a Comisiei de aprobare a Directivei din 30 iulie 2007 și a Decretului de punere în aplicare din 29 februarie 2008.
95 În al doilea rând, în ceea ce privește pretinsa decizie implicită referitoare la măsurile autorităților italiene privind proiectul de concentrare în cauză, reclamanta își întemeiază argumentarea, în esență, pe o comparare a scrisorii din 13 august 2008 cu evaluările preliminare din 18 octombrie 2006 și din 31 ianuarie 2007. Aceasta susține că, având în vedere că măsurile autorităților italiene care fac obiectul acestor evaluări preliminare nu mai împiedicau închiderea procedurii în cauză, scrisoarea în discuție conține în mod implicit o apreciere nouă și distinctă a acestor măsuri.
96 În această privință, trebuie să se arate că o astfel de interpretare nu este sprijinită de modul de redactare a scrisorii din 13 august 2008.
97 Este adevărat că, în temeiul evaluărilor preliminare din 18 octombrie 2006 și din 31 ianuarie 2007, Comisia aprecia că, în ceea ce privește operațiunea de concentrare avută în vedere de Autostrade și de intervenientă, Republica Italiană a încălcat articolul 21 din Regulamentul nr. 139/2004 și că măsurile adoptate de autoritățile italiene erau incompatibile cu principiul securității juridice și păreau să restrângă în mod nejustificat libera circulație a capitalurilor și libertatea de stabilire (a se vedea punctele 10-14 de mai sus).
98 Totuși, rezultă din scrisoarea din 13 august 2008 că decizia de închidere a procedurii deschise în temeiul articolului 21 alineatul (4) din Regulamentul nr. 139/2004 a fost adoptată luând în considerare evoluțiile normative intervenite în Italia după adoptarea evaluării preliminare din 31 ianuarie 2007 de către Comisie. Acest motiv de închidere a procedurii în cauză rezultă totodată din comunicatul de presă din 18 iulie 2007 al Comisiei, în care aceasta din urmă se declară în favoarea propunerii de directivă interministerială, prezentată de autoritățile italiene, menită să clarifice cadrul juridic pentru autorizarea transferului contractelor de concesiune a autostrăzilor în Italia. Astfel, Comisia a arătat în respectivul comunicat de presă că, atunci când această directivă și dispozițiile sale de punere în aplicare vor intra în vigoare, ar putea închide procedura pe care a declanșat‑o împotriva Republicii Italiene în temeiul articolului 21 din Regulamentul nr. 139/2004 (a se vedea punctul 15 de mai sus). În consecință, închiderea procedurii deschise în temeiul articolului 21 alineatul (4) din regulamentul amintit a fost efectuată independent de evaluarea de către Comisie a compatibilității cu dreptul comunitar a măsurilor autorităților italiene care fac obiectul acestei proceduri.
99 În plus, rezultă din evaluarea preliminară din 31 ianuarie 2007 a Comisiei că aceasta considera că dispune de o putere discreționară privind continuarea procedurii deschise în temeiul articolului 21 alineatul (4) din Regulamentul nr. 139/2004. Astfel, după ce a constatat în cadrul acestei evaluări că Republica Italiană a încălcat articolul 21 alineatul (4) din Regulamentul nr. 139/2004 și că măsurile autorităților italiene erau incompatibile cu dreptul comunitar, Comisia a arătat că, dacă evaluarea sa ar fi confirmată, aceasta ar putea adopta o decizie prin care să constate că Republica Italiană a încălcat articolul 21 din regulamentul menționat (a se vedea punctul 14 de mai sus). Prin urmare, Comisia aprecia că are posibilitatea, iar nu obligația, de a adopta o astfel de decizie. În consecință, Republica Italiană, în calitate de destinatară a scrisorii din 13 august 2008, trebuia să înțeleagă dorința Comisiei de a‑și exercita puterea discreționară invocată de a nu mai continua procedura deschisă în temeiul articolului 21 alineatul (4) din Regulamentul nr. 139/2004.
100 De asemenea, reclamanta a fost informată în legătură cu faptul că, în această privință, Comisia considera că dispune de o putere discreționară. Astfel, în scrisoarea sa din 22 mai 2008 adresată reclamantei (a se vedea punctul 18 de mai sus), Comisia a informat‑o pe aceasta din urmă cu privire la intenția sa de a închide procedura deschisă în temeiul articolului 21 din Regulamentul nr. 139/2004. Cu privire la acest aspect, Comisia a precizat că dispunea de o putere discreționară de a deschide și de a continua o procedură întemeiată pe această dispoziție și că aceasta putea să decidă să nu acționeze în acest sens dacă, în opinia sa, avantajul rezultat din atitudinea cooperantă a autorităților naționale compensa necesitatea de a sancționa neîndeplinirea în trecut a obligațiilor de către aceste autorități.
101 În consecință, decizia Comisiei de a închide procedura deschisă în temeiul articolului 21 din Regulamentul nr. 139/2004 nu implica adoptarea unei evaluări noi a măsurilor naționale în cauză.
102 În ceea ce privește argumentarea reclamantei și a intervenientei, potrivit căreia scrisoarea din 13 august 2008 ar conține pretinsa decizie implicită având în vedere modul de redactare a articolului 21 alineatul (4) din Regulamentul nr. 139/2004, trebuie să se arate că aceasta nu ține seama de puterea discreționară amintită de Comisie (a se vedea punctele 99 și 100 de mai sus). În loc să adopte o decizie referitoare la compatibilitatea măsurilor naționale în cauză cu principiile generale și cu alte dispoziții de drept comunitar, Comisia a indicat în mod expres, în scrisoarea din 13 august 2008, că a decis să nu continue procedura întemeiată pe articolul 21 alineatul (4) din Regulamentul nr. 139/2004. Această decizie s‑a bazat pe pretinsa putere discreționară pe care ar avea‑o Comisia în această privință. În mod contrar celor susținute de reclamantă și de intervenientă, o astfel de decizie nu echivalează cu o decizie privind compatibilitatea măsurilor autorităților italiene referitoare la proiectul de concentrare în discuție.
103 Așadar, scrisoarea din 13 august 2008 nu conține decizia implicită amintită de reclamantă.
104 În consecință, în această scrisoare, Comisia doar comunică decizia sa de a nu continua procedura în cauza Abertis/Autostrade deschisă în temeiul articolului 21 din Regulamentul nr. 139/2004, privind eventualele încălcări identificate în cadrul evaluării preliminare din 31 ianuarie 2007.
105 Prin urmare, trebuie să se examineze dacă această măsură constituie un act atacabil în sensul jurisprudenței citate la punctul 86 de mai sus.
106 Măsura în cauză privește o procedură deschisă în temeiul articolului 21 alineatul (4) din Regulamentul nr. 139/2004.
107 În primul rând, în această privință, este necesar să se amintească faptul că articolul 21 din Regulamentul nr. 139/2004 se referă la aplicarea regulamentului menționat și la repartizarea competențelor între Comisie și statele membre. Operațiunile de concentrare care nu sunt vizate prin acest regulament aparțin, în principiu, competenței statelor membre. Dimpotrivă, Comisia este singura competentă să adopte toate deciziile referitoare la operațiunile de concentrare care au o dimensiune comunitară (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Curții din 25 septembrie 2003, Schlüsselverlag J. S. Moser și alții/Comisia, C‑170/02 P, Rec., p. I‑9889, punctul 32, și Hotărârea Curții din 22 iunie 2004, Portugalia/Comisia, C‑42/01, Rec., p. I‑6079, punctul 50).
108 Potrivit articolului 21 alineatul (4) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, competența exclusivă a Comisiei, astfel cum este prevăzută la alineatul (1) al acestui articol, nu privește decât protejarea intereselor care sunt luate în considerare prin regulamentul amintit, mai precis, interesele referitoare la protejarea concurenței. În ce privește aceste interese, Comisia este împuternicită să adopte o decizie prin care să declare o concentrare compatibilă sau incompatibilă cu piața comună, în temeiul articolului 8 alineatele (1)-(3) din Regulamentul nr. 139/2004.
109 În schimb, această competență exclusivă a Comisiei nu împiedică statele membre să ia măsurile adecvate pentru a proteja alte interese legitime decât cele avute în vedere de Regulamentul nr. 139/2004, astfel cum se subliniază în considerentul (19) al regulamentului amintit. Totuși, în această privință, Comisia dispune în temeiul articolului 21 alineatul (4) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, de o putere de control al respectării principiilor generale și a altor dispoziții de drept comunitar de către statul membru pentru a asigura caracterul efectiv al deciziei sale adoptate în temeiul articolului 8 din același regulament.
110 În al doilea rând, trebuie să se constate că Regulamentul nr. 139/2004 nu privește decât controlul operațiunilor concrete de concentrare între întreprinderi. Astfel, potrivit articolului 4 alineatul (1) primul paragraf din regulamentul amintit, concentrările care au o dimensiune comunitară vizate de acest regulament trebuie notificate Comisiei înaintea realizării lor și după încheierea acordului, după anunțarea ofertei publice de cumpărare sau de schimb sau după preluarea pachetului de control. În plus, potrivit articolului 8 alineatele (1)-(3) din Regulamentul nr. 139/2004, Comisia este împuternicită să adopte o decizie referitoare la concentrarea notificată prin care să o declare compatibilă sau incompatibilă cu piața comună.
111 Rezultă din cele de mai sus că procedura prevăzută la articolul 21 alineatul (4) din Regulamentul nr. 139/2004 privește controlul operațiunilor concrete de concentrare efectuat de Comisia în temeiul regulamentului amintit. În ceea ce privește interesele referitoare la protejarea concurenței, vizate de Regulamentul nr. 139/2004, Comisia dispune de o competență exclusivă de a adopta o decizie prin care să constate că o operațiune de concentrare este compatibilă sau incompatibilă cu piața comună, în temeiul articolului 8 din regulamentul menționat. În ceea ce privește interesele legitime, altele decât cele luate în considerare de Regulamentul nr. 139/2004, controlul acestora de către Comisie, prevăzut la articolul 21 alineatul (4) al treilea paragraf din regulamentul menționat, asigură caracterul efectiv al deciziei Comisiei adoptate în temeiul articolului 8 din același regulament.
112 Atunci când un stat membru comunică un interes public pe care dorește să îl protejeze, altul decât cele avute în vedere în Regulamentul nr. 139/2004, Comisia deschide procedura de control prevăzută la articolul 21 alineatul (4) al treilea paragraf din acest regulament. În continuare, Comisia este obligată să examineze compatibilitatea acestui interes cu principiile generale și cu alte dispoziții din dreptul comunitar înainte de notificarea deciziei sale statului membru în cauză într‑un termen de 25 de zile lucrătoare de la comunicarea respectivă, evitând, în măsura în care este posibil, ca decizia sa să intervină abia după ce măsurile naționale au compromis în mod definitiv operațiunea de concentrare urmărită (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Portugalia/Comisia, punctul 107 de mai sus, punctul 55). În consecință, într‑o asemenea situație, Comisia este obligată, pentru a asigura caracterul efectiv al deciziei adoptate în temeiul articolului 8 din Regulamentul nr. 139/2004, să adopte în privința statului membru în cauză o decizie care să constea fie în recunoașterea interesului în cauză, având în vedere compatibilitatea sa cu principiile generale și cu alte dispoziții de drept comunitar, fie în negarea acestui interes, având în vedere incompatibilitatea sa cu aceste principii și dispoziții.
113 Aceleași considerații sunt valabile în situația în care, la fel ca în speță, procedura prevăzută la articolul 21 alineatul (4) din Regulamentul nr. 139/2004 nu a fost declanșată ca urmare a unei comunicări a statului membru, ci a fost demarată de Comisie din oficiu, astfel cum a admis Curtea în Hotărârea Portugalia/Comisia, punctul 107 de mai sus (punctul 60), în măsura în care, în rest, caracterul procedurii în cauză a rămas neschimbat.
114 Or, trebuie să se sublinieze că, în speță, s‑a renunțat la proiectul de concentrare între Autostrade și intervenientă la 13 decembrie 2006. Decizia celor două societăți de a renunța la realizarea acestui proiect a fost făcută publică de acestea printr‑un comunicat de presă din aceeași zi (a se vedea punctul 13 de mai sus).
115 În această privință, în primul rând, trebuie să se arate că, astfel cum s‑a indicat la punctele 107-111 de mai sus, procedura întemeiată pe articolul 21 alineatul (4) din Regulamentul nr. 139/2004 se referă la controlul efectuat de Comisie, prevăzut în regulament, referitor la operațiunile concrete de concentrare. Examinarea intereselor efectuată de Comisie, la care se referă articolul 21 alineatul (4) al treilea paragraf din regulamentul menționat, are ca obiectiv asigurarea caracterului efectiv al deciziilor Comisiei adoptate în temeiul articolului 8 din același regulament.
116 În al doilea rând, competența Comisiei de a adopta o decizie în temeiul articolului 8 din Regulamentul nr. 139/2004 depinde, astfel cum se precizează la articolul 4 alineatul (1) primul paragraf din regulamentul menționat, de „încheierea acordului” de concentrare. Întrucât Comisia nu este competentă să adopte o decizie în temeiul Regulamentului nr. 139/2004 înainte de încheierea unui asemenea acord, aceasta încetează să mai fie competentă imediat ce este reziliat acordul, chiar dacă întreprinderile în cauză ar continua să negocieze în vederea încheierii unui acord „sub o altă formă” (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Tribunalului din 28 septembrie 2004, MCI/Comisia, T‑310/00, Rec., p. II‑3253, punctul 89).
117 Prin urmare, pentru motivul renunțării de către Autostrade și de către intervenientă la proiectul de concentrare în cauză, la 13 decembrie 2006, și având în vedere că examinarea intereselor vizate la articolul 21 alineatul (4) din Regulamentul nr. 139/2004 are ca obiectiv asigurarea caracterului efectiv al deciziilor adoptate de Comisie în temeiul articolului 8 din Regulamentul nr. 139/2004, aceasta nu mai era competentă să închidă procedura deschisă în temeiul articolului 21 alineatul (4) din regulamentul menționat prin intermediul unei decizii referitoare la recunoașterea unui interes public protejat prin măsurile naționale în cauză.
118 Această concluzie nu este pusă la îndoială de faptul că procedura prevăzută la articolul 21 alineatul (4) din Regulamentul nr. 139/2004 nu are doar un rol obiectiv, ci are totodată un rol subiectiv, mai precis, acela de a proteja interesele întreprinderilor în cauză referitoare la proiectele de concentrare urmărite în perspectiva asigurării securității juridice și a celerității procedurii prevăzute de regulamentul amintit. În această privință, trebuie să se arate că rolul subiectiv căzuse în desuetudine din cauza renunțării la proiectul de concentrare de către întreprinderile în discuție. Din moment ce s‑a renunțat la proiectul de concentrare, nu se mai impunea protejarea intereselor întreprinderilor în cauză referitoare la acest proiect.
119 Tot pentru motivul renunțării la proiectul de concentrare, închiderea de către Comisie a procedurii respective nu poate fi echivalentă unei decizii a Comisiei de declarare a unei concentrări ca fiind incompatibilă cu piața comună în temeiul articolului 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 139/2004. Astfel, această ultimă dispoziție privește doar situația în care întreprinderile în cauză nu au renunțat la proiectul de concentrare (a se vedea punctul 116 de mai sus).
120 În consecință, trebuie să se conchidă că Comisia nu mai avea competența de a închide procedura deschisă în temeiul articolului 21 alineatul (4) din Regulamentul nr. 139/2004 prin intermediul unei decizii referitoare la recunoașterea unui interes public protejat prin măsurile naționale în discuție. În această privință, trebuie să se sublinieze că nu există indicii că, în speță, Comisia a adoptat o decizie cu depășirea competențelor sale. Prin urmare, decizia din 13 august 2008 nu a produs efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele reclamantei prin modificarea în mod distinct a situației juridice a acesteia. Tot ceea ce putea face Comisia era să adopte o decizie oficială de clasare a procedurii în cauză. Decizia din 13 august 2008 de a nu continua procedura amintită nu a produs un alt efect și, în consecință, nu poate fi un act atacabil.
121 Argumentul reclamantei potrivit căruia acțiunea în anulare ar continua să prezinte, în orice caz, un interes, ca temei al unei eventuale acțiuni în răspundere îndreptate împotriva Republicii Italiene, nu ar putea compensa faptul că, din cauza renunțării, la 13 decembrie 2006, la proiectul de concentrare, decizia din 13 august 2008 nu produce efecte juridice obligatorii pentru reclamantă.
122 Această concluzie se coroborează cu faptul că, după renunțarea la proiectul de concentrare în cauză, procedura desfășurată efectiv de Comisie în temeiul articolului 21 alineatul (4) din Regulamentul nr. 139/2004 avea caracterul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor introduse împotriva Republicii Italiene.
123 Astfel, în concluziile sale din cadrul evaluării preliminare din 31 ianuarie 2007, Comisia a identificat mai întâi măsurile adoptate de autoritățile italiene în sensul articolului 21 din Regulamentul nr. 139/2004, după care a constatat că, prin punerea în aplicare a acestora, Republica Italiană a încălcat articolul 21 alineatul (4) din regulamentul menționat și că acest măsuri erau incompatibile cu dreptul comunitar. În continuare, Comisia a arătat că, dacă această evaluare preliminară ar fi fost confirmată, aceasta ar fi putut să adopte o decizie de constatare a faptului că Republica Italiană a încălcat articolul 21 din Regulamentul nr. 139/2004.
124 În consecință, prin continuarea procedurii deschise în temeiul articolului 21 alineatul (4) din Regulamentul nr. 139/2004, după renunțarea la proiectul de concentrare în cauză, Comisia nu mai urmărea să adopte o decizie referitoare la recunoașterea unui interes public protejat prin măsurile naționale în cauză, ci mai degrabă să adopte o decizie de constatare a faptului că Republica Italiană a încălcat articolul 21 din regulamentul menționat. Prin urmare, Comisia a părăsit cadrul procedurii deschise în temeiul articolului 21 alineatul (4) din Regulamentul nr. 139/2004, continuând‑o ca procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, astfel cum aceasta este prevăzută la articolul 226 CE sau la articolul 86 alineatul (3) CE.
125 Or, Comisia dispune de o putere discreționară de a pune în aplicare proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 226 CE (Hotărârea Curții din 14 februarie 1989, Star Fruit/Comisia, 247/87, Rec., p. 291, punctul 11, Hotărârea Curții din 17 mai 1990, Sonito și alții/Comisia, C‑87/89, Rec., p. I‑1981, punctul 6, și Ordonanța Curții din 10 iulie 2007, AEPI/Comisia, C‑461/06 P, nepublicată în Repertoriu, punctul 24) și al articolului 86 alineatul (3) CE (Hotărârea Curții din 22 februarie 2005, Comisia/max.mobil, C‑141/02 P, Rec., p. I‑1283, punctul 69).
126 În consecință, tot pentru motivul că, după renunțarea la proiectul de concentrare în cauză, procedura condusă în mod efectiv de Comisie în temeiul articolului 21 alineatul (4) din Regulamentul nr. 139/2004 a dobândit caracterul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, decizia cuprinsă în scrisoarea din 13 august 2008 nu constituie un act atacabil.
127 Concluzia potrivit căreia decizia Comisiei din 13 august 2008 de a nu continua examinarea cauzei Abertis/Autostrade în temeiul articolului 21 din Regulamentul nr. 139/2004 nu constituie un act atacabil nu este infirmată de celelalte argumente ale reclamantei și ale intervenientei.
128 În ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia Comisia a încălcat principiul bunei administrări pentru motivul că a adoptat, după renunțarea, la 13 decembrie 2006, la proiectul de concentrare, evaluarea sa preliminară din 31 ianuarie 2007, este necesar să se arate că, presupunând chiar că această adoptare ar reprezenta o încălcare a principiului bunei administrări, aceasta nu ar putea avea ca efect nici să confere Comisiei competența de a adopta o decizie referitoare la recunoașterea unui interes public protejat prin măsurile naționale în cauză, nici de a conferi caracterul de act atacabil deciziei de a nu continua procedura deschisă în temeiul articolului 21 alineatul (4) din Regulamentul nr. 139/2004.
129 În ceea ce privește argumentul reclamantei și al intervenientei potrivit căruia, în cazul în care acțiunea ar fi respinsă ca inadmisibilă, reclamanta ar fi privată de dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă, trebuie să se arate că dispozițiile care pot fi încălcate prin măsurile naționale în speță, mai precis, articolele 43 CE și 56 CE, au efect direct și că justițiabilii pot sesiza instanța națională în vederea constatării încălcării acestora.
130 În sfârșit, reclamanta și intervenienta invocă jurisprudența care recunoaște admisibilitatea unei acțiuni formulate de concurentul unui beneficiar al unui ajutor de stat prin care se urmărește constatarea omisiunii Comisiei de a adopta o decizie în cadrul fazei preliminare de examinare a ajutoarelor de stat, prevăzută la articolul 88 alineatul (3) CE (Hotărârea Tribunalului din 15 septembrie 1998, Gestevisión Telecinco/Comisia, T‑95/96, Rec., p. II‑3407, punctele 49-70).
131 În această privință, trebuie subliniat că, în timp ce în speță întreprinderile au renunțat la proiectul de concentrare, sumele în discuție în Hotărârea Gestevisión Telecinco/Comisia, punctul 130 de mai sus, nu fuseseră recuperate.
132 În plus, în timp ce Comisia are o competență exclusivă în ceea ce privește constatarea eventualei incompatibilități a unui ajutor de stat cu piața comună (a se vedea Hotărârea Gestevisión Telecinco/Comisia, punctul 130 de mai sus, punctul 54, și jurisprudența citată), în speță, instanța națională se poate pronunța cu privire la compatibilitatea măsurilor naționale în cauză cu articolele 43 CE și 56 CE, astfel încât reclamanta să nu fie privată de dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă (a se vedea punctul 129 de mai sus).
133 În consecință, ținând seama de aceste diferențe, jurisprudența citată la punctul 130 de mai sus nu poate fi transpusă în speță.
134 Prin urmare, având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să constate că decizia Comisiei de a nu continua procedura deschisă în cauza Abertis/Autostrade, în temeiul articolului 21 alineatul (4) din Regulamentul nr. 139/2004, nu constituie un act care poate face obiectul unei acțiuni în anulare.
135 Prin urmare, acțiunea trebuie să fie respinsă ca inadmisibilă.
Cu privire la cheltuielile de judecată
136 Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor Comisiei.
137 Potrivit articolului 87 alineatul (4) al treilea paragraf din Regulamentul de procedură, Tribunalul poate dispune, la cerere, ca un intervenient să suporte propriile cheltuieli de judecată. În speță, intervenienta suportă propriile cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a opta)
dispune:
1) Respinge acțiunea ca inadmisibilă.
2) Schemaventotto SpA suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de Comisia Europeană.
3) Abertis Infraestructuras, SA suportă propriile cheltuieli de judecată.
Luxemburg, 2 septembrie 2010.
E. Coulon | | M. E. Martins Ribeiro |