HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a doua)

16 martie 2016(*)

„Ajutoare de stat – Accize – Remitere parțială a unei datorii fiscale în cadrul unui concordat – Decizie prin care ajutorul este declarat incompatibil cu piața internă și prin care se dispune recuperarea acestuia – Dreptul la apărare – Drepturi procedurale ale părților interesate – Criteriul creditorului privat – Sarcina probei”

În cauza T‑103/14,

Frucona Košice a.s., cu sediul în Košice (Slovacia), reprezentată de K. Lasok, QC, de B. Hartnett, barrister, de O. Geiss, avocat, și de J. Holmes, barrister,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de L. Armati, de P.‑J. Loewenthal și de K. Walkerová, în calitate de agenți,

pârâtă,

având ca obiect o cerere de anulare a Deciziei 2014/342/UE a Comisiei din 16 octombrie 2013 privind ajutorul de stat SA. 18211 (C 25/2005) (ex NN 21/2005) acordat de Republica Slovacă societății Frucona Košice a.s. (JO L 176, p. 38),

TRIBUNALUL (Camera a doua),

compus din doamna E. Martins Ribeiro, președinte, și domnii S. Gervasoni și L. Madise (raportor), judecători,

grefier: doamna C. Heeren, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 8 septembrie 2015,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul cauzei

 Evoluția situației reclamantei și procedura de concordat

1        Reclamanta, Frucona Košice a.s., este o societate de drept slovac care își desfășura activitatea în special în sectorul producției de băuturi alcoolice și spirtoase.

2        În perioada noiembrie 2002-noiembrie 2003, reclamanta a beneficiat de mai multe amânări la plata unor datorii fiscale constituite din accize pe care aceasta le datora. Respectivele amânări la plată i‑au fost acordate după constituirea unor garanții financiare în favoarea autorității fiscale locale de care aparținea, mai precis Biroul Košice IV (denumit în continuare „autoritatea fiscală locală”).

3        La 25 februarie 2004, ca urmare a dificultăților financiare cu care se confrunta, reclamanta nu era în măsură să achite accizele pe care le datora pentru luna ianuarie 2004. Ca urmare a unei modificări legislative intervenite de la 1 ianuarie 2004, reclamanta nu mai putea obține amânări la plata acestor accize.

4        În consecință, reclamantei i‑a a fost retrasă licența pentru producerea și prelucrarea de alcool și de băuturi spirtoase. Din acel moment, și‑a limitat activitatea la distribuirea, sub marca „Frucona”, a băuturilor spirtoase achiziționate de la O.H., o întreprindere care, potrivit unui acord cu reclamanta, le producea sub licență în fabricile de băuturi spirtoase aparținând acesteia din urmă.

5        De asemenea, reclamanta s‑a aflat în situație de îndatorare în sensul zákon č. 328/1991 Zb. o konkurze a vyrovnaní (Legea nr. 328/1991 privind falimentul și concordatele).

6        La 8 martie 2004, reclamanta a formulat o cerere de deschidere a unei proceduri de concordat în fața Krajský súd v Košiciach [Curtea Regională din Košice (Slovacia)], propunându‑le creditorilor săi să îi achite fiecăruia 35 % din cuantumul sumei pe care le‑o datora (denumită în continuare „propunerea de concordat”). Datoria totală a reclamantei se ridica la aproximativ 644,6 milioane de coroane slovace (SKK), din care aproximativ 640,8 milioane SKK reprezentau datoria fiscală.

7        Prin decizia din 29 aprilie 2004, Krajský súd v Košiciach a autorizat deschiderea procedurii de concordat.

8        La 9 iulie 2004, creditorii reclamantei, inclusiv autoritatea fiscală locală, au acceptat propunerea de concordat în cursul unei ședințe de concordat. În cadrul acestei proceduri de concordat, autoritatea fiscală locală acționa în calitate de creditor distinct, calitate de care benefica ca urmare a garanțiilor constituite în favoarea sa cu ocazia amânărilor la plata accizelor datorate de reclamantă (a se vedea punctul 2 de mai sus).

9        Înainte de 9 iulie 2004, reclamanta precizează că a adresat printre altele autorității fiscale locale un raport de audit elaborat de o societate de audit independentă (denumit în continuare „raportul E”), pentru a permite autorității menționate să evalueze avantajele concordatului și, respectiv, ale falimentului.

10      La 21 iunie 2004, administrația fiscală slovacă a efectuat o inspecție la fața locului în localurile reclamantei. Cu ocazia acestei inspecții, a fost stabilită situația financiară a acesteia din urmă la 17 iunie 2004.

11      Prin decizia din 14 iulie 2004, Krajský súd v Košiciach a omologat concordatul. Potrivit acestuia din urmă, creanța administrației fiscale slovace trebuia rambursată în proporție de 35 %, și anume o sumă de plată de aproximativ 224,3 milioane SKK.

12      Prin scrisoarea din 20 octombrie 2004, autoritatea fiscală locală i‑a comunicat reclamantei că modalitățile concordatului, potrivit cărora o parte din datoria fiscală nu trebuia rambursată, constituie un ajutor de stat indirect, suspus autorizării din partea Comisiei Comunităților Europene.

13      La 17 decembrie 2004, reclamanta a achitat în special autorității fiscale locale suma de 224,3 milioane SKK, reprezentând 35 % din datoria sa fiscală totală. Prin decizia din 30 decembrie 2004, Krajský súd v Košiciach a dispus închiderea procedurii concordatului. La 18 august 2006, Krajský súd v Košiciach a redus suma datorată autorității fiscale locale la 224,1 milioane SKK.

 Procedura administrativă

14      La 15 octombrie 2004 a fost formulată la Comisie o plângere privind un ajutor de stat presupus ilegal acordat în favoarea reclamantei.

15      Ca urmare a unei cererii de informații a Comisiei, Republica Slovacă a informat‑o prin scrisoarea din 4 ianuarie 2005 că este posibil ca reclamanta să fi primit un ajutor ilegal și i‑a cerut să autorizeze acest ajutor drept ajutor pentru salvare acordat unei întreprinderi aflate în dificultate.

16      După ce a obținut informații suplimentare, Comisia a notificat Republicii Slovace, printr‑o scrisoare datată 5 iulie 2005, decizia sa de a iniția cu privire la măsura în cauză procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 88 alineatul (2) CE. Această decizie a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JO 2005, C 233, p. 47).

17      Prin scrisoarea din 10 octombrie 2005, Republica Slovacă a prezentat Comisiei observațiile sale cu privire la măsura în cauză. Prin scrisoarea din 24 octombrie 2005, reclamanta a comunicat de asemenea Comisiei observațiile sale cu privire la măsura în cauză. Acestea au fost transmise Republicii Slovace pentru a‑i da posibilitatea să își precizeze poziția, iar aceasta și‑a precizat poziția prin scrisoarea din 16 decembrie 2005.

 Decizia inițială

18      La 7 iunie 2006, Comisia a adoptat Decizia 2007/254/CE privind ajutorul de stat C 25/05 (ex NN 21/05) pus în aplicare de Republica Slovacă în favoarea Frucona Košice a.s. (JO L 112, p. 14, denumită în continuare „decizia atacată”). Dispozitivul acestei decizii prevedea, la articolul 1, că ajutorul de stat pus în aplicare de Republica Slovacă în favoarea reclamantei, în valoare de 416 515 990 SKK, era incompatibil cu piața comună și dispunea, la articolul 2, recuperarea acestui ajutor.

 Procedurile în fața Tribunalului și a Curții

19      La 12 ianuarie 2007, reclamanta a sesizat Tribunalul cu o acțiune în anularea deciziei inițiale.

20      Prin Hotărârea din 7 decembrie 2010, Frucona Košice/Comisia (T‑11/07, Rep., EU:T:2010:498), Tribunalul a respins această acțiune ca neîntemeiată.

21      Sesizată cu un recurs formulat de reclamantă în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție, Curtea, prin Hotărârea din 24 ianuarie 2013, Frucona Košice/Comisia (C‑73/11 P, Rep., EU:C:2013:32), a anulat Hotărârea Frucona Košice/Comisia, punctul 20 de mai sus (EU:T:2010:498). În cadrul examinării pe fond a litigiului în primă instanță, Curtea a statuat că Comisia săvârșise o eroare evidentă de apreciere prin neluarea în considerare a duratei procedurilor de faliment în evaluarea aplicării principiului creditorului privat sau, dacă luase în considerare acest factor, motivase insuficient decizia inițială. În sfârșit, Curtea a trimis cauza Tribunalului spre rejudecare pentru a statua cu privire la motivele care i‑au fost prezentate și cu privire la care nu se pronunțase.

22      Ca urmare a Hotărârii Frucona Košice/Comisia, punctul 21 de mai sus (EU:C:2013:32) și pentru a remedia deficiențele identificate de Curte, Comisia a adoptat la 16 octombrie 2013 Decizia 2014/342/UE privind ajutorul de stat SA. 18211 (C 25/2005) (ex NN 21/2005) acordat de Republica Slovacă societății Frucona Košice a.s. (JO L 176, p. 38, denumită în continuare „decizia în atacată”), al cărei articol 1 enunță că decizia inițială „se abrogă”.

23      În continuare, prin Ordonanța motivată din 21 martie 2014, Frucona Košice/Comisia (T‑11/07 RENV, EU:T:2014:173), Tribunalul, sesizat în temeiul articolului 117 din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991 prin Hotărârea Frucona Košice/Comisia, punctul 21 de mai sus (EU:C:2013:32), a constatat că nu mai era necesar să se pronunțe asupra acțiunii în anularea deciziei inițiale.

 Decizia atacată

24      Astfel cum s‑a menționat la punctul 22 de mai sus, Comisia a adoptat decizia atacată, care înlocuiește decizia inițială, în vederea remedierii deficiențelor care o afectează pe cea din urmă, astfel cum au fost identificate prin Hotărârea Frucona Košice/Comisia, punctul 21 de mai sus (EU:C:2013:32) [considerentul (10) al deciziei atacate]

25      În decizia atacată, Comisia a amintit că era necesar să se analizeze în detaliu aspectul dacă, în esență, prin acceptarea propunerii de concordat și, prin urmare, prin remiterea a 65 % din creanța sa, autoritatea fiscală locală a acționat în privința reclamantei ca un creditor privat în economia de piață. Ea a precizat în această privință că poziția autorității menționate de creditor al reclamantei era deosebit de puternică, în sensul că respectiva autoritate se afla într‑o situație juridică și economică mai favorabilă decât creditorii privați ai reclamantei. Autoritatea fiscală locală deținea mai mult de 99 % din toate creanțele înregistrate și era un creditor distinct ale cărui creanțe puteau fi achitate în orice moment pe durata procedurii de faliment din încasările obținute din vânzarea activelor garantate [considerentul (80) al deciziei atacate].

26      În primul rând, în ceea ce privește criteriului creditorului privat, Comisia a arătat printre altele că aplicabilitatea acestui criteriu depindea de oferirea de către statul membru în cauză, altfel decât în calitatea sa de autoritate publică, a unui avantaj economic unei întreprinderi și că, în cazul în care statul membru se baza pe criteriul respectiv pe parcursul procedurii administrative, dacă existau îndoieli, trebuia să stabilească în mod clar și pe baza unor dovezi obiective și verificabile că măsura pusă în aplicare era legată de calitatea sa de operator privat de pe piață. Aceasta a făcut referire în această privință la Hotărârea din 5 iunie 2012, Comisia/EDF (C‑124/10 P, Rep., EU:C:2012:318, punctele 81-85) [considerentul (82) al deciziei atacate].

27      În considerentul (83) al deciziei atacate, Comisia a arătat următoarele:

„În rezumat, Republica Slovacă afirmă că, în opinia sa, măsura constituie ajutor de stat. Aceasta recunoaște faptul că, în momentul concordatului, varianta ajutorului de stat pur și simplu nu a fost luată în considerare și a solicitat ca măsura contestată să fie tratată ca ajutor pentru salvare. Rezultă deci că cerințele jurisprudenței menționate mai sus nu au fost respectate în cazul de față, măsura contestată constituind ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) […] TFUE.”

28      În al doilea rând, după ce a arătat, în considerentul (84) al deciziei atacate, că „[reclamanta] este [cea] care [susținuse] că măsura nu constitui[a] ajutor și [prezentase] documentele descrise mai sus, în special rapoarte întocmite de doi auditori”, Comisia a verificat dacă Republica Slovacă acționase în privința reclamantei ca un creditor privat.

29      În acest scop, primo, Comisia a comparat, în lumina dovezilor prezentate de reclamantă, procedurile de concordat și de faliment [considerentele (88)-(119) ale deciziei atacate], secundo, a comparat procedurile de concordat și de executare fiscală [considerentele (120)-(127) ale deciziei atacate] și, tertio, a apreciat celelalte dovezi prezentate de autoritățile slovace și de reclamantă [considerentele (128)-(138) ale deciziei atacate]. În esență, Comisia a considerat că atât procedura de faliment, cât și cea de executare fiscală erau, din punctul de vedere al administrației fiscale locale, alternative mai avantajoase decât propunerea de concordat [considerentele (119), (124) și (127) ale deciziei atacate].

30      Comisia a conchis, în considerentul (139) al deciziei atacate, că criteriul creditorului în economia de piață nu era îndeplinit și că Republica Slovacă îi oferise reclamantei un avantaj pe care acesta din urmă nu l‑ar fi putut obține în condiții normale de piață. În considerentul (140) al deciziei menționate, aceasta a concluzionat că anularea datoriilor convenită de autoritatea fiscală locală în baza concordatului constituie ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. În sfârșit, în considerentul (182) al aceleiași decizii, Comisia a concluzionat că ajutorul menționat nu era compatibil cu piața internă.

31      Dispozitivul deciziei atacate are cinci articole.

32      Potrivit articolului 1 din decizia atacată, „[d]ecizia [inițială] se abrogă” (a se vedea punctul 22 de mai sus).

33      Potrivit articolului 2 din decizia atacată, ajutorul de stat pus în executare de Republica Slovacă în favoarea reclamantei, cu o valoare de 416 515 990 SKK, este incompatibil cu piața internă.

34      La articolul 3 din decizia atacată, Comisia obligă Republica Slovacă să recupereze ajutorul în cauză, acordat în mod ilegal reclamantei, majorat cu dobânzi de întârziere.

35      Potrivit articolului 4 din decizia atacată, Republica Slovacă trebuie să informeze Comisia cu privire la măsurile luate pentru a se conforma acestei decizii, în termen de două luni de la notificarea acesteia.

36      Conform articolului 5 din decizia atacată, Republica Slovacă este destinatara acesteia din urmă.

37      La 24 octombrie 2013, reclamanta a primit un exemplar al deciziei atacate din partea autorităților slovace.

38      La 14 iunie 2014, decizia a fost publicată în Jurnalul Oficial.

 Procedura și concluziile părților

39      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 17 februarie 2014, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

40      Printr‑un act separat depus la grefa Tribunalului la 18 februarie 2014, reclamanta a introdus o cerere de măsuri provizorii urmărind, în esență, să obțină suspendarea executării articolului 3 alineatele (1) și (2) și a articolului 4 din decizia atacată. Această cerere a fost respinsă prin Ordonanța președintelui Tribunalului din 6 mai 2014 și s‑a dispus soluționarea cererii privind cheltuielile de judecată odată cu fondul.

41      Printr‑un act separat, înregistrat la grefa Tribunalului la 28 iulie 2014, reclamanta a introdus o nouă cerere de măsuri provizorii urmărind, în esență, să obțină suspendarea executării articolului 3 alineatele (1) și (2) și a articolului 4 din decizia atacată. Această cerere a fost respinsă prin Ordonanța președintelui Tribunalului din 18 septembrie 2014 și s‑a dispus soluționarea cererii privind cheltuielile de judecată odată cu fondul.

42      Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a doua) a decis deschiderea procedurii orale și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură al Tribunalului din 2 mai 1991, a invitat reclamanta să depună anumite documente și a adresat Comisiei o întrebare scrisă. Părțile au răspuns la aceste cereri în termenul prevăzut.

43      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința publică din 8 septembrie 2015.

44      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată;

45      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

46      În susținerea acțiunii sale, reclamanta invocă patru motive. În esență, acestea se întemeiază, primul, pe încălcarea dreptului la apărare, al doilea, pe o eroare de drept care afectează considerentul (83) al deciziei atacate, al treilea, pe erori de fapt și de drept care afectează concluzia potrivit căreia procedura de faliment era mai avantajoasă decât procedura de concordat și, al patrulea, pe erori de fapt și de drept care afectează concluzia potrivit căreia procedura de executare fiscală era mai avantajoasă decât procedura de concordat.

 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare

47      Prin intermediul primului motiv, reclamanta reproșează în esență Comisiei că a încălcat dreptul la apărare în privința sa și a Republicii Slovace. Susține în special că Comisia ar fi trebuit să o audieze cu privire la anumite elemente din dosar ca urmare a Hotărârii Frucona Košice/Comisia, punctul 21 de mai sus (EU:C:2013:32), precum și cu privire la anumite elemente din această hotărâre și ar fi trebuit să asculte părțile interesate și Republica Slovacă referitor la aprecierile juridice și la considerațiile prezentate în decizia atacată. În replică, reclamanta adaugă că prezentul motiv ar trebui interpretat mai extensiv, ca punând în discuție încălcarea unor norme fundamentale de procedură, pe care instanța ar trebui să o examineze din oficiu, din moment ce Comisia a refuzat, la momentul adoptării deciziei atacate, să obțină toate informațiile relevante și s‑a limitat, după cum a admis în memoriului în apărare, doar la informațiile de care dispunea la momentul adoptării deciziei inițiale.

48      Comisia contestă temeinicia tuturor acestor argumente.

49      Este necesar să se examineze succesiv susținerile reclamantei întemeiate pe încălcarea dreptului la apărare și pe încălcarea normelor fundamentale de procedură.

50      Într‑o primă etapă și în primul rând, reclamanta invocă încălcarea dreptului la apărare în ceea ce o privește.

51      Potrivit unei jurisprudențe consacrate, respectarea dreptului la apărare în orice procedură deschisă împotriva unei persoane și susceptibilă de a conduce la un act cauzator de prejudiciu pentru aceasta constituie un principiu fundamental al dreptului Uniunii Europene și trebuie asigurată chiar și în absența unei reglementări specifice. Acest principiu impune ca, încă din etapa procedurii administrative, să i se fi oferit persoanei vizate posibilitatea de a‑și exprima în mod util punctul de vedere asupra realității și relevanței situației de fapt, a criticilor și a împrejurărilor invocate de Comisie (Hotărârea din 10 iulie 1986, Belgia/Comisia, 234/84, Rec., EU:C:1986:302, punctul 27, Hotărârea din 9 iulie 2008, Alitalia/Comisia, T‑301/01, Rep., EU:T:2008:262, punctul 169, Hotărârea din 15 decembrie 2009, EDF/Comisia, T‑156/04, Rep., EU:T:2009:505, punctul 101, și Hotărârea din 12 mai 2011, Région Nord‑Pas‑de‑Calais și Communauté d'Agglomération du Douaisis/Comisia, T‑267/08 și T‑279/08, Rep., EU:T:2011:209, punctul 70).

52      Cu toate acestea, procedura administrativă în materie de ajutoare de stat este inițiată numai împotriva statului membru vizat. Întreprinderile beneficiare ale ajutoarelor sunt considerate doar „părți interesate” în această procedură. Acestea nu pot pretinde ele însele o dezbatere în contradictoriu cu Comisia, precum cea existentă în favoarea acestui stat membru (Hotărârea din 24 septembrie 2002, Falck și Acciaierie di Bolzano/Comisia, C‑74/00 P și C‑75/00 P, Rec., EU:C:2002:524, punctele 81 și 83, Hotărârea Alitalia/Comisia, punctul 51 de mai sus, EU:T:2008:262, punctul 170, și Hotărârea EDF/Comisia, punctul 51 de mai sus, EU:T:2009:505, punctul 102).

53      Astfel conferă jurisprudența în mod esențial persoanelor interesate rolul de surse de informare pentru Comisie în cadrul procedurii administrative inițiate în temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE. Rezultă că persoanele interesate, departe de a putea să invoce dreptul la apărare recunoscut persoanelor împotriva cărora o procedură este inițiată, dispun numai de dreptul de a fi asociate la procedura administrativă într‑o măsură adecvată ținând seama de circumstanțele speței (a se vedea Hotărârea Alitalia/Comisia, punctul 51 de mai sus, EU:T:2008:262, punctul 172 și jurisprudența citată, Hotărârea EDF/Comisia, punctul 51 de mai sus, EU:T:2009:505, punctul 103 și jurisprudența citată, și Hotărârea Région Nord‑Pas‑de‑Calais și Communauté d'Agglomération du Douaisis/Comisia, punctul 51 de mai sus, EU:T:2011:209, punctul 74 și jurisprudența citată).

54      În consecință, reclamanta nu poate invoca o încălcare a dreptului său la apărare, un astfel de drept nefiindu‑i recunoscut nicidecum în cadrul procedurii administrative în materie de ajutoare de stat. Această concluzie se impune chiar dacă statul membru care a acordat ajutorul de stat și reclamanta, ca beneficiar al acestuia, pot avea interese divergente în cadrul unei astfel de proceduri (a se vedea în acest sens Hotărârea EDF/Comisia, punctul 51 de mai sus, EU:C:2009:505, punctul 104).

55      În schimb, trebuie să se verifice dacă reclamanta a fost asociată procedurii administrative într‑o măsură adecvată care ține cont de circumstanțele speței (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Alitalia/Comisia, punctul 51 de mai sus, EU:T:2008:262, punctul 173, și Hotărârea din 30 aprilie 2014, Tisza Erőmű/Comisia, T‑468/08, EU:T:2014:235, punctul 206)

56      În această privință, primo, trebuie amintit că rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, în cadrul etapei de investigare prevăzute la articolul 108 alineatul (2) TFUE, Comisia are obligația să solicite persoanelor interesate să își prezinte observațiile (a se vedea Hotărârea din 8 mai 2008, Ferriere Nord/Comisia, C‑49/05 P, EU:C:2008:259, punctul 68 și jurisprudența citată). În ceea ce privește această obligație, Curtea s‑a pronunțat în sensul că publicarea unui anunț în Jurnalul Oficial reprezenta un mijloc adecvat de a aduce la cunoștința tuturor persoanelor interesate deschiderea unei proceduri, precizând că această comunicare urmărea numai să obțină din partea persoanelor interesate toate informațiile destinate să ofere Comisiei clarificări în cadrul acțiunii ulterioare a acesteia (a se vedea Hotărârea din 6 martie 2003, Westdeutsche Landesbank Girozentrale și Land Nordrhein‑Westfalen/Comisia, T‑228/99 și T‑233/99, Rec., EU:T:2003:57, punctul 124 și jurisprudența citată, și Hotărârea Alitalia/Comisia, punctul 51 de mai sus, EU:T:2008:262, punctul 171).

57      În speță, pe de o parte, este cert că, în urma publicării de către Comisie în Jurnalul Oficial a deciziei de deschidere a procedurii oficiale de investigare, reclamanta a prezentat observații prin scrisoarea din 24 octombrie 2005 și a făcut de asemenea observații orale la 28 martie 2006, adică înainte de adoptarea deciziei inițiale pe care o înlocuiește decizia atacată. Pe de altă parte, reclamanta nu contestă că, odată cu decizia de deschidere a procedurii oficiale, cunoștea în mod suficient elementele relevante și era în măsură să își prezinte în mod util observațiile în această privință.

58      Rezultă că, în cursul procedurii oficiale de investigare care a condus la adoptarea deciziei inițiale, Comisia nu a încălcat drepturile procedurale ale reclamantei, fapt pe care de altfel aceasta din urmă nu îl contestă.

59      Pe de altă parte, este de asemenea cert că decizia atacată se întemeiază exclusiv pe informațiile disponibile la data adoptării deciziei inițiale cu privire la care reclamanta a putut să își prezinte observațiile sau pe care le‑a prezentat ea însăși în cadrul observațiilor sale. În special, reclamanta, deși susține că Comisia a prezentat motive și aprecieri noi în decizia atacată, recunoaște totuși în replică și a confirmat în cadrul ședinței, ca răspuns la o întrebare adresată de Tribunal, ceea ce s‑a consemnat în procesul‑verbal de ședință, că Comisia nu luase în considerare nicio altă informație în afara celor de care dispunea la momentul adoptării deciziei inițiale.

60      Prin urmare, trebuie să se considere că Comisia putea utiliza aceste informații pentru adoptarea deciziei atacate, fără a fi obligată, contrar celor susținute de reclamantă, să primească din nou observațiile acesteia din urmă.

61      Secundo, trebuie adăugat că, potrivit jurisprudenței, procedura prin care se urmărește înlocuirea unui act nelegal poate fi reluată din momentul precis în care a survenit nelegalitatea, Comisia neavând însă obligația să reînceapă procedura din acest moment precis (Hotărârea din 12 noiembrie 1998, Spania/Comisia, C‑415/96, Rec., EU:C:1998:533, punctul 31, Hotărârea din 3 octombrie 2000, Industrie des poudres sphériques/Consiliul, C‑458/98 P, Rec., EU:C:2000:531, punctul 82, și Hotărârea Alitalia/ Comisia, punctul 51 de mai sus, EU:T:2008:262, punctele 99 și 142). Această jurisprudență privind înlocuirea unui act anulat de instanța Uniunii se aplică deopotrivă, în lipsa oricărei anulări a actului în cauză de către instanță, la momentul retragerii și al înlocuirii unui act nelegal de către autorul său (a se vedea în acest sens Hotărârea Région Nord-Pas-de-Calais et Communauté d'Agglomération du Douaisis/Comisia, punctul 51 de mai sus, EU:C:2011:209, punctul 83).

62      Or, în speță, pe de o parte, este cert că, în Hotărârea Frucona Košice/Comisia, punctul 21 de mai sus (EU:C:2013:32, punctele 101-103), Curtea a considerat că Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere prin neluarea în considerare a duratei procedurii de faliment în evaluarea principiului creditorului privat sau că, în măsura în care acest element ar fi fost luat în considerare de către Comisie, aceasta nu și‑ar fi motivat în mod suficient decizia. În schimb, nu rezultă în niciun caz din această hotărâre că Curtea ar fi repus în discuție procedura de examinare a măsurii în litigiu și nici exactitatea datelor de bază colectate în cursul acesteia.

63      Pe de altă parte, este deopotrivă cert că, astfel cum reiese din considerentul (10) al deciziei atacate, Comisia a adoptat această decizie în vederea remedierii deficiențelor identificate de Curte și care afectează decizia inițială. Astfel, decizia atacată cuprinde printre altele o apreciere a duratei procedurii de faliment cu titlu de apreciere a criteriului creditorului privat.

64      În aceste împrejurări, conform jurisprudenței citate la punctul 61 de mai sus, Comisia nu era în niciun caz obligată să redeschidă procedura oficială și să obțină din nou observațiile reclamantei.

65      Rezultă că, prin adoptarea deciziei atacate pe baza informațiilor colectate în cursul procedurii administrative care a condus la adoptarea deciziei inițiale și fără să obțină din nou observațiile reclamantei, Comisia nu a încălcat drepturile acesteia din urmă de a fi asociată procedurii menționate.

66      Niciunul dintre argumentele prezentate de reclamantă nu este de natură să invalideze această concluzie.

67      Primo, reclamanta reproșează Comisiei că nu i‑a oferit posibilitatea de a adopta o poziție cu privire la noile elemente care figurează în decizia atacată, la incidența Hotărârii Frucona Košice/Comisia, punctul 21 de mai sus (EU:C:2013:32), la falimentul L., o societate care funcționează în același sector, și la anumite aspecte ale Hotărârii Frucona Košice/Comisia, punctul 20 de mai sus (EU:T:2010:498). În replică, aceasta adaugă că Comisia a omis să dea părților interesate ocazia de a prezenta informațiile necesare pentru a stabili dacă era aplicabilă interpretarea sa în ceea ce privește dreptul.

68      În această privință, pe de o parte, trebuie arătat mai întâi că, la punctele 141, 145, 146, 148, 177, 180, 181, 190, 191 și 98 din Hotărârea Frucona Košice/Comisia, punctul 20 de mai sus (EU:T:2010:498), citate de reclamantă, Tribunalul a constatat, în esență, insuficiența anumitor informații și susțineri prezentate de aceasta în cadrul procedurii administrative și lipsa unei obligații a Comisiei de a solicita informații suplimentare. Pe de altă parte, reiese din considerentul (117) al deciziei atacate că reclamanta nu demonstrase similitudinea între cazul propriu și cel al L.

69      Argumentația reclamantei se limitează deci în esență să reproșeze Comisiei că nu a redeschis procedura oficială de investigare și că nu a audiat‑o cu privire la toate elementele de informare pe care le furnizase în cursul procedurii administrative care a condus la adoptarea deciziei inițiale și care ar fi fost considerate insuficiente de Tribunal în Hotărârea Frucona Košice/Comisia, punctul 20 de mai sus (EU:T:2010:498), sau de către Comisie în decizia inițială. Or, o asemenea argumentație contravine jurisprudenței, amintite la punctul 52 de mai sus, potrivit căreia persoanele interesate, printre care beneficiarul ajutorului, nu pot pretinde o dezbatere în contradictoriu cu Comisia. Astfel, dacă această argumentație ar fi admisă, aceasta ar avea în mod cert drept efect să instituie o asemenea dezbatere.

70      În continuare, în măsura în care reclamanta reproșează Comisiei că nu a ascultat părțile interesate în legătură cu aprecierea juridică și cu considerațiile cuprinse în decizia atacată, trebuie arătat că s‑a statuat deja că nu reiese din nicio prevedere referitoare la ajutoarele de stat și nici din jurisprudență obligația Comisiei de a asculta beneficiarul resurselor de stat cu privire la aprecierea juridică a acesteia asupra măsurii în cauză sau obligația de a informa statul membru vizat – și a fortiori beneficiarul ajutorului – cu privire la poziția sa înainte de a adopta decizia, din moment ce persoanele interesate și statul membru au fost puse în întârziere să își prezinte observațiile (Hotărârea din 8 iulie 2004, Technische Glaswerke Ilmenau/Comisia, T‑198/01, Rec., EU:T:2004:222, punctul 198, și Hotărârea din 1 iulie 2010, Nuova Terni Industrie Chimiche/Comisia, T‑64/08, EU:T:2010:270, punctul 168; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 21 ianuarie 1999, Neue Maxhütte Stahlwerke și Lech-Stahlwerke/Comisia, T‑129/95, T‑2/96 și T‑97/96, Rec., EU:T:1999:7, punctele 230 și 231). Or, în speță, este cert că Comisia a dat posibilitatea reclamantei să își prezinte observațiile cu privire la decizia de deschidere a procedurii oficiale.

71      În sfârșit, pentru aceleași considerații, trebuie respins argumentul reclamantei întemeiat pe faptul că Comisia ar fi omis să o asculte cu privire la incidența Hotărârii Frucona Košice/Comisia, punctul 21 de mai sus (EU:C:2013:32), asupra analizei sale.

72      Secundo, reclamanta reproșează Comisiei că a omis să obțină toate informațiile relevante în vederea adoptării deciziei atacate și că s‑a limitat doar la informațiile de care dispunea la momentul adoptării deciziei inițiale.

73      Desigur, trebuie arătat că, așa cum susține reclamanta, Curtea a statuat printre altele că, în cadrul controlului aprecierilor economice complexe efectuate de Comisie în domeniul ajutoarelor de stat, instanța Uniunii trebuie să controleze dacă elementele de probă invocate constituie ansamblul datelor pertinente ce trebuie luate în considerare pentru aprecierea unei situații complexe și dacă acestea sunt de natură să susțină concluziile deduse (Hotărârea Frucona Košice/Comisia, punctul 21 de mai sus, EU:C:2013:32, punctul 76). Este deopotrivă cert că, potrivit jurisprudenței citate de reclamantă, în cazul în care rezultă că criteriul creditorului privat ar putea fi aplicabil, revine Comisiei sarcina de a solicita statului membru în cauză să îi furnizeze toate informațiile relevante care să îi permită să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea acestui criteriu (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, Comisia/Buczek Automotive, C‑405/11, EU:C:2013:186, punctul 33).

74      Aceste considerații se înscriu însă în examinarea temeiniciei unei decizii a Comisiei în materie de ajutoare de stat. Astfel, acestea au fost formulate cu ocazia examinării motivelor invocate în cadrul procedurii de recurs și privind temeinicia aprecierii de către Tribunal a motivelor referitoare la legalitatea pe fond a deciziilor atacate și mai precis la criteriul creditorului privat. În schimb, Curtea nu s‑a pronunțat în hotărârile citate la punctul 73 de mai sus cu privire la problema diferită a regularității procedurii de adoptare a unei astfel de decizii în ceea ce privește în special drepturile procedurale ale beneficiarul ajutorului.

75      Rezultă că argumentele reclamantei rezumate la punctul 72 de mai sus se referă la legalitatea pe fond a deciziei atacate și nu pot dovedi nicio încălcare a drepturilor sale procedurale. Aceeași situație se regăsește și în cazul, prezumat a fi dovedit, în care examinarea inițială a Comisiei nu ar fi fiabilă.

76      Tertio, reclamanta susține că, deși rolurile statului membru în cauză și al beneficiarul ajutorului în cadrul procedurii oficiale de investigare sunt diferite, ar trebui să vegheze ca argumentele beneficiarului să fie ascultate prin alte mijloace în cazul în care statul membru nu apără interesul acestuia.

77      Cu toate acestea, pe de o parte, având în vedere jurisprudența citată la punctul 54 de mai sus, este necesar să se considere că faptul că statul membru în cauză nu apără interesul beneficiarului ajutorului nu poate fie de natură să modifice rolul acestuia din urmă în cadrul procedurii administrative și nici natura participării sale la procedura menționată, astfel încât să îi confere, în ceea ce privește dreptul la apărare, garanții comparabile cu cele ale acestui stat membru.

78      Pe de altă parte, în ceea ce privește dreptul beneficiarului ajutorului de a fi asociat procedurii într‑o măsură adecvată ținând seama de împrejurările cauzei, este suficient să se amintească faptul că, în speță, reclamantei i s‑a dat posibilitatea să prezinte toate informațiile pe care le considera relevante și utile ca urmare a publicării în Jurnalul Oficial a deciziei de deschidere a procedurii oficiale de investigare. Reiese fără echivoc din observațiile prezentate de reclamantă în această etapă că era conștientă de faptul că autoritățile slovace nu contestau concluziile provizorii trase în această decizie în ceea ce privește calificarea măsurii în cauză drept ajutor de stat. Aceasta era, așadar, în orice caz, în măsură să își prezinte observațiile în pofida divergențelor de poziție.

79      Rezultă din considerațiile care precedă că trebuie respinse toate argumentele reclamantei având, în esență, ca obiect să se stabilească faptul că Comisia ar fi trebuit să o asculte ca urmare a Hotărârii Frucona Košice/Comisia, punctul 21 de mai sus (EU:C:2013:32). Rezultă totodată că nu este necesar să se examineze argumentul reclamantei potrivit căruia, dacă aceasta ar fi putut să prezinte observații suplimentare, conținutul deciziei atacate ar fi putut fi diferit.

80      În al doilea rând, reclamanta a confirmat, ca răspuns la o întrebare adresată de Tribunal în cadrul ședinței, că înțelegea de asemenea să invoce o încălcare a dreptului la apărare al Republicii Slovace, pe care Comisia ar fi omis să o asculte ca urmare a Hotărârii Frucona Košice/Comisia, punctul 21 de mai sus (EU:C:2013:32), precum și cu privire la aspectele noi invocate în decizia atacată.

81      Potrivit jurisprudenței, încălcarea dreptului la apărare constituie o nelegalitate subiectivă prin natura sa (a se vedea Hotărârea din 8 iulie 2004, JFE Engineering și alții/Comisia, T‑67/00, T‑68/00, T‑71/00 și T‑78/00, Rec., EU:T:2004:221, punctul 425 și jurisprudența citată), care trebuie, așadar, să fie invocată de însuși statul membru în cauză (Hotărârea Nuova Terni Industrie Chimiche/Comisia, punctul 70 de mai sus, EU:T:2010:270, punctul 186; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Technische Glaswerke Ilmenau/Comisia, punctul 70 de mai sus, EU:T:2004:222, punctul 203).

82      În consecință, reclamanta nu poate invoca o încălcare a dreptului la apărare a cărei victimă ar fi fost Republica Slovacă.

83      Într‑o a doua etapă, este necesar să se examineze susținerea formulată în replică potrivit căreia prezentul motiv ar trebui să fie interpretat în sens mai larg, ca implicând o încălcare a normelor fundamentale de procedură, pe care Tribunalul ar trebui să o examineze din oficiu, din moment ce Comisia a admis în memoriul în apărare că exclusese din analiza sa toate informațiile primite după procedura care a condus la adoptarea deciziei inițiale.

84      În această privință, trebuie arătat că, desigur, încălcarea unor norme fundamentale de procedură, în sensul articolului 263 TFUE, constituie un motiv de ordine publică care trebuie invocat din oficiu de instanța Uniunii (Hotărârea din 13 decembrie 2013, Ungaria/Comisia, T‑240/10, Rep., EU:T:2013:645, punctul 70; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 4 septembrie 2014, Spania/Comisia, C‑192/13 P, Rep., EU:C:2014:2156, punctul 103, și Hotărârea din 22 octombrie 2014, Spania/Comisia, C‑429/13 P, Rep., EU:C:2014:2310, punctul 34).

85      În schimb, un motiv referitor la legalitatea pe fond a deciziei menționate, care ține de încălcarea tratatelor sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestora, în sensul articolului 263 TFUE, nu poate, în principiu, să fie examinat de instanța Uniunii decât dacă este invocat de reclamant (Hotărârea din 10 decembrie 2013, Comisia/Irlanda și alții, C‑272/12 P, Rep., EU:C:2013:812, punctul 28, și Hotărârea din 20 martie 2014, Rousse Industry/Comisia, C‑271/13 P, EU:C:2014:175, punctul 18; a se vedea de asemenea în acest sens, Hotărârea din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink's France, C‑367/95 P, Rec., EU:C:1998:154, punctul 67).

86      În speță, trebuie amintit că, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 73-75 de mai sus, aspectul dacă Comisia a luat în considerare toate informațiile relevante pentru a evalua criteriul creditorului privat ține de aprecierea temeiniciei deciziei atacate, iar nu de o încălcare oarecare a normelor fundamentale de procedură.

87      Rezultă că este necesar să se respingă argumentele reclamantei întemeiate pe încălcarea normelor fundamentale de procedură, fără a fi necesar să se evalueze admisibilitatea acestora având în vedere că au fost prezentate pentru prima dată în stadiul replicii.

88      Având în vedere ansamblul considerațiilor precedente, primul motiv trebuie respins în totalitate.

 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o eroare de drept care afectează considerentul (83) al deciziei atacate

89      În cadrul celui de al doilea motiv de anulare, reclamanta susține că considerentul (83) al deciziei atacate este afectat de o eroare de drept întrucât, în esență, Comisia a dedus în mod eronat din Hotărârea Comisia/EDF, punctul 26 de mai sus (EU:C:2012:318, punctele 81-85), că simplul fapt că un stat membru nu adoptă poziție cu privire la ajutor la momentul faptelor sau că acesta solicită ca măsura respectivă să fie considerată drept ajutor pentru salvare presupune că este vorba în mod necesar despre un ajutor de stat. În această privință, în primul rând, reclamanta arată că noțiunea de ajutor de stat este o noțiune obiectivă și că declarațiile pe care statul membru le consimte pot să nu fie fiabile și nu se pot opune unei părți interesate care contestă calificarea a măsurii în cauză drept ajutor de stat. În al doilea rând, nu s‑ar pune problema în ce calitate a acționat Republica Slovacă în speță, dat fiind că aceasta din urmă nu putea acționa decât în calitate de creditor. Prin urmare, s‑ar ridica numai problema dacă, având în vedere în special criteriile stabilite la punctele 70 și 73 din Hotărârea Frucona Košice/Comisia, punctul 21 de mai sus (EU:C:2013:32), în mod evident reclamanta nu ar fi putut să obțină avantajul în cauză din partea unui creditor privat. În al treilea rând, Comisia nu ar dispune de nicio dovadă potrivit căreia autoritatea fiscală locală nu abordase datoria fiscală în cauză în calitate de creditor care caută să maximizeze suma care putea fi recuperată. Or, potrivit reclamantei, numai decizia acestei autorități, iar nu aprecierea autorităților slovace, astfel cum este prezentată în considerentul (83) al deciziei atacate, este relevantă în acest sens. În al patrulea rând, reclamanta susține că reiese din jurisprudență că Comisia consideră în mod eronat că revine statului membru sarcina să invoce criteriul creditorului privat.

90      Comisia contestă temeinicia acestor argumente pentru motivul, în esență, că considerentul (83) al deciziei atacate este conform jurisprudenței privind aplicabilitatea criteriului creditorului privat și că, în orice caz, a examinat informațiile aflate la dispoziția sa pentru a evalua dacă erau îndeplinite în speță condițiile privind aplicarea acestui criteriu. În primul rând, Comisia susține că, potrivit jurisprudenței, aplicabilitatea criteriului creditorului privat depinde de calitatea în care statul membru în cauză acordă un avantaj economic unei întreprinderi, precizându‑se că revine statului menționat sarcina să invoce și să dovedească fără echivoc și pe baza unor elemente obiective și verificabile că a luat decizia în calitate de operator economic, iar nu de putere publică. Potrivit Comisiei, dacă ar trebui să se admită că beneficiarul unui ajutor ar putea să invoce criteriul creditorului privat, această jurisprudență s‑ar aplica în același mod și cu atât mai mult. În al doilea rând, argumentația reclamantei s‑ar întemeia pe ipoteza eronată potrivit căreia criteriul creditorului privat poate fi aplicat fără ca aplicabilitatea sa să fie stabilită în prealabil, având în vedere intenția statului membru de a acționa în calitate de operator privat. Or, în speță, Republica Slovacă ar fi furnizat dovezi care urmăreau să înlăture aplicabilitatea acestui criteriu. În al treilea rând, în ceea ce privește argumentele reclamantei întemeiate pe divergențele de poziții dintre autoritățile slovace și autoritatea fiscală locală, Comisia amintește că numai statul membru este parte la procedura de examinare a ajutoarelor de stat.

91      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit articolului 107 alineatul (1) TFUE, cu excepția derogărilor prevăzute de tratate, sunt incompatibile cu piața internă ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează sau amenință să denatureze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre.

92      Noțiunea de ajutor nu include numai beneficii, cum ar fi subvențiile, ci și măsuri care, sub diverse forme, reduc costurile care sunt incluse în mod normal în bugetul unei întreprinderi și care, fără a constitui, prin urmare, subvenții în sensul strict al cuvântului, au un caracter similar și același efect (Hotărârea din 1 decembrie 1998, Ecotrade, C‑200/97, Rec., EU:C:1998:579, punctul 34, Hotărârea Frucona Košice/Comisia, punctul 21 de mai sus, EU:C:2013:32, punctul 69, și Hotărârea Comisia/Buczek Automotive, punctul 73 de mai sus, EU:C:2013:186, punctul 30).

93      Cu toate acestea, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o măsură pentru a se încadra în noțiunea „ajutor” în sensul articolului 107 TFUE nu sunt îndeplinite dacă întreprinderea beneficiară putea obține același avantaj precum cel care i‑a fost pus la dispoziție prin intermediul resurselor statului în împrejurări care corespund condițiilor normale de piață (Hotărârea Frucona Košice/Comisia, punctul 21 de mai sus, EU:C:2013:32, punctul 70, și Hotărârea Comisia/Buczek Automotive, punctul 73 de mai sus, EU:C:2013:186, punctul 31; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Comisia/EDF, punctul 26 de mai sus, EU:C:2012:318, punctul 78 și jurisprudența citată).

94      Această apreciere se realizează, atunci când un creditor public acordă facilități de plată pentru o creanță pe care o are față de o întreprindere, cu aplicarea, în principiu, a criteriului creditorului privat. Astfel, acest criteriu, atunci când este aplicabil, figurează printre elementele pe care Comisia este obligată să le ia în considerare pentru a dovedi existența unui astfel de ajutor (Hotărârea Frucona Košice/Comisia, punctul 21 de mai sus, EU:C:2013:32, punctul 71, și Hotărârea Comisia/Buczek Automotive, punctul 73 de mai sus, EU:C:2013:186, punctul 32; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 29 aprilie 1999, Spania/Comisia, C‑342/96, Rec., EU:C:1999:210, punctul 46, și Hotărârea din 29 iunie 1999, DM Transport, C‑256/97, Rec., EU:C:1999:332, punctul 24).

95      În această privință, trebuie amintit că, în contextul criteriului investitorului privat în economia de piață, Curtea a statuat că aplicabilitatea acestui criteriu depindea, în definitiv, de faptul că statul membru în cauză acordă în calitatea sa de acționar, iar nu în calitatea sa de putere publică, un avantaj economic unei întreprinderi pe care o deține (Hotărârea Comisia/EDF, punctul 26 de mai sus, EU:C:2012:318, punctul 81).

96      În mod similar, trebuie să se considere că aplicabilitatea criteriului creditorului privat depinde, în definitiv, de faptul că statul membru în cauză acordă, în alt mod decât în calitatea sa de putere publică, un avantaj economic unei întreprinderi (a se vedea în acest sens Hotărârea EDF/Comisia, punctul 51 de mai sus, EU:C:2009:505, punctul 224). Astfel, potrivit jurisprudenței, atunci când o autoritate publică acordă facilități de plată pentru o datorie pe care o întreprindere o are față de ea, comportamentul său trebuie comparat cu cel al unui creditor privat ce urmărește să obțină plata sumelor pe care i le datorează un debitor care are dificultăți financiare (Hotărârea din 11 iulie 2002, HAMSA/Comisia, T‑152/99, Rec., EU:T:2002:188, punctul 167, și Hotărârea din 17 mai 2011, Buczek Automotive/Comisia, T‑1/08, Rep., EU:T:2011:216, punctul 70; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Spania/Comisia, punctul 94 de mai sus, EU:C:1999:210, punctul 46, și Hotărârea DM Transport, punctul 94 de mai sus, EU:C:1999:332, punctul 24). În acest tip de situații, criteriul operatorului privat și, prin urmare, al creditorului privat prezintă relevanță întrucât comportamentul statului poate fi adoptat, cel puțin în principiu, de un operator privat care acționează în vederea obținerii unui profit (a se vedea în acest sens Hotărârea EDF/Comisia, punctul 51 de mai sus, EU:T:2009:505, punctul 224).

97      În contextul criteriului investitorului privat într‑o economie de piață, Curtea a considerat, pe de altă parte, că, dacă un stat membru invocă, în cursul procedurii administrative, criteriul respectiv, în caz de incertitudine, acestuia îi revine sarcina de a dovedi fără echivoc și pe baza unor elemente obiective și verificabile că măsura adoptată decurge din calitatea sa de acționar (Hotărârea Comisia/EDF, punctul 26 de mai sus, EU:C:2012:318, punctul 82). Aceste elemente trebuie să indice în mod clar că, anterior sau simultan acordării avantajului economic în cauză, statul membru respectiv a adoptat decizia de a efectua, prin intermediul măsurii aplicate în mod efectiv, o investiție în cadrul întreprinderii publice controlate (a se vedea Hotărârea Comisia/EDF, punctul 26 de mai sus, EU:C:2012:318, punctul 83 și jurisprudența citată). Pot fi necesare, în această privință, în special elemente care să demonstreze că decizia respectivă este întemeiată pe evaluări economice comparabile cu evaluările pe care, în împrejurările speței, un investitor privat rațional aflat într‑o situație cât mai apropiată de situația acestui stat membru le‑ar fi efectuat înainte de a realiza investiția menționată, în scopul de a determina rentabilitatea viitoare a unei astfel de investiții (Hotărârea Comisia/EDF, punctul 26 de mai sus, EU:C:2012:318, punctul 84). În schimb, evaluările economice efectuate după acordarea avantajului respectiv, constatarea retrospectivă a rentabilității efective a investiției realizate de statul membru vizat sau justificările ulterioare cu privire la alegerea procedeului reținut efectiv nu sunt suficiente pentru a dovedi că acest stat membru a adoptat, în mod prealabil sau simultan acordării avantajului, o astfel de decizie în calitatea sa de acționar (a se vedea Hotărârea Comisia/EDF, punctul 26 de mai sus, EU:C:2012:318, punctul 85 și jurisprudența citată).

98      Potrivit acestei jurisprudențe, dacă statul membru vizat prezintă Comisiei elemente de natura cerută, revine acesteia din urmă sarcina de a efectua o apreciere globală ținând seama, pe lângă elementele furnizate de acest stat membru, de orice alt element pertinent care să îi permită să determine dacă măsura în discuție decurge din calitatea de acționar sau din calitatea de putere publică a statului membru respectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/EDF, punctul 26 de mai sus, EU:C:2012:318, punctul 86).

99      În decizia atacată, Comisia a amintit că, în decizia de deschidere a procedurii oficiale de investigație, ea exprimase îndoieli cu privire la faptul că Republica Slovacă ar fi acționat în privința reclamantei ca un creditor privat [considerentul (78) al deciziei atacate]. Deși precizează că respectivele condiții ale concordatului erau identice atât pentru creditorii privați, cât și pentru autoritatea fiscală locală [considerentul (79) al deciziei atacate], Comisia a arătat că poziția de creditor a acestei autorități era deosebit de puternică. Aceasta a dedus că, „[î]n consecință, [era] este necesar să se analizeze în detaliu dacă [autoritatea] fiscal[ă] a utilizat toate mijloacele pe care le‑a avut la dispoziție pentru a obține cea mai mare rată posibilă de rambursare a creanțelor sale, astfel cum ar face orice creditor în economia de piață” [considerentul (80) al deciziei atacate].

100    În acest sens, Comisia a amintit în special, în considerentele (81) și (82) ale deciziei atacate, jurisprudența referitoare la aplicarea criteriului creditorului privat, citată în esență la punctele 93 și 94 de mai sus, și la aplicabilitatea acestui criteriu, prin analogie cu jurisprudența citată la punctele 95 și 97 de mai sus. În continuare, Comisia a procedat la aplicarea acestui criteriu, după ce a arătat următoarele în considerentele (83) și (84) ale deciziei atacate:

„(83)      În rezumat, Republica Slovacă afirmă că, în opinia sa, măsura constituie ajutor de stat. Aceasta recunoaște faptul că, în momentul concordatului, varianta ajutorului de stat pur și simplu nu a fost luată în considerare și a solicitat ca măsura contestată să fie tratată ca ajutor pentru salvare. Rezultă deci că cerințele jurisprudenței menționate mai sus nu au fost respectate în cazul de față, măsura contestată constituind ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) […] TFUE.

(84)      [Reclamanta] este [cea] care a susținut că măsura nu constitui[a] ajutor și [a prezentat] documentele descrise mai sus, în special rapoarte întocmite de doi auditori.”

101    În primul rând, trebuie arătat că rezultă din decizia atacată că, în mod contrar interpretării sugerate de Comisie în înscrisurile sale și în ședință, instituția menționată a considerat, în esență, criteriul creditorului privat ca fiind aplicabil. Această interpretare se impune în special în lumina considerentelor (78) și (80) ale deciziei atacate, astfel cum sunt expuse la punctul 99 de mai sus. Se impune deopotrivă din perspectiva considerentului (84) al deciziei atacate, în care Comisia face trimitere la invocarea acestui criteriu de către reclamantă însăși, aceasta din urmă prezentând documente în acest sens, înainte ca Comisia să decidă să aplice pe fond criteriul respectiv.

102    Această interpretare a deciziei atacate nu este repusă în discuție de considerentul (83) al deciziei atacate. Astfel, referirea în acest considerent la „jurisprudența menționată mai sus” poate, ca urmare a caracterului general și imprecis al acesteia, să vizeze atât jurisprudența referitoare la aplicabilitatea criteriului creditorului privat, cât și pe cea referitoare la aplicarea acestui criteriu, expuse în considerentele (82) și, respectiv, (81) ale deciziei atacate. Cu alte cuvinte, concluzia Comisiei potrivit căreia „[r]ezultă deci că cerințele jurisprudenței menționate mai sus nu au fost respectate în cazul de față, măsura contestată constituind ajutor de stat” poate fi interpretată nu numai în sensul că nu este aplicabil criteriul creditorului privat, astfel cum susține în prezent Comisia, ci și în sensul că, ținând seama de elementele furnizate de Republica Slovacă, nu erau îndeplinite condițiile de aplicare ale acestuia. Având în vedere considerațiile expuse la punctul 101 de mai sus, această din urmă interpretare se impune, contrar poziției susținute de Comisie.

103    Or, deși este cert că Comisia nu putea, în considerentul (83) al deciziei atacate, să extragă numai din calificarea măsurii în cauză drept ajutor de stat de către Republica Slovacă concluzia că această măsură constituia efectiv un astfel de ajutor, aceasta a apreciat totuși, în orice caz, pe fond criteriul creditorului privat și a examinat toate condițiile constitutive ale unui ajutor de stat.

104    Rezultă că prezentul motiv, care este îndreptat împotriva concluziei potrivit căreia măsura în cauză trebuie să fie calificată drept ajutor de stat din moment ce Republica Slovacă sugerase această calificare, este inoperant. Această concluzie se impune chiar fără a fi necesar să se examineze celelalte argumente, rezumate la punctul 89 de mai sus, pe care reclamanta le‑a invocat în special ca răspuns la argumentele Comisiei. Aceste argumente urmăresc astfel să demonstreze existența unei erori de drept care afectează considerentul (83) al deciziei atacate și nu au incidență asupra caracterului inoperant al acestei erori.

105    Rezultă de asemenea, că Tribunalul nu poate, astfel cum îl invită, în esență, Comisia în cadrul atât al examinării celui de al doilea motiv, cât și a celui de al treilea și a celui de al patrulea motiv, care se referă la aplicarea criteriului creditorului privat, să constate inaplicabilitatea acestui criteriu în speță. O astfel de constatare l‑ar conduce astfel să substituie aprecierea realizată de Comisie cu propria apreciere.

106    Or, potrivit jurisprudenței, în cadrul controlului legalității menționat la articolul 263 TFUE, Tribunalul are competența de a se pronunța în acțiuni formulate pentru motive de necompetență, de încălcare a unor norme fundamentale de procedură, de încălcare a Tratatului FUE sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia ori de abuz de putere. Articolul 264 TFUE prevede că, în cazul în care acțiunea este întemeiată, actul contestat este declarat nul și neavenit. Prin urmare, Tribunalul nu poate substitui în niciun caz motivarea autorului actului atacat cu propria motivare (a se vedea Hotărârea Frucona Košice/Comisia, punctul 21 de mai sus, EU:C:2013:32, punctul 89 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 28 februarie 2013, Portugalia/Comisia, C‑246/11 P, EU:C:2013:118, punctul 85 și jurisprudența citată).

107    În al doilea rând, trebuie adăugat că, presupunând chiar că considerentul (83) al deciziei atacate trebuie interpretat în sensul că, astfel cum Comisia afirmă în prezent, aceasta a înlăturat aplicabilitatea criteriului creditorului privat în speță, acest considerent ar fi afectat de o eroare de drept care ar fi însă inoperantă având în vedere legalitatea deciziei atacate pentru motivele prezentate la punctele 103 și 104 de mai sus și la punctul 127 de mai jos.

108    În această privință, trebuie arătat că, prin analogie cu jurisprudența citată la punctul 97 de mai sus, dacă un stat membru invocă în cursul procedurii administrative criteriul creditorului privat, în caz de incertitudine, acestuia îi revine sarcina de a dovedi fără echivoc și pe baza unor elemente obiective și verificabile, precum cele vizate la punctul menționat, că măsura adoptată decurge din calitatea sa de operator privat.

109    Trebuie remarcat totuși că nu rezultă din această jurisprudență că, în ipoteza în care statul membru în cauză nu invocă criteriul creditorului privat și consideră că măsura constituie un ajutor de stat, Comisia poate, numai pentru acest motiv, să se dispenseze de orice examinare a criteriului menționat sau să îl considere inaplicabil. Dimpotrivă, criteriul creditorului privat poate fi invocat de beneficiarul ajutorului.

110    Astfel, mai întâi, potrivit jurisprudenței, atunci când Comisia decide să deschidă o procedură oficială de investigare, revine statului membru în cauză și beneficiarilor măsurii analizate obligația de a‑și prezenta argumentele care urmăresc să demonstreze că măsura în cauză nu constituie un ajutor sau că aceasta este compatibilă cu piața internă, obiectul procedurii oficiale de investigare fiind chiar acela de a aduce clarificări Comisiei cu privire la ansamblul datelor cauzei (a se vedea Hotărârea din 28 noiembrie 2008, Hotel Cipriani și alții/Comisia, T‑254/00, T‑270/00 și T‑277/00, Rep., EU:T:2008:537, punctul 208 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 20 septembrie 2011, Regione autonoma della Sardegna și alții/Comisia, T‑394/08, T‑408/08, T‑453/08 și T‑454/08, Rep., EU:T:2011:493, punctul 246 și jurisprudența citată).

111    Or, criteriul creditorului privat nu constituie o excepție care se aplică numai la cererea unui stat membru, în cazul în care sunt îndeplinite elementele constitutive ale noțiunii de ajutor de stat incompatibil cu piața internă prevăzute la articolul 107 alineatul (1) TFUE. Astfel, rezultă din cuprinsul punctului 94 de mai sus că acest criteriu, atunci când este aplicabil, figurează printre elementele pe care Comisia este obligată să le ia în considerare pentru a dovedi existența unui asemenea ajutor (a se vedea prin analogie Hotărârea Comisia/EDF, punctul 26 de mai sus, EU:C:2012:318, punctul 103).

112    Rezultă că, pe lângă faptul că, având în vedere jurisprudența citată la punctul 111 de mai sus, posibilitatea de a invoca criteriul creditorului privat nu este în niciun fel rezervată exclusiv statului membru în cauză, o interpretare a jurisprudenței potrivit căreia beneficiarul ajutorului ar fi împiedicat să invoce criteriul creditorului privat pentru simplul motiv că statul membru în cauză nici nu a invocat acest criteriu și nici nu contestat calificarea măsurii în cauză drept ajutor de stat ar fi incompatibilă cu jurisprudența citată la punctul 110 de mai sus, potrivit căreia beneficiarul își poate prezenta argumentele care urmăresc să demonstreze că măsura în cauză nu constituie un ajutor de stat.

113    În continuare, la punctul 61 din Hotărârea din 24 octombrie 2013, Land Burgenland și alții/Comisia (C‑214/12 P, C‑215/12 P și C‑223/12 P, Rep., EU:C:2013:682), Curtea a observat că, în acea cauză, nici în cursul procedurii administrative, nici în fața Tribunalului, autoritatea care acordase un avantaj economic, statul membru în cauză și beneficiarul ajutorului nu invocaseră elemente care să demonstreze că măsura în cauză se întemeia pe evaluări economice realizate de respectiva autoritate în vederea determinării rentabilității sale, de unde se poate deduce că, pe lângă statul membru în cauză, beneficiarul ajutorului poate invoca criteriul creditorului privat, stabilind, eventual, că măsura în cauză a fost decisă de statul menționat în calitatea sa de operator economic.

114    În sfârșit, trebuie arătat că jurisprudența expusă la punctele 97 și 108 de mai sus trebuie să fie interpretată în contextul împrejurărilor cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea Comisia/EDF, punctul 26 de mai sus (EU:C:2012:318, punctul 82), și anume invocarea criteriului investitorului privat în economia de piață de către statul membru însuși. Întrucât Curtea nu a fost sesizată cu întrebarea dacă beneficiarul putea invoca acest criteriu atunci când statul membru în cauză afirma că măsura respectivă trebuia să fie calificată drept ajutor de stat, nu se poate deduce din această hotărâre că doar acest stat membru poate invoca în mod valabil criteriul menționat.

115    Trebuie arătat totuși că, la fel ca statul membru care invocă criteriul creditorului privat, atunci când beneficiarul ajutorului îl invocă, în caz de incertitudine, acestuia îi revine sarcina de a dovedi fără echivoc și pe baza unor elemente obiective și verificabile că măsura adoptată decurge din calitatea de operator economic a statului membru respectiv.

116    În speță, Republica Slovacă cu siguranță nu a invocat criteriul creditorului privat și a sugerat calificarea măsurii în cauză drept ajutor de stat. Cu toate acestea, reclamanta a invocat acest criteriu în cursul procedurii oficiale de investigare și, astfel cum rezultă din considerentul (84) al deciziei atacate, a prezentat documente în susținerea acestei afirmații, inclusiv, mai precis, rapoartele a doi auditori.

117    În aceste condiții, pe de o parte, având în vedere în special punctul 112 de mai sus, Comisia nu poate deduce din simplul fapt că statul membru considera că măsura în litigiu constituia un ajutor de stat și că nu a invocat criteriului creditorului privat că acest criteriu era inaplicabil în speță.

118    Pe de altă parte, având în vedere jurisprudența expusă la punctele 95, 97 și 98 de mai sus, este necesar să se considere că, din moment ce reclamanta invocase criteriul menționat și prezentase documente în acest scop, revenea Comisiei sarcina să verifice dacă documentele respective corespundeau cerințelor stabilite de jurisprudența menționată și, în caz afirmativ, să efectueze o apreciere globală, luând în considerare, pe lângă elementele furnizate, orice alt element relevant în speță care să îi permită să stabilească dacă măsura în cauză reieșea din calitatea de operator economic sau din cea de putere publică a statului membru în cauză. Or, deși este cert că, în considerentele (47) și (107) ale deciziei atacate, Comisia a constatat că, contrar afirmațiilor reclamantei, nu era stabilit că raportul E fusese pus la dispoziția autorității fiscale locale înainte de acceptarea de către aceasta a concordatului, trebuie să se constate că Comisia nu s‑a pronunțat cu privire la caracteristicile documentelor menționate și nu a efectuat respectiva apreciere globală pentru a stabili aplicabilitatea criteriului în speță.

119    Cu titlu suplimentar, trebuie arătat în orice ipoteză că Hotărârea Comisia/EDF, punctul 26 de mai sus (EU:C:2012:318, punctele 81-85), care a clarificat condițiile de aplicabilitate a criteriului investitorului privat în economia de piață și pe care Comisia își întemeiază afirmația potrivit căreia criteriul creditorului privat nu este aplicabil în speță, a fost pronunțată la 5 iunie 2012, și anume cu o lună înainte de ședința care a avut loc, la 5 iulie 2012, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Frucona Košice/Comisia, punctul 21 de mai sus (EU:C:2013:32). Este cert, pe de altă parte că, în această din urmă hotărâre, Curtea a ținut seama de anumite principii extrase din Hotărârea Comisia/EDF, punctul 26 de mai sus (EU:C:2012:318).

120    Desigur, în Hotărârea Frucona Košice/Comisia, punctul 21 de mai sus (EU:C:2013:32), Curtea nu s‑a pronunțat în mod explicit cu privire la aplicabilitatea criteriului creditorului privat, astfel cum a susținut, în esență, Comisia. În plus, potrivit informațiilor furnizate de aceasta din urmă, problema respectivă nu a fost abordată în cadrul recursului.

121    Este cert însă că, la punctele 68-91 și 100-104 din Hotărârea Frucona Košice/Comisia, punctul 21 de mai sus (EU:C:2013:32), Curtea s‑a pronunțat cu privire la temeinicia aprecierii de către Tribunal și de către Comisie a condițiilor de aplicare a criteriului creditorului privat în Hotărârea Frucona Košice/Comisia, punctul 20 de mai sus (EU:T:2010:498) și, respectiv, în decizia inițială.

122    Or, aplicabilitatea criteriului creditorului privat este o condiție prealabilă necesară pentru aplicarea acestuia, așa cum reiese de altfel din cuprinsul punctului 71 din Hotărârea Frucona Košice/Comisia, punctul 21 de mai sus (EU:C:2013:32), în care Curtea a arătat că respectivul criteriu, atunci când este aplicabil, figurează printre elementele pe care Comisia este obligată să le ia în considerare pentru a dovedi existența unui ajutor.

123    În consecință, întrucât Curtea a evaluat condițiile de aplicare a criteriului creditorului privat, trebuie să se aprecieze că aceasta a considerat, în mod implicit, dar necesar, acest criteriu ca fiind aplicabil.

124    Pe de o parte, această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât, deși Comisia constatase în decizia inițială că nu erau îndeplinite condițiile de aplicare a criteriului creditorului privat și deși Tribunalul înlăturase pe fond motive și argumente îndreptate împotriva unei părți a raționamentului care susținea această constatare, Curtea – statuând, după anularea Hotărârii Frucona Košice/Comisia, punctul 20 de mai sus (EU:T:2010:498), cu privire la litigiul în primă instanță, conform articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție – a hotărât, în esență, că aprecierea criteriului menționat în decizia inițială era afectată de o eroare vădită de apreciere sau cel puțin de motivare insuficientă (Hotărârea Frucona Košice/Comisia, punctul 21 de mai sus, EU:C:2013:32, punctele 101-103).

125    Pe de altă parte, concluzia formulată la punctul 123 de mai sus se impune indiferent dacă, potrivit indicațiilor furnizate de Comisie, aplicabilitatea criteriului creditorului privat nu fusese contestată în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Frucona Košice/Comisia, punctul 21 de mai sus (EU:C:2013:32). Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, deși nu trebuie să se pronunțe decât cu privire la cererea părților, cărora le revine stabilirea cadrului litigiului, instanța Uniunii nu poate fi ținută numai de argumentele invocate de acestea în sprijinul pretențiilor lor, în caz contrar fiind în situația de a fi constrânsă, eventual, să își întemeieze decizia pe considerații juridice eronate (Ordonanța din 27 septembrie 2004, UER/M6 și alții, C‑470/02 P, EU:C:2004:565, punctul 69, Ordonanța din 13 iunie 2006, Mancini/Comisia, C‑172/05 P, RecFP, EU:C:2006:393, punctul 41, și Hotărârea din 21 septembrie 2010, Suedia și alții/API și Comisia, C‑514/07 P, C‑528/07 P și C‑532/07 P, Rep., EU:C:2010:541, punctul 65). Rezultă că, pentru a evita să își întemeieze pe considerente juridice eronate hotărârea, prin care a invalidat, în esență, o parte a raționamentului care susținea concluzia potrivit căreia nu erau îndeplinite condițiile de aplicare a criteriului creditorului privat și care presupune aplicabilitatea acest criteriu, Curtea ar fi putut, chiar în lipsa oricărei contestări, să constate inaplicabilitatea sa. Întrucât Curtea nu constatat această inaplicabilitate, este necesar să se considere că ea a intenționat să confirme aplicabilitatea acestui criteriu în speță.

126    Prin urmare, dacă acum ar trebui să se înlăture, așa cum sugerează Comisia, aplicabilitatea criteriului creditorului privat în împrejurările prezentei cauze, ar fi încălcată autoritatea de lucru judecat aferentă Hotărârii Frucona Košice/Comisia, punctul 21 de mai sus (EU:C:2013:32).

127    Rezultă că argumentația Comisiei prin care urmărește să demonstreze inaplicabilitatea criteriului creditorului privat nu poate fi admisă. În consecință, în măsura în care considerentul (83) al deciziei atacate cuprinde concluzia potrivit căreia acest criteriu este inaplicabil în speță, decizia atacată este afectată de o eroare de drept. Cu toate acestea, întrucât Comisia a examinat acest criteriu pe fond, respectiva eroare nu este, prin ea însăși, de natură să justifice anularea deciziei atacate.

128    În lumina tuturor considerațiilor de mai sus, al doilea motiv invocat de reclamantă trebuie respins ca inoperant.

 Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe erori de fapt și de drept care afectează concluzia potrivit căreia procedura de faliment era mai avantajoasă decât procedura de concordat

129    În cadrul celui de al treilea motiv, reclamanta contestă concluzia Comisiei potrivit căreia un creditor privat ar fi optat pentru procedura de faliment, iar nu pentru concordat. Acest motiv este împărțit în șase serii de argumente, referitoare, prima, la o critică generală a abordării Comisiei, a doua, la evaluarea de către Comisie a veniturilor din vânzarea activelor reclamantei în cadrul unui faliment, a treia-a cincea, la durata procedurii de faliment și a șasea, la o eroare care afectează considerentul (92) al deciziei atacate.

 Trimiteri preliminare la jurisprudență

130    Înainte de a examina temeinicia aprecierii comparative a procedurilor de faliment și de concordat efectuate de Comisie în lumina argumentelor reclamantei, trebuie amintită, cu titlu introductiv, jurisprudența relevantă referitoare la aplicarea criteriului creditorului privat, la repartizarea sarcinii probei privind îndeplinirea condițiilor de aplicare a acestui criteriu și la controlul jurisdicțional al aprecierii aceluiași criteriu.

131    În primul rând, astfel cum s‑a arătat la punctele 92-94 din prezenta hotărâre, noțiunea de ajutor include intervenții care, sub diverse forme, reduc sarcinile care grevează în mod normal bugetul unei întreprinderi. Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o măsură pentru a se încadra în noțiunea de ajutor nu sunt însă îndeplinite dacă întreprinderea beneficiară putea obține același avantaj în împrejurări care corespund condițiilor normale de piață, această apreciere realizându‑se, în principiu, atunci când un creditor public acordă unei întreprinderi facilități de plată pentru o datorie, prin aplicarea în privința creditorului menționat a criteriului creditorului privat.

132    Asemenea facilități de plată constituie un ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE dacă, ținând seama de importanța avantajului economic acordat astfel, întreprinderea beneficiară nu ar fi obținut în mod evident facilități comparabile de la un creditor privat care se află într‑o situație cât mai apropiată de cea a creditorului public și care urmărește să obțină plata sumelor pe care i le datorează un debitor care are dificultăți financiare (a se vedea Hotărârea Frucona Košice/Comisia, punctul 21 de mai sus, EU:C:2013:32, punctul 72 și jurisprudența citată, și Hotărârea Comisia/Buczek Automotive, punctul 73 de mai sus, EU:C:2013:186, punctul 46 și jurisprudența citată).

133    Revine, așadar, Comisiei sarcina de a efectua o apreciere globală, ținând seama de orice element relevant în speță, care să îi permită să stabilească dacă întreprinderea beneficiară în mod evident nu ar fi obținut facilități comparabile de la un asemenea creditor privat (Hotărârea Frucona Košice/Comisia, punctul 21 de mai sus, EU:C:2013:32, punctul 73, și Hotărârea Comisia/Buczek Automotive, punctul 73 de mai sus, EU:C:2013:186, punctul 47; a se vedea de asemenea, prin analogie, Hotărârea Comisia/EDF, punctul 26 de mai sus, EU:C:2012:318, punctul 86).

134    În această privință, trebuie considerată relevantă orice informație susceptibilă să influențeze în mod semnificativ procesul decizional al unui creditor privat suficient de prudent și de diligent, aflat într‑o situație cât mai apropiată de cea a creditorului public și care urmărește să obțină plata sumelor pe care i le datorează un debitor cu dificultăți de plată (Hotărârea Frucona Košice/Comisia, punctul 21 de mai sus, EU:C:2013:32, punctul 78, și Hotărârea Comisia/Buczek Automotive, punctul 73 de mai sus, EU:C:2013:186, punctul 54).

135    În plus, reiese din jurisprudență că, atunci când, precum în speță, pentru a obține plata sumelor care îi sunt datorate, un creditor privat suficient de prudent și de diligent care se afla într‑o situație cât mai apropiată posibil de cea a autorităților slovace trebuia să facă o alegere între mai multe proceduri pentru a identifica alternativa cea mai avantajoasă, acesta trebuia să evalueze avantajele și dezavantajele fiecăreia dintre procedurile menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea Frucona Košice/Comisia, punctul 21 de mai sus, EU:C:2013:32, punctele 79 și 80, și Hotărârea Comisia/Buczek Automotive, punctul 73 de mai sus, EU:C:2013:186, punctul 56).

136    Această alegere a creditorului privat este influențată de o serie de factori, cum ar fi calitatea sa de creditor ipotecar, privilegiat sau ordinar, natura și conținutul eventualelor garanții de care dispune, aprecierea sa cu privire la posibilitățile de redresare a întreprinderii, precum și beneficiul care i‑ar reveni în caz de faliment (Hotărârea HAMSA/Comisia, punctul 96 de mai sus, EU:T:2002:188, punctul 168, și Hotărârea Buczek Automotive/Comisia, punctul 96 de mai sus, EU:T:2011:216, punctul 84; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Rousse Industry/Comisia, punctul 85 de mai sus, EU:C:2014:175, punctul 61), ca și riscurile ca pierderile să îi crească în continuare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 septembrie 2007, Olympiaki Aeroporia Ypiresies/Comisia, T‑68/03, Rep., EU:T:2007:253, punctul 283). Procesul decizional al creditorului privat poate fi influențat deopotrivă, în mod semnificativ, de durata procedurilor, amânând recuperarea sumelor datorate și putând afecta astfel, în cazul unor proceduri îndelungate, inclusiv valoarea lor (Hotărârea Frucona Košice/Comisia, punctul 21 de mai sus, EU:C:2013:32, punctul 81).

137    Rezultă că Comisia trebuia să stabilească în speță dacă, având în vedere acești factori, pentru a obține plata sumelor care îi erau datorate, un creditor privat suficient de prudent și de diligent care se afla într‑o situație cât mai apropiată posibil de cea a autorităților slovace în mod evident nu ar fi acceptat propunerea de concordat (a se vedea în acest sens Hotărârea Buczek Automotive/Comisia, punctul 96 de mai sus, EU:T:2011:216, punctul 85). În acest scop, pentru a identifica alternativa cea mai avantajoasă, Comisia trebuia să compare, în funcție de interesele unui creditor privat, avantajele și dezavantajele fiecăreia dintre respectivele proceduri (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Buczek Automotive, punctul 73 de mai sus, EU:C:2013:186, punctul 57).

138    În al doilea rând, în ceea ce privește stabilirea sarcinii probei privind îndeplinirea condițiilor de aplicare a criteriului creditorului privat, primo, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, atunci când, în contextul criteriului creditorului privat, efectuează aprecierea globală menționată la punctul 133 de mai sus, Comisia ia în considerare, pe lângă elementele furnizate de statul membru în cauză, orice alt element relevant în speță (a se vedea în acest sens și prin analogie jurisprudența citată la punctul 98 de mai sus). Astfel, în cazul în care rezultă că criteriul creditorului privat ar putea fi aplicabil, revine Comisiei sarcina de a solicita acestui stat membru să îi furnizeze toate informațiile relevante care să îi permită să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile de aplicare a acestui criteriu (Hotărârea Comisia/Buczek Automotive, punctul 73 de mai sus, EU:C:2013:186, punctul 33).

139    Rezultă că sarcina probei privind îndeplinirea condițiilor de aplicare a criteriului creditorului privat revine Comisiei (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Buczek Automotive, punctul 73 de mai sus, EU:C:2013:186, punctul 34). Aceasta este cu atât mai mult situația în ipoteza în care decizia atacată nu se întemeiază pe o neprezentare a unor elemente care fuseseră solicitate de Comisie statului membru în cauză, ci pe constatarea că un creditor privat nu s‑ar fi comportat la fel ca autoritățile respectivului stat membru, constatare care presupune că Comisia a dispus de toate elementele relevante necesare pentru elaborarea deciziei sale (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Buczek Automotive, punctul 73 de mai sus, EU:C:2013:186, punctul 35).

140    Secundo, trebuie amintit că reiese din jurisprudența citată de Comisie că această instituție nu poate fi criticată că nu ar fi ținut seama de eventuale elemente de fapt sau de drept care i‑ar fi putut fi prezentate în cursul procedurii administrative, însă care nu au fost prezentate, Comisia neavând obligația de a examina din oficiu și prin evaluare care sunt elementele ce ar fi putut să îi fie prezentate (Hotărârea din 14 ianuarie 2004, Fleuren Compost/Comisia, T‑109/01, Rec., EU:T:2004:4, punctul 49; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Comisia/Sytraval și Brink's France, punctul 85 de mai sus, EU:C:1998:154, punctul 60).

141    Cu toate acestea, Comisia este obligată ca, în interesul unei bune aplicări a principiilor fundamentale ale tratatului referitoare la ajutoarele de stat, să conducă procedura de investigare a măsurilor incriminate cu diligență și cu imparțialitate, pentru ca, la momentul adoptării deciziei finale, să dispună de cele mai complete și fiabile elementele posibile în acest scop (Hotărârea din 2 septembrie 2010, Comisia/Scott, C‑290/07 P, Rep., EU:C:2010:480, punctul 90; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Comisia/Sytraval și Brink's France, punctul 85 de mai sus, EU:C:1998:154, punctul 62).

142    În plus, legalitatea unei decizii în materie de ajutoare de stat trebuie apreciată în funcție de informațiile de care Comisia putea dispune la momentul adoptării acesteia (a se vedea Hotărârea Comisia/Scott, punctul 141 de mai sus, EU:C:2010:480, punctul 91 și jurisprudența citată).

143    În această privință, rezultă, în esență, din jurisprudență că Comisia poate ignora informații care nu i‑au fost furnizate în cursul procedurii administrative din moment ce aceasta poate considera în mod valabil că beneficiază de informații mai fiabile sau că respectivele informații nu sunt relevante (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Scott, punctul 141 de mai sus, EU:C:2010:480, punctele 95-98).

144    În al treilea rând, trebuie subliniat că examinarea de către Comisie a chestiunii dacă anumite măsuri pot fi calificate drept ajutoare de stat din cauza faptului că autoritățile publice nu ar fi acționat în același fel precum un creditor privat impune efectuarea unei aprecieri economice complexe (Hotărârea din 22 noiembrie 2007, Spania/Lenzing, C‑525/04 P, Rep., EU:C:2007:698, punctul 59, Hotărârea Frucona Košice/Comisia, punctul 21 de mai sus, EU:C:2013:32, punctul 74, și Hotărârea Comisia/Buczek Automotive, punctul 73 de mai sus, EU:C:2013:186, punctul 48).

145    În această privință, trebuie amintit că, în cadrul controlului pe care instanțele Uniunii îl exercită cu privire la aprecierile economice complexe efectuate de Comisie în domeniul ajutoarelor de stat, nu ține de competența instanțelor Uniunii să substituie aprecierea Comisiei cu propria apreciere economică (Hotărârea Frucona Košice/Comisia, punctul 21 de mai sus, EU:C:2013:32, punctul 75, și Hotărârea Comisia/Buczek Automotive, punctul 73 de mai sus, EU:C:2013:186, punctul 49; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Comisia/Scott, punctul 141 de mai sus, EU:C:2010:480, punctele 64 și 66 și jurisprudența citată).

146    Astfel, în măsura în care aplicarea de către Comisie a criteriului creditorului privat în economia de piață presupune aprecieri economice complexe, aceasta face, în temeiul unei jurisprudențe constante, obiectul unui control limitat la verificarea respectării normelor de procedură și de motivare, a exactității materiale a situației de fapt reținute, a absenței unei erori vădite în aprecierea acestei situații de fapt sau a lipsei unui abuz de putere (a se vedea în acest sens Hotărârea Spania/Lenzing, punctul 144 de mai sus, EU:C:2007:698, punctele 59-61).

147    Cu toate acestea, instanța Uniunii trebuie nu numai să verifice exactitatea materială a elementelor de probă invocate, credibilitatea și coerența acestora, ci și să controleze dacă aceste elemente constituie toate datele pertinente care trebuie luate în considerare pentru a aprecia o situație complexă și dacă sunt de natură să susțină concluziile care sunt desprinse din acestea (a se vedea Hotărârea Comisia/Scott, punctul 141 de mai sus, EU:C:2010:480, punctul 65 și jurisprudența citată, Hotărârea Frucona Košice/Comisia, punctul 21 de mai sus, EU:C:2013:32, punctul 76 și jurisprudența citată, și Hotărârea Comisia/Buczek Automotive, punctul 73 de mai sus, EU:C:2013:186, punctul 50).

148    În lumina principiilor amintite în jurisprudența menționată mai sus trebuie să se examineze, cu titlu principal, temeinicia deciziei atacate în lumina argumentelor reclamantei.

149    În această privință, trebuie arătat că, în considerentul (119) al deciziei atacate, Comisia a concluzionat că un creditor privat nu ar fi acceptat propunerea de concordat. Această concluzie se întemeiază pe o apreciere a cuantumului probabil pe care autoritatea fiscală locală l‑ar fi putut obține în cadrul unei proceduri de faliment și a duratei acestei proceduri în comparație cu cuantumul propus în concordat.

150    Astfel, pe de o parte, Comisia a considerat în esență că cuantumul probabil pe care autoritatea fiscală locală l‑ar fi putut obține în cadrul unei proceduri de faliment ar fi fost considerabil mai mare decât cel obținut în cadrul concordatului. Astfel, după ce a ajustat evaluările efectuate în raportul E, după ce a evaluat veniturile probabile obținute din vânzarea activelor reclamantei în cadrul unui faliment și după ce a dedus din această sumă costurile unei astfel de proceduri, Comisia a apreciat, în considerentele (104) și (105) ale deciziei atacate, că, în cadrul unei proceduri de faliment, autoritatea menționată ar fi putut obține o sumă de 356,7 milioane SKK, și anume cu 132,4 milioane SKK mai mare decât suma propusă în cadrul concordatului (224,3 milioane SKK). În plus, Comisia a adăugat, în considerentul (106) al deciziei atacate, că, „chiar dacă” ar fi trebuit reținută metoda de evaluare a raportului E, autoritatea respectivă ar fi putut obține în cadrul unui faliment un cuantum de 225,5 milioane SKK, care rămâne mai mare decât suma obținută în cadrul concordatului.

151    Pe de altă parte, în ceea ce privește durata procedurii de faliment, primo, Comisia a apreciat, în considerentele (109)-(112) ale deciziei atacate, că această durată nu ar fi avut o influență semnificativă asupra deciziei unui creditor privat, dat fiind, în esență, că în orice moment s‑ar fi putut rambursa autorității fiscale locale, în calitate de creditor privilegiat, o sumă de cel puțin 194 de milioane SKK ca urmare a vânzării activelor imobilizate oferite ca garanție. Secundo, în considerentele (113)-(118) ale deciziei atacate, Comisia a evaluat totuși, pe de o parte, durata probabilă a unei proceduri de faliment, considerând că aceasta ar fi probabil mai scurtă decât durata medie a unei astfel de proceduri, și, pe de altă parte, incidența acesteia asupra cuantumului care ar putea fi primit de creditor la sfârșitul unei asemenea proceduri (356,7 milioane SKK după deducerea cheltuielilor aferente procedurii), precizându‑se că, potrivit Comisiei, cu acest ultim titlu, ca urmare a importanței veniturilor probabile obținute din vânzarea activelor în cauză, nici chiar o durată de patru-cinci ani nu ar juca niciun rol semnificativ în decizia creditorului privat.

152    În esență, și fără a aduce atingere temeiniciei aprecierilor efectuate de Comisie, rezultă astfel că acesta din urmă a efectuat, astfel cum impune jurisprudența citată la punctele 133 la 137 de mai sus, analiza avantajelor și a inconvenientelor procedurii de faliment în comparație cu procedura de concordat, luând în considerare în special veniturile probabile obținute dintr‑o vânzare a activelor reclamantei în cadrul primei proceduri și incidența duratei probabile a acesteia, precum și calitatea de creditor privilegiat a autorității fiscale locale.

153    Reclamanta susține însă, în esență, că această analiză este eronată și nu este susținută de elemente de probă suficiente. Mai precis, mai întâi, critică abordarea generală a Comisiei și contestă considerentul (92) al deciziei atacate (prima și a șasea serie de argumente). Apoi, repune în discuție aprecierea de către Comisie a veniturilor probabile obținute dintr‑o vânzare a activelor sale în cadrul unei proceduri de faliment (a doua serie de argumente). În sfârșit, contestă aprecierea duratei probabile a unei astfel de proceduri și a incidenței sale asupra alegerii unui creditor privat (a treia-a cincea serie de argumente).

154    De la bun început, trebuie să se examineze temeinicia aprecierii, pe de o parte, a veniturilor probabile obținute dintr‑o vânzare a activelor reclamantei cu ocazia unui faliment și, pe de altă parte, a duratei unei astfel de proceduri și a incidenței acesteia asupra alegerii unui creditor privat.

 Cu privire la temeinicia evaluării veniturilor obținute din cesiunea activelor reclamantei în cadrul unui faliment (a doua serie de argumente)

155    Reclamanta contestă estimarea, în valoare de 435 de milioane SKK, a veniturilor obținute din cesiunea activelor sale în cadrul unui faliment. În esență, menționând în același timp că Comisia trebuia să aprecieze această problemă din perspectiva unui creditor privat și că aceasta nu avea nici experiența, nici cunoștințele necesare, reclamanta susține că Comisia s‑a limitat să efectueze estimări fără să fi efectuat investigații cu privire la probabilitatea beneficiului unei vânzări și fără să fi urmărit să obțină expertize sau alte dovezi pentru a susține estimarea sa și că aceasta nu putea înlocui coeficienții de lichidare din raportul E prin alți factori, cu excepția situației în care s‑ar fi obținut dovezi relevante din partea unui expert competent.

156    Mai exact, reclamanta contestă evaluarea de către Comisie a veniturilor obținute din cesiunea activelor sale imobilizate, a stocurilor sale și, respectiv, a creanțelor sale pe termen scurt în cadrul unui faliment.

157    În primul rând, reclamanta arată că, prin evaluarea veniturilor minime probabile obținute din cesiunea activelor sale imobilizate la valoarea de 194 de milioane de SKK, în timp ce raportul E aplica un coeficient de lichidare de 45 %, Comisia a aplicat un coeficient inventat, arbitrar, irațional și nedovedit, precizându‑se că valoarea menționată nu corespunde unei estimări a veniturilor obținute dintr‑o cesiune în cursul unei proceduri de faliment și că suma de 397 de milioane SKK plătită în avans de autoritățile slovace a fost evaluată pe baza contabilității sale. În plus, închirierea de către O.H. a activelor sale de producție nu ar permite să se deducă nicio concluzie cu privire la profitul probabil din vânzarea acestora în caz de faliment și Comisia nu ar fi ținut seama de falimentul L., încă în curs de desfășurare.

158    În al doilea rând, în ceea ce privește veniturile obținute din vânzarea stocurilor sale, pe de o parte, reclamanta consideră că un creditor privat ar fi ținut seama de implicațiile revocării licenței sale pentru băuturi spirtoase asupra vânzării produselor nefinite care reprezenta majoritatea stocurilor la 9 iulie 2004. Pe de altă parte, susține că Comisia presupune în mod greșit și fără a combate dovezile menționate în considerentul (108) al deciziei atacate că condițiile unei vânzări în cadrul unui faliment ar fi aceleași cu cele în care aceasta a putut să lichideze stocurile în cursul procedurii de concordat.

159    În al treilea rând, în ceea ce privește veniturile obținute din cesiunea creanțelor sale pe termen scurt, reclamanta susține că Comisia a refuzat în mod eronat să efectueze a doua ajustare operată în raportul E, fără motive sau dovezi care ar contrazice această ajustare. Or, un creditor privat ar efectua această ajustare pentru a stabili valoarea recuperabilă probabilă a creanțelor rămase.

160    Comisia contestă temeinicia tuturor acestor argumente ale reclamantei. În esență, pe de o parte, aceasta arată că a luat în considerare și a examinat în detaliu elementele relevante disponibile, precizându‑se că nu poate fi obligată să ia în considerare orice raport de expertiză ca fiind relevant sau să solicite o expertiză. Pe de altă parte, Comisia susține că a ajuns la concluzia că elementele raportului E nu erau fiabile și că a efectuat o ajustare a coeficienților de lichidare cuprinși în acest raport, ținând seama de informațiile și de dovezile de care autoritatea fiscală locală dispunea la momentul faptelor. În duplică, Comisia adaugă că nu îi revine sarcina de a îndeplini ea însăși demersurile pe care le‑ar fi întreprins un creditor privat, ci de a se asigura că autoritatea publică a acționat ca atare.

161    Mai exact, în primul rând, în ceea ce privește activele imobilizate ale reclamantei, Comisia apreciază că, în lipsa unei explicații a coeficientului de lichidare reținut în raportul E, era adecvat să se ia în considerare toate celelalte elemente disponibile referitoare la valoarea respectivelor active pe care un creditor privat le‑ar fi examinat. Dat fiind că ar fi sarcina reclamantei să dovedească temeinicia afirmației sale privind logica creditorului privat, Comisia nu ar fi obligată să furnizeze coeficientul de lichidare corect, ci să evalueze toate elementele disponibile pentru a stabili dacă afirmația reclamantei este fundamentată în mod credibil. În plus, în ceea ce privește referirea la O.H., Comisia arată că s‑a mulțumit, în considerentul (96) al deciziei atacate, să respingă argumentul potrivit căruia nu s‑ar fi putut găsi niciun cumpărător. De altfel, respectiva trimitere ar ilustra tendința reclamantei de a‑și concentra atenția asupra anumitor detalii neglijând constatarea potrivit căreia, pe de o parte, chiar luând în considerare coeficienții de lichidare din raportul E, veniturile obținute din cesiunea activelor sale ar fi fost mai mari decât suma propusă în cadrul concordatului și, pe de altă parte, caracterul dezavantajos al concordatului rezultă în mod evident din perspectiva estimărilor corectate de aceasta.

162    În al doilea rând, în ceea ce privește stocurile reclamantei, primo, Comisia arată că decizia atacată respinge coeficientul de lichidare din raportul E, pentru care nu s‑a furnizat nicio explicație, și își întemeiază evaluarea rezonabilă a veniturilor obținute din vânzarea stocurilor pe alte elemente disponibile, și anume o indicație a reclamantei potrivit căreia putea obține 110 milioane SKK din vânzarea stocurilor, precum și evoluția concretă a acestora. Or, o vânzare a stocurilor în aceste condiții pentru finanțarea concordatului ar putea fi comparată cu împrejurările unei vânzări în cursul unui faliment, dat fiind că licența reclamantei fusese deja retrasă la momentul vânzării menționate. Secundo, considerentul (108) al deciziei atacate urmărea exclusiv să respingă rapoartele prezentate ca dovezi.

163    În al treilea rând, în ceea ce privește creanțele pe termen scurt, Comisia consideră că, deși era necesar să se ajusteze valoarea lor contabilă pentru a reflecta valoarea lor reală și să se țină cont de creanțele nerecuperabile sau de calitate inferioară, nimic nu justifica o valoare mai mică decât cea pe care reclamanta însăși planificase să o obțină de la debitorii săi. În plus, reclamanta nu ar furniza încă nicio justificare a celei de a doua ajustări, precizându‑se că, potrivit Comisiei, faptul că o întreprindere este declarată în faliment nu repune în discuție recuperarea creanțelor față de debitorii săi.

164    Pentru a examina temeinicia evaluării de către Comisie a veniturilor obținute din cesiunea activelor reclamantei în cursul unui faliment, trebuie amintit că această evaluare se întemeiază, atât în raportul E, cât și în decizia atacată, pe „coeficienți de lichidare” care au fost aplicați diferitor active ale reclamantei.

165    Astfel cum rezultă din considerentul (94) al deciziei atacate, asemenea coeficienți exprimă ponderea procentuală a valorii cesiunii activelor în cadrul unei proceduri de faliment în raport cu valoarea lor contabilă. Scopul acestora este de a calcula valoarea reziduală a activelor cesionate în acest cadru, luând în considerare caracterul cesiunii, precizându‑se că, în funcție de tipul de active, se presupune că valoarea obținută prin cesionarea lor în cadrul falimentului este net mai redusă decât valoarea contabilă. Nici utilizarea unor coeficienți de lichidare, nici definiția lor nu sunt contestate în speță.

166    Estimarea propusă în raportul E și estimarea efectuată de Comisie diferă totuși în două privințe. Potrivit Comisiei, acest raport nu constituia un temei fiabil pentru compararea procedurilor de faliment și de concordat [considerentul (89) al deciziei atacate].

167    Pe de o parte, în timp ce raportul E a luat ca punct de plecare situația activelor reclamantei la 31 martie 2004, Comisia a utilizat situația acestor active la 17 iunie 2004 [considerentele (90) și (103) ale deciziei atacate], fapt necontestat de reclamantă. La această din urmă dată, astfel cum rezultă din tabelul 5 care figurează în decizia atacată, valorile contabile ale diferitor active ale reclamantei au fost stabilite după cum urmează:

–        active imobilizate (terenuri, clădiri, utilaje, imobilizări necorporale, active financiare): 200 de milioane SKK;

–        stocuri: 84 de milioane SKK;

–        numerar: 161 de milioane SKK;

–        creanțe comerciale pe termen scurt: 63 de milioane SKK.

168    Pe de altă parte, Comisia a indicat că nu putea accepta metodologia utilizată în raportul E pentru a evalua veniturile obținute dintr‑o cesiune a activelor reclamantei în cadrul unei proceduri de faliment [considerentul (93) al deciziei atacate]. Mai exact, Comisia a indicat că acest raport nu conținea nicio explicație a modului în care fuseseră stabiliți coeficienții de lichidare [considerentul (93) al deciziei atacate] și că coeficienții aplicați în acest raport activelor imobilizate (45 %), stocurilor (20 %) și creanțelor pe termen scurt (20 % aplicat la 59 % din valoarea contabilă a acestor creanțe) fuseseră evaluați la niveluri prea scăzute [considerentele (95), (98) și (101) ale deciziei atacate].

169    În aceste împrejurări, Comisia a stabilit ea însăși coeficienții de lichidare relevanți pentru a estima veniturile probabile obținute dintr‑o cesiune a activelor reclamantei în cadrul unei proceduri de faliment.

170    Reclamanta contestă această evaluare. Pentru a examina temeinicia sa, este necesar, având în vedere argumentele părților, să se clarifice rolul acordat expertizelor în evaluarea Comisiei, înainte de se aprecia conținutul evaluărilor efectuate de Comisie.

171    Într‑o primă etapă, în ceea ce privește expertizele, trebuie remarcat în primul rând că, în mod contrar argumentelor reclamantei, Comisia putea înlătura coeficienții de lichidare utilizați de raportul E.

172    În acest sens, potrivit jurisprudenței, dacă, fără a fi de altfel obligată să acționeze astfel, Comisia poate să recurgă la experți externi, ea nu este totuși exonerată de obligația de a evalua lucrările acestora (Hotărârea din 16 septembrie 2004, Valmont/Comisia, T‑274/01, Rec., EU:T:2004:266, punctul 72, și Hotărârea din 13 septembrie 2010, Grecia și alții/Comisia, T‑415/05, T‑416/05 și T‑423/05, Rep., EU:T:2010:386, punctul 251). Un raport de expertiză nu poate fi considerat nici de către Comisie, nici de către instanță drept probatoriu decât în temeiul conținutului său obiectiv. În plus, o singură afirmație nesusținută care figurează într‑un astfel de document nu permite să se concluzioneze că există un ajutor de stat (Hotărârea Valmont/Comisia, citată anterior, EU:T:2004:266, punctul 71).

173    Or, în speță, trebuie să se constate că raportul E nu conține, astfel cum a arătat Comisia în decizia atacată (a se vedea punctul 168 de mai sus), nicio explicație cu privire la coeficienții de lichidare utilizați pentru a stabili veniturile maxime posibile obținute dintr‑o vânzare a activelor reclamantei în cadrul unei proceduri de faliment. Rezultă că, având în vedere jurisprudența citată la punctul 172 de mai sus, coeficienții de lichidare utilizați în acest raport nu pot fi calificați drept probatorii.

174    În măsura în care reclamanta susține în această privință că evaluări cum ar fi cele efectuate în cadrul raportului E se întemeiază pe experiență și pe rațiune, trebuie adăugat că, în lumina jurisprudenței citate la punctul 172 de mai sus, o astfel de afirmație este insuficientă pentru a justifica valoarea probatorie a unui raport de expertiză și pentru a obliga Comisia să ia în considerare evaluările pe care acesta le conține.

175    Prin urmare, în mod întemeiat Comisia nu a acceptat metodologia raportului E. Trebuie remarcat însă că Comisia a luat în considerare evaluările care figurează în acest raport cu titlu subsidiar și în scopul unei evaluări a minima.

176    Rezultă de asemenea că toate argumentele pe care reclamanta le bazează pe coeficienții de lichidare utilizați în raportul E, criticând Comisia pentru că nu i‑a reținut sau arătând că un creditor privat ar fi ținut seama de aceștia, trebuie să fie respinse ca neîntemeiate.

177    În al doilea rând, în măsura în care reclamanta reproșează Comisiei că nu a solicitat o nouă expertiză, trebuie remarcat că, potrivit jurisprudenței, obiecția adresată Comisiei de a nu fi recurs la experți externi pentru a elabora decizia atacată nu poate fi acceptată ca atare, nicio dispoziție din tratat sau din legislația Uniunii neimpunând Comisiei o astfel de obligație (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iunie 1998, British Airways și alții/Comisia, T‑371/94 și T‑394/94, Rec., EU:T:1998:140, punctul 72, și Hotărârea din 16 martie 2000, Astilleros Zamacona/Comisia, T‑72/98, Rec., EU:T:2000:79, punctul 55)

178    În măsura în care reclamanta se referă, în acest context, la punctele 13, 14 și 20-28 din Hotărârea din 21 noiembrie 1991, Technische Universität München (C‑269/90, Rec., EU:C:1991:438), din care deduce că, chiar și atunci când efectuează o evaluare discreționară a faptelor și a probelor, Comisia trebuie să dobândească expertiza adecvată, este suficient să se constate că, spre deosebire de reglementarea relevantă în speță, reglementarea aplicabilă în cauza în care s‑a pronunțat hotărârea invocată de reclamantă prevedea că Comisia consulta, eventual, un grup de experți. Rezultă că, având în vedere jurisprudența citată la punctul 177 de mai sus, nu se poate deduce nicio consecință din hotărârea menționată pentru prezenta cauză.

179    Într‑o a doua etapă, este necesar să se evalueze temeinicia estimărilor efectuate de Comisie. Mai exact, trebuie amintit în această privință că, deși, astfel cum rezultă în esență din cuprinsul punctului 177 de mai sus, Comisia nu este în principiu obligată să recurgă la experți externi pentru a redacta decizia atacată, totuși acesteia îi revine sarcina să stabilească dacă un creditor privat în mod evident nu ar fi acceptat propunerea de concordat și acesteia îi revenea sarcina probei privind faptul că nu erau reunite în speță condițiile de aplicare a criteriului creditorului privat (a se vedea punctele 132, 133, 137 și 139 de mai sus).

180    Este necesar deci să se amintească principalele considerații exprimate de Comisie în decizia atacată, înainte de a evalua, în lumina în special a jurisprudenței citate la punctele 145-147 de mai sus, dacă aceste evaluări sunt, astfel cum a susținut în esență reclamanta, afectate de erori vădite de apreciere, dacă acestea sunt susținute corespunzător cerințelor legale de elementele din dosar și dacă Comisia a ținut seama de toate datele relevante.

181    În decizia atacată, Comisia a evaluat veniturile probabile obținute dintr‑o cesiune a activelor reclamantei la 435 de milioane SKK, dintre care 194 de milioane cu titlu de active imobilizate, 43 de milioane cu titlu de stocuri, 37 de milioane cu titlu de creanțe pe termen scurt și 161 de milioane cu titlu de numerar (tabelul 5 din decizia atacată). Comisia a aplicat, așadar, coeficienți de lichidare care se ridică, pentru fiecare dintre aceste poziții de active, la 97 %, la 52 %, la 59 % și, respectiv, la 100 %, precizându‑se că stabilirea primilor trei coeficienți este contestată în speță.

182    Mai precis, în primul rând, Comisia a evaluat veniturile probabile obținute din cesiunea activelor imobilizate ale reclamantei în cadrul unei proceduri de faliment la 194 de milioane SKK. Acest cuantum corespunde valorii activelor constituite ca garanție în favoarea autorității fiscale locale, astfel cum fusese prezentată de reclamantă pe baza evaluărilor efectuate de experți independenți în anul 2003 sau în anul 2004. Potrivit Comisiei, un asemenea preț de specialitate ar trebui să reflecte în mod normal valoarea generală a activelor care corespunde prețului la care acestea pot fi vândute la un moment dat. Această valoare ar fi fost astfel fixată pentru stabilirea valorii acestor active ca garanții [considerentul (95) al deciziei atacate]. Ar fi vorba despre un preț minim, din moment ce valoarea activelor imobilizate ale reclamantei fusese evaluată la 397 de milioane SKK de către autoritățile slovace, după cum se menționează în prima notă de subsol care apare în tabelul 5 din decizia atacată. În plus, în considerentul (96) al deciziei atacate, Comisia a răspuns la afirmația reclamantei potrivit căreia ar fi fost dificil să se fi găsit un cumpărător, considerând că exista, pentru activele de producție ale acesteia din urmă, un interes imediat din partea unui concurent.

183    În al doilea rând, în ceea ce privește stocurile reclamantei, Comisia a reținut un coeficient de lichidare de 52 % pentru motivul, în esență, că reclamanta ar fi putut obține 110 milioane SKK din vânzarea stocurilor sale în 2004, acest coeficient corespunzând proporției cuantumului menționat în raport cu valoarea contabilă a stocurilor la momentul relevant. Comisia a adăugat că, dată fiind activitatea reclamantei, se putea presupune că stocurile sale erau constituite din produse finite și semifinite care ar fi putut fi vândute cu ușurință [considerentele (98) și (99) ale deciziei atacate].

184    În al treilea rând, în ceea ce privește creanțele pe termen scurt ale reclamantei, Comisia a reținut un coeficient de lichidare de 59 %. Acesta corespunde unei ajustări aplicate în raportul E la valoarea contabilă a creanțelor menționate pentru a reflecta caracterul nerecuperabil sau calitatea inferioară a anumitor creanțe și, prin urmare, valoarea reală a creanțelor recuperabile. În schimb, arătând că, potrivit informațiilor furnizate de autoritățile slovace, valoarea astfel determinată corespundea creanțelor executorii, Comisia nu a aplicat alt coeficient, spre deosebire de raportul E, care operase o a doua ajustare pentru un coeficient de lichidare de 20 % [considerentele (100)-(102) ale deciziei atacate].

185    Reiese din trimiterile la aceste aspecte din decizia atacată că Comisia a stabilit coeficienții de lichidare prin deducție pe baza elementelor din dosarul procedurii administrative. Deși aceste deducții sunt, desigur, efectuate pe baza elementelor prezentate de reclamantă sau necontestate de aceasta, Comisia nu a efectuat totuși nicio analiză metodologică sau economică și nu a solicitat în cursul procedurii administrative informații suplimentare privind verificarea și fundamentarea concluziilor pe care le desprinsese din aceste elemente.

186    Or, trebuie remarcat că, în speță, elementele din dosarul procedurii administrative nu sunt de natură să susțină corespunzător cerințelor legale și fără echivoc concluziile desprinse de Comisie în vederea evaluării, care se ridică la 435 de milioane SKK, a veniturilor din vânzarea activelor reclamantei cu ocazia unui faliment.

187    Astfel, în primul rând, în ceea ce privește evaluarea veniturilor probabile obținute din cesiunea activelor sale imobilizate, trebuie remarcat că reclamanta a indicat în observațiile sale cu privire la decizia de deschidere a procedurii oficiale de investigare că valoarea activelor constituite ca garanție se ridica la aproximativ 194 de milioane SKK. În această privință, a precizat că această valoare se întemeia pe rapoarte de evaluare independente întocmite în anii 2003 și 2004 și că putea fi verificată în deciziile de amânare la plata impozitelor adoptate de autoritatea fiscală locală între anii 2000 și 2003. Aceasta a mai adăugat că suma respectivă nu era în mod automat echivalentă cu veniturile probabile obținute dintr‑o cesiune a activelor constituite ca garanție în cadrul unui faliment și că, potrivit mai multor evaluări independente, veniturile maxime probabile s‑ar situa între 20 % și 50 % din această valoare.

188    Ca răspuns la o măsură de organizare a procedurii, prin care Tribunalul a solicitat reclamantei să prezinte rapoartele menționate la punctul 187 de mai sus, aceasta a prezentat un raport întocmit de doamna K., precum și treisprezece decizii de amânare la plata taxelor întocmite în vederea constituirii garanțiilor în perioada iulie 2000-septembrie 2003.

189    La rândul său, ca răspuns la o întrebare scrisă adresată de Tribunal ca măsură de organizare a procedurii, Comisia a indicat că nu solicitase în cursul procedurii administrative prezentarea rapoartelor menționate la punctul 187 de mai sus. Aceasta a arătat totuși că dispunea de deciziile de amânare la plată menționate la punctul 188 de mai sus, precum și de concluziile inspecției efectuate la sediile reclamantei la 21 iunie 2004, astfel cum erau enunțate într‑o scrisoare a autorităților slovace pe care a anexat‑o la răspunsul său. Comisia a susținut în continuare că, din moment ce rapoartele de evaluare menționate la punctul 187 de mai sus fuseseră comandate în mod specific pentru a stabili valoarea activelor în vederea constituirii garanțiilor, putea folosi cuantumul stabilit de reclamantă. Astfel, în opinia sa, în cazul în care valoarea unui activ este stabilită pentru a fi utilizat ca garanție, cifra stabilită trebuie să ia în considerare în mod necesar ceea ce s‑ar întâmpla în cazul în care ar fi executată garanția.

190    Reiese cu siguranță din elementele expuse la punctele 188 și 189 de mai sus că părțile sunt de acord, în esență, că aprecierea valorii activelor imobilizate ale reclamantei la 194 de milioane SKK, invocată chiar de aceasta din urmă, era destinată constituirii unor garanții în favoarea autorității fiscale locale la momentul amânării la plata impozitelor pe care aceasta le datora.

191    Cu toate acestea, mai întâi, trebuie remarcat că, în pofida elementelor expuse la punctele 188 și 189 de mai sus, elementele din dosar nu permit să se stabilească dacă această evaluare a activelor constituite ca garanție reflectă valoarea contabilă a activelor imobilizate constituite ca garanție, prețul lor de piață sau prețul de cesiune în caz de faliment. Părțile nu sunt de acord în această privință. Astfel, chiar dacă, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 187 de mai sus, reclamanta a pus la îndoială adecvarea între suma de 194 de milioane SKK și veniturile obținute dintr‑o cesiune a activelor sale imobilizate în contextul unui faliment, Comisia se limitează să speculeze, în decizia atacată și în fața Tribunalului, că această sumă ar trebui să reflecte valoarea totală a activelor care corespunde prețului la care acestea pot face obiectul unei cesiuni la un moment dat, inclusiv în cadrul unui faliment, fără a urmări să verifice obiectul, metoda sau fiabilitatea evaluării pe care se baza.

192    În continuare, deși anumite decizii referitoare la amânarea datoriilor fiscale prezentate de reclamantă cuprind o cuantificare a activelor constituite ca garanție făcând trimitere la evaluări realizate în 2002, aceste decizii, privite împreună, nu permit totuși să se rețină cuantumul total de 194 de milioane SKK. Mai exact, mai multe dintre acestea conțin doar o enumerare a activelor constituite ca garanție, fără a cuantifica însă valoarea lor.

193    În plus, scrisoarea autorităților slovace menționată la punctul 189 de mai sus se referă la inspecția care a avut loc la 21 iunie 2004 la sediile reclamantei și expune rezultatele acesteia. Se precizează în respectiva scrisoare că activele imobilizate ale acesteia din urmă se ridicau, astfel cum rezultă dintr‑o evaluare de specialitate, la 200 de milioane SKK. În schimb, chiar presupunând că ar fi vorba despre aceeași evaluare ca și cea menționată de reclamantă, trebuie remarcat că această scrisoare nu conține nicio indicare a valorii activelor imobilizate ca garanție. Ea nu indică nici faptul că suma de 194 de milioane SKK, care de altfel nu este menționată, corespunde veniturilor probabile obținute dintr‑o cesiune a activelor reclamantei în cadrul unui faliment.

194    Pe de altă parte, trebuie remarcat că, având în vedere elementele prezentate de părți, evaluarea utilizată de Comisie, care ar data de la sfârșitul anului 2003 sau de la începutul anului 2004, se bazează pe evaluări efectuate între anii 2000 și 2003 pentru amânările la plată. Suma de 194 de milioane SKK nu reiese deci, astfel cum a arătat reclamanta în cadrul ședinței, dintr‑o evaluare contemporană. Or, după cum susține reclamanta, valoarea activelor constituite ca garanție, în special vehiculele și mașinile, se depreciază cu timpul.

195    În cele din urmă, este important să se adauge că coeficientul de lichidare aplicat de Comisie este deosebit de ridicat, în sensul că acesta corespunde la 97 % din valoarea contabilă a totalității activelor imobilizate ale reclamantei (194 din 200 de milioane SKK). Or, astfel cum susține reclamanta în mod întemeiat, circumstanțele unei vânzări în cadrul unui faliment reduc valoarea unui activ în raport cu o vânzare în condiții comerciale normale, în care vânzătorul poate alege inclusiv momentul vânzării. Însăși Comisia a subliniat, pe de altă parte, în considerentul (94) al deciziei atacate, că, prin intermediul coeficienților de lichidare, „în funcție de tipul de active, se presupune că valoarea activelor obținută prin vânzarea în cadrul unei proceduri de faliment este de obicei mai redusă decât valoarea contabilă”.

196    Având în vedere considerațiile de la punctele 191-195 de mai sus, este necesar să se concluzioneze că elementele din dosarul procedurii administrative nu permit să se susțină corespunzător cerințelor legale coeficientul de lichidare aplicat de Comisie pentru evaluarea veniturilor obținute din cesiunea activelor imobilizate ale reclamantei.

197    În al doilea rând, în ceea ce privește evaluarea veniturilor obținute din creanțele pe termen scurt al reclamantei, trebuie, de la bun început, să se constate că reclamanta nu contestă ajustarea de 59 % realizată de Comisie. Această ajustare, întemeiată pe raportul E, își propune, potrivit acesteia din urmă, să reflecte caracterul nerecuperabil sau calitatea inferioară a anumitor creanțe (a se vedea punctul 184 de mai sus).

198    În această privință, fără a fi necesar să se pronunțe cu privire la chestiunea, neinvocată de reclamantă, dacă Comisia putea, fără să se contrazică, să utilizeze coeficientul de 59 % aplicat în raportul E, deși aceasta considera nefiabil respectivul raport, trebuie remarcat că, în lipsa oricărei explicații în raportul menționat și având în vedere obiecțiile reclamantei, nici semnificația, nici temeinicia acestui coeficient nu pot fi considerate ca fiind dovedite. Astfel, în timp ce, potrivit Comisiei, în esență, acest coeficient ar permite să se stabilească creanțele pe termen scurt de bună calitate care ar fi susceptibile de a fi recuperate sau cesionate fără pierderi cu ocazia unui faliment, o a doua ajustare s‑ar impune, în opinia reclamantei, pentru a ține seama de circumstanțele unui asemenea faliment, în cursul căruia o recuperare sau o cesiune a creanțelor pe termen scurt s‑ar face la un preț mai mic decât valoarea lor recuperabilă și ar implica costuri, riscuri și întârzieri.

199    Or, niciun element din dosar nu permite fundamentarea afirmației Comisiei potrivit căreia suma creanțelor pe termen scurt stabilită prin aplicarea coeficientului de 59 % este recuperabilă în totalitate, fără să fie afectată de circumstanțele unei cesiuni cu ocazia unui faliment.

200    În aceste condiții, trebuie să se considere că elementele din dosar nu permit să se determine corespunzător cerințelor legale coeficientul necesar de lichidare de 59 % aplicat de Comisie pentru creanțele pe termen scurt.

201    Reiese din cele ce precedă și în special din concluziile formulate la punctele 196 și 200 de mai sus că elementele din dosarul procedurii administrative nu sunt de natură să fundamenteze corespunzător cerințelor legale evaluarea de către Comisie a veniturilor probabile ale unei cesiuni a activelor imobilizate și a creanțelor pe termen scurt în cadrul unui faliment. Rezultă astfel că Comisia nu dispunea, la data adoptării deciziei atacate, de elementele necesare, cele mai complete și fiabile posibil, pentru a adopta această decizie și că ar fi trebuit, astfel cum susține în esență reclamanta, să urmărească să obțină informații suplimentare în scopul de a verifica și de a fundamenta concluziile sale.

202    Prin urmare, fără a fi necesar să se examineze temeinicia analizei Comisiei privind a veniturilor obținute din vânzarea stocurilor reclamantei, elementele din dosarul procedurii administrative nu sunt de natură să dovedească corespunzător cerințelor legale evaluarea la 435 de milioane SKK a veniturilor obținute din cesiunea diferitor active ale acesteia în cadrul unui faliment.

203    Această concluzie nu este repusă în discuție de argumentele Comisiei.

204    În primul rând, Comisia susține că, dat fiind că nu îi revine ei sarcina de a dovedi că analiza sa este exactă, ci că ar fi sarcina reclamantei să dovedească temeinicia afirmației sale privind logica creditorului privat, instituția menționată nu este obligată să furnizeze coeficientul de lichidare corect, ci să evalueze toate elementele disponibile pentru a stabili dacă afirmația reclamantei este fundamentată în mod credibil.

205    Trebuie arătat însă că acest argument contravine jurisprudenței citate la punctul 139 de mai sus. Astfel, în conformitate cu această jurisprudență, Comisiei îi revine sarcina de a dovedi că sunt îndeplinite condițiile de aplicare a criteriului creditorului privat. Or, Comisia nu poate îndeplini această sarcină a probei limitându‑se să emită, cu privire la aprecierea condițiilor de aplicare a criteriului creditorului privat, simple ipoteze nefundamentate corespunzător cerințelor legale.

206    În aceste condiții, chiar presupunând că, așa cum Comisia a subliniat în cadrul ședinței, aplicarea criteriului creditorului privat implică o „alunecare” a sarcinii probei, în sensul că ar aparține statului membru sau beneficiarului măsurii să combată elementele prezentate de aceasta și în lumina cărora condițiile de aplicare a criteriului menționat nu ar părea să fie îndeplinite, trebuie să se considere că aceste simple ipoteze nefundamentate emise de Comisie sunt insuficiente pentru a justifica o astfel de răsturnare a sarcinii probei.

207    În al doilea rând, Comisia face trimitere, atât în decizia atacată, cât și în înscrisurile sale, la faptul că veniturile obținute din cesiunea activelor imobilizate, în valoare de 194 de milioane SKK, nu ar fi decât un preț minim, dat fiind că autoritățile slovace estimaseră valoarea activelor constituite ca garanție la 397 de milioane SKK.

208    Or, pe de o parte, pe lângă faptul că această evaluare de către autoritățile slovace este contestată de reclamantă, trebuie arătat că, după cum susține acesta din urmă și așa cum rezultă din considerentele (22) și (122) ale deciziei atacate, autoritățile menționate au indicat în cursul procedurii administrative că suma de 397 de milioane SKK fusese stabilită pe baza contabilității reclamantei. În aceste condiții, suma respectivă nu poate servi drept bază pentru estimarea veniturilor obținute dintr‑o cesiune a activelor imobilizate ale reclamantei în cadrul unui faliment. Comisia a admis de altfel, ca răspuns la o întrebare adresată în cadrul ședinței de către Tribunal, că nu dispunea de nicio dovadă cu privire la veridicitatea sumei respective, astfel încât aceasta nu putea utilizată în calcule. Pe de altă parte, trebuie arătat că această sumă, care a fost evaluată, potrivit reclamantei, anterior constituirii garanțiilor, nu mai corespundea în niciun caz situației financiare a reclamantei la 17 iunie 2004, pe care Comisia a utilizat‑o ca bază pentru evaluarea sa. Astfel, la această dată, valoarea contabilă a activelor imobilizate ale reclamantei era de 200 de milioane SKK.

209    În al treilea rând, Comisia critică tendința reclamantei de a‑și concentra atenția asupra anumitor detalii ale deciziei atacate neglijând constatarea potrivit căreia, chiar luând în considerare coeficienții de lichidare din raportul E, veniturile probabile obținute din cesiunea activelor reclamantei ar fi fost mai mari decât suma propusă în cadrul concordatului și potrivit căreia caracterul dezavantajos al concordatului rezultă în mod evident din perspectiva estimărilor corectate de aceasta.

210    Or, pe de o parte, trebuie arătat că evaluarea de către Comisie a veniturilor probabile obținute din cesiunea activelor reclamantei în cadrul unui faliment nu este susținută corespunzător cerințelor legale de dovezi (a se vedea punctele 201 și 202 de mai sus). Rezultă că în mod greșit Comisia susține că atractivitatea procedurii de faliment în raport cu procedura de concordat apare în mod evident în lumina aprecierilor efectuate pe baza propriei metodologii. Pe de altă parte, deși este adevărat că, chiar utilizând coeficienții de lichidare folosiți în raportul E, veniturile obținute din cesiunea activelor reclamantei rămân mai mari cu 1,2 milioane SKK față de cele obținute în cadrul concordatului, această observație nu este totuși suficientă pentru a stabili că un creditor privat ar fi favorizat în mod clar procedura de faliment față de procedura de concordat. Astfel, această concluzie depinde și de incidența duratei primei proceduri asupra alegerii creditorului (a se vedea punctele 222-234 de mai sus).

211    În al patrulea rând, argumentul Comisiei referitor la interesul O.H. pentru activele imobilizate ale reclamantei, întrucât este destinat exclusiv pentru a arăta că aceasta din urmă nu a stabilit absența unui potențial cumpărător, nu are nicio incidență asupra aprecierii temeiniciei evaluării veniturilor obținute din cesiunea activelor sale imobilizate.

212    În al cincilea rând, trebuie adăugat că argumentele Comisiei referitoare la creanțele pe termen scurt ale reclamantei au fost, în esență, înlăturate la punctele 198 și 199 de mai sus.

213    În lumina considerațiilor care precedă, este necesar să se admită argumentele reclamantei prin care se urmărește contestarea evaluării de către Comisie a veniturilor probabile obținute dintr‑o cesiune a activelor sale în cadrul unui faliment.

 Cu privire la temeinicia aprecierii duratei probabile a unei proceduri de faliment și a incidenței sale asupra alegerii creditorului privat (a treia-a cincea serie de argumente)

214    Reclamanta contestă aprecierea de către Comisie a duratei procedurii de faliment și a incidenței sale asupra alegerii creditorului privat.

215    În primul rând, aceasta consideră că aprecierea potrivit căreia durata procedurii de faliment era lipsită de relevanță ca urmare a calității de creditor privilegiat a autorității fiscale locale este afectată de aceeași eroare ca și cea evidențiată în Hotărârea Frucona Košice/Comisia, punctul 21 de mai sus (EU:C:2013:32). Pe de o parte, arată că faptul că o persoană are dreptul de a dispune imediat de un activ nu înseamnă că poate găsi imediat un cumpărător. Or, în pofida exemplului L., Comisia nici nu ar fi examinat această problemă, nici nu ar fi constatat existența unui potențial cumpărător dispus să plătească veniturile probabile obținute dintr‑o cesiune astfel cum sunt stabilite de aceasta. Pe de altă parte, veniturile probabile obținute din cesiunea activelor garantate ar fi de numai 90 de milioane SKK. În replică, reclamanta adaugă că, deși calitatea de creditor privilegiat a autorității fiscale locale prezintă un interes, acest element nu este suficient pentru a justifica concluzia formulată de Comisie în considerentele (110)-(112) ale deciziei atacate, precizându‑se că sarcina probei revine Comisiei.

216    În al doilea rând, reclamanta contestă aprecierea de către Comisie a duratei posibile a procedurii de faliment. Pe de o parte, ea consideră că, având în vedere dovezile disponibile, această durată nu era previzibilă cu un oarecare grad de precizie. Pe de altă parte, exemplul falimentului L., invocat de aceasta ca dovadă a dificultății de a găsi un cumpărător pentru activele sale, era deosebit de relevant. Or, atunci când este informată cu privire la un fapt relevant, Comisiei îi revine sarcina să efectueze o investigație corespunzătoare. În plus, posibilitatea de a închide rapid o procedură de faliment nu depinde de numărul de creditori, ci de ușurința cu care pot fi mobilizate activele.

217    În al treilea rând, reclamanta contestă temeinicia aprecierii care figurează în considerentul (118) al deciziei atacate, pentru motivul că, luând în considerare sumele corecte, și anume 225,5 milioane SKK cu titlu de rezultat probabil al unei cesiuni a activelor sale și 90 de milioane SKK cu titlu de cesiune imediată a activelor garantate, ar rezulta că propunerea de concordat era în mod evident mai atractivă decât procedura de faliment.

218    Comisia contestă temeinicia tuturor acestor argumente.

219    În primul rând, Comisia susține, primo, că, deși este adevărat că existența unui drept de a cesiona imediat un activ nu înseamnă că este posibil să se găsească imediat un cumpărător, reclamanta nu îi poate reproșa totuși că nu a stabilit existența unui cumpărător dispus să plătească prețul indicat de ea, dat fiind că îi revenea reclamantei sarcina să stabilească faptul că comportamentul creditorului public răspunde unei logici economice raționale. Comisia adaugă că reiese din considerentul (96) al deciziei atacate că activele imobilizate ale reclamantei stârneau interes. În plus, Comisia consideră că, având în vedere elementele de care dispunea, nu avea niciun motiv să concluzioneze că era probabil ca reclamanta să se regăsească în aceeași situație ca L. Secundo, potrivit Comisiei, al doilea argument al reclamantei constă în reiterarea argumentelor la care aceasta a răspuns deja în cadrul celei de a doua obiecții. Tertio, Comisia susține că nu a reiterat eroarea evidențiată de Curte în Hotărârea Frucona Košice/Comisia, punctul 21 de mai sus (EU:C:2013:32), ci că, dimpotrivă, a remediat motivarea insuficientă de care era afectată decizia inițială. Or, având în vedere calitatea de creditor privilegiat a autorității fiscale locale, durata unui faliment era, în speță, lipsită de incidență asupra alegerii creditorului privat.

220    În al doilea rând, Comisia arată mai întâi că considerentele (113)-(117) ale deciziei atacate conțin o analiză subsidiară în raport cu concluzia principală potrivit căreia durata procedurii de faliment nu ar fi avut nicio influență semnificativă. În continuare, în ceea ce privește cazul L., Comisia consideră că informațiile prezentate în această etapă de reclamantă sunt nefundamentate, tardive și în orice caz insuficiente. În cele din urmă, în afară de faptul că reclamanta nu ar fi explicat motivul pentru care numărul de creditori nu avea nicio importanță pentru aprecierea duratei procedurii de faliment, Comisia susține că concluzia dedusă în considerentul (117) al deciziei atacate se întemeiază pe un ansamblu de elemente.

221    În al treilea rând, Comisia observă că a răspuns deja la argumentele reclamantei referitoare la repunerea în discuție a aprecierii sale privind veniturile previzibile obținute din cesiunea activelor acesteia din urmă în caz de faliment. Comisia adaugă că reclamanta pare să recunoască faptul că creditorul privat ar ține seama de faptul că poate dispune imediat de activele garantate ca element care crește atractivitatea procedurii de faliment.

222    În speță, în considerentele (109)-(112) ale deciziei atacate, Comisia a apreciat, cu titlu principal, că durata procedurii de faliment nu ar fi avut o influență semnificativă asupra deciziei unui creditor privat. În opinia sa, independent de această durată, în orice moment s‑ar fi putut rambursa autorității fiscale locale, în calitate de creditor privilegiat, o sumă de cel puțin 194 de milioane SKK ca urmare a vânzării activelor imobilizate constituite ca garanție. Comisia a adăugat în această privință că, chiar aplicând metoda de evaluare care figurează în raportul E în privința stocurilor și a creanțelor pe termen scurt ale reclamantei, autoritatea menționată se putea aștepta să obțină 185 de milioane SKK în plus la finalul procedurii de faliment. Potrivit Comisiei, autoritatea fiscală locală ar fi trebuit să fie conștientă de faptul că, în definitiv, datoria rambursată în cadrul unui faliment ar fi fost cu mult mai mare decât suma propusă în cadrul concordatului și că doar o parte din această sumă ar fi implicat o așteptare, spre deosebire de așteptarea implicată de concordat.

223    Rezultă din această referire la decizia atacată că analiza efectuată de Comisie se întemeiază pe premisa potrivit căreia autoritatea fiscală locală ar fi putut obține – imediat și indiferent de desfășurarea procedurii de faliment – o sumă de 194 de milioane SKK ca urmare a cesiunii activelor imobilizate ale reclamantei. Or, astfel cum reiese din concluzia formulată la punctul 196 de mai sus, această ipoteză nu este susținută corespunzător cerințelor legale de elementele din dosar.

224    Rezultă că concluzia desprinsă în considerentul (112) al deciziei atacate și potrivit căreia durata procedurii de faliment nu are nicio influență semnificativă asupra deciziei unui creditor privat ipotetic este afectată de același viciu.

225    În considerentele (113)-(118) ale deciziei atacate, Comisia a evaluat însă, cu titlu suplimentar, durata probabilă a unei proceduri de faliment și incidența acesteia asupra cuantumului care ar putea fi primit de creditor la sfârșitul unei asemenea proceduri. În opinia acesteia, durata procedurii ar fi probabil mai scurtă decât durata medie a unei astfel de proceduri ținând seama de numărul restrâns de creditori ai reclamantei și de valoarea de lichidare a activelor sale [considerentele (113)-(117) ale deciziei atacate]. Comisia a adăugat că, datorită importanței veniturilor obținute din cesiunea activelor menționate, așa cum sunt estimate în aplicarea propriei metodologii, în raport cu cuantumul propus în cadrul concordatului, chiar o durată a procedurii de faliment care poate dura de la patru la cinci ani nu ar juca niciun rol semnificativ în decizia creditorului privat. Doar în cazul depășirii unei durate de nouă ani valoarea actuală ar fi mai mică decât suma convenită în cadrul concordatului, precizându‑se că niciun creditor privat nu ar considera o durată atât de lungă ca fiind probabilă în speță [considerentul (118) al deciziei atacate].

226    În primul rând, trebuie să se constate că aprecierea formulată în considerentul (118) al deciziei atacate se întemeiază pe premisa potrivit căreia, în caz de faliment, un creditor privat ar fi putut obține un cuantum de 356,7 milioane SKK, corespunzând veniturilor obținute din cesiunea activelor evaluate de Comisie, după deducerea cheltuielilor aferente procedurii. Or, după cum a menționat reclamanta și astfel cum s‑a arătat la punctul 201 de mai sus, evaluarea de către Comisie a veniturilor obținute din cesiunea activelor reclamantei nu este fundamentată corespunzător cerințelor legale de elementele din dosar.

227    În al doilea rând, în aceste condiții, nu este necesar să se evalueze temeinicia aprecierii, în considerentele (113)-(117) ale deciziei atacate, a duratei probabile a unei proceduri de faliment. Astfel, chiar presupunând că se dovedește că această procedură ar fi putut fi efectuată rapid, trebuie arătat că acest simplu fapt este, în orice caz, insuficient pentru a justifica concluzia, din considerentul (119) al deciziei atacate, potrivit căreia un creditor privat ar fi preferat procedura de faliment față de propunerea de concordat.

228    Astfel, după cum s‑a menționat deja la punctul 201 de mai sus, evaluarea de către Comisie a veniturilor probabile obținute dintr‑o cesiune în cadrul acestei proceduri de faliment nu este fundamentată corespunzător cerințelor legale. Or, potrivit jurisprudenței citate la punctul 136 de mai sus, pe lângă factorul duratei, cel al sumei care poate fi obținută în cadrul unei proceduri alternative influențează alegerea creditorului privat.

229    Pe de altă parte, presupunând chiar că, în pofida rezervelor exprimate în mod întemeiat de Comisie în ceea ce privește raportul E (a se vedea punctele 173-175 de mai sus), această instituție ar fi intenționat să se bazeze cu titlu subsidiar pe evaluarea actualizată a acestui raport, ar trebui totuși să se constate că, după cum rezultă din considerentul (106) al deciziei atacate, un creditor privat s‑ar fi putut aștepta atunci să obțină 225,5 milioane SKK în contextul falimentului, și anume cu doar 1,2 milioane SKK mai mult decât suma propusă în cadrul concordatului. Or, pe lângă faptul că Comisia nu a examinat deloc incidența duratei unui faliment, fie ea mai scurtă decât media, asupra alegerii unui creditor privat care s‑ar putea aștepta să obțină o astfel de sumă, trebuie arătat în orice caz că, având în vedere această diferență redusă față de sumele corespunzătoare implicate, se poate considera în mod rezonabil că un creditor privat, fie el și unul privilegiat, ar fi preferat în mod evident să primească imediat un cuantum de 224,3 milioane SKK, mai degrabă decât să aștepte finalizarea unei proceduri de faliment, în care ar putea obține cu 1,2 milioane SKK mai mult, presupunând că această procedură ar putea fi efectuată într‑un termen relativ scurt.

230    Rezultă că argumentele reclamantei care urmăresc să conteste aprecierea incidenței duratei unei proceduri de faliment trebuie să fie primite.

231    Această concluzie nu este repusă în discuție de celelalte argumente ale Comisiei.

232    În primul rând, Comisia susține că îi revine reclamantei sarcina să stabilească faptul că comportamentul creditorului public răspunde unei logici economice raționale.

233    Acest argument contravine jurisprudenței referitoare la repartizarea sarcinii probei privind îndeplinirea condițiilor creditorului privat, astfel cum s‑a arătat la punctele 138-143 de mai sus.

234    În al doilea rând, în măsura în care Comisia răspunde diferitor argumente ale reclamantei referitoare la posibilitatea de a găsi rapid un cumpărător al activelor imobilizate și la interesul O.H. pentru aceste active, la aprecierea duratei unei proceduri de faliment și la cazul societății L., este suficient să se constate că aceste argumente sunt străine de considerația potrivit cărei analiza de către Comisie a incidenței duratei asupra alegerii creditorului privat este viciată, deoarece se întemeiază pe o evaluare viciată în sine, întrucât se bazează pe dovezi insuficiente, cu privire la veniturile probabile obținute din cesiunea activelor reclamantei. În consecință, toate aceste argumente sunt lipsite de relevanță în această etapă.

235    Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se conchidă că elementele din dosar nu sunt de natură să fundamenteze concluzia, din considerentul (119) al deciziei atacate, potrivit căreia un creditor privat ar fi preferat un faliment al reclamantei decât propunerea de concordat.

236    Rezultă că al treilea motiv invocat de reclamantă trebuie admis, fără a fi necesar să se examineze argumentele invocate de aceasta din urmă cu privire la evaluarea veniturilor probabile obținute dintr‑o vânzare a stocurilor sale.

237    Trebuie adăugat însă că concluzia, din considerentul (139) al deciziei atacate, potrivit căreia criteriul creditorului privat nu a fost îndeplinit se bazează nu doar pe constatarea că un creditor privat ar fi preferat procedura de faliment față de propunerea de concordat, ci și pe aceea că un asemenea creditor ar fi privilegiat o executare fiscală față de propunerea menționată. Este suficient, așadar, ca una dintre aceste două proceduri, de faliment sau de executare fiscală, să fie mai avantajoasă decât procedura de concordat pentru a justifica concluzia că criteriul creditorului privat nu a fost îndeplinit în speță

238    Invers, rezultă că numai în cazul în care atât procedura de faliment, cât și procedura de executare fiscală s‑ar dovedi mai puțin avantajoase decât procedura de concordat ar fi nelegală concluzia, din considerentul (139) al deciziei atacate, potrivit căreia criteriul creditorului privat nu a fost îndeplinit.

239    Prin urmare, concluzia formulată la punctul 235 de mai sus nu este, în sine, de natură să justifice anularea deciziei atacate. Astfel, este în continuare necesar ca al patrulea motiv, referitor la compararea procedurilor de executare fiscală și de concordat, să fie de asemenea întemeiat. Prin urmare, se impune examinarea acestuia.

 Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe erori care afectează concluzia potrivit căreia procedura de executare fiscală era mai avantajoasă decât procedura de concordat

240    Prin intermediul celui de al patrulea motiv, reclamanta contestă concluzia, cuprinsă în decizia atacată, potrivit căreia, în esență, procedura de executare fiscală era mai avantajoasă decât propunerea de concordat. După ce a expus, cu titlu introductiv, etapele procedurii menționate astfel cum este prevăzută de legea slovacă, reclamanta invocă șase serii de argumente în susținerea acestui motiv. Acestea pot fi grupate în două categorii, după cum s‑au referit, primele, la aplicabilitatea criteriului creditorului privat în vederea comparării procedurilor de executare fiscală și de concordat (prima și a doua serie de argumente) și, următoarele, la aplicarea acestui criteriu (a treia-a șasea serie de argumente).

 Cu privire la aplicabilitatea criteriului creditorului privat în vederea comparării procedurilor de executare fiscală și de concordat (prima și a doua serie de argumente)

241    Pe de o parte, reclamanta consideră că criteriul creditorului privat nu era relevant pentru o comparare a procedurilor de executare fiscală și de concordat din moment ce prima nu era accesibilă unui creditor privat. Pe de altă parte, ea contestă afirmația potrivit căreia nu a fost prezentată în speță nicio dovadă care să stabilească aplicabilitatea acestui criteriu.

242    Trebuie să se examineze succesiv aceste două probleme, începând cu cea de a doua.

243    În primul rând, reclamanta consideră că, pentru motivele pe care le‑a expus în cadrul celui de al doilea motiv invocat în susținerea prezentei acțiuni, Comisia a săvârșit o eroare de drept în considerentul (120) al deciziei atacate.

244    Comisia contestă temeinicia acestui argument și reiterează, în esență, argumentele pe care le‑a prezentat ca răspuns la al doilea motiv al reclamantei. Ea amintește astfel că indicația, din partea statului membru în cauză, potrivit căreia nu fusese avută în vedere chestiunea dacă măsura în litigiu constituia un ajutor de stat împiedică orice încercare de a invoca criteriul creditorului privat. Comisia adaugă că, dacă beneficiarul măsurii poate invoca acest criteriu, acesta va trebui în plus să stabilească fără echivoc că statul menționat avea cunoștință, anterior sau simultan acordării avantajului, de faptul că îl acorda în calitatea sa de operator privat.

245    În decizia atacată, Comisia a arătat, în sensul jurisprudenței citate la punctele 95 și 97 de mai sus pe care a transpus‑o creditorului privat în considerentul (82) al acestei decizii, că nu fusese furnizată nicio dovadă care să indice că autoritatea fiscală locală ar fi luat în considerare o procedură de executare fiscală și ar fi concluzionat că această procedură ar fi mai puțin avantajoasă decât concordatul [considerentul (120) al deciziei atacate]. Cu toate acestea, rezultă din decizia atacată că, deși Comisia precizează că reclamanta nu compara concordatul propus cu rezultatul eventual al unei executări fiscale, a efectuat această comparație pentru motivul că, astfel cum au confirmat autoritățile slovace, procedura de executare fiscală reprezenta o opțiune pentru autoritatea fiscală locală înainte de deschiderea procedurii de concordat sau după ce aceasta și‑ar fi exercitat dreptul de veto asupra concordatului propus și că, „[p]rin urmare, această opțiune trebui[a] să fie luată în considerare atunci când se aplică principiul creditorului [privat]” [considerentul (121) al deciziei atacate].

246    Or, fără a fi necesar să se pronunțe cu privire la posibilitatea reclamantei de a proceda prin simpla trimitere la argumentele invocate în susținerea unui alt motiv prin care se urmărește contestarea altor considerații emise de Comisie în decizia atacată, trebuie să se constate că argumentele invocate de reclamantă în susținerea celui de al doilea motiv nu sunt de natură să invalideze considerațiile care figurează în considerentul (120) al deciziei atacate. Astfel, după cum rezultă din examinarea celui de al doilea motiv, reclamanta contesta, în esență, concluzia, din considerentul (83) al deciziei atacate, potrivit căreia din faptul că statul membru nu invocase criteriul creditorului privat, ci indicase, în schimb, că măsura în litigiu constituia un ajutor de stat, rezulta că măsura constituia efectiv un ajutor de stat. Or, nicio concluzie în acest sens nu a fost emisă de Comisie în considerentul (120).

247    În plus, în măsura în care Comisia a arătat că criteriul creditorului privat era inaplicabil pentru compararea procedurilor de executare fiscală și de concordat și presupunând că respectivul considerent (120) al deciziei atacate trebuie interpretat în sensul că aceasta conține implicit o astfel de concluzie, trebuie amintit că s‑a considerat, în aprecierea celui de al doilea motiv invocat de reclamantă, că acest criteriu era aplicabil împrejurărilor prezentei cauze. Or, din moment ce acest criteriu este aplicabil ca atare, trebuie să se considere că Comisia nu poate distinge, pentru aplicabilitatea sa, în funcție de diferitele alternative la măsura în litigiu.

248    În această privință, este important să se adauge de asemenea că, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 245 de mai sus, reiese fără îndoială din considerentul (121) al deciziei atacate că Comisia a apreciat că trebuia să se ia în considerare procedura de executare fiscală la momentul aplicării criteriului creditorului privat, din moment ce această procedură constituia o opțiune reală pentru autoritatea fiscală locală. Cu alte cuvinte, Comisia a considerat că era necesar să se examineze pe fond criteriul creditorului privat în acest context, din moment ce executarea fiscală constituia o opțiune reală și, după cum susține în înscrisurile sale, în scopul de a consolida decizia atacată.

249    În al doilea rând, reclamanta susține că decizia atacată este afectată de o eroare de drept, din moment ce procedura de executare fiscală nu este accesibilă unui creditor privat, și că decizia atacată nu menționează nicio procedură similară de care ar fi putut beneficia un astfel de creditor. Ar rezulta că această procedură nu poate fi luată în considerare în ceea ce privește criteriul creditorului privat.

250    Comisia contestă temeinicia acestor argumente.

251    S‑a statuat deja că aplicabilitatea criteriului creditorului privat nu depindea de forma în care fusese acordat avantajul, ci de calificarea măsurii adoptate drept o decizie luată de un operator privat (a se vedea prin analogie Hotărârea din 3 aprilie 2014, Comisia/Țările de Jos și ING Groep, C‑224/12 P, Rep., EU:C:2014:213, punctul 31; a se vedea de asemenea în acest sens și prin analogie Hotărârea Comisia/EDF, punctul 26 de mai sus, EU:C:2012:318, punctul 93). Determinantă în această privință este problema dacă măsura în cauză s‑a conformat unui criteriu de raționalitate economică, astfel încât și un creditor privat, care urmărește să își maximizeze șansele de a‑și acoperi creanța sau cel puțin cea mai mare parte a acestei creanțe, ar putea accepta să ia o astfel de măsură (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Comisia/Țările de Jos et ING Groep, citată anterior, EU:C:2014:213, punctul 36).

252    În speță, este cert că un creditor privat putea, în același mod ca autoritatea fiscală locală, să accepte să renunțe parțial la creanța sa în cadrul concordatului. În schimb, părțile sunt de acord că numai autoritatea fiscală locală dispunea de opțiunea procedurii de executare fiscală.

253    Prin analogie cu jurisprudența citată la punctul 251 de mai sus, este însă necesar să se considere că simplul fapt că procedura de executare fiscală nu era accesibilă unui creditor privat nu este de natură să împiedice analiza criteriului creditorului privat în vederea comparării acestei proceduri cu procedura de concordat. Astfel, această împrejurare nu împiedică să se verifice rațiunea economică a deciziei luate de autoritatea fiscală locală de a opta pentru procedura de concordat.

254    În acest context, trebuie să se respingă ca irelevantă jurisprudența citată de reclamantă, potrivit căreia, pentru a aprecia dacă aceeași măsură ar fi fost adoptată, în condițiile unei piețe normale, de un investitor privat care se află într‑o situație cât mai apropiată de situația statului, trebuie avute în vedere numai beneficiile și obligațiile referitoare la situația acestuia din urmă în calitate de acționar, cu excluderea celor care se referă la calitatea sa de putere publică (a se vedea Hotărârea Comisia/EDF, punctul 26 de mai sus, EU:C:2012:318, punctul 79 și jurisprudența citată).

255    Astfel, pe lângă faptul că această jurisprudență nu privește problema dacă criteriul creditorului privat se poate aplica în vederea unei comparări a avantajelor și a inconvenientelor corespunzătoare celor două proceduri de recuperare a creanțelor și dintre care numai una este disponibilă creditorului privat, în timp ce creditorul public poate utiliza ambele proceduri, trebuie arătat că rezultă din hotărârile citate în susținerea acestei afirmații în Hotărârea Comisia/EDF, punctul 26 de mai sus, (EU:C:2012:318, punctul 79), și anume Hotărârea Belgia/Comisia, punctul 51 de mai sus (EU:C:1986:302, punctul 14), Hotărârea din 10 iulie 1986, Belgia/Comisia (40/85, Rec., EU:C:1986:305, punctul 13), Hotărârea din 14 septembrie 1994, Spania/Comisia (C‑278/92-C‑280/92, Rec., EU:C:1994:325, punctul 22), și Hotărârea din 28 ianuarie 2003, Germania/Comisia (C‑334/99, Rec., EU:C:2003:55, punctul 134), că trebuie să se facă abstracție, atunci când se aplică criteriul investitorului privat într‑o economie de piață, de orice considerație de ordin social, de politică regională sau sectorială și nu trebuie să fie luate în considerare alte costuri sau responsabilități ale statului membru în calitatea sa de putere publică.

256    Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie respinse argumentele reclamantei privind aplicabilitatea criteriului creditorului privat în vederea comparării procedurilor de executare fiscală și de concordat.

 Cu privire la aplicarea criteriului creditorului privat în vederea comparării procedurilor de executare fiscală și de concordat (a treia-a șasea serie de argumente)

257    A treia-a șasea serie de argumente invocate de reclamantă în susținerea prezentului motiv s‑au referit la o apreciere comparativă, în contextul criteriului creditorului privat, a procedurilor de executare fiscală și de concordat.

258    În primul rând, reclamanta îi reproșează Comisiei că a săvârșit, în considerentele (121) și (123) ale deciziei atacate, erori în stabilirea atât a momentului, cât și a operațiunii în privința cărora trebuia aplicat criteriul creditorului privat. Primo, în ceea ce privește considerentul (121) al acestei decizii, pe de o parte, ea observă că procedura de executare fiscală era indisponibilă din punct de vedere juridic, ca urmare a propunerii de concordat și cât timp procedura de concordat era în curs, ceea ce Comisia ar fi recunoscut în mod implicit. Pe de altă parte, singura întrebare relevantă ar fi aceea dacă, la 9 iulie 2004, procedura de executare fiscală ar fi fost în mod evident mai avantajoasă decât concordatul. Secundo, în ceea ce privește considerentul (123) al deciziei atacate, reclamanta arată că Comisia nu era competentă să evalueze amânările la plată în perioada noiembrie 2002-noiembrie 2003 și că aceasta trebuia să se limiteze să examineze doar operațiunea relevantă în speță, fără să emită ipoteze cu privire la aspecte care nu intră în domeniul competenței sale.

259    În al doilea rând, reclamanta subliniază că considerentul (123) al deciziei atacate conține numai afirmații ipotetice și eronate, precum și aspecte pur speculative și nerezolvate de către Comisie, care nu pot servi drept motivație pentru o astfel de decizie. În plus, Comisia nu ar fi reușit să abordeze chestiunea relevantă dacă un creditor privat ar fi amânat plata datoriei fiscale.

260    În al treilea rând, reclamanta reproșează, în esență, Comisiei că a comis o eroare vădită de apreciere și că a ignorat indicațiile furnizate de Curte în Hotărârea Frucona Košice/Comisia, punctul 21 de mai sus (EU:C:2013:32), în măsura în care nu ar fi examinat toate informațiile disponibile susceptibile să influențeze în mod semnificativ procesul decizional al unui creditor privat, în ceea ce privește atât suma care ar putea fi primită în cadrul unei executări fiscale, cât și costurile acestei proceduri. În replică, reclamanta adaugă că, în mod contrar celor susținute de Comisie, îi revenea acestei instituții sarcina să stabilească în decizia atacată faptele care justifică concluzia sa potrivit căreia o executare fiscală ar fi condus la venituri mai mari decât concordatul.

261    În al patrulea rând, reclamanta susține că Comisia a săvârșit erori în ceea ce privește durata posibilă a unei proceduri de executare fiscală. În această privință, pe de o parte, susține că, prin faptul că Comisia s‑a limitat să presupună, fără analiză sau dovezi, că această procedură ar fi putut fi efectuată în mod rapid, instituția menționată nu a examinat această problemă sau cel puțin nu a motivat decizia atacată corespunzător cerințelor legale. Pe de altă parte, reclamanta afirmă că un creditor privat ar fi examinat planul de plăți probabil al unei proceduri de executare fiscală în lumina legislației relevante și ar fi ținut seama de toate implicațiile unei proceduri de executare fiscală, printre care riscul ca reclamanta să fie declarată în stare de faliment în cursul respectivei proceduri, precum și durata necesară pentru a găsi un cumpărător dispus să plătească suma minimă, ținând seama de pragurile prevăzute de legislația slovacă. Ca răspuns la argumentele Comisiei privind faptul că ea ar fi adoptat decizia atacată luând în considerare toate informațiile disponibile, în replică, reclamanta susține că, potrivit jurisprudenței, instituția menționată trebuie să ia măsurile necesare pentru a obține toate informațiile relevante în scopul analizei sale.

262    Comisia contestă temeinicia tuturor aceste argumente.

263    În primul rând, pe de o parte, Comisia răspunde că procedura de executare fiscală ar fi putut fi inițiată înainte de deschiderea procedurii de concordat, precum și în cazul respingerii omologării concordatului de către instanțele naționale. Pe de altă parte, argumentația reclamantei referitoare la considerentul (123) al deciziei atacate se întemeiază pe o înțelegere eronată a observației privind evenimentele anterioare aderării Republicii Slovace la Uniune. Comisia s‑ar fi limitat să sugereze că, înainte chiar de încheierea concordatului, conformitatea comportamentului statului membru în cauză în lumina criteriului creditorului privat era discutabilă, fără să fi considerat însă necesar să se bazeze pe acest element pentru a concluziona că, în orice caz, un creditor privat nu ar fi ales concordatul.

264    În al doilea rând, Comisia afirmă că problema dacă amânările la plată anterioare concordatului erau exceptate de orice ajutor nu este relevantă pentru concluzia potrivit căreia concordatul constituia un ajutor de stat. Considerentele (122) și (123) ale deciziei atacate ar conține observații redundante pentru motivarea pe care se întemeiază concluzia privind existența unui ajutor.

265    În al treilea rând, Comisia arată că, potrivit jurisprudenței, îi revine reclamantei sarcina de a dovedi fără echivoc și pe baza unor elemente obiective și verificabile că avantajul nu a fost conferit de statul membru în cauză în calitatea sa de operator privat și ar fi putut fi obținut pe piață. Or, în absența oricărei încercări din partea reclamantei de a furniza elementele necesare, Comisia consideră că trebuia să ia în considerare toate informațiile disponibile și să le evalueze în pofida oricărei credibilități a afirmației potrivit căreia nu exista niciun ajutor ca urmare a faptului că statul membru ar fi acționat în același mod precum un creditor privat, precizându‑se că aceasta ar fi examinat procedura de executare fiscală pentru a consolida decizia atacată. În orice caz, argumentele reclamantei referitoare la suma care poate fi obținută în cadrul unei proceduri de executare fiscală, precum și la costurile generate de această procedură sunt neîntemeiate. Cu acest din urmă titlu, Comisia remarcă faptul că pare a fi admis că o procedură de executare fiscală nu ar antrena atâtea cheltuieli administrative ca o procedură de faliment, subliniindu‑se că ea nu dispunea de nicio informație cu privire la orice alte cheltuieli care ar trebui luate în considerare.

266    În al patrulea rând, Comisia răspunde că a examinat durata unei proceduri de faliment și că, în pofida insuficienței elementelor disponibile cu privire la acest aspect, a concluzionat că, față de predispoziția spre lentoare caracteristică unei proceduri de faliment, faptul că procedura de executare fiscală este efectuată de creditor însuși ar influența pozitiv eficiența și, prin urmare, durata procedurii menționate.

267    În lumina jurisprudenței citate la punctele 131-147 de mai sus este necesar să se examineze temeinicia aprecierii comparative a Comisiei privind procedurile de executare fiscală și de concordat în vederea aplicării criteriului creditorului privat.

268    Conform acestei jurisprudențe, mai întâi, Comisia trebuia să stabilească în speță dacă, având în vedere factorii menționați la punctul 136 de mai sus, pentru a obține plata sumelor care îi erau datorate, un creditor privat suficient de prudent și de diligent care se afla într‑o situație cât mai apropiată posibil de cea a autorităților slovace ar fi preferat în mod evident procedura de executare fiscală propunerii de concordat. În acest scop, pentru a identifica varianta cea mai avantajoasă, Comisia trebuia să compare, în funcție de interesele unui creditor privat, avantajele și dezavantajele fiecăreia dintre respectivele proceduri.

269    În continuare, atunci când, în contextul criteriului creditorului privat, efectuează aprecierea globală menționată la punctul 133 de mai sus, Comisia ia în considerare, pe lângă elementele furnizate de statul membru în cauză, orice alt element relevant în speță. Astfel, în cazul în care rezultă că criteriul creditorului privat ar putea fi aplicabil, revine acesteia sarcina de a solicita statului membru în cauză să îi furnizeze toate informațiile relevante care să îi permită să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile de aplicare a acestui criteriu. Prin urmare, sarcina probei privind îndeplinirea condițiilor criteriului creditorului privat revine Comisiei. Aceasta este cu atât mai mult situația în ipoteza în care decizia atacată nu se întemeiază pe o neprezentare a unor elemente care fuseseră solicitate de Comisie statului membru în cauză, ci pe constatarea că un creditor privat nu s‑ar fi comportat la fel ca autoritățile respectivului stat membru, constatare care presupune că Comisia a dispus de toate elementele relevante necesare pentru elaborarea deciziei sale (a se vedea punctele 138 și 139 de mai sus).

270    În sfârșit, reiese din jurisprudența citată la punctul 147 de mai sus că revine Tribunalului, printre altele, sarcina să verifice dacă elementele pe care Comisia și‑a întemeiat aprecierea constituie toate datele pertinente care trebuie luate în considerare și dacă sunt de natură să susțină concluziile pe care aceasta le‑a desprins pe baza lor, precizându‑se că, în conformitate cu jurisprudența amintită la punctul 134 de mai sus, trebuie considerată relevantă orice informație susceptibilă să influențeze în mod semnificativ procesul decizional al unui creditor privat suficient de prudent și de diligent, aflat într‑o situație cât mai apropiată de cea a creditorului public și care urmărește să obțină plata sumelor pe care i le datorează un debitor cu dificultăți de plată.

271    În speță, este cert că, în cursul procedurii administrative, nici Republica Slovacă, nici reclamanta nu au comparat, în conformitate cu criteriul creditorului privat, procedurile de concordat și de executare fiscală. În special, rezultă din dosar că, în observațiile sale cu privire la decizia de deschidere a procedurii formale, reclamanta s‑a limitat să susțină că procedura de executare fiscală nu ar fi putut fi aplicată în speță deoarece desfășurarea unei astfel de proceduri este împiedicată de deschiderea fie a unei proceduri de faliment, fie a unei proceduri de concordat. Reclamanta a adăugat că, în cazul în care nu ar fi făcut o propunere de concordat, situația sa financiară s‑ar fi deteriorat până la punctul în care, în numai câteva săptămâni, ar fi fost în stare de îndatorare excesivă și, prin urmare, ar fi fost obligată în mod legal fie să își depună bilanțul, fie să facă o propunere de concordat. Autoritățile slovace a precizat printre altele, ca răspuns la această observație a reclamantei, că procedura de executare fiscală putea fi inițiată ca urmare a respingerii omologării concordatului de către instanțele naționale.

272    Reiese însă din decizia atacată că Comisia a efectuat această comparație a procedurilor de executare fiscală și de concordat pentru motivul că prima reprezenta o opțiune reală pentru autoritatea fiscală locală înainte de deschiderea procedurii de concordat sau după ce aceasta și‑ar fi putut exercita dreptul de veto asupra concordatului propus [considerentul (121) al deciziei atacate]. Ea a concluzionat în esență că o executare fiscală ar fi condus la un profit mai mare decât în cazul concordatului [considerentul (127) al deciziei atacate] și că un creditor privat, dacă ar fi avut posibilitatea, ar fi preferat această procedură în locul concordatului [considerentul (124) al deciziei atacate].

273    În această privință, în primul rând, Comisia, observând că autoritățile slovace și reclamanta aveau opinii divergente în ceea ce privește valoarea activelor imobilizate constituite ca garanție și considerând că nu era necesar să se stabilească care dintre cifre este cea corectă [considerentul (122) al deciziei atacate], a arătat că, în cazul în care valoarea activelor reclamantei ar reprezenta în realitate numai jumătate din garanție, ar însemna că garanțiile solicitate pentru amânările la plată în perioada noiembrie 2002-noiembrie 2003 erau insuficiente. În aceste condiții, respectivele amânări nu satisfac, după toate probabilitățile, principiul creditorului privat. Considerând în același timp că nu trebuia să stabilească dacă măsurile menționate reprezentau un ajutor de stat, Comisia a arătat, cu toate acestea, că, dacă amânările respective ar constitui deja un ajutor de stat, criteriului creditorului privat nu ar mai putea fi invocat atunci când datoria amânată este (parțial) anulată ulterior.

274    Or, astfel cum arată reclamanta în mod întemeiat și fără a fi necesar să se verifice dacă Comisia era competentă să se pronunțe cu privire la amânările la plată pentru perioada noiembrie 2002-noiembrie 2003, trebuie să se constate că acest motiv al deciziei atacate, pur ipotetic, nu poate permite în sine să justifice concluzia potrivit căreia anularea în parte a datoriei fiscale ar conferi un avantaj reclamantei pe care aceasta din urmă nu l‑ar fi putut obține în condiții de piață. Într‑adevăr, Comisia se mulțumește în această etapă să emită ipoteze, fără a examina însă problemele ridicate de reclamantă, fără a expune cel mai mic element pentru a le susține și fără să extragă din ele niciun fel de concluzie definitivă.

275    Pe de altă parte, Comisia este de acord în înscrisurile sale că problema dacă amânările la plată anterioare concordatului implicau un ajutor nu este relevantă pentru concluzia potrivit căreia concordatul constituia un ajutor de stat și că considerentele (122) și (123) ale deciziei atacate conțin observații redundante în scopul motivării pe care se bazează concluzia privind existența unui ajutor de stat.

276    În al doilea rând, în decizia atacată, Comisia a considerat că, chiar dacă valoarea activelor imobilizate constituite ca garanție se ridica la doar 194 de milioane SKK, un creditor privat ar fi privilegiat totuși procedura de executare fiscală [considerentul (124) al deciziei atacate]. În această privință, ea a menționat că autoritatea fiscală putea proceda direct la cesiunea activelor debitorului în cadrul unei astfel de proceduri. Potrivit Comisiei, la momentul încheierii concordatului, valoarea activelor circulante ale reclamantei, și anume 43 de milioane SKK cu titlu de stocuri, cel puțin 37 de milioane SKK cu titlu de creanțe executorii și 161 de milioane SKK cu titlu de numerar, depășea suma propusă în cadrul concordatului. Comisia a adăugat că reclamanta deținea active imobilizate în valoare de cel puțin 194 de milioane SKK [considerentul (125) al deciziei atacate]. În sfârșit, ea a arătat că, spre deosebire de un faliment, o executare fiscală nu ar fi condus la cheltuieli administrative și că, din moment ce era deschisă și controlată de autoritatea fiscală însăși, se putea presupune că această procedură ar fi putut fi rapid finalizată [considerentul (126) al deciziei atacate]. Având în vedere aceste elemente, Comisia a ajuns la concluzia că o executare fiscală ar fi condus la un profit mai mare decât în cazul concordatului [considerentul (127) al deciziei atacate].

277    În această privință mai întâi trebuie arătat că aprecierea Comisiei se bazează pe reluarea evaluărilor efectuate în cadrul falimentului.

278    Or, s‑a conchis la punctul 201 de mai sus că această evaluare nu este fundamentată corespunzător cerințelor legale de elementele din dosar.

279    În continuare, în ceea ce privește durata unei proceduri de executare fiscală, Comisia s‑a limitat „să presupună că ar fi fost rapid finalizată”, mai ales în comparație cu procedura de faliment, din moment ce ar fi fost deschisă și controlată de administrație însăși. În schimb, Comisia nu ar fi efectuat nicio evaluare a acestei durate, fie în împrejurările prezentei spețe, fie, cel puțin ca medie din perspectiva etapelor procedurii astfel cum a fost instituită de dreptul slovac. Comisia recunoaște, pe de altă parte, în înscrisurile sale insuficiența elementelor disponibile cu privire la durata unei proceduri de executare fiscală.

280    Or, trebuie amintit că durata procedurilor constituie un element care poate influența în mod semnificativ procesul decizional al unui creditor privat (a se vedea în acest sens Hotărârea Frucona Košice/Comisia, punctul 21 de mai sus, EU:C:2013:32, punctul 81).

281    În sfârșit, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, situația întreprinderii beneficiare poate fi un element relevant în aprecierea globală a condițiilor de aplicare a criteriului creditorului privat (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Westdeutsche Landesbank Girozentrale și Land Nordrhein‑Westfalen/Comisia, punctul 56 de mai sus, EU:T:2003:57, punctul 251, și Hotărârea din 30 iunie 2015, Țările de Jos și alții/Comisia, T‑186/13, T‑190/13 și T‑193/13, EU:T:2015:447, punctul 88).

282    Or, deși, în cursul procedurii administrative, reclamanta a indicat că o procedură de executare fiscală ar fi putut fi întreruptă ca urmare a faptului că aceasta ar fi putut fi determinată să își depună bilanțul ținând seama de deteriorarea situației sale financiare, Comisia nu a luat în considerare acest element în niciun fel în decizia atacată și nici măcar nu a evaluat șansele ca procedura de executare fiscală să poată, având în vedere aceste elemente, să ajungă la bun sfârșit în speță. Această lacună nu poate fi acoperită de afirmația făcută în fața Tribunalului, potrivit căreia susținerea respectivă a reclamantei este pur speculativă.

283    Pe de altă parte, trebuie adăugat că, în ceea ce privește costurile unei proceduri de executare fiscală, Comisia s‑a limitat să arate că această procedură, spre deosebire de procedura de faliment, nu ar fi generat cheltuieli administrative. În schimb, nu reiese nicidecum din decizia atacată că Comisia ar fi examinat problema dacă procedura de executare fiscală era de natură să genereze cheltuieli de orice fel. Aceasta nici nu a abordat importanța eventuală a incidenței lor asupra sumei care putea fi obținută în cadrul unei astfel de proceduri.

284    Ar rezulta astfel că, la data adoptării deciziei atacate, Comisia nu dispunea de elementele materiale care să îi permită să afirme că un creditor privat ar fi optat, la 9 iulie 2004, în mod evident pentru procedura de executare fiscală.

285    Această concluzie se impune chiar fără a fi necesar să se examineze celelalte argumente ale reclamantei, care s‑au referit, în esență, la posibilitatea și la probabilitatea unei vânzări directe în cadrul unei executări fiscale, la valoarea activelor pe care le‑ar fi stabilit eventual un expert, la utilizarea cifrelor stabilite în evaluarea veniturilor probabile obținute dintr‑o vânzare a activelor în cadrul unei proceduri de faliment, la pragurile legale aplicabile în caz de executare fiscală și la incidența acestora asupra posibilității unei cesiuni de active la sumele stabilite de Comisie, la falimentul L. și la riscul de delapidare a activelor reclamantei.

286    Concluzia dedusă la punctul 284 de mai sus nu este repusă în discuție de argumentele Comisiei.

287    În primul rând, Comisia arată că, potrivit jurisprudenței, îi revine reclamantei sarcina de a dovedi fără echivoc și pe baza unor elemente obiective și verificabile că avantajul în cauză nu a fost conferit de statul membru în cauză în calitatea sa de operator privat și ar fi putut fi obținut pe piață. Ea adaugă că a efectuat o comparare a celor două proceduri numai pe baza elementelor de care dispunea și că nu dispunea de elementele pe care reclamanta le‑ar fi putut furniza pentru a‑și susține poziția potrivit căreia procedura de executare fiscală era mai puțin avantajoasă decât procedura de concordat.

288    Având în vedere însă jurisprudența citată la punctele 138, 139, 141 și 269 de mai sus, trebuie remarcat că, din moment ce a aplicat criteriul creditorului privat pentru compararea procedurilor de executare fiscală și de concordat și din moment ce a constatat, în esență, că un creditor privat ar fi preferat prima procedură față de cea de a doua, Comisia nu se putea limita să emită ipoteze nefundamentate și neverificabile pentru motivul că nu dispunea de informații suficiente. Comisia nu putea invoca nici jurisprudența referitoare la aplicabilitatea criteriului menționat, de unde reiese că revine statului membru în cauză sau părții interesate care îl invocă sarcina de a dovedi că măsura în litigiu ținea de calitatea de operator economic a statului membru respectiv, pentru a justifica faptul că s‑a mulțumit, în lipsa unor astfel de elemente, să deducă consecințe imprecise în etapa aplicării acestui criteriu.

289    În al doilea rând, nici concluzia de la punctul 284 de mai sus nu este repusă în discuție de argumentele invocate de Comisie ca răspuns la argumentele reclamantei. Aceste argumente ale Comisiei privesc în esență posibilitatea și probabilitatea unei vânzări directe în cadrul unei executări fiscale, valoarea activelor pe care le‑ar fi stabilit eventual un expert, utilizarea cuantumurilor stabilite în evaluarea veniturilor probabile obținute dintr‑o vânzare a activelor în cadrul unei proceduri de faliment, falimentul L., pragurile legale aplicabile în caz de executare fiscală și, în sfârșit, riscul de delapidare a activelor reclamantei.

290    Or, pe de o parte, trebuie arătat că concluzia de la punctul 284 de mai sus se bazează pe simpla constatare că Comisia nu dispunea de elementele materiale care să îi permită să afirme că un creditor privat ar fi optat, la 9 iulie 2004, în mod evident pentru procedura de executare fiscală. Pe de altă parte, această concluzie, care rezultă din admiterea argumentelor reclamantei întemeiate pe faptul că Comisia, căreia îi revenea sarcina să stabilească faptul că nu erau îndeplinite în speță condițiile criteriului creditorului privat, nu apreciase durata și costurile, precum și situația ei economică în cadrul comparării procedurilor de executare fiscale și de concordat, a fost dedusă fără să fi fost măcar necesar să se examineze celelalte argumente invocate de reclamantă și vizate la punctul 285 de mai sus. Or, dat fiind că argumentele Comisiei menționate la punctul 289 de mai sus au fost prezentate ca răspuns la aceste ultime argumente ale reclamantei, ele nu pot în nici un caz să permită modificarea concluziei formulate la punctul 284 de mai sus.

291    În lumina tuturor considerațiilor care precedă, al patrulea motiv invocat de reclamantă este întemeiat.

292    În consecință și având în vedere în special concluziile deduse la punctele 236 și 291 de mai sus, se impune anularea deciziei atacate.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

293    Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor aferente procedurilor privind măsurile provizorii, conform concluziilor reclamantei.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a doua)

declară și hotărăște:

1)      Anulează Decizia 2014/342/CE a Comisiei din 16 octombrie 2013 privind ajutorul de stat SA. 18211 (C 25/2005) (ex NN 21/2005) pus în aplicare de Republica Slovacă în favoarea Frucona Košice a.s.

2)      Comisia Europeană suportă, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, pe cele efectuate de Frucona Košice, inclusiv pe cele aferente procedurilor măsurilor provizorii.

Martins Ribeiro Gervasoni Madise

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 16 martie 2016.

Semnături

Cuprins

Istoricul cauzei

Evoluția situației reclamantei și procedura de concordat

Procedura administrativă

Decizia inițială

Procedurile în fața Tribunalului și a Curții

Decizia atacată

Procedura și concluziile părților

În drept

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o eroare de drept care afectează considerentul (83) al deciziei atacate

Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe erori de fapt și de drept care afectează concluzia potrivit căreia procedura de faliment era mai avantajoasă decât procedura de concordat

Trimiteri preliminare la jurisprudență

Cu privire la temeinicia evaluării veniturilor obținute din cesiunea activelor reclamantei în cadrul unui faliment (a doua serie de argumente)

Cu privire la temeinicia aprecierii duratei probabile a unei proceduri de faliment și a incidenței sale asupra alegerii creditorului privat (a treia-a cincea serie de argumente)

Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe erori care afectează concluzia potrivit căreia procedura de executare fiscală era mai avantajoasă decât procedura de concordat

Cu privire la aplicabilitatea criteriului creditorului privat în vederea comparării procedurilor de executare fiscală și de concordat (prima și a doua serie de argumente)

Cu privire la aplicarea criteriului creditorului privat în vederea comparării procedurilor de executare fiscală și de concordat (a treia-a șasea serie de argumente)

Cu privire la cheltuielile de judecată

* Limba de procedură: engleza.