ORDONANȚA CURȚII (Camera a șasea)
8 iulie 2024(*)
„Recurs – Articolul 181 din Regulamentul de procedură al Curții – Drept instituțional – Articolul 263 TFUE – Acțiune în anulare – Aplicarea integrală a dispozițiilor acquis‑ului Schengen în România – Inexistența unui act atacabil – Lipsa obținerii unanimității necesare – Inadmisibilitate vădită a acțiunii în primă instanță – Recurs vădit nefondat”
În cauza C‑732/23 P,
având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, introdus la 30 noiembrie 2023,
Răzvan‑Eugen Nicolescu, cu domiciliul în București (România),
Exclusive Car Trading SRL, cu sediul în Băicoi (România),
Asociația pentru Energie Curată și Combaterea Schimbărilor Climatice, cu sediul în București,
reprezentați de Y. Beșleagă, M. Bodea, D. S. Bogdan, C. Pintilie și V. Stoica, avocați,
recurenți,
cealaltă parte din procedură fiind:
Consiliul Uniunii Europene,
pârât în primă instanță,
CURTEA (Camera a șasea),
compusă din domnul T. von Danwitz, președinte de cameră, și domnii P. G. Xuereb (raportor) și A. Kumin, judecători,
avocat general: domnul M. Campos Sánchez‑Bordona,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere decizia luată, după ascultarea avocatului general, de a se pronunța prin ordonanță motivată, în conformitate cu articolul 181 din Regulamentul de procedură al Curții,
dă prezenta
Ordonanță
1 Prin recursul formulat, domnul Răzvan‑Eugen Nicolescu, Exclusive Car Trading SRL și Asociația pentru Energie Curată și Combaterea Schimbărilor Climatice solicită anularea Ordonanței Tribunalului Uniunii Europene din 26 octombrie 2023, Nicolescu și alții/Consiliul (T‑272/23, denumită în continuare „ordonanța atacată”, EU:T:2023:694), prin care s‑a respins acțiunea introdusă în temeiul articolului 263 TFUE având ca obiect anularea „deciziei” Consiliului Uniunii Europene din 8 decembrie 2022 de a nu adopta proiectul nr. 15218/22 de decizie a Consiliului privind aplicarea integrală a dispozițiilor acquis‑ului Schengen în Bulgaria și în România (denumit în continuare „actul în litigiu”).
Cadrul juridic
2 Potrivit articolului 4 din Actul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României și adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană (JO 2005, L 157, p. 203, denumit în continuare „actul de aderare”), anexat la Tratatul între statele membre ale Uniunii Europene și Republica Bulgaria și România privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană (JO 2005, L 157, p. 11) în temeiul articolului 2 alineatul (2) din acest tratat, care a fost semnat la 25 aprilie 2005 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007:
„(1) Dispozițiile acquis‑ului Schengen care au fost integrate în cadrul Uniunii Europene […] și actele care se întemeiază pe acestea sau care sunt conexe acestuia, enumerate în anexa II, precum și orice alte acte noi de acest fel care ar putea fi adoptate înainte de data aderării sunt obligatorii și se aplică în Bulgaria și România de la data aderării.
(2) Dispozițiile acquis‑ului Schengen care au fost integrate în cadrul Uniunii […] și actele care se întemeiază pe acestea sau care sunt conexe acestuia și care nu sunt prevăzute la alineatul (1), deși sunt obligatorii pentru Bulgaria și România de la data aderării, se aplică pe teritoriul fiecăruia dintre aceste state membre numai în temeiul unei decizii adoptate de Consiliu în acest sens, după verificarea, în conformitate cu procedurile de evaluare Schengen aplicabile în materie, a îndeplinirii pe teritoriul respectivului stat a condițiilor necesare aplicării tuturor părților în cauză din acquis.
Consiliul adoptă deciziile, după consultarea Parlamentului European, hotărând cu unanimitatea membrilor săi care reprezintă guvernele statelor membre cu privire la care dispozițiile prevăzute în prezentul alineat au fost puse deja în aplicare și a reprezentantului guvernului statului membru cu privire la care aceste dispoziții trebuie să fie puse în aplicare. […]”
Istoricul litigiului
3 Istoricul litigiului a fost descris de Tribunal la punctele 2-18 din ordonanța atacată și, în scopul prezentei proceduri, poate fi rezumat după cum urmează.
4 Reclamanții sunt un resortisant de cetățenie română membru al Institutului European de Inovare și Tehnologie (EIT), o societate cu sediul în România care își desfășoară activitatea în sectorul transporturilor internaționale și o organizație neguvernamentală română care urmărește promovarea protecției mediului.
5 În urma aderării sale la Uniune la 1 ianuarie 2007, România a întreprins, între anul 2009 și anul 2011, o serie de demersuri în cadrul procedurilor de evaluare Schengen cu scopul de a îndeplini criteriile necesare pentru aplicarea integrală a dispozițiilor acquis‑ului Schengen.
6 Președinția Consiliului a elaborat două proiecte de decizie privind aplicarea integrală a dispozițiilor acquis‑ului Schengen în România.
7 Prin concluziile din 9 iunie 2011 privind finalizarea procesului de evaluare a gradului de pregătire a României pentru punerea în aplicare a tuturor dispozițiilor acquis‑ului Schengen (9166/3/11 REV 3), formațiunea „Evaluare Schengen” a Grupului de lucru pentru chestiuni Schengen al Consiliului a luat act de finalizarea procedurilor de evaluare Schengen privind România. Constatând că în România erau îndeplinite condițiile în toate domeniile acquis‑ului Schengen, acesta a concluzionat că Consiliul putea lua decizia menționată la articolul 4 alineatul (2) din actul de aderare.
8 Cele două proiecte de decizie privind aplicarea integrală a dispozițiilor acquis‑ului Schengen în România elaborate de președinția Consiliului au fost urmate de adoptarea a diferite rezoluții ale Parlamentului care exprimau sprijinul acestuia pentru aderarea României la spațiul Schengen și invitau Consiliul să ia măsurile necesare în acest sens. Totuși, aceste două proiecte nu au condus la un vot în cadrul Consiliului.
9 La 29 noiembrie 2022, în temeiul articolului 4 alineatul (2) din actul de aderare, președinția Consiliului a elaborat proiectul nr. 15218/22 de decizie a Consiliului privind aplicarea integrală a dispozițiilor acquis‑ului Schengen în Bulgaria și în România.
10 În cadrul reuniunii sale din 8 decembrie 2022, formațiunea „Justiție și Afaceri Interne” (JAI) a Consiliului s‑a întrunit pentru a decide cu privire la proiectul nr. 15218/22, înscris la punctul 3 litera (a) de pe ordinea de zi a acestei reuniuni, care prevedea că poate fi solicitat un vot în vederea unei eventuale adoptări de către reprezentanții guvernelor statelor membre. Întrucât nu a obținut unanimitatea voturilor, acest proiect nu a fost adoptat.
11 La 22 martie 2023, recurenților le‑ar fi fost comunicat procesul‑verbal al reuniunii menționate și aceștia ar fi luat astfel cunoștință de neadoptarea proiectului nr. 15218/22.
Acțiunea în fața Tribunalului și ordonanța atacată
12 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 19 mai 2023, recurenții au introdus în temeiul articolului 263 TFUE o acțiune având ca obiect anularea actului în litigiu.
13 La 26 octombrie 2023, Tribunalul a respins, în temeiul articolului 126 din Regulamentul de procedură, fără continuarea procedurii, această acțiune ca vădit inadmisibilă.
14 Tribunalul a constatat mai întâi, la punctul 28 din ordonanța atacată, că decizia Consiliului prevăzută la articolul 4 alineatul (2) din actul de aderare nu putea să existe, în pofida finalizării procedurilor de evaluare Schengen, și nu putea, prin urmare, să producă efecte juridice obligatorii pentru recurenți decât dacă ar fi fost adoptată în unanimitate în condițiile prevăzute la al doilea paragraf al acestui alineat.
15 În continuare, Tribunalul a arătat, pe de o parte, la punctul 29 din ordonanța atacată, că, în pofida finalizării procedurilor de evaluare Schengen și a adoptării mai multor rezoluții ale Parlamentului, unanimitatea necesară a reprezentanților guvernelor statelor membre vizate la articolul 4 alineatul (2) din actul de aderare nu a fost obținută în cadrul Consiliului cu ocazia votului privind proiectul nr. 15218/22 și, pe de altă parte, la punctul 30 din ordonanța respectivă, că articolul 4 din actul de aderare nu stabilește niciun termen la expirarea căruia trebuia să intervină sau se considera că a intervenit decizia Consiliului.
16 Tribunalul a considerat, la punctul 31 din ordonanța atacată, că ar fi contrar textului acestui articol, care prevede în mod expres o procedură în mai multe etape și fără a stabili un termen în acest scop, ca din finalizarea etapelor prealabile să rezulte decăderea Consiliului din competența de a adopta, cu unanimitatea reprezentanților guvernelor statelor membre în cauză, o decizie în sensul articolului menționat și că, prin urmare, decizia Consiliului prevăzută la același articol nu poate fi considerată un act care are caracter pur confirmativ în ceea ce privește îndeplinirea unor „criterii tehnice” stabilite în amonte în cadrul procedurilor de evaluare Schengen.
17 În plus, Tribunalul a precizat, la punctul 32 din ordonanța atacată, că era în continuare posibilă reînscrierea de către Consiliu a proiectului nr. 15218/22 pe ordinea de zi a unei noi reuniuni sau elaborarea de către președinția Consiliului a unui nou proiect de decizie a Consiliului privind aplicarea integrală a dispozițiilor acquis‑ului Schengen în România.
18 Astfel, la punctul 33 din această ordonanță, Tribunalul a concluzionat că, întrucât nu a fost obținută unanimitatea necesară cu ocazia votului proiectului nr. 15218/22, nu a fost adoptată nicio decizie a Consiliului în sensul articolului 4 alineatul (2) din actul de aderare și că votul care a condus la lipsa adoptării acestui proiect nu echivala, ca atare, cu un refuz al Consiliului de a adopta ulterior o asemenea decizie.
19 Prin urmare, Tribunalul a statuat, la punctul 34 din ordonanța menționată, că actul în litigiu nu poate fi considerat un act atacabil în sensul articolului 263 TFUE.
Concluziile recurenților și procedura în fața Curții
20 Prin recursul formulat la 30 noiembrie 2023, recurenții solicită Curții anularea ordonanței atacate.
Cu privire la recurs
21 În temeiul articolului 181 din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul este, în tot sau în parte, în mod vădit inadmisibil sau în mod vădit nefondat, Curtea poate oricând, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, să decidă să respingă recursul respectiv, în tot sau în parte, prin ordonanță motivată.
22 În prezenta cauză se impune aplicarea acestei dispoziții.
23 În susținerea recursului formulat, recurenții invocă trei motive, întemeiate, primul, pe o eroare de drept întrucât, la stabilirea aspectului dacă actul în litigiu produce efecte juridice, Tribunalul ar fi trebuit să ia în considerare dreptul la liberă circulație al cetățenilor Uniunii, precum și obligația care revine atât Uniunii, cât și statelor membre de a accepta aplicarea integrală a dispozițiilor acquis‑ului Schengen odată ce sunt îndeplinite condițiile tehnice prevăzute la articolul 4 alineatul (2) din actul de aderare, al doilea, pe o eroare de drept întrucât actul în litigiu ar constitui un act atacabil susceptibil să facă obiectul unei acțiuni în anulare, în sensul articolului 263 TFUE, și al treilea, invocat cu titlu subsidiar, pe o eroare de drept întrucât lipsa adoptării unui act ar putea constitui un act atacabil, în sensul acestui articol, în împrejurări excepționale.
Cu privire la primul și la al doilea motiv
24 Prin intermediul primului și al celui de al doilea motiv, care trebuie analizate împreună, în primul rând, recurenții susțin în esență că punctul 28 din ordonanța atacată este afectat de o eroare, dat fiind că Tribunalul ar fi trebuit să califice actul în litigiu drept „act atacabil” în sensul articolului 263 TFUE.
25 În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, pot face obiectul unei acțiuni în anulare, în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE coroborat cu primul paragraf al acestui articol, toate dispozițiile sau măsurile adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, indiferent de forma acestora, destinate să producă efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele unei persoane fizice sau juridice, modificând în mod distinct situația sa juridică. Pentru a stabili dacă un act produce asemenea efecte și dacă, prin urmare, este susceptibil să facă obiectul unei astfel de acțiuni, este necesar să se aibă în vedere esența acestui act și să se evalueze aceste efecte din perspectiva unor criterii obiective, cum este conținutul actului menționat, ținându‑se seama, dacă este cazul, de contextul adoptării acestuia din urmă, precum și de competențele instituției, organului, oficiului sau agenției care este autoarea acestuia (Hotărârea din 18 iunie 2024, Comisia/SRB, C‑551/22 P, EU:C:2024:520, punctul 65 și jurisprudența citată).
26 În ceea ce privește contextul adoptării actului în litigiu și competențele instituției Uniunii care este autoarea acestuia, este necesar să se arate că articolul 4 alineatul (2) din actul de aderare prevede mai multe etape procedurale și că doar realizarea tuturor acestor etape poate conduce la aplicarea integrală a dispozițiilor acquis‑ului Schengen în România. Etapele menționate includ verificarea, în conformitate cu procedurile de evaluare Schengen aplicabile în materie, a îndeplinirii pe teritoriul respectivului stat a condițiilor necesare aplicării tuturor părților în cauză din acest acquis, consultarea Parlamentului (denumite în continuare împreună „condițiile tehnice”) și adoptarea unei decizii a Consiliului, hotărând în unanimitate, cu privire la aplicarea integrală a dispozițiilor acquis‑ului menționat în România.
27 În plus, trebuie să se constate că, în ceea ce privește conținutul actului în litigiu, acesta constă, astfel cum a arătat Tribunalul la punctul 17 din ordonanța atacată, într‑o constatare, în cadrul reuniunii formațiunii JAI a Consiliului din 8 decembrie 2022, a lipsei adoptării proiectului nr. 15218/22 de decizie a Consiliului privind aplicarea integrală a dispozițiilor acquis‑ului Schengen în România în lipsa obținerii unanimității voturilor reprezentanților guvernelor statelor membre cu ocazia votului asupra acestui proiect.
28 Având în vedere esența actului în litigiu, pe care Tribunalul a luat‑o în considerare în mod corespunzător, trebuie înlăturată argumentația recurenților potrivit căreia acest vot constituie o luare de poziție a Consiliului cu privire la lipsa aplicării integrale a acquis‑ului Schengen, din moment ce se convenise că adoptarea deciziei prevăzute la articolul 4 alineatul (2) din actul de aderare trebuia să intervină cel târziu în luna septembrie 2011 și că, la această dată, Consiliul a amânat respectivul vot.
29 Astfel, deși este adevărat că s‑a convenit la 24 iunie 2011 că această decizie trebuia să fie adoptată cel târziu în luna septembrie 2011, aceasta nu echivalează cu adoptarea unei decizii a Consiliului, în sensul acestei dispoziții, care este supusă condițiilor enumerate la punctul 26 din prezenta ordonanță și în special unei condiții procedurale, și anume cea a unui vot în unanimitate în cadrul acestei instituții.
30 Prin urmare, Tribunalul a statuat fără a săvârși o eroare de drept, la punctul 28 din ordonanța atacată, că decizia Consiliului în sensul articolului 4 alineatul (2) din actul de aderare nu putea să existe, în pofida finalizării procedurilor de evaluare Schengen, și nu putea să producă astfel efecte juridice obligatorii pentru recurenți decât dacă era adoptată în unanimitate în condițiile care figurează în această dispoziție.
31 Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de argumentația recurenților întemeiată pe Hotărârea din 31 martie 1971, Comisia/Consiliul (22/70, EU:C:1971:32). Desigur, Curtea a statuat în această hotărâre că deliberarea Consiliului din 20 martie 1970 privind negocierea și încheierea de către statele membre ale Comunității Economice Europene a Acordului european privind activitatea echipajelor vehiculelor care efectuează transporturi rutiere internaționale constituia un act atacabil în sensul articolului 173 primul paragraf prima teză CE (devenit articolul 263 primul paragraf TFUE).
32 Totuși, în cauza în care s‑a pronunțat hotărârea menționată, Consiliul adoptase în cursul respectivei sesiuni un ansamblu de „concluzii” cu privire la atitudinea care trebuia luată de guvernele statelor membre în negocierile decisive referitoare la acest acord. Or, Curtea a constatat că această deliberare a Consiliului a avut ca obiect stabilirea unei linii de conduită obligatorii atât pentru instituțiile Uniunii, cât și pentru statele membre și că Consiliul a adoptat dispoziții susceptibile să deroge de la procedurile prevăzute de tratat privind negocierile cu statele terțe, motiv pentru care deliberarea menționată a produs efecte juridice obligatorii, independent de natura sau de forma sa (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 martie 1971, Comisia/Consiliul, 22/70, EU:C:1971:32, punctele 44 și 53-55). Or, actul în litigiu nu a determinat asemenea efecte.
33 Contrar celor susținute de recurenți, nu se poate reproșa Tribunalului nici că a aplicat prin analogie, la punctele 28 și 34 din ordonanța atacată, Hotărârea din 13 iulie 2004, Comisia/Consiliul (C‑27/04, EU:C:2004:436), în care Curtea a statuat că, atunci când nu se obține majoritatea necesară cu ocazia unui vot în cadrul Consiliului, nu este adoptată nicio decizie în sensul articolului 104 alineatele (8) și (9) CE [devenit articolul 126 alineatele (8) și (9) TFUE], că nu există nicio dispoziție de drept comunitar care să stabilească un termen la expirarea căruia s‑ar considera că a intervenit o decizie implicită în temeiul acestei dispoziții și care să definească conținutul respectivei decizii și că lipsa adoptării actelor prevăzute de dispoziția menționată nu poate fi considerată un act atacabil în sensul articolului 230 CE (devenit articolul 263 TFUE) (Hotărârea din 13 iulie 2004, Comisia/Consiliul, C‑27/04, EU:C:2004:436, punctele 31, 32 și 34).
34 Astfel, deși, după cum subliniază recurenții, în cauza în care s‑a pronunțat respectiva hotărâre, Curtea a precizat că, în această situație, Comisia Europeană putea recurge la calea acțiunii în constatarea abținerii de a acționa, trebuie amintit că, pe lângă instituțiile Uniunii, în temeiul articolului 265 primul paragraf TFUE, o persoană fizică sau juridică poate de asemenea să introducă o acțiune în constatarea abținerii de a acționa în condițiile prevăzute la articolul 265 al treilea paragraf TFUE. Cu toate acestea, pe de o parte, din dosarul prezentat Curții nu reiese că Consiliul ar fi fost invitat să acționeze în speță și, pe de altă parte, ar reveni totuși Consiliului sarcina de a acționa cu respectarea condiției unanimității amintite la punctul 26 din prezenta ordonanță.
35 De altfel, în ceea ce privește afirmația recurenților potrivit căreia pretinsa inexistență a unui termen la expirarea căruia decizia Consiliului ar trebui să intervină sau s‑ar considera că a intervenit nu ar fi nici corectă, nici pertinentă, aceasta se întemeiază pe o interpretare eronată a punctului 30 din ordonanța atacată.
36 Astfel, după cum reiese din cuprinsul punctului 29 din prezenta ordonanță, adoptarea unei decizii a Consiliului în sensul articolului 4 alineatul (2) din actul de aderare este subordonată, pe lângă condițiile tehnice, unei condiții procedurale, și anume cea a unui vot în unanimitate în cadrul acestei instituții.
37 În această privință, jurisprudența rezultată din Hotărârea din 19 noiembrie 2013, Comisia/Consiliul (C‑63/12, EU:C:2013:752), invocată de recurenți, este lipsită de pertinență în speță. În cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, decizia atacată era o decizie a Consiliului prin care această instituție respinsese o propunere de regulament al Comisiei prezentată în temeiul articolului 3 din anexa XI la Statutul funcționarilor Uniunii Europene.
38 Curtea a statuat în această privință că Consiliul nu a amânat, ci a respins respectiva propunere, după cum reieșea din considerentele acestei decizii, punând astfel capăt procedurii „normale” de ajustare anuală a remunerațiilor și a pensiilor, prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din anexa XI la acest statut și inițiată în temeiul articolului 3 amintit, înainte de a concluziona că decizia atacată viza să producă efecte juridice obligatorii (Hotărârea din 19 noiembrie 2013, Comisia/Consiliul, C‑63/12, EU:C:2013:752, punctele 32 și 33).
39 Or, trebuie să se constate că, în speță, actul în litigiu nu pune capăt procedurii de evaluare Schengen privind România și nu are astfel caracter definitiv.
40 Prin urmare, tot fără a săvârși o eroare de drept, Tribunalul a considerat, la punctul 32 din ordonanța atacată, că era în continuare posibilă reînscrierea de către Consiliu a proiectului nr. 15218/22 pe ordinea de zi a unei noi reuniuni sau elaborarea de către președinția Consiliului a unui nou proiect de decizie a Consiliului privind aplicarea integrală a dispozițiilor acquis‑ului Schengen în România.
41 În al doilea rând, recurenții susțin că, la stabilirea aspectului dacă actul în litigiu produce efecte juridice, Tribunalul ar fi trebuit să ia în considerare atât dreptul la liberă circulație al cetățenilor Uniunii, cât și obligația care revine în egală măsură Uniunii și statelor membre, care decurge din principiile cooperării loiale și încrederii reciproce, de a accepta aplicarea integrală a dispozițiilor acquis‑ului Schengen în România odată ce sunt îndeplinite condițiile tehnice prevăzute la articolul 4 alineatul (2) din actul de aderare, situație care s‑ar regăsi în speță.
42 Or, pe de o parte, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 26 și 29 din prezenta ordonanță, nimic nu permite să se considere că adoptarea unei decizii prevăzute la articolul 4 alineatul (2) din actul de aderare nu ar fi supusă decât îndeplinirii condițiilor tehnice, iar nu îndeplinirii tuturor etapelor procedurale care figurează în această dispoziție, inclusiv adoptarea în unanimitate a unei decizii a Consiliului. Dimpotrivă, revine acestei instituții sarcina de a respecta condiția de unanimitate menționată.
43 Pe de altă parte, în ceea ce privește o pretinsă încălcare a liberei circulații a cetățenilor români în Uniune, recursul nu conține niciun element concret care să permită să se considere că criticile invocate privesc o normă de drept al Uniunii care ar putea fi aplicabilă României în temeiul articolului 4 alineatele (1) și (2) din actul de aderare coroborat cu anexa II la acesta.
44 În plus, în ceea ce privește un pretins tratament discriminatoriu al României în raport cu Republica Croația, trebuie să se constate că recurenții nu explică în ce mod o asemenea diferență de tratament, presupunând că ar fi dovedită, ar fi avut vreo influență asupra adoptării unei decizii a Consiliului în sensul articolului 4 alineatul (2) din actul de aderare.
45 Prin urmare, Tribunalul a considerat fără a săvârși o eroare de drept, la punctul 31 din ordonanța atacată, că decizia Consiliului prevăzută la articolul 4 din actul de aderare nu poate fi considerată un act care are un caracter pur confirmativ în ceea ce privește îndeplinirea unor „criterii tehnice” stabilite în amonte și prevăzute la alineatul (2) al acestui articol.
46 În al treilea rând, în ceea ce privește argumentația recurenților potrivit căreia, presupunând că actul în litigiu este un act intermediar, acesta ar constitui un act atacabil în sensul articolului 263 TFUE, Curtea a statuat că un act intermediar care produce efecte juridice autonome poate face obiectul unei acțiuni în anulare în măsura în care nelegalitatea acestui act nu poate fi remediată cu ocazia unei acțiuni îndreptate împotriva deciziei finale în elaborarea căreia el constituie o etapă (Hotărârea din 15 decembrie 2022, Picard/Comisia, C‑366/21 P, EU:C:2022:984, punctul 110 și jurisprudența citată).
47 Prin urmare, atunci când contestarea legalității unui act intermediar în cadrul unei astfel de acțiuni nu este de natură să îi asigure reclamantului o protecție jurisdicțională efectivă împotriva efectelor actului respectiv, acest act trebuie să poată face obiectul unei acțiuni în anulare (Hotărârea din 15 decembrie 2022, Picard/Comisia, C‑366/21 P, EU:C:2022:984, punctul 111 și jurisprudența citată).
48 Cu toate acestea, trebuie să se constate că recurenții nu reușesc să dovedească faptul că actul în litigiu producea în sine efecte juridice autonome asupra situației lor.
49 Prin urmare, primul și al doilea motiv de recurs trebuie să fie înlăturate.
Cu privire la al treilea motiv
50 În sfârșit, în ceea ce privește al treilea motiv de recurs, invocat cu titlu subsidiar, potrivit căruia tăcerea unei instituții ar putea fi atacată în împrejurări excepționale, trebuie amintit că Curtea a statuat că, în principiu, simpla tăcere a unei instituții nu poate fi asimilată unui refuz implicit, cu excepția cazului în care această consecință este prevăzută în mod expres de o dispoziție a dreptului Uniunii, și că nu se poate exclude posibilitatea ca, în anumite împrejurări specifice, acest principiu să nu își găsească aplicarea, astfel încât tăcerea sau inacțiunea unei instituții să poată fi considerate în mod excepțional ca având valoare de decizie implicită de refuz (Hotărârea din 9 decembrie 2004, Comisia/Greencore, C‑123/03 P, EU:C:2004:783, punctul 45).
51 Or, este necesar să se constate în această privință, pe de o parte, că Hotărârea din 9 decembrie 2004, Comisia/Greencore (C‑123/03 P, EU:C:2004:783), invocată de recurenți, nu privește chestiunea aplicării integrale a dispozițiilor acquis‑ului Schengen în România. Pe de altă parte, contrar celor susținute de recurenți, actul în litigiu nu constituie nici o tăcere, nici o inacțiune a Consiliului care ar constitui o decizie implicită de respingere a aplicării integrale a dispozițiilor acquis‑ului Schengen în România. Astfel, deși, în lipsa obținerii unanimității voturilor, acest act nu poate fi considerat o decizie în sensul articolului 4 alineatul (2) din actul de aderare, nu este vorba nici despre o simplă tăcere sau inacțiune, ci despre un act care constă, după cum reiese din cuprinsul punctului 27 din prezenta ordonanță, în lipsa adoptării proiectului nr. 15218/22 de decizie a Consiliului privind această aplicare integrală, fără a aduce atingere posibilității acestei instituții de a adopta într‑o etapă ulterioară o asemenea decizie, în temeiul dispoziției respective. În orice caz, recurenții nu au invocat asemenea împrejurări specifice, în sensul jurisprudenței menționate la punctul precedent din prezenta ordonanță.
52 Prin urmare, al treilea motiv de recurs trebuie să fie înlăturat.
53 Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că recursul trebuie respins în totalitate ca vădit nefondat.
Cu privire la cheltuielile de judecată
54 Potrivit articolului 137 din Regulamentul de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din regulamentul de procedură menționat, în ordonanța prin care se finalizează judecata se dispune cu privire la cheltuielile de judecată.
55 În speță, întrucât prezenta ordonanță este adoptată înainte ca recursul să fie notificat celeilalte părți din procedură și, prin urmare, înainte ca aceasta să fi putut efectua cheltuieli de judecată, trebuie să se decidă că recurenții vor suporta propriile cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) dispune:
1) Respinge recursul ca fiind vădit nefondat.
2) Domnul Răzvan‑Eugen Nicolescu, Exclusive Car Trading SRL și Asociația pentru Energie Curată și Combaterea Schimbărilor Climatice vor suporta propriile cheltuieli de judecată.
Luxemburg, 8 iulie 2024.
Grefier | | Președinte de cameră |
A. Calot Escobar | | T. von Danwitz |