CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
ELEANOR SHARPSTON
prezentate la 26 iulie 2017(1)
Cauza C‑518/15
Ville de Nivelles
împotriva
Rudy Matzak
[cerere de decizie preliminară formulată de cour du travail de Bruxelles (Curtea pentru Litigii de Muncă din Bruxelles, Belgia)]
„Cerere de decizie preliminară – Protecția securității și sănătății lucrătorilor – Organizarea timpului de lucru – Noțiunile de timp de lucru și de perioade de repaus – Pompieri – Timp de gardă – Perioadă de permanență”
1. Prin prezenta cerere de decizie preliminară, se solicită Curții orientări cu privire la interpretarea Directivei 2003/88 privind timpul de lucru(2), astfel cum se aplică unui pompier din cadrul serviciului de permanență(3) care este obligat să fie disponibil, prin rotație, pentru a presta servicii de permanență(4) într‑o anumită rază (exprimată ca interval de timp) a locului său de muncă. Curții i se solicită de asemenea îndrumări privind (i) posibilitatea de a exclude anumite categorii de pompieri din domeniul de aplicare al directivei menționate, (ii) chestiunea dacă un stat membru are posibilitatea să adopte o definiție a „timpului de lucru” care este mai puțin restrictivă decât cea prevăzută în directivă și (iii) chestiunea dacă interpretarea noțiunii „timp de lucru” prevăzute de directivă se aplică și în privința stabilirii remunerației în cazul persoanelor care prestează servicii de permanență.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
2. Potrivit articolului 153 TFUE:
„(1) În vederea realizării obiectivelor menționate la articolul 151, Uniunea susține și completează acțiunea statelor membre în domeniile următoare:
(a) îmbunătățirea, în special, a mediului de muncă, pentru a proteja sănătatea și securitatea lucrătorilor;
(b) condițiile de muncă;
(c) securitatea socială și protecția socială a lucrătorilor;
[…]
(2) În acest scop, Parlamentul European și Consiliul:
[…]
(b) pot adopta în domeniile menționate la alineatul (1) literele (a)-(i), prin intermediul directivelor, recomandări minime aplicabile treptat, ținând seama de condițiile și de reglementările tehnice existente în fiecare dintre statele membre.
[…]
(5) Dispozițiile prezentului articol nu se aplică remunerațiilor […]”
3. Articolul 1 din Directiva 2003/88 prevede:
„(1) Prezenta directivă stabilește cerințe minime de securitate și sănătate pentru organizarea timpului de lucru.
(2) Prezenta directivă se aplică:
(a) perioadelor minime de repaus zilnic, repaus săptămânal și concediu anual, precum și pauzelor și timpului de lucru maxim săptămânal;
(b) anumitor aspecte ale muncii de noapte, ale muncii în schimburi și ale ritmului de lucru.
(3) Prezenta directivă se aplică tuturor sectoarelor de activitate, private sau publice, în sensul articolului 2 din [Directiva 89/391/CEE a Consiliului din 12 iunie 1989 privind punerea în aplicare de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă (JO 1989, L 183, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 2, p. 88], fără a aduce atingere articolelor 14, 17, 18 și 19 din prezenta directivă.
[…]”
4. Articolul 2 din Directiva 2003/88/CEE prevede:
„În sensul prezentei directive:
1. prin «timp de lucru» se înțelege orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziția angajatorului și își exercită activitatea sau funcțiile, în conformitate cu legislațiile și/sau practicile naționale;
2. prin «perioadă de repaus» se înțelege orice perioadă care nu este timp de lucru;
[…]”
5. Potrivit articolului 15 din directivă:
„Prezenta directivă nu aduce atingere dreptului statelor membre de a aplica sau de a adopta și aplica acte cu putere de lege și acte administrative mai favorabile protecției securității și sănătății lucrătorilor sau de a favoriza sau a permite aplicarea unor convenții colective sau acorduri încheiate între partenerii sociali, care sunt mai favorabile protecției securității și sănătății lucrătorilor.”
6. Potrivit alineatelor (2) și (3) ale articolului 17 din Directiva 2003/88:
„(2) Derogările prevăzute la alineatele (3)-(5) pot fi adoptate prin acte cu putere de lege și acte administrative sau prin convenții colective sau acorduri încheiate între partenerii sociali, cu condiția ca lucrătorii în cauză să beneficieze de perioade de repaus echivalente compensatorii sau dacă, în cazuri excepționale în care nu este posibil, din motive obiective, să se acorde asemenea perioade de repaus echivalente compensatorii, lucrătorii beneficiază de protecție adecvată.
(3) În conformitate cu alineatul (2) din prezentul articol, se poate deroga de la articolele 3-5, 8 și 16:
[…]
(c) în cazul activităților care implică nevoia de continuitate a serviciilor sau producției, în special: […]
[…]
(iii) servicii de presă, radio, televiziune, producție cinematografică, servicii de poștă și telecomunicații, ambulanță, servicii de pompieri și protecție civilă;
[…]”
Dreptul belgian
7. Loi du 14 décembre 2000 fixant certains aspects de l’aménagement du temps de travail dans le secteur public (Legea din 14 decembrie 2000 de stabilire a anumitor aspecte ale organizării timpului de lucru în sectorul public, denumită în continuare „Legea din 14 decembrie 2000”) a transpus Directiva 93/104/CE privind organizarea timpului de lucru(5) în dreptul național. Articolul 3 din această lege definește „lucrătorii” ca fiind „persoanele care, în temeiul unui raport juridic sau contractual […] lucrează sub îndrumarea unei alte persoane”. Articolul 8 prevede printre altele că „«timpul de lucru» înseamnă perioada în care lucrătorul se află la dispoziția angajatorului”.
8. Articolul 186 din Loi du 30 décembre 2009 portant sur diverses dispositions (Legea din 30 decembrie 2009 privind diverse dispoziții) prevede printre altele că pompierii din cadrul serviciului de permanență nu trebuie să fie definiți drept „lucrători” în sensul articolului 3 din Legea din 14 decembrie 2000.
9. Articolul 9 bis din règlement organique du service d’incendie de Nivelles (Regulamentul privind serviciile de pompieri din orașul Nivelles) prevede:
„În perioadele de serviciu de permanență, fiecare membru al serviciului contractual de pompieri care deservește cazarma din Nivelles este obligat:
– să rămână tot timpul la o distanță de cazarmă astfel încât perioada necesară pentru a ajunge la aceasta în condiții de trafic normal să nu depășească opt minute;
[…]”
Situația de fapt, procedura și întrebările preliminare
10. Domnul Rudy Matzak este pompier în cadrul serviciului de permanență(6) pentru Ville de Nivelles (orașul Nivelles) din Belgia(7). În conformitate cu regimul aplicabil contractului său de angajare, acesta este obligat să fie disponibil pentru a presta servicii de gardă seara și în weekend, o săptămână din patru. El este remunerat numai pentru timpul în care este în serviciu activ. Orele de gardă în care pompierul nu este solicitat să îndeplinească nicio obligație profesională (așa‑numita „perioadă de permanență”)(8) nu sunt remunerate.
11. În perioadele în care prestează servicii de permanență, domnul Matzak trebuie să poată să fie contactat în permanență și, dacă este necesar, trebuie să se prezinte la cazarmă cât mai curând posibil și, în orice caz, după nu mai mult de opt minute în condiții normale(9). Instanța de trimitere precizează că, în practică, aceasta înseamnă că pompierul trebuie să locuiască în apropierea cazărmii și că activitățile sale în aceste perioade sunt limitate în mod corespunzător.
12. Considerând că erau nesatisfăcătoare mai multe aspecte ale regimului care i se aplica, inclusiv în special nivelul remunerației aferente serviciilor de permanență, domnul Matzak a formulat o acțiune în fața tribunal du travail de Nivelles (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Nivelles, Belgia), care a admis majoritatea capetelor sale de cerere printr‑o hotărâre pronunțată la 23 martie 2013.
13. Orașul Nivelles a formulat ulterior apel împotriva acestei decizii în fața cour du travail de Bruxelles (Curtea pentru Litigii de Muncă din Bruxelles, Belgia). Această instanță observă că, în dreptul belgian, timpul de lucru este definit în general ca fiind timpul în care lucrătorul se află la dispoziția angajatorului și că locul în care se află lucrătorul nu pare a fi determinant. În lumina interpretării articolului 2 punctul 1 din Directiva 2003/88 de către Curtea de Justiție(10), pare să reiasă că definiția timpului de lucru din dreptul belgian nu coincide în totalitate cu definiția acestuia din dreptul Uniunii. Instanța menționată observă de asemenea că în jurisprudența națională există o tendință de a soluționa problema remunerării pompierilor din cadrul serviciului de permanență, precum domnul Matzak, întemeindu‑se, în principal sau în mod exclusiv, pe definiția noțiunii „timp de lucru” din dreptul Uniunii. Întrucât consideră că, pentru a se pronunța în litigiul cu care a fost sesizată, este necesară o interpretare de către Curtea de Justiție a anumitor dispoziții din Directiva 2003/88, instanța a adresat următoarele întrebări preliminare în conformitate cu articolul 267 TFUE:
„1) Articolul 17 alineatul (3) litera (c) punctul (iii) din [Directiva 2003/88] trebuie interpretat în sensul că oferă statelor membre posibilitatea de a exclude anumite categorii de pompieri recrutați de serviciile publice de pompieri de la aplicarea ansamblului dispozițiilor care asigură transpunerea acestei directive, inclusiv de la cea care definește timpul de lucru și perioadele de repaus?
2) Întrucât [Directiva 2003/88] prevede doar cerințe minime, trebuie interpretată în sensul că nu se opune ca legiuitorul național să mențină sau să adopte o definiție mai puțin restrictivă a timpului de lucru?
3) Ținând seama de articolul 153 alineatul (5) TFUE și de obiectivele [Directivei 2003/88], articolul 2 din această directivă, în condițiile în care definește principalele noțiuni utilizate de aceasta, în special cele de timp de lucru și de perioade de repaus, trebuie interpretat în sensul că nu se aplică noțiunii de timp de lucru care trebuie să permită să se stabilească remunerațiile datorate în cazul serviciilor de gardă la domiciliu?
4) [Directiva 2003/88] se opune ca perioada de gardă la domiciliu să fie considerată timp de lucru în cazul în care, chiar dacă serviciile de gardă sunt executate la domiciliul lucrătorului, constrângerile la care este supus acesta din urmă în timpul gărzii (precum obligația de a răspunde la apelurile angajatorului în opt minute) restrâng în mod semnificativ posibilitatea de a efectua alte activități?”
14. Părțile din litigiul principal, guvernele belgian, francez și neerlandez și guvernul Regatului Unit, precum și Comisia Europeană au prezentat observații scrise. În ședința din 15 decembrie 2016, toate aceste părți, cu excepția guvernului neerlandez, au prezentat observații orale și au răspuns la întrebările adresate de Curte.
Analiză
Aspecte introductive
Admisibilitate
15. Atât orașul Nivelles, cât și Comisia au ridicat probleme care vizează (în totalitate sau în parte) admisibilitatea cererii de decizie preliminară(11).
16. Motivul pe care acestea îl invocă este că litigiul aflat pe rolul instanței de trimitere are ca obiect remunerația la care domnul Matzak are dreptul pentru serviciile pe care le prestează în calitate de pompier în cadrul serviciului de permanență, iar nu aspectul legat de timpul său de lucru. Întrucât articolul 153 alineatul (5) TFUE exclude aspectele legate de remunerație din domeniul de aplicare al articolului 153 (care include îmbunătățirea sănătății și securității lucrătorilor, la care se raportează Directiva 2003/88), întrebările instanței de trimitere ar aborda aspecte care nu intră în competența Curții.
17. În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, respingerea de către Curte a unei cereri formulate de o instanță națională este posibilă numai atunci când este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea ori cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate. În cazul în care apare o întrebare privind dreptul Uniunii, există, așadar, o prezumție de pertinență(12).
18. Apare în prezenta cauză o astfel de întrebare?
19. În opinia noastră, răspunsul este afirmativ.
20. Deși din lectura deciziei de trimitere și a dosarului cauzei naționale prezentat Curții rezultă în mod clar că acțiunea formulată de domnul Matzak privește în esență aspectul privind remunerația sa, acest aspect nu este în sine determinant pentru a se aprecia dacă Curtea ar trebui să răspundă la întrebările adresate. Întrebarea care trebuie formulată în acest context nu este: „care este obiectul litigiului principal?”, ci, mai degrabă, problema privește aspectul dacă interpretarea solicitată a dreptului Uniunii are legătură cu realitatea ori cu obiectul litigiului principal. Cererea de decizie preliminară menționează că definiția din dreptul Uniunii a noțiunii „timp de lucru” este relevantă pentru soluționarea aspectului privind remunerarea pompierilor din cadrul serviciului de permanență precum domnul Matzak(13). Astfel, interpretarea de către Curte a acestei noțiuni va ajuta instanța de trimitere să soluționeze litigiul cu care a fost sesizată. Pentru acest motiv, întrebările preliminare sunt admisibile(14).
Semnificația termenului „lucrător”
21. Deși articolul 2 din Directiva 2003/88 definește „timpul de lucru” făcând referire printre altele la perioadele în care un „lucrător” „se află la locul de muncă”, această directivă nu definește noțiunea „lucrător” ca atare.
22. În observațiile sale scrise și în cadrul ședinței, guvernul francez s‑a referit la situația din Franța, unde acesta susține că toți pompierii care nu sunt profesioniști sunt angajați pe o bază care nu implică un raport de subordonare și că aceștia nu primesc o retribuție sau un salariu ca atare. În schimb, ei primesc o indemnizație („indemnité”) care nu este supusă impozitării sau contribuții sociale obligatorii. În mod similar, guvernul belgian afirmă că pompierii din cadrul serviciului de permanență din acest stat membru nu sunt incluși în categoria lucrătorilor în sensul dispozițiilor relevante de drept național(15), ci au statutul de „voluntari plătiți” („bénévolat indemnisé”).
23. Înseamnă aceasta că respectivii pompieri nu pot fi calificați drept „lucrători” în sensul directivei?
24. Curtea a statuat că noțiunea „lucrător” în conformitate cu directiva este o noțiune autonomă de drept al Uniunii(16). Aceasta trebuie interpretată în sensul că înseamnă „orice persoană care exercită activități reale și efective, cu excepția activităților care sunt atât de reduse încât apar ca fiind pur marginale și accesorii”. Caracteristica raportului de muncă o constituie împrejurarea că o persoană îndeplinește, într‑o anumită perioadă, pentru o altă persoană și sub îndrumarea acesteia, prestații în schimbul cărora primește o remunerație(17). Curtea nu a trebuit să abordeze problema a ceea ce constituie „remunerație” în sensul acestei definiții. Unele orientări se pot desprinde însă din dispozițiile articolului 157 alineatul (2) TFUE (în contextul egalității de remunerare), care definește „remunerația” prin referire la sumele „plătite, direct sau indirect, […] de către angajator lucrătorului pentru munca prestată de acesta”(18).
25. Mai exact, Curtea a constatat că directiva se aplică pompierilor profesioniști(19). În ceea ce privește extinderea sa la alte categorii de pompieri, am dori să formulăm observația că niciun element din decizia de trimitere nu sugerează că pompierii din categoria în care se încadrează domnul Matzak nu exercită o activitate reală și efectivă și că nu se află „sub îndrumarea unei alte persoane” sub forma unui serviciu de pompieri(20). Pentru ca acesta din urmă să funcționeze în mod eficient, toți membrii echipei de pompieri (indiferent dacă sunt pompieri profesioniști, pompieri din cadrul serviciului de permanență sau pompieri voluntari) trebuie în mod clar să lucreze sub îndrumare și trebuie să respecte ordinele care sunt date, inclusiv prin punerea personală la dispoziție în vederea prestării de servicii active prin rotație. În ceea ce privește întrebarea dacă sumele pe care le primește domnul Matzak în schimbul serviciilor sale constituie „remunerație” în sensul criteriului stabilit la punctul 24 de mai sus, cu excepția susținerilor (relativ lipsite de precizie) ale guvernului belgian, Curții i s‑au pus la dispoziție puține informații cu privire la măsurile exacte care reglementează situația din acest stat membru și, prin urmare, nu putem formula alte observații în această privință. Aspectul respectiv va trebui să fie stabilit de instanța națională, aplicând criteriul pe care tocmai l‑am menționat. Întrucât noțiunea „lucrător” este o noțiune de drept al Uniunii, desemnarea exactă a statutului persoanei care prestează servicii și calificarea sumelor pe care le primește în schimbul acestor servicii în temeiul dreptului național nu pot fi, prin definiție, determinante.
Cu privire la prima întrebare
26. Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă statele membre au libertatea de a exclude anumite categorii de pompieri de la aplicarea ansamblului dispozițiilor care asigură transpunerea Directivei 2003/88 în dreptul național, inclusiv de la aplicarea dispozițiilor care definesc timpul de lucru și perioadele de repaus.
27. Aceste definiții sunt prevăzute la articolul 2 din directivă. Astfel cum rezultă din redactarea articolului 17 alineatul (3) din Directiva 2003/88, numai anumite dispoziții expres menționate în aceasta pot face obiectul derogărilor legate printre altele de serviciile de pompieri(21). Astfel, articolul 17 alineatul (3) prevede că un stat membru care îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 17 alineatul (2) poate deroga de la articolele 3, 4, 5, 8 și 16 din directivă. Această posibilitate nu se extinde la definițiile reținute la articolul 2 pentru „timpul de lucru” și „perioada de repaus” și, în opinia noastră, întrucât articolul 17 alineatul (3) trebuie să fie de strictă interpretare, la fel ca toate dispozițiile derogatorii(22), nu se poate adopta o abordare extensivă care ar putea depăși formularea expresă a dispoziției(23).
28. În consecință, considerăm că ar trebui să se răspundă la prima întrebare că articolul 17 alineatul (3) litera (c) punctul (iii) din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că oferă statelor membre posibilitatea de a exclude anumite categorii de pompieri recrutați de serviciile publice de pompieri numai de la aplicarea dispozițiilor acestei directive prevăzute la articolul 17 alineatul (3). Acest articol nu permite statelor membre să excludă lucrătorii menționați de la aplicarea ansamblului dispozițiilor care asigură transpunerea directivei și în special nu permite excluderea dispozițiilor care definesc „timpul de lucru” și „perioada de repaus” în privința acestor lucrători.
Cu privire la a doua întrebare
29. Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, întrucât Directiva 2003/88 stabilește doar cerințe minime, aceasta poate fi interpretată în sensul că nu se opune ca un stat membru să adopte o definiție mai puțin restrictivă pentru „timpul de lucru”.
30. Guvernul belgian susține că această întrebare este inadmisibilă, formulând observația că, în mai multe rânduri, Cour de cassation (Curtea de Casație) din Belgia a statuat că noțiunea de timp de lucru trebuie să primească aceeași interpretare în dreptul belgian ca și în dreptul Uniunii și că instanța de trimitere are la dispoziție tot materialul necesar pentru a înțelege această noțiune. Acesta invocă în special Hotărârea Dzodzi(24), susținând că punctul 42 din această hotărâre reprezintă autoritatea în ceea ce privește afirmația că trebuie să existe un risc efectiv de divergență între dreptul Uniunii, pe de o parte, și dispoziția de drept național care face trimitere la o dispoziție de drept al Uniunii, pe de altă parte, pentru ca Curtea să fie competentă pentru a statua în temeiul articolului 267 TFUE în astfel de împrejurări.
31. Am menționat deja că există o prezumție de pertinență atunci când Curții i se solicită să interpreteze o dispoziție de drept al Uniunii(25). Nu vedem niciun motiv pentru a ne îndepărta de la această prezumție în prezenta cauză. Instanța de trimitere a arătat că problemele care privesc remunerarea pompierilor din cadrul serviciului de permanență în temeiul dreptului național pot fi soluționate pe baza definiției reținute în dreptul Uniunii pentru „timpul de lucru”(26). Este de așteptat ca răspunsul dat la cea de a doua întrebare să poată ajuta instanța națională să se pronunțe în cauza cu care a fost sesizată. Pentru acest motiv, Curtea ar trebui să furnizeze acest răspuns. În ceea ce privește aplicarea Hotărârii Dzodzi, Curtea s‑a declarat competentă, în jurisprudența ulterioară, să se pronunțe cu titlu preliminar în cauze în care situația de fapt din litigiul principal se situa în afara domeniului de aplicare al dreptului Uniunii, dar în care aplicabilitatea respectivelor dispoziții fusese determinată de dreptul național (ca urmare a unui „renvoi” [trimitere] la dreptul Uniunii), iar dispozițiile naționale în discuție nu limitau aplicarea acestuia din urmă(27). În prezenta cauză, ni se pare că situația națională, astfel cum este descrisă în decizia de trimitere, implică un „renvoi” la dreptul Uniunii care nu limitează aplicarea acestuia din urmă. Pentru acest motiv, respingem argumentul guvernului belgian. Ni se pare că aspectul în discuție este unul în privința căruia Curtea are competența de a formula un răspuns și, în consecință, ar trebui să procedeze astfel.
32. Revenind la întrebarea propriu‑zisă, la prima vedere aceasta pare să conducă la un răspuns afirmativ. Este adevărat că articolul 1 din Directiva 2003/88 prevede că directiva stabilește cerințe minime de securitate și sănătate și că, astfel cum arată atât Comisia, cât și domnul Matzak, articolul 15 permite statelor membre să aplice sau să adopte dispoziții care sunt mai favorabile protecției securității și sănătății lucrătorilor. În plus, definiția reținută la articolul 2 pentru „timpul de lucru” menționează în mod expres că trebuie să se ia în considerare „legislațiile și/sau practicile naționale”.
33. Situația reală este, credem, mai complicată. Atunci când a adoptat Directiva 2003/88, legiuitorul comunitar (din acel moment) a urmărit să stabilească standardele minime care să se aplice pe întreg teritoriul a ceea ce reprezintă astăzi Uniunea Europeană(28). El a procedat astfel furnizând printre altele o definiție pentru „timpul de lucru”, asociată cu o definiție pentru „perioada de repaus”, care s‑a intenționat a fi uniformă în toate statele membre. Rezultă că aceste definiții trebuie să fie interpretate în funcție de caracteristici obiective, cu referire la sistemul și la finalitatea directivei, întrucât numai o astfel de interpretare poate garanta eficacitatea deplină a directivei, precum și aplicarea uniformă a respectivelor noțiuni în toate statele membre(29). În consecință, statele membre care urmăresc să transpună directiva nu beneficiază de nicio marjă de manevră pentru a adopta o versiune mai puțin restrictivă a oricăreia dintre aceste două definiții.
34. Această constatare nu implică, desigur, că un stat membru nu poate să îmbunătățească protecția acordată de directivă prin utilizarea diferitor tehnici legislative. În exercitarea drepturilor care le sunt acordate la articolul 15, statele membre pot, de exemplu, să prevadă perioade de repaus minim mai lungi decât cele prevăzute la articolele 3-7 din directivă. Același lucru este valabil și pentru dispozițiile care reglementează munca de noapte și munca în schimburi de la articolele 8-13. Dacă procedează astfel, statele membre trebuie să mențină însă definițiile prevăzute la articolul 2 pentru „timpul de lucru” și „perioada de repaus”.
35. Prin urmare, considerăm că ar trebui să se răspundă la cea de a doua întrebare că Directiva 2003/88 trebuie interpretată în sensul că se opune ca legiuitorul național al unui stat membru să mențină sau să adopte pentru „timpul de lucru” o definiție care este mai puțin restrictivă decât cea prevăzută de directivă. Cu toate acestea, legiuitorul statului membru în cauză poate să îmbunătățească protecția acordată lucrătorilor, cu condiția ca, procedând astfel, să nu se abată de la termenii acelei definiții.
Cu privire la a treia întrebare
36. Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 2 din Directiva 2003/88, în condițiile în care definește ceea ce instanța de trimitere denumește „principalele noțiuni utilizate” de directivă, inclusiv în special cele de timp de lucru și de perioadă de repaus, trebuie interpretat în sensul că nu se aplică noțiunii de timp de lucru care este utilizată pentru a stabili remunerația plătită pompierilor precum domnul Matzak.
37. Pentru a răspunde la această întrebare, este necesar să se delimiteze termenii săi. În primul rând, în măsura în care este relevant în prezenta cauză, articolul 2 din Directiva 2003/88 nu definește alte noțiuni temporale decât „timpul de lucru” și corolarul său, „perioada de repaus”. Aspectul dacă definiția reținută pentru „timpul de lucru” se extinde pentru a include împrejurări precum cele caracteristice lucrătorilor aflați în situația domnului Matzak constituie obiectul celei de a patra întrebări a instanței de trimitere.
38. În al doilea rând, nu există nicio îndoială că rolul Curții conform procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE este limitat la a oferi o interpretare a dreptului Uniunii. Curtea nu poate interpreta dreptul național, acesta fiind un aspect care revine în totalitate instanțelor statului membru interesat(30). Astfel, deși instanța de trimitere menționează că în jurisprudența națională există o tendință de a soluționa problema remunerării pompierilor din cadrul serviciului de permanență întemeindu‑se pe definiția noțiunii „timp de lucru” din dreptul Uniunii(31), funcționarea acestor norme în temeiul dreptului național nu este o problemă pe care Curtea o poate aborda. Cu condiția ca normele naționale să fie în conformitate cu dreptul Uniunii, statele membre au libertatea de a structura reglementarea națională în cauză după cum consideră necesar, iar instanțele lor naționale au rolul de a o interpreta. În consecință, în cadrul analizei noastre asupra acestei întrebări, vom aborda (numai) aspecte de drept al Uniunii.
39. În lumina acestor observații, ni se pare că cea mai bună modalitate de a înțelege cea de a treia întrebare este că aceasta ar solicita să se stabilească dacă definiția reținută pentru „timpul de lucru” la articolul 2 din Directiva 2003/88 se aplică de asemenea, în mod automat și fără alte condiții, pentru a reglementa remunerația lucrătorilor care au dreptul să beneficieze de protecția în materie de securitate și sănătate pe care o conferă directiva.
40. În opinia noastră, o astfel de legătură automată nu există.
41. Directiva 2003/88 a fost adoptată în temeiul a ceea ce este în prezent articolul 153 alineatul (2) TFUE. Această dispoziție acordă legiuitorului Uniunii puterea de a adopta directive care stabilesc recomandări minime armonizate treptat în ceea ce privește (în măsura în care este relevant pentru prezentele concluzii) sănătatea și securitatea [articolul 153 alineatul (1) litera (a)], condițiile de muncă [articolul 153 alineatul (1) litera (b)] și securitatea socială și protecția socială [articolul 153 alineatul (1) litera (c)]. Alineatul (5) menționează în mod expres că „dispozițiile prezentului articol nu se aplică remunerațiilor”. Așadar, acestea din urmă reprezintă un aspect care revine în exclusivitate statelor membre(32).
42. Această repartizare a competențelor se reflectă și în jurisprudența Curții. În Hotărârea Dellas și alții, Curtea a observat, în ceea ce privește Directiva 93/104, că atât finalitatea, cât și modul său de redactare conduceau la concluzia că aceasta nu se aplica în cazul remunerării lucrătorilor. Curtea a adăugat în continuare că o astfel de interpretare rezulta în mod clar din ceea ce este în prezent articolul 153 alineatul (5) TFUE(33). În Ordonanța Vorel, Curtea a confirmat aplicarea acestui principiu în legătură cu Directiva 2003/88(34).
43. S‑ar putea crede că ar fi suficient să se menționeze acest lucru pentru a răspunde la a treia întrebare. Cu toate acestea, după cum remarcă în mod corect guvernul neerlandez, deși Directiva 2003/88 nu impune statelor membre să aplice definiția reținută pentru „timpul de lucru” în cazul aspectelor legate de remunerație, aceasta nu prevede nici că statele membre nu pot să procedeze astfel. Așadar, un stat membru poate, fără a‑și depăși competența, să adopte o reglementare internă care prevede că remunerația uneia sau mai multor categorii de lucrători trebuie să aibă ca temei această definiție. Pentru a stabili remunerația totală, contractele de muncă și acordurile colective utilizează de asemenea în mod obișnuit „timpul de muncă” coroborat cu numărul de ore lucrate și cu nivelurile agreate ale remunerației. Aceste niveluri ale remunerației pot de asemenea să varieze în funcție de tipul de timp de lucru (serviciu activ, ore de gardă) în discuție(35). Toate aceste aspecte țin de dreptul intern.
44. În consecință, considerăm că răspunsul la cea de a treia întrebare ar trebui să fie că definiția reținută pentru „timpul de lucru” la articolul 2 din Directiva 2003/88 nu se aplică, în mod automat și fără alte condiții, pentru a reglementa remunerația lucrătorilor care au dreptul să beneficieze de protecția în materie de securitate și sănătate pe care o conferă directiva. Cu toate acestea, deși directiva nu impune statelor membre să aplice definiția reținută pentru „timpul de lucru” în cazul aspectelor legate de remunerație, aceasta nu prevede nici că statele membre nu pot să procedeze astfel. Rezultă că un stat membru este liber să adopte o reglementare internă care prevede că remunerația uneia sau mai multor categorii de lucrători trebuie să se bazeze pe această definiție.
Cu privire la a patra întrebare
45. Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă definiția reținută pentru „timpul de lucru” la articolul 2 punctul 1 din Directiva 2003/88 ar trebui interpretată în sensul că se extinde la lucrători precum domnul Matzak, care prestează servicii de permanență și care au obligația de a răspunde la apelurile angajatorului lor într‑un interval de timp scurt (în acest caz, de opt minute), fără ca, în același timp, să fie necesar să fie prezenți fizic în incinta angajatorului, și a căror posibilitate de a desfășura alte activități în perioada în discuție să fie limitată în consecință.
46. Cu titlu introductiv, ar trebui menționat că, deși instanța de trimitere își formulează întrebarea pe baza faptului că serviciile de gardă „sunt executate la domiciliul lucrătorului”, cerința efectivă menționată în decizia de trimitere nu privește obligația lucrătorului de a petrece acest timp la domiciliu, ci faptul că acesta este obligat să poată să ajungă la locul său de muncă în opt minute(36). Acestea fiind spuse, în practică pot apărea situații în care lucrătorii își petrec într‑adevăr acest timp la domiciliu în perioadele în care prestează servicii de permanență și în care aceștia, ca o consecință firească a cerinței menționate, să fie nevoiți să aibă domiciliul în aria pe care o impune această limitare.
47. Revenind la fondul întrebării, domnul Matzak susține că din situația de fapt din cauză coroborată cu jurisprudența Curții rezultă că perioadele în care el prestează servicii de permanență reprezintă în mod clar timp de lucru. În special, nu prezintă relevanță faptul că este posibil ca el să nu fie solicitat pentru a presta vreun serviciu efectiv în timpul gărzii. El este obligat să fie la dispoziția angajatorului și să poată fi contactat în orice moment, astfel că, în consecință, libera sa circulație și libertatea de a‑și organiza propriile activități sunt limitate în mod semnificativ în perioadele sale de serviciu. Neîndeplinirea acestor cerințe poate conduce la sancțiuni disciplinare și poate chiar penale. Situația domnului Matzak, prin faptul că implică o obligație de a se prezenta la locul de muncă într‑un interval de timp foarte scurt, este de fapt mult mai restrictivă decât cea a unui lucrător care este de gardă, dar căruia i se acordă o perioadă considerabil mai lungă pentru aceasta sau care poate interveni de la distanță. Rezultă că trebuie să se considere că acesta este la dispoziția angajatorului său în oricare dintre momentele relevante.
48. Deși înțelegem, cel puțin într‑o anumită măsură, logica acestor argumente, nu credem că situația este atât de clară precum sugerează domnul Matzak.
49. În opinia noastră, punctul de plecare al oricărei analize trebuie să fie modul de redactare a articolului 2 punctele 1 și 2 din Directiva 2003/88. Acesta definește „timpul de lucru” ca fiind „orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziția angajatorului și își exercită activitatea sau funcțiile […]”, iar „perioada de repaus” ca fiind „orice perioadă care nu este timp de lucru”. Astfel cum au remarcat mai multe dintre părțile care au prezentat observații, precum și Curtea însăși în jurisprudența sa, distincția este, așadar, binară: fie timpul reprezintă timp de lucru, fie nu reprezintă timp de lucru(37). Legiuitorul nu a considerat necesar să prevadă altă categorie sau alte categorii suplimentare prin care să permită un anumit grad de rafinament sau de subtilitate. Această lipsă de flexibilitate este poate regretabilă, însă astfel este redactată directiva.
50. Întrucât categoria „perioadă de repaus” este, prin definiție, o categorie reziduală, în analiza care urmează ne vom concentra atenția asupra noțiunii „timp de lucru”. Unele orientări cu privire la modul în care ar trebui interpretată această noțiune poate fi găsite deja în jurisprudența Curții.
51. Astfel, Curtea a statuat în repetate rânduri că noțiunea „timp de lucru” în sensul Directivei 2003/88 reprezintă o noțiune autonomă de drept al Uniunii care trebuie definită în funcție de caracteristici obiective, cu referire la sistemul și la finalitatea acestei directive, care urmărește îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă ale lucrătorilor(38). Aceasta presupune îndeplinirea a trei condiții. În primul rând, lucrătorul trebuie să se afle „la locul de muncă”, în al doilea rând, el trebuie să fie la dispoziția angajatorului și, în al treilea rând, trebuie să își exercite activitatea sau funcțiile(39).
52. Prima dată când s‑a solicitat Curții să interpreteze aceste cerințe a fost cu ocazia Hotărârii Simap(40). Cauza privea perioadele de gardă ale medicilor din cadrul echipelor de asistență primară de la un centru medical. Pentru o anumită fracțiune din această perioadă, aceștia erau obligați să fie prezenți la locul de muncă, iar pentru fracțiunea rămasă din perioada menționată era necesar doar ca ei să „poată fi contactați”. Curtea a statuat că între aceste două situații exista o diferență esențială. În ceea ce privește prima situație, deși activitatea desfășurată putea să varieze în funcție de împrejurări, faptul că medicii erau obligați să fie prezenți și disponibili la locul de muncă în vederea prestării serviciilor specifice profesiei însemna că aceștia își exercitau funcțiile. În consecință, cerințele prevăzute la articolul 2 punctul 1 erau îndeplinite. În privința celei din urmă situații, chiar dacă medicii se aflau la dispoziția angajatorului lor în măsura în care era necesar să poată fi contactați, ei aveau totuși posibilitatea să își gestioneze timpul cu mai puține restricții și puteau să se dedice propriilor interese. Perioada respectivă se încadra astfel în categoria „perioadă de repaus”(41).
53. Hotărârea Jaeger(42) privea un medic de spital care era obligat să își petreacă perioadele de gardă în incinta angajatorului. Acestuia îi fusese repartizată o cameră cu un pat, în care putea să doarmă atunci când nu îi erau solicitate serviciile. Curtea a reiterat observațiile formulate din Hotărârea Simap(43), dar a remarcat că în cauza respectivă nu se pronunțase cu privire la împrejurările în care lucrătorul avea posibilitatea să se odihnească sau să doarmă în timp ce presta servicii în incinta angajatorului. Curtea a reținut că problema era nerelevantă. Ceea ce Curtea a denumit „factorul determinant” era faptul că lucrătorul era obligat să fie prezent în locul stabilit de angajator și să fie la dispoziția acestuia pentru a putea să efectueze imediat, în caz de nevoie, prestațiile corespunzătoare. Prin urmare, nu se putea considera că lucrătorul se afla „în repaus” în perioadele în discuție(44). Totuși, atunci când a răspuns la întrebarea adresată de instanța de trimitere, Curtea a precizat că hotărârea se aplica într‑o situație în care lucrătorul era „obligat să fie prezent fizic în spital”(45). Lucrătorii în cauză erau limitați în mod semnificativ în ceea ce privește modul în care puteau să își gestioneze timpul și erau separați de familie și de mediul social. Curtea a adăugat că interpretarea dată de aceasta noțiunii „timp de lucru” nu putea fi repusă în discuție prin ridicarea unor obiecții bazate pe consecințele economice și organizaționale despre care anumite state membre susținuseră că ar putea să apară în cazul în care această perioadă ar fi fost calificată drept „timp de lucru”(46).
54. În Hotărârea Dellas(47), care implica și aceasta cerința ca lucrătorii auxiliari specializați să efectueze perioade de gardă în incinta angajatorului, Curtea a ajuns la o concluzie identică cu cea formulată în Hotărârea Jaeger.
55. Ordonanța Grigore(48)privea un pădurar care primise din partea angajatorului său o locuință de serviciu situată în aria cantonului silvic pentru care era responsabil pădurarul. Acesta trebuia să petreacă acolo anumite perioade(49). Curtea a statuat că punerea la dispoziție a locuinței respective nu reprezenta în sine o dovadă concludentă că timpul petrecut acolo constituia timp de lucru prin simplul fapt că aceasta era situată în zona de care răspundea domnul Grigore; cu toate acestea, dacă s‑ar fi dovedit că el avea obligația de a se afla imediat la dispoziția angajatorului pentru a putea efectua, în caz de nevoie, prestațiile corespunzătoare, definiția acestei noțiuni ar fi fost în acest caz respectată(50).
56. În sfârșit(51), în Hotărârea Federación de Servicios Privados del sindicato Comisiones obreras (denumită în continuare „Hotărârea Tyco”)(52), Curții i s‑a solicitat să analizeze chestiunea dacă timpul petrecut de lucrătorii care nu au un loc de muncă fix sau obișnuit pentru deplasarea de la domiciliu la clienții angajatorului, desemnați astfel de angajator, constituie „timp de lucru”. Curtea a statuat că acest timp constituia „timp de lucru”. Aceasta a remarcat în special principiul, care își are originea în Hotărârea Jaeger, conform căruia factorul determinant pentru a se stabili dacă este respectată definiția constă în obligația lucrătorului de a fi prezent la locul stabilit de angajator și de a efectua imediat prestațiile corespunzătoare. Curtea a subliniat, în același timp, concluzia la care s‑a ajuns în Hotărârea Simap, conform căreia posibilitatea lucrătorilor de a se consacra propriilor interese este un element de natură să arate că perioada respectivă nu constituie timp de lucru în sensul Directivei 2003/88. Totuși, nu aceasta era situația în ceea ce privește lucrătorii din litigiul principal; în pofida faptului că dispuneau de o anumită libertate în timpul deplasărilor, aceștia erau obligați să se supună instrucțiunilor angajatorului în perioadele în discuție(53).
57. Ni se pare că afirmația că „obligația de a fi prezent la un loc determinat de angajator pentru a efectua imediat prestațiile corespunzătoare” reprezintă „factorul determinant” pentru a stabili ceea ce constituie și ceea ce nu constituie timp de lucru trebuie interpretată cu un anumit grad de precauție. În mod evident, aceasta se aplica în cauze precum Jaeger și Dellas, în care obligația consta în a petrece perioadele de gardă în incinta angajatorului. Faptul că era posibil ca lucrătorul să nu fi petrecut tot acel timp lucrând nu prezenta relevanță. În mod similar, acest aspect nu a fost determinant nici în Ordonanța Grigore, în care Curtea a pus accentul pe gradul de libertate de care beneficia lucrătorul. Într‑adevăr, acest aspect se află în centrul raționamentului Curții în cauza Simap. Ni se pare că aceeași importanță o prezintă calitatea timpului de care lucrătorul poate beneficia în intervalul în care prestează servicii de permanență (evidențiată, de exemplu, de posibilitatea de a se dedica propriilor interese și familiei)(54). În opinia noastră, faptul că, în orice caz dat, un lucrător poate fi obligat să petreacă o perioadă de permanență într‑o rază relativ apropiată de locul său de muncă nu influențează necesitatea de a lua în considerare în mod corespunzător calitatea timpului pe care acesta îl poate petrece. Cu excepția cazului în care un lucrător poate să intervină de la distanță, ține de natura acestui tip de serviciu ca el să fie obligat să rămână în apropierea locului său de muncă. În acest context, de importanță primordială este calitatea timpului petrecut, iar nu gradul exact al proximității necesare față de locul de muncă. Revine instanței de trimitere, în calitate de unic judecător al situației de fapt, să stabilească dacă respectiva calitate a perioadei de permanență a domnului Matzak a fost afectată într‑un astfel de grad de restricțiile impuse de angajatorul său, încât aceasta ar trebui să fie calificată drept timp de lucru.
58. În consecință, considerăm că răspunsul la cea de a patra întrebare ar trebui să fie că definiția reținută pentru „timpul de lucru” la articolul 2 punctul 1 din Directiva 2003/88 nu ar trebui interpretată în sensul că se extinde în mod automat la lucrătorii care prestează servicii de permanență și care au obligația de a răspunde la apelurile angajatorului lor într‑un interval de timp scurt (fără a fi necesar să fie prezenți fizic în același timp în incinta angajatorului) și a căror posibilitate de a se consacra altor activități în perioada în discuție este astfel limitată. Este necesar să se ia în considerare, mai curând, calitatea timpului de care lucrătorul poate beneficia în intervalul în care prestează acest tip de servicii sub forma, de exemplu, a posibilității de a se dedica propriilor interese și familiei. În acest context, de importanță primordială este calitatea timpului petrecut, iar nu gradul exact al proximității necesare față de locul de muncă. Aspectul dacă acest timp poate sau nu poate fi calificat drept „timp de lucru” într‑un caz specific va fi soluționat de instanța națională în funcție de situația de fapt.
Concluzie
59. În lumina tuturor considerațiilor de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de cour du travail de Bruxelles (Curtea pentru Litigii de Muncă din Bruxelles, Belgia) după cum urmează:
„1) Articolul 17 alineatul (3) litera (c) punctul (iii) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru ar trebui interpretat în sensul că oferă statelor membre posibilitatea de a exclude anumite categorii de pompieri recrutați de serviciile publice de pompieri numai de la aplicarea dispozițiilor acestei directive prevăzute la articolul 17 alineatul (3). Acest articol nu permite statelor membre să excludă lucrătorii menționați de la aplicarea ansamblului dispozițiilor care asigură transpunerea directivei și în special nu permite excluderea dispozițiilor care definesc «timpul de lucru» și «perioada de repaus» în privința acestor lucrători.
2) Directiva 2003/88 trebuie interpretată în sensul că se opune ca legiuitorul național al unui stat membru să mențină sau să adopte pentru «timpul de lucru» o definiție care este mai puțin restrictivă decât cea prevăzută de directivă. Cu toate acestea, legiuitorul statului membru în cauză poate să îmbunătățească protecția acordată lucrătorilor, cu condiția ca, procedând astfel, să nu se abată de la termenii acelei definiții.
3) Definiția reținută pentru «timpul de lucru» la articolul 2 din Directiva 2003/88 nu se aplică, în mod automat și fără alte condiții, pentru a reglementa remunerația lucrătorilor care au dreptul să beneficieze de protecția în materie de securitate și sănătate pe care o conferă directiva. Cu toate acestea, deși directiva nu impune statelor membre să aplice definiția reținută pentru „timpul de lucru” în cazul aspectelor legate de remunerație, aceasta nu prevede nici că statele membre nu pot să procedeze astfel. Rezultă că un stat membru este liber să adopte o reglementare internă care prevede că remunerația uneia sau mai multor categorii de lucrători trebuie să se bazeze pe această definiție.
4) Definiția reținută pentru «timpul de lucru» la articolul 2 punctul 1 din Directiva 2003/88 nu ar trebui interpretată în sensul că se extinde în mod automat la lucrătorii care prestează servicii de permanență și care au obligația de a răspunde la apelurile angajatorului lor într‑un interval de timp scurt (fără a fi necesar să fie prezenți fizic în același timp în incinta angajatorului) și a căror posibilitate de a se consacra altor activități în perioada în discuție este astfel limitată. Este necesar să se ia în considerare, mai curând, calitatea timpului de care lucrătorul poate beneficia în intervalul în care prestează acest tip de servicii sub forma, de exemplu, a posibilității de a se dedica propriilor interese și familiei. În acest context, de importanță primordială este calitatea timpului petrecut, iar nu gradul exact al proximității necesare față de locul de muncă. Aspectul dacă acest timp poate sau nu poate fi calificat drept «timp de lucru» într‑un caz specific va fi soluționat de instanța națională în funcție de situația de fapt.”