HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șasea)
12 octombrie 2023(*)
„Trimitere preliminară – Articolul 56 CE – Libera circulație a capitalurilor – Impozitul pe veniturile persoanelor fizice – Impozitarea veniturilor din dobânzile provenite din obligațiuni și titluri de creanță – Dobânzi datorate și plătite de entități nerezidente pe teritoriul național – Diferență de tratament în funcție de locul în care este stabilită entitatea emitentă și entitatea care plătește dobânzile în cauză – Acordul dintre Comunitatea Europeană și Confederația Elvețiană privind măsuri echivalente celor prevăzute în Directiva 2003/48/CE – Articolul 2 alineatul (4) – Impozitarea veniturilor din economii sub forma plății de dobânzi dintr‑o sursă elvețiană – Obligația de a aplica aceleași cote de impozitare ca și cele aplicate veniturilor naționale similare”
În cauza C‑312/22,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Supremo Tribunal Administrativo (Curtea Administrativă Supremă, Portugalia), prin decizia din 7 aprilie 2022, primită de Curte la 10 mai 2022, în procedura
FL
împotriva
Autoridade Tributária e Aduaneira,
CURTEA (Camera a șasea),
compusă din domnul T. von Danwitz (raportor), președinte de cameră, și domnii P. G. Xuereb și A. Kumin, judecători,
avocat general: domnul P. Pikamäe,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru FL, de D. Almeida și M. da Rosa Amaral, advogados;
– pentru guvernul portughez, de A. de Almeida Morgado, P. Barros da Costa și A. Rodrigues, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de G. Braga da Cruz și W. Roels, în calitate de agenți,
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 56 CE și a articolului 2 alineatul (4) din Acordul dintre Comunitatea Europeană și Confederația Elvețiană de stabilire a unor măsuri echivalente cu cele prevăzute de Directiva 2003/48/CE a Consiliului privind impozitarea veniturilor din economii sub forma plăților de dobânzi (JO 2004, L 385, p. 30, denumit în continuare „acordul”).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între FL, pe de o parte, și Autoridade Tributária e Aduaneira (Autoritatea Fiscală și Vamală, Portugalia), pe de altă parte, în legătură cu supunerea la plata impozitului pe venitul persoanelor fizice a unor venituri din dobânzi provenite din obligațiuni și din titluri de creanță datorate de entități nerezidente pe teritoriul portughez și plătite lui FL în cursul anului 2005 de o instituție bancară elvețiană.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Acordul a intrat în vigoare la 1 iulie 2005, în urma finalizării procedurilor prevăzute la articolele 17 și 18 din acesta.
4 Potrivit articolului 1 din acord, intitulat „Reținerea de către agenții plătitori elvețieni”:
„(1) Plata dobânzii către beneficiarii efectivi în sensul articolului 4, rezidenți ai unui stat membru al Uniunii Europene, denumit în continuare «stat membru», de un agent plătitor stabilit pe teritoriul Elveției este supusă, sub rezerva alineatului (2) și a articolului 2 de mai jos, unei rețineri din cuantumul plății dobânzii. Cota de reținere este de 15 % în primii trei ani de la data aplicării prezentului acord, 20 % pentru următorii trei ani și 35 % în continuare.
(2) Plata dobânzii pentru creanțele emise de debitori rezidenți ai Elveției sau aparținând unor sedii permanente ale unor nerezidenți, amplasate în Elveția, este exclusă de la reținere. În sensul prezentului acord, termenul «sediu permanent» are înțelesul ce rezultă pe baza convenției privind dubla impozitare între Elveția și statul de reședință al debitorului. În absența unei asemenea convenții, termenul «sediu permanent» înseamnă un sediu comercial fix în care activitatea unui debitor se desfășoară în totalitate sau parțial.
[…]”
5 În conformitate cu articolul 2 din acord, intitulat „Declarare voluntară”:
„(1) Elveția stabilește o procedură care să permită beneficiarului efectiv definit la articolul 4 să evite reținerea prevăzută la articolul 1 prin autorizarea expresă a agentului său plătitor din Elveția să raporteze sumele plătite cu titlu de dobândă autorității competente a statului respectiv. Autorizația vizează toate sumele plătite cu titlu de dobândă beneficiarului efectiv de către agentul plătitor în cauză.
(2) În cazul autorizației exprese din partea beneficiarului efectiv, agenția de plată trebuie să raporteze un minimum de informații, ce constă din:
[…]
(3) Autoritatea competentă elvețiană comunică informațiile prevăzute la alineatul (2) autorității competente a statului membru de reședință a beneficiarului efectiv. […]
(4) În cazul în care beneficiarul efectiv alege această procedură de declarare voluntară sau își declară în alt mod venitul din dobânzi obținut de la un agent plătitor din Elveția autorităților fiscale din statul său membru de reședință, venitul din dobânzi în cauză este impozitat în statul membru respectiv la aceleași cote de impozit care se aplică venitului similar obținut în statul respectiv.”
Dreptul portughez
6 Potrivit articolului 22 din Código do Imposto sobre o Rendimento das Pessoas Singulares (Codul privind impozitul pe venitul persoanelor fizice), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „CIRS”):
„1. Venitul impozabil pentru impozitul pe venitul persoanelor fizice este cel care rezultă din acumularea veniturilor din diferitele categorii obținute în fiecare an, după ce au fost efectuate deducerile și reducerile bazei de impozitare prevăzute în secțiunile următoare.
[…]
3. Veniturile obținute de persoanele impozabile nerezidente pe teritoriul portughez, precum și cele prevăzute la articolele 71 și 72 nu sunt acumulate, în scopul impozitării lor, fără a aduce atingere posibilității de acumulare prevăzute de acestea.”
7 Articolul 71 alineatele 1 și 3 din CIRS prevede:
„1. Sunt supuse unei rețineri la sursă definitive veniturile obținute pe teritoriul portughez care figurează la alineatele următoare, precum și veniturile prevăzute la articolul 101 alineatul 2 litera b), la cotele liberatorii care sunt prevăzute la aceste alineate.
[…]
3. Sunt impozitate cu o cotă de 20 %:
a) dobânzile aferente depozitelor la vedere sau la termen, inclusiv cele care provin din certificatele de depozit;
b) veniturile din titluri de creanță, nominative sau la purtător, precum și veniturile din amânări, cesiuni de creanță, conturi de titluri cu preț garantat sau alte operațiuni similare sau analoge;
[…]”
8 Articolul 101 alineatul 2 litera b) din CIRS prevede:
„În ceea ce privește veniturile supuse reținerii la sursă a impozitului la ratele prevăzute la articolul 71, precum și, în cazul menționat la litera b), profiturile din acțiuni de societăți datorate de entități care nu au domiciliul pe teritoriul portughez și cărora li se poate atribui plata:
[…]
b) entitățile care plătesc sau pun la dispoziția deținătorilor rezidenți pe teritoriul portughez venituri din titluri de valoare datorate de entități care nu sunt domiciliate pe teritoriul portughez și cărora li se poate atribui plata, indiferent dacă sunt mandatate de acestea din urmă sau de acești deținători, sau dacă acționează în numele unuia sau al celuilalt, trebuie să deducă suma corespunzătoare la o rată de 20 % din venitul brut […]”
Litigiul principal și întrebarea preliminară
9 În cursul anului 2005, FL a obținut venituri din dobânzi provenite din obligațiuni și din titluri de creanță plătite de o instituție bancară elvețiană.
10 La 10 mai 2006, FL a depus o declarație de venituri referitoare la aceste venituri din dobânzi. Prin decizia de impunere aferentă anului 2005, veniturile din dobânzi menționate au fost acumulate împreună cu celelalte venituri ale FL și supuse impozitului pe venitul persoanelor fizice la o cotă progresivă maximă de 40 %.
11 La 31 iulie 2008, FL a depus o cerere de reexaminare din oficiu a acestei decizii de impunere, care a fost respinsă. La 11 ianuarie 2010, acesta a sesizat Tribunal Administrativo e Fiscal de Sintra (Tribunalul Administrativ și Fiscal din Sintra, Portugalia) cu o acțiune împotriva deciziei de impunere menționate, acțiune pe care acest tribunal a respins‑o în totalitate printr‑o hotărâre din 1 noiembrie 2020.
12 FL a formulat recurs împotriva acestei hotărâri la instanța de trimitere, Supremo Tribunal Administrativo (Curtea Administrativă Supremă, Portugalia).
13 În susținerea acestui recurs, FL arată, mai întâi, că legislația portugheză aplicabilă aduce atingere liberei circulații a capitalurilor și liberei prestări a serviciilor, întrucât discriminează persoanele rezidente în Portugalia după cum veniturile din dobânzi pe care le primesc provin din obligațiuni și din plasamente la termen emise de entități stabilite în Portugalia sau plătite de astfel de entități, sau, respectiv, aceste venituri din dobânzi provin din obligațiuni și din plasamente la termen emise de entități stabilite în țări terțe și plătite de astfel de entități.
14 Astfel, în temeiul articolelor 22, 71 și 101 din CIRS, veniturile din dobânzile percepute de la primele entități ar fi impozitate la o cotă liberatorie de 20 %, în timp ce cele obținute de la cele din urmă ar face obiectul unei acumulări obligatorii de venituri și ar fi impozitate la o cotă progresivă de până la 40 %. Or, în măsura în care, potrivit acestei legislații, venituri identice fac obiectul unui tratament fiscal diferit după cum plata lor este efectuată sau nu de un agent plătitor rezident în Portugalia, FL consideră că legislația menționată poate descuraja contribuabilii rezidenți să își investească capitalul în societăți stabilite în Uniunea Europeană sau în afara acesteia.
15 În plus, FL apreciază că legislația portugheză încalcă dispozițiile Directivei 2003/48 și pe cele ale acordului care prevede măsuri echivalente, întrucât această legislație impozitează la un nivel mai ridicat veniturile care i‑au fost plătite de instituții bancare elvețiene decât dacă aceste venituri ar fi fost plătite de instituții bancare portugheze, chiar dacă FL își îndeplinea în mod corect obligațiile fiscale în Portugalia și ar fi permis schimbul de informații între acest stat membru și autoritățile elvețiene.
16 Astfel, instanța de trimitere ridică problema dacă legislația menționată este compatibilă cu normele Uniunii privind libera circulație a capitalurilor, în special cu articolul 56 CE coroborat cu articolul 2 alineatul 4 din acord.
17 În aceste condiții, Supremo Tribunal Administrativo (Curtea Administrativă Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Este compatibil cu dreptul Uniunii faptul că veniturile constând în dobânzile aferente obligațiunilor și titlurilor de creanță plătite recurentului [din litigiul principal] de o bancă elvețiană nerezidentă [pe teritoriul portughez] în anul 2005 sunt supuse acumulării fiscale și, prin urmare, sunt impozitate cu aceeași cotă a [impozitului pe venitul persoanelor fizice] precum celelalte venituri, ceea ce presupune că sunt supuse unei cote de impozit mult mai mari decât cea aplicabilă (cota liberatorie) în cazul în care veniturile ar fi plătite de o bancă rezidentă pe teritoriul național?”
Cu privire la întrebarea preliminară
18 Prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 56 CE și articolul 2 alineatul (4) din acord trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări a unui stat membru care supune veniturile din dobânzi obținute de contribuabilii din acest stat membru unei cote de impozitare progresive de până la 40 % atunci când aceste venituri din dobânzi provin din obligațiuni și din titluri de creanță emise de o entitate dintr‑un alt stat membru sau dintr‑un stat terț precum Confederația Elvețiană și sunt plătite de o astfel de entitate, în timp ce, în cazul în care veniturile din dobânzi menționate provin din obligațiuni și din titluri de creanță emise de o entitate din statul membru de reședință al acestora și plătite de o astfel de entitate, ele sunt impozitate la o cotă liberatorie mai mică, de 20 %.
Cu privire la libera circulație a capitalurilor
19 Este necesar să se constate de la bun început că o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal, care are ca obiect tratamentul fiscal al veniturilor din dobânzi provenite din obligațiuni și din titluri de creanță obținute de persoanele fizice și rezultate din investiții pe care acestea din urmă le‑au realizat, intră în domeniul de aplicare al liberei circulații a capitalurilor.
20 Or, o astfel de reglementare este de asemenea susceptibilă să afecteze libera prestare a serviciilor, astfel cum arată recurentul din litigiul principal și Comisia Europeană, în măsura în care poate avea efecte asupra serviciilor financiare având ca obiect aceste obligațiuni și titluri de creanță oferite de un intermediar al unui alt stat membru.
21 Cu toate acestea, atunci când o măsură națională se raportează atât la libera prestare a serviciilor, cât și la libera circulație a capitalurilor, Curtea examinează măsura în discuție, în principiu, numai din perspectiva uneia dintre aceste două libertăți fundamentale dacă se dovedește că, în împrejurările cauzei principale, una dintre ele este cu totul secundară în raport cu cealaltă și poate fi analizată în cadrul acesteia (Hotărârea din 30 aprilie 2020, Société Générale, C‑565/18, EU:C:2020:318, punctul 19 și jurisprudența citată).
22 În speță, libera prestare a serviciilor este secundară în raport cu libera circulație a capitalurilor și poate fi analizată în cadrul acesteia. Astfel, reglementarea națională în discuție în acțiunea principală se raportează la consecințele care decurg pentru un contribuabil rezident din exercitarea liberei circulații a capitalurilor. Tocmai exercitarea acestei din urmă libertăți fundamentale este cea care poate determina, pentru persoana interesată, necesitatea de a alege un intermediar pentru plata veniturilor din dobânzi provenite din obligațiuni și din titlurile de creanță în cauză pentru a putea beneficia, astfel cum reiese din cererea de decizie preliminară, de cota de impozitare liberatorie de 20 % asupra acestor venituri din dobânzi. Alegerea acestui intermediar și, în consecință, aspectele referitoare la libera prestare a serviciilor sunt, într‑un astfel de context, consecința inevitabilă a tratamentului fiscal aplicabil veniturilor respective din dobânzi (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2010, Dijkman și Dijkman‑Lavaleije, C‑233/09, EU:C:2010:397, punctele 34 și 35).
23 Acestea fiind precizate, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că măsurile interzise de articolul 56 alineatul (1) CE, în calitate de restricții privind circulația capitalurilor, le includ pe cele de natură să descurajeze nerezidenții să facă investiții într‑un stat membru sau să descurajeze rezidenții statului membru respectiv să facă investiții în alte state (Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Festersen, C‑370/05, EU:C:2007:59, punctul 24, și Hotărârea din 18 decembrie 2007, A, C‑101/05, EU:C:2007:804, punctul 40).
24 În speță, din indicațiile care figurează în cererea de decizie preliminară reiese că reglementarea națională în discuție în litigiul principal supune veniturile din dobânzi care provin din obligațiuni și din titluri de creanță emise în Portugalia și care sunt plătite în acest stat membru, obținute de o persoană fizică rezidentă în acest stat membru, unei cote de impozitare liberatorii de 20 %.
25 În schimb, atunci când aceste venituri din dobânzi provin din obligațiuni și din titluri de creanță emise într‑un alt stat membru sau într‑un stat terț, acestea sunt acumulate cu alte venituri ale acestei persoane și sunt supuse unei cote de impozitare progresive de până la 40 %, cu excepția cazului în care sunt plătite de un intermediar stabilit în Portugalia, caz în care pot beneficia și de cota de impozitare liberatorie de 20 %.
26 În plus, dacă veniturile din dobânzi menționate provin din obligațiuni și din titluri de creanță emise de o entitate dintr‑un alt stat membru sau dintr‑un stat terț și sunt plătite de un intermediar de asemenea nerezident, aceleași venituri din dobânzi nu pot, potrivit acelorași indicații, să beneficieze de cota liberatorie de 20 %.
27 Din elementele prezentate la punctele 24-26 din prezenta hotărâre reiese că veniturile din dobânzi provenite din obligațiuni și din titluri de creanță emise în alt stat decât Republica Portugheză sunt dezavantajate în raport cu veniturile din dobânzi provenite din obligațiuni și din titluri de creanță emise în acest stat membru.
28 Această reglementare națională instituie astfel o diferență de tratament în funcție de locul investirii capitalurilor, care are ca efect descurajarea unui contribuabil rezident în Portugalia de la a‑și investi capitalurile în alt stat, precum și crearea unor obstacole pentru atragerea de capitaluri în Portugalia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2010, Dijkman și Dijkman‑Lavaleije, C‑233/09, EU:C:2010:397, punctul 31, precum și jurisprudența citată).
29 În măsura în care guvernul portughez arată că un contribuabil rezident în situația lui FL avea posibilitatea, în temeiul articolului 101 alineatul 2 litera b) din CIRS, să beneficieze de rata liberatorie de 20 % pentru veniturile din dobânzi care provin din obligațiuni și din titluri de creanță și sunt plătite de o entitate nerezidentă, mandatând‑o să efectueze o reținere la sursă a acestor venituri din dobânzi, este necesar să se observe, pe de o parte, că această posibilitate nu este menționată de instanța de trimitere. Pe de altă parte, nici măcar o asemenea posibilitate nu ar avea incidență asupra constatării efectuate la punctul precedent din prezenta hotărâre, din moment ce necesitatea de a efectua o astfel de formalitate nu privește decât veniturile din dobânzi provenite din obligațiuni și din titluri de creanță emise de entități nerezidente și plătite de astfel de entități, iar nu pe cele provenite din obligațiuni sau din titluri de creanță emise de entități rezidente în Portugalia sau plătite de astfel de entități.
30 Rezultă că o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal constituie o restricție privind libera circulație a capitalurilor interzisă, în principiu, de articolul 56 alineatul (1) CE.
31 Guvernul portughez evocă de asemenea, în această privință, clauza de „standstill” care figurează la articolul 57 alineatul (1) CE, care însă nu este evocată de instanța de trimitere. Totuși, acest guvern nu furnizează elemente suficiente cu privire la respectarea criteriilor material și temporal stabilite prin această clauză și care trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca aceasta să fie aplicabilă. Prin urmare, revine acestei instanțe sarcina de a verifica dacă aceste criterii sunt sau nu sunt îndeplinite cumulativ în ceea ce privește reglementarea națională în discuție în litigiul principal, având în vedere jurisprudența constantă a Curții (a se vedea în special Hotărârea din 10 aprilie 2014, Emerging Markets Series of DFA Investment Trust Company, C‑190/12, EU:C:2014:249, punctul 53, și Hotărârea din 13 noiembrie 2019, College Pension Plan of British Columbia, C‑641/17, EU:C:2019:960, punctele 91-94, 100, 101, 104 și 105, precum și jurisprudența citată).
32 Din moment ce nu rezultă, având în vedere dosarul aflat la dispoziția Curții, că restricția privind libera circulație a capitalurilor determinată de reglementarea națională în discuție în litigiul principal nu intră în domeniul de aplicare al articolului 56 alineatul (1) CE în temeiul articolului 57 alineatul (1) CE, trebuie să se examineze în ce măsură această restricție poate fi justificată în raport cu dispozițiile Tratatului CE.
33 Conform articolului 58 alineatul (1) litera (a) CE, articolul 56 CE „nu aduce atingere dreptului statelor membre […] de a aplica dispozițiile incidente ale legislațiilor fiscale care stabilesc o distincție între contribuabilii care nu se găsesc în aceeași situație în ceea ce privește reședința lor sau locul unde capitalurile lor au fost investite”.
34 Această dispoziție a articolului 58 CE, ca derogare de la principiul fundamental al liberei circulații a capitalurilor, trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte. Prin urmare, ea nu poate fi interpretată în sensul că orice legislație fiscală care prevede o distincție între contribuabili în funcție de locul în care aceștia au reședința sau în funcție de statul membru în care își investesc capitalurile este compatibilă în mod automat cu tratatul (a se vedea Hotărârea din 17 octombrie 2013, Welte, C‑181/12, EU:C:2013:662, punctul 42 și jurisprudența citată).
35 Astfel, derogarea prevăzută la articolul 58 alineatul (1) litera (a) CE este ea însăși limitată de alineatul (3) al acestui articol, care prevede că dispozițiile naționale menționate la alineatul (1) al articolului citat „nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară și nici o restrângere disimulată a liberei circulații a capitalurilor și plăților, astfel cum este aceasta definită la articolul 56 [CE]” (Hotărârea din 17 octombrie 2013, Welte, C‑181/12, EU:C:2013:662, punctul 43 și jurisprudența citată).
36 Așadar, trebuie să se facă distincție între tratamentele diferite permise în temeiul articolului 58 alineatul (1) litera (a) CE și discriminările arbitrare interzise în temeiul alineatului (3) al acestui articol. Or, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că, pentru ca o reglementare fiscală națională precum cea în discuție în litigiul principal să poată fi considerată compatibilă cu prevederile tratatului referitoare la libera circulație a capitalurilor, este necesar ca diferența de tratament pe care o prevede să privească situații care nu sunt comparabile în mod obiectiv sau să fie justificată de un motiv imperativ de interes general (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 octombrie 2013, Welte, C‑181/12, EU:C:2013:662, punctul 44 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 17 martie 2022, AllianzGI‑Fonds AEVN, C‑545/19, EU:C:2022:193, punctul 42).
37 În speță, în ceea ce privește comparabilitatea obiectivă a situațiilor, în cadrul reglementării naționale în discuție în litigiul principal, un contribuabil rezident în Portugalia care obține venituri din dobânzi rezultate din investiții pe care le‑a efectuat în alt stat, precum venituri din dobânzi provenite din obligațiuni și din titluri de creanță, este supus în egală măsură unui impozit pe aceste venituri din dobânzi în statul său membru de reședință precum un contribuabil rezident în Portugalia care obține venituri din investiții de aceeași natură efectuate în acest din urmă stat membru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2010, Dijkman și Dijkman‑Lavaleije, C‑233/09, EU:C:2010:397, punctul 45).
38 În acest context, împrejurarea că aceste venituri din dobânzi sunt supuse unor cote de impozitare diferite după cum sunt generate sau plătite în statul membru de reședință sau generate și plătite în alt stat este la originea diferenței de tratament în discuție în litigiul principal, dar nu reflectă o diferență de situație pentru contribuabilii vizați în ceea ce privește impozitul pe venitul persoanelor fizice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2010, Dijkman și Dijkman‑Lavaleije, C‑233/09, EU:C:2010:397, punctul 46).
39 Rezultă că diferența de tratament instituită prin reglementarea națională în discuție în litigiul principal privește situații comparabile în mod obiectiv.
40 În ceea ce privește aspectul dacă această diferență de tratament ar putea fi justificată de un motiv imperativ de interes general, este suficient să se arate că nici instanța de trimitere, nici guvernul portughez nu au invocat existența unor asemenea motive imperative de interes general.
41 Având în vedere considerațiile de mai sus, trebuie să se răspundă la prima parte a întrebării adresate că articolul 56 CE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care supune veniturile din dobânzi obținute de contribuabilii din acest stat membru unei cote de impozitare progresive de până la 40 % atunci când aceste venituri din dobânzi provin din obligațiuni și din titluri de creanță emise de o entitate dintr‑un alt stat membru sau dintr‑un stat terț precum Confederația Elvețiană și sunt plătite de o astfel de entitate, în timp ce, în cazul în care veniturile din dobânzi menționate provin din obligațiuni și din titluri de creanță emise de o entitate din statul membru de reședință al acestora și sunt plătite de o astfel de entitate, ele sunt impozitate la o cotă liberatorie mai mică, de 20 %.
Cu privire la acord
42 În temeiul articolului 2 alineatul (4) din acord, în cazul în care beneficiarul efectiv alege procedura de declarare voluntară sau își declară în alt mod venitul din dobânzi obținut de la un agent plătitor din Elveția autorităților fiscale din statul său membru de reședință, venitul din dobânzi în cauză este impozitat în statul membru respectiv la aceleași cote de impozitare care se aplică venitului similar obținut în statul respectiv.
43 În această privință, este necesar să se arate, asemenea Comisiei, că trebuie îndeplinite mai multe condiții pentru ca această dispoziție să fie aplicabilă situației în discuție în litigiul principal.
44 Mai întâi, din moment ce acordul a intrat în vigoare la 1 iulie 2005, acesta nu privește decât veniturile din dobânzi plătite începând de la această dată.
45 În continuare, astfel cum rezultă din articolul 1 alineatele (1) și (2) din acord coroborat cu articolul 2 alineatele (1) și (4) din acesta, plățile în cauză nu trebuie să vizeze venituri din dobânzi aferente creanțelor „emise de debitori rezidenți ai Elveției sau aparținând unor sedii permanente ale unor nerezidenți, amplasate în Elveția”.
46 Astfel, într‑o asemenea situație, aceste venituri din dobânzi sunt excluse, în temeiul articolului 1 alineatul (2) din acord, de la reținerea la sursă a impozitului din cuantumul plății dobânzilor care este prevăzută la acest articol 1 alineatul (1), „sub rezerva alineatului (2) și a articolului 2” din acord. Or, din articolul 2 alineatele (1) și (4) din acord rezultă că beneficiarul efectiv trebuie să fi optat pentru procedura de declarare voluntară pe care Confederația Elvețiană este obligată să o prevadă pentru a evita reținerea impozitului prevăzută la articolul 1 din acesta sau să fi declarat veniturile sale din dobânzi autorităților fiscale din statul său de reședință.
47 În sfârșit, din acest articol 2 alineatul (4) rezultă că beneficiarul efectiv al veniturilor din dobânzi în cauză trebuie să fi optat el însuși pentru această procedură de declarare voluntară sau să fi efectuat o declarație în alt mod la autoritățile fiscale din statul său membru de reședință.
48 Întrucât indicațiile care figurează în cererea de decizie preliminară nu permit să se stabilească, în speță, că sunt îndeplinite toate condițiile necesare pentru aplicabilitatea articolului 2 alineatul (4) din acord în ceea ce privește situația în discuție în litigiul principal, revine instanței de trimitere sarcina de a efectua verificările necesare în această privință.
49 Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a doua parte a întrebării adresate că articolul 2 alineatul (4) din acord coroborat cu articolul 1 alineatul (2) din acesta trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care supune veniturile din dobânzi obținute, începând de la 1 iulie 2005, de contribuabilii din acest stat membru care au optat pentru procedura de divulgare voluntară sau care au declarat în alt mod aceste venituri din dobânzi autorităților fiscale din statul lor membru de reședință, în măsura în care nu sunt excluse de la reținerea la sursă a impozitului în temeiul acestui articol 1 alineatul (2), la o cotă de impozitare progresivă de până la 40 % atunci când veniturile din dobânzi menționate care provin din obligațiuni și din titluri de creanță sunt plătite de un agent plătitor elvețian, în timp ce, atunci când aceleași venituri din dobânzi sunt plătite de un agent plătitor rezident, acestea sunt impozitate la o cotă liberatorie mai mică, de 20 %.
Cu privire la cheltuielile de judecată
50 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) declară:
1) Articolul 56 CE
trebuie interpretat în sensul că
se opune unei reglementări a unui stat membru care supune veniturile din dobânzi obținute de contribuabilii din acest stat membru unei cote de impozitare progresive de până la 40 % atunci când aceste venituri din dobânzi provin din obligațiuni și din titluri de creanță emise de o entitate dintr‑un alt stat membru sau dintr‑un stat terț precum Confederația Elvețiană și sunt plătite de o astfel de entitate, în timp ce, în cazul în care veniturile din dobânzi menționate provin din obligațiuni și din titluri de creanță emise de o entitate din statul membru de reședință al acestora și sunt plătite de o astfel de entitate, ele sunt impozitate la o cotă liberatorie mai mică, de 20 %.
2) Articolul 2 alineatul (4) din Acordul dintre Comunitatea Europeană și Confederația Elvețiană de stabilire a unor măsuri echivalente cu cele prevăzute de Directiva 2003/48/CE a Consiliului privind impozitarea veniturilor din economii sub forma plăților de dobânzi coroborat cu articolul 1 alineatul (2) din acesta
trebuie interpretat în sensul că
se opune unei reglementări a unui stat membru care supune veniturile din dobânzi obținute, începând de la 1 iulie 2005, de contribuabilii din acest stat membru care au optat pentru procedura de divulgare voluntară sau care au declarat în alt mod aceste venituri din dobânzi autorităților fiscale din statul lor membru de reședință, în măsura în care nu sunt excluse de la reținerea la sursă a impozitului în temeiul acestui articol 1 alineatul (2), la o cotă de impozitare progresivă de până la 40 % atunci când veniturile din dobânzi menționate care provin din obligațiuni și din titluri de creanță sunt plătite de un agent plătitor elvețian, în timp ce, atunci când aceleași venituri din dobânzi sunt plătite de un agent plătitor rezident, acestea sunt impozitate la o cotă liberatorie mai mică, de 20 %.
Semnături