HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
(Camera a doua)
15 martie 2007
Cauza F‑111/05
Carlos Sanchez Ferriz
împotriva
Comisiei Comunităților Europene
„Funcționari — Evaluare – Raport asupra evoluției carierei — Exercițiul de evaluare 2001/2002”
Obiectul: Acțiune, formulată în temeiul articolului 236 CE și al articolului 152 EA, prin care domnul Sanchez Ferriz solicită anularea raportului asupra evoluției carierei întocmit în privința sa pentru perioada cuprinsă între 1 iulie 2001 și 31 decembrie 2002
Decizia: Respinge acțiunea. Fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată.
Sumarul hotărârii
1. Funcționari — Acțiune — Acțiune îndreptată împotriva unui raport asupra evoluției carierei
(Regulamentul de procedură al Tribunalului, art. 64 și 65; Statutul funcționarilor, art. 26 al șaptelea paragraf și art. 43)
2. Funcționari — Evaluare — Raport asupra evoluției carierei
(Statutul funcționarilor, art. 43)
3. Funcționari — Evaluare — Raport asupra evoluției carierei
(Statutul funcționarilor, art. 43)
4. Funcționari — Evaluare — Raport asupra evoluției carierei
(Statutul funcționarilor, art. 43)
5. Excepția de nelegalitate — Domeniu de aplicare — Acte a căror nelegalitate poate fi invocată
(art. 241 CE)
1. În cadrul unei acțiuni formulate de un funcționar împotriva raportului asupra evoluției carierei întocmit în privința sa, motivul întemeiat pe faptul că existența unui dosar electronic ar încălca articolul 26 ultimul paragraf din Statutul funcționarilor, întrucât nu ar permite transmiterea către instanța comunitară a întregului dosar individual al funcționarului respectiv, chiar dacă ar fi întemeiat, nu ar fi nicidecum de natură să pună în discuție legalitatea raportului asupra evoluției carierei în litigiu. Acest argument ar putea, cel mult, să permită să se susțină că, în speță, instanța comunitară nu a beneficiat de comunicarea elementelor de informare prevăzută de statut. Cu toate acestea, legalitatea aprecierii de către instanța comunitară a unei acțiuni formulate de un funcționar nu este nicidecum condiționată de respectarea de către instituția pârâtă a obligației, prevăzută la articolul 26 din statut, de a comunica dosarul individual al respectivului funcționar. Numai instanța comunitară este în măsură să aprecieze oportunitatea adoptării unor eventuale măsuri de organizare a procedurii și să dispună eventuale măsuri de cercetare judecătorească.
(a se vedea punctul 31)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 28 noiembrie 2006, Milbert și alții/Comisia, T‑47/04, RecFP, p. I‑A‑2‑281 și II‑A‑2‑1455, punctul 83
2. Faptul că, în cadrul întocmirii rapoartelor asupra evoluției carierei, evaluatorii țin seama de media țintă care le este indicată nu înseamnă nicidecum că libertatea lor de apreciere este limitată într‑o măsură care să fie contrară articolului 43 din statut. Dimpotrivă, sistemul mediei țintă, astfel cum este prevăzut în Dispozițiile generale de punere în aplicare a articolului 43 din statut, adoptate de Comisie, este de natură să favorizeze libertatea evaluatorilor în aprecierea funcționarilor evaluați și să promoveze realizarea unei evaluări reprezentative a meritelor acestor funcționari.
Astfel, în primul rând, această medie, care exprimă în mod matematic aprecierea prestației unui funcționar mediu, nu limitează posibilitatea oferită evaluatorilor de a diferenția aprecierile efectuate individual cu privire la prestațiile fiecărui funcționar, în funcție de măsura în care prestațiile respective se abat de la această medie, în sensul că o depășesc sau că nu o ating.
În al doilea rând, indicarea unei medii țintă de 14, pe o scară de la 0 la 20 de puncte, permite să se prevină riscul de creștere a evaluării medii, care ar avea ca efect reducerea gamei de puncte efectiv utilizate de evaluatori și, astfel, ar afecta funcția evaluării, care este aceea de a reflecta cât mai fidel posibil meritele funcționarilor evaluați și de a permite o comparare efectivă a acestora.
În al treilea rând, indicarea unei medii țintă permite de asemenea să se reducă riscul apariției unei inegalități între mediile evaluărilor practicate de diferitele direcții generale, inegalitate care nu ar fi motivată de considerații obiective legate de meritele funcționarilor evaluați.
În al patrulea rând, sistemul mediei țintă ține seama de realitatea întâlnită cel mai frecvent, care constă într‑o distribuire omogenă a funcționarilor evaluați în jurul nivelului mediu de merit reprezentat de media țintă. În plus, sistemul instituit prin Dispozițiile generale de punere în aplicare a articolului 45 din statut, adoptate de Comisie, permite evaluatorilor să se abată de la media țintă atunci când situația specifică a unui serviciu se îndepărtează de la această realitate obișnuită. Astfel, precum rezultă din articolul 6 alineatul (1) din aceste Dispoziții generale de punere în aplicare, depășirea cu un punct a mediei țintă nu atrage nicio consecință.
(a se vedea punctele 40-45)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 25 octombrie 2005, Fardoom și Reinard/Comisia, T‑43/04, RecFP, p. I‑A‑329 și II‑1465, punctele 52, 54 și 55
Tribunalul Funcției Publice: 28 iunie 2006, Sanchez Ferriz/Comisia, F‑19/05, RecFP, p. I‑A‑1‑41 și II‑A‑1‑135, punctul 42
3. Libertatea de apreciere a evaluatorilor nu este limitată într‑un mod contrar articolului 43 din statut de directivele interne referitoare la întocmirea rapoartelor asupra evoluției carierei care prevăd trei limite de referință care corespund procentelor indicative din efective și care permit diferite ritmuri de evoluție a carierei, cu o limită de referință de 17-20 de puncte (carieră rapidă), pentru maximum 15 % din numărul funcționarilor, o limită de referință de 12-16 puncte (carieră normală), pentru aproximativ 75 % din numărul funcționarilor și o limită de referință de 10-11 puncte (carieră lentă) pentru aproximativ 10 % din numărul funcționarilor.
Astfel, limitele de referință au un caracter indicativ, rezultă din analizarea evaluărilor anterioare, iar nerespectarea lor nu atrage nicio sancțiune. Indicarea unor limite de referință nu face decât să reflecte realitatea întâlnită cel mai frecvent, fără a afecta posibilitatea evaluatorului de a se abate de la acestea atunci când situația specifică a funcționarilor evaluați justifică acest lucru.
(a se vedea punctele 47-50)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: Fardoom și Reinard/Comisia, citată anterior, punctul 61
Tribunalul Funcției Publice: Sanchez Ferriz/Comisia, citată anterior, punctul 49
4. Libertatea de apreciere a evaluatorului în cadrul stabilirii unui raport asupra evoluției carierei nu este limitată de intervenția validatorului în procedura de evaluare. Validatorul este un evaluator în deplinul înțeles al termenului. Astfel, potrivit articolului 7 alineatul (4) din Dispozițiile generale de punere în aplicare a articolului 43 din statut, adoptate de Comisie, evaluatorul și validatorul sunt cei care întocmesc raportul asupra evoluției carierei. În plus, potrivit articolului 7 alineatul (5) din aceste dispoziții generale de punere în aplicare, în cazul în care funcționarul își exprimă dorința de a discuta cu validatorul, acesta din urmă are posibilitatea fie de a modifica, fie de a confirma raportul asupra evoluției carierei. Rezultă din aceasta că, în funcție de metoda de evaluare considerată de Comisie cea mai adecvată, nu este nicidecum limitată posibilitatea evaluatorilor de a aprecia funcționarii la adevărata lor valoare în funcție de cele trei criterii de evaluare prevăzute. Prin urmare, posibilitatea validatorului de a modifica aprecierea evaluatorului – precum, de altfel, cea a evaluatorului de apel de a modifica aprecierea validatorului – nu constituie o încălcare a articolului 43 din statut.
(a se vedea punctele 52 și 53)
5. Sfera de aplicare a unei excepții de nelegalitate trebuie să fie limitată la ceea ce este indispensabil pentru soluționarea litigiului. Astfel, articolul 241 CE nu are ca obiectiv să permită unei părți să conteste aplicabilitatea vreunui act cu caracter general pentru a susține vreun tip de acțiune. Actul cu caracter general a cărui nelegalitate este invocată trebuie să fie aplicabil, direct sau indirect, în speța care face obiectul acțiunii și trebuie să existe o relație juridică între decizia individuală atacată și actul cu caracter general în cauză.
(a se vedea punctul 59)
Trimitere la:
Curte: 31 martie 1965, Macchiorlati Dalmas e Figli/Înalta Autoritate, 21/64, Rec., p. 227, 245, 13 iulie 1966, Italia/Consiliul și Comisia, 32/65, Rec., p. 563, 594
Tribunalul de Primă Instanță: 26 octombrie 1993, Reinarz/Comisia, T‑6/92 și T‑52/92, Rec., p. II‑1047, punctul 57, 3 februarie 2000, Townsend/Comisia, T‑60/99, RecFP, p. I‑A‑11 și II‑45, punctul 53