CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL ANTHONY COLLINS
prezentate la 16 februarie 2023(1)(i)
Cauzele conexate C‑38/21, C‑47/21 și C‑232/21
VK
împotriva
BMW Bank GmbH (C‑38/21)
și
F. F.
împotriva
C. Bank AG (C‑47/21)
și
CR,
AY,
ML,
BQ
împotriva
Volkswagen Bank GmbH,
Audi Bank (C‑232/21)
[cereri de decizie preliminară formulate de Landgericht Ravensburg (Tribunalul Regional din Ravensburg, Germania)]
„Trimitere preliminară – Protecția consumatorilor – Contract de leasing de autovehicule cu decont de kilometri – Contract de împrumut încheiat în vederea achiziționării unui autovehicul de ocazie – Directiva 2002/65/CE – Directiva 2008/48/CE – Directiva 2011/83/UE – Noțiunile de «contract negociat în afara spațiului comercial» și de «contract la distanță» – Implicarea unui intermediar în etapa pregătitoare a contractului – Exceptare de la dreptul de retragere în cazul unei prestări de servicii de închiriere de autovehicule – Lipsa efectului orizontal direct al unei directive – Cerințe privind informațiile care trebuie menționate într‑un contract – Prezumția respectării obligației de a furniza informații în cazul utilizării unui model legal – Drept de retragere – Data de la care începe să curgă termenul de retragere în cazul unor informații incomplete sau inexacte – Exercitare abuzivă a dreptului de retragere – Cerință de restituire prealabilă”
I. Introducere
II. Cadrul juridic
A. Dreptul Uniunii
1. Directiva 2002/65
2. Directiva 2008/48
3. Directiva 2011/83
B. Dreptul german
1. Codul civil
2. EGBGB
III. Litigiile principale și întrebările preliminare
A. Cauza C38/21
B. Cauza C47/21
C. Cauza C232/21
IV. Procedura în fața Curții
V. Analiză
A. Cauza C38/21
1. A cincea întrebare adresată în cauza C38/21
2. A șasea întrebare adresată în cauza C38/21
3. A șaptea întrebare adresată în cauza C38/21
4. A opta întrebare adresată în cauza C38/21
5. Concluzie intermediară
B. Cauzele C47/21 și C232/21
1. Prima întrebare adresată în cauzele C47/21 și C232/21
2. A doua întrebare adresată în cauzele C47/21 și C232/21
3. A patra întrebare adresată în cauzele C47/21 și C232/21
4. A cincea întrebare adresată în cauzele C47/21 și C232/21
VI. Concluzie
I. Introducere
1. Prezentele cereri de decizie preliminară au fost formulate de Landgericht Ravensburg (Tribunalul Regional din Ravensburg, Germania) în cadrul mai multor litigii între consumatori și instituții financiare, legate de producătorii de autovehicule. Cauzele aflate pe rolul instanței de trimitere ridică probleme privind validitatea retragerii consumatorilor dintr‑un contract de leasing de autovehicule cu decont de kilometri, în una dintre cauze, și din contracte de împrumut destinate finanțării achiziționării unui autovehicul de ocazie, în celelalte cauze.
2. În conformitate cu cererea Curții, aspectele abordate în prezentele concluzii includ, în primul rând, natura unui contract de leasing cu decont de kilometri în lumina Directivei 2002/65/CE(2), a Directivei 2008/48/CE(3) și a Directivei 2011/83/UE(4). În acest context, Curții i se solicită de asemenea să interpreteze noțiunile de „contract negociat în afara spațiului comercial” și de „contract la distanță” în sensul Directivei 2011/83 și să se pronunțe cu privire la eventuala aplicare a unei exceptări de la dreptul de retragere prevăzute de această din urmă directivă. În al doilea rând, Curții i se solicită să se pronunțe cu privire la trei aspecte ale obligației pe care Directiva 2008/48 o impune creditorilor de a furniza consumatorilor informații referitoare printre altele la dreptul de retragere. Aceste trei aspecte sunt: compatibilitatea cu această directivă a unei reglementări naționale care creează o prezumție legală potrivit căreia obligația de a furniza informații este îndeplinită prin recurgerea la o clauză model prevăzută de reglementarea națională (denumită în continuare „modelul legal”), consecințele furnizării de informații inexacte sau incomplete în ceea ce privește data de la care începe să curgă termenul de retragere și posibilitatea unui creditor de a invoca exercitarea abuzivă a dreptului de retragere de către un consumator. În al treilea rând, Curții i se solicită să se pronunțe cu privire la compatibilitatea cu principiul efectivității dreptului Uniunii a anumitor consecințe pe care dreptul național le atribuie unei retrageri dintr‑un contract de credit care este legat de un contract de vânzare.
II. Cadrul juridic
A. Dreptul Uniunii
1. Directiva 2002/65
3. Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2002/65 descrie obiectul acestei directive ca fiind „apropierea actelor cu putere de lege și actelor administrative ale statelor membre privind comercializarea la distanță a serviciilor financiare de consum”.
4. Potrivit articolului 2 litera (a) din Directiva 2002/65, „contract la distanță” înseamnă „orice contract de prestare a serviciilor financiare, încheiat între un furnizor și un consumator, în cadrul unei scheme organizate de vânzări sau prestări servicii la distanță administrate de furnizor care, în sensul contractului în cauză, utilizează exclusiv unul sau mai multe mijloace de comunicare la distanță până la momentul și, inclusiv, în momentul în care se încheie contractul”. Potrivit articolului 2 litera (b) din această directivă, „serviciu financiar” înseamnă „orice serviciu privind banca, creditarea, asigurarea, pensiile personale, investițiile sau plățile”.
5. Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2002/65 prevede printre altele că „[s]tatele membre asigură că orice consumator are la dispoziție o perioadă de 14 zile calendaristice pentru a se retrage din contract, fără penalități și fără prezentarea vreunui motiv”.
2. Directiva 2008/48
6. Considerentele (9), (10), (12), (30) și (31) ale Directivei 2008/48 au următorul cuprins:
„(9) O armonizare completă este necesară pentru a se asigura tuturor consumatorilor din Comunitate un nivel ridicat și echivalent de protecție a intereselor lor și pentru crearea unei veritabile piețe interne. În consecință, nu ar trebui să li se permită statelor membre să mențină sau să introducă alte dispoziții de drept intern decât cele prevăzute de prezenta directivă. Cu toate acestea, o astfel de limitare nu ar trebui să se aplice decât în cazul dispozițiilor armonizate din prezenta directivă. Când astfel de dispoziții armonizate nu există, statele membre ar trebui să dispună în continuare de libertatea de a menține sau introduce dispoziții legale naționale. În consecință, statele membre ar putea, de exemplu, să mențină sau să introducă dispoziții naționale cu privire la răspunderea solidară a vânzătorului sau a furnizorului de servicii și a creditorului. Un alt exemplu privind această posibilitate oferită statelor membre ar putea fi menținerea sau introducerea de dispoziții naționale cu privire la anularea contractului de vânzare de bunuri sau furnizare de servicii, în cazul în care consumatorul își exercită dreptul de retragere din contractul de credit. […]
(10) Definițiile cuprinse în prezenta directivă stabilesc domeniul de aplicare a armonizării. În consecință, obligația impusă statelor membre de a pune în aplicare dispozițiile prezentei directive ar trebui să fie limitată la domeniul de aplicare al acesteia, conform definițiilor menționate. Cu toate acestea, prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere punerii în aplicare de către statele membre, în conformitate cu legislația comunitară, a dispozițiilor prezentei directive în domenii care nu intră în sfera de aplicare a acesteia. Astfel, un stat membru ar putea să mențină sau să introducă dispoziții legale naționale corespunzătoare celor din prezenta directivă sau anumitor prevederi privind contractele de credit din aceasta, care nu intră în sfera de aplicare a prezentei directive […]
[…]
(12) Contractele pentru prestarea continuă de servicii sau pentru furnizarea de bunuri de același fel, atunci când consumatorul plătește pentru acestea în rate, pe durata furnizării lor, pot să difere considerabil, din punctul de vedere al intereselor părților contractante implicate, precum și al modalităților și al efectuării tranzacțiilor, de contractele de credit care intră sub incidența prezentei directive. Prin urmare, ar trebui clarificat faptul că aceste contracte nu sunt considerate contracte de credit în sensul prezentei directive. […]
[…]
(30) Prezenta directivă nu reglementează aspectele de legislație contractuală privind valabilitatea contractelor de credit. Prin urmare, în acest domeniu, statele membre pot menține sau introduce dispoziții naționale în conformitate cu legislația comunitară. […]
(31) Pentru a‑i permite consumatorului să își cunoască drepturile și obligațiile care îi revin în temeiul contractului de credit, acesta din urmă ar trebui să cuprindă toate informațiile necesare într‑un mod clar și concis.
[…]”
7. Potrivit articolului 1 din Directiva 2008/48, obiectul acestei directive este „de a armoniza anumite aspecte ale actelor cu putere de lege și ale procedurilor administrative ale statelor membre în materie de contracte de credit pentru consumatori”. Articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2008/48 prevede că aceasta se aplică contractelor de credit. Articolul 2 alineatul (2) litera (d) prevede că această directivă nu se aplică „contracte[lor] de închiriere sau de leasing în cazul cărora obligația de cumpărare a obiectului contractului nu este stabilită nici prin respectivul contract, nici prin vreun contract separat; se consideră că există o astfel de obligație în cazul în care creditorul decide acest lucru în mod unilateral”.
8. Articolul 3 din Directiva 2008/48 definește o serie de termeni utilizați în această directivă, printre care:
„(c) «contract de credit» înseamnă un contract prin care un creditor acordă sau promite să acorde unui consumator un credit sub formă de amânare la plată, împrumut sau alte facilități financiare similare, cu excepția contractelor pentru prestarea de servicii în mod continuu sau pentru furnizarea de bunuri de același fel, atunci când consumatorul plătește pentru acestea în rate, pe durata furnizării lor;
[…]
(n) «contract de credit legat» înseamnă un contract de credit în care:
(i) creditul în cauză servește exclusiv finanțării unui contract care are ca obiect furnizarea anumitor bunuri sau prestarea unui anumit serviciu și
(ii) aceste două contracte formează, din punct de vedere obiectiv, o unitate comercială; se consideră că există o unitate comercială în cazul în care furnizorul sau prestatorul de servicii finanțează el însuși creditul pentru consumator sau, dacă acesta este finanțat de un terț, în cazul în care creditorul folosește serviciile furnizorului sau ale prestatorului în legătură cu încheierea contractului de credit sau cu pregătirea acestuia sau în cazul în care bunurile respective sau prestarea unui anumit serviciu sunt specificate în mod expres în contractul de credit.”
9. Articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48, intitulat „Informații care trebuie menționate în contractele de credit”, prevede printre altele:
„Contractul de credit specifică în mod clar și concis:
[…]
(l) rata dobânzii, în cazul plăților restante, aplicabilă la data încheierii contractului de credit și măsurile pentru ajustarea acesteia și, dacă este cazul, orice penalități datorate în caz de neplată;
[…]
(p) existența sau inexistența unui drept de retragere, termenul în care acel drept poate fi exercitat și alte condiții pentru exercitarea acestuia, inclusiv informații privind obligarea consumatorului de a plăti capitalul tras și dobânda în conformitate cu articolul 14 alineatul (3) litera (b) și cuantumul dobânzii plătibile pe zi;
[…]
(r) dreptul de rambursare anticipată, procedura de rambursare anticipată, precum și, dacă este cazul, informații privind dreptul creditorului la compensație și modul în care va fi determinată această compensație;
[…]
(t) dacă există sau nu posibilitatea recurgerii la o procedură extrajudiciară de contestare și la o cale de atac pentru consumator și, în caz afirmativ, modalitățile de acces la acestea;
[…]”
10. Articolul 14 din Directiva 2008/48, intitulat „Dreptul de retragere”, are următorul cuprins:
„(1) Consumatorul are la dispoziție un termen de paisprezece zile calendaristice în care se poate retrage din contractul de credit fără a invoca motive.
Acest termen de retragere începe să curgă:
(a) fie în ziua încheierii contractului de credit; fie
(b) în ziua în care consumatorului îi sunt aduse la cunoștință clauzele și condițiile contractuale și informațiile, conform articolului 10, în cazul în care ziua respectivă este ulterioară celei la care se face referire la litera (a) a acestui paragraf.
[…]
(3) În cazul în care consumatorul își exercită dreptul de retragere, acesta are obligația:
(a) pentru ca retragerea să fie efectivă înainte de expirarea termenului menționat la alineatul (1), de a‑l notifica pe creditor ca urmare a informării oferite de acesta în conformitate cu articolul 10 alineatul (2) litera (p), prin mijloace care pot fi dovedite în conformitate cu legislația națională. Termenul este considerat a fi respectat în cazul în care respectiva notificare este expediată înainte de expirarea termenului, cu condiția să fie pe hârtie sau pe alt suport durabil aflat la îndemâna creditorului și accesibil acestuia și
(b) de a‑i plăti creditorului principalul și dobânda aferentă acestuia de la data la care creditul a fost tras până la data la care principalul a fost rambursat, fără nicio întârziere nejustificată și nu mai târziu de 30 de zile calendaristice de la trimiterea notificării retragerii către creditor. Dobânda se calculează pe baza ratei dobânzii aferente creditului convenite. Creditorul nu este îndreptățit la nicio altă compensație din partea consumatorului în cazul retragerii, cu excepția compensației pentru orice taxe nerambursabile plătite de către creditor administrației publice.
[…]”
11. Potrivit articolului 15 din Directiva 2008/48, intitulat „Contracte de credit legate”:
„(1) În cazul în care consumatorul și‑a exercitat un drept de retragere bazat pe dreptul comunitar dintr‑un contract de furnizare de bunuri sau servicii, acesta nu mai are obligații în temeiul unui contract de credit legat.
[…]
(3) Prezentul articol nu aduce atingere normelor naționale conform cărora creditorul răspunde solidar pentru orice pretenții pe care consumatorul le poate avea împotriva furnizorului, în cazul în care achiziția de bunuri sau servicii de la furnizor a fost finanțată printr‑un contract de credit.”
12. Articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48, intitulat „Armonizarea și natura imperativă a prezentei directive”, prevede:
„În măsura în care prezenta directivă conține dispoziții armonizate, statele membre nu pot menține sau introduce în legislația lor națională dispoziții diferite față de cele stabilite în prezenta directivă.”
3. Directiva 2011/83
13. Considerentele (2), (16), (20), (22) și (49) ale Directivei 2011/83 au următorul cuprins:
„(2) […] Prezenta directivă ar trebui să prevadă, așadar, norme standard privind aspectele comune ale contractelor la distanță și ale contractelor negociate în afara spațiilor comerciale și să renunțe la abordarea armonizării minime adoptată în directivele anterioare, permițând totodată statelor membre să mențină sau să adopte, în legătură cu anumite aspecte, norme la nivel național.
[…]
(16) Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere legislației interne privind reprezentarea juridică, de exemplu normele referitoare la persoana care acționează în numele comerciantului sau în interesul acestuia (cum ar fi un prepus sau un împuternicit). Statele membre ar trebui să fie în continuare competente în acest domeniu. […]
[…]
(20) Definiția contractului la distanță ar trebui să se aplice în toate cazurile în care se încheie un contract între comerciant și consumator în cadrul unor sisteme de vânzări sau de prestări de servicii la distanță organizate cu utilizarea exclusivă a unuia sau mai multor mijloace de comunicare la distanță (cum ar fi comanda prin poștă, internet, telefon sau fax), până la și incluzând momentul încheierii contractului. Definiția respectivă ar trebui să includă, de asemenea, situațiile în care consumatorul doar vizitează spațiile comerciale cu scopul de a se informa cu privire la bunuri sau servicii, ulterior negociază și încheie contractul la distanță. Prin contrast, un contract negociat în spațiile comerciale ale comerciantului și în final încheiat prin intermediul mijloacelor de comunicare la distanță nu ar trebui considerat un contract la distanță. Nici un contract inițiat prin intermediul mijloacelor de comunicare la distanță, dar încheiat în final în spațiile comerciale ale comerciantului, nu ar trebui considerat un contract la distanță. […] Noțiunea de sistem de vânzări sau de prestări de servicii la distanță organizat ar trebui să includă acele sisteme oferite de terți, alții decât comerciantul, dar care sunt utilizate de comerciant, cum ar fi platformele online. Aceasta nu ar trebui să includă însă cazurile în care site‑urile internet oferă doar informații despre comerciant, bunurile și/sau serviciile acestuia și datele de contact.
[…]
(22) Spațiile comerciale ar trebui să includă localurile, indiferent sub ce formă se prezintă acestea (de exemplu magazine, tarabe sau camioane) care sunt utilizate de comerciant drept loc permanent sau obișnuit de desfășurare a activității comerciale. Tarabele din piețe și standurile din târguri ar trebui considerate de asemenea spații comerciale dacă îndeplinesc această condiție. […] Spațiile comerciale ale unei persoane care acționează în numele comerciantului în conformitate cu prezenta directivă ar trebui considerate spații comerciale în sensul prezentei directive.
[…]
(49) Ar trebui să existe anumite excepții de la dreptul de retragere, atât în cazul contractelor la distanță, cât și al celor negociate în afara spațiilor comerciale. […] Acordarea unui drept de retragere consumatorului ar putea de asemenea să fie inadecvată în cazul anumitor servicii în situația în care încheierea contractului implică rezervarea unor capacități pe care, în cazul exercitării dreptului de retragere, comerciantul poate să nu fie în măsură să le exploateze. De exemplu, o astfel de situație ar fi atunci când se fac rezervări la hotel sau pentru cabane de vacanță ori evenimente culturale sau sportive.”
14. Articolul 1 din Directiva 2011/83, intitulat „Obiectul”, prevede că obiectivul acesteia este acela ca, „prin atingerea unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor, să contribuie la buna funcționare a pieței interne prin mărirea gradului de similitudine dintre anumite aspecte ale actelor cu putere de lege și ale actelor administrative ale statelor membre privind contractele încheiate între consumatori și comercianți”.
15. Articolul 2 din Directiva 2011/83, intitulat „Definiții”, are următorul cuprins:
„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:
[…]
2. «comerciant» înseamnă orice persoană fizică sau juridică, indiferent dacă este publică sau privată, care acționează, inclusiv prin intermediul unei alte persoane care acționează în numele sau în contul ei, în scopuri ce țin de activitatea sa comercială, de afaceri, meșteșugărească sau profesională în legătură cu contractele care intră sub incidența prezentei directive;
[…]
6. «contract de prestări de servicii» înseamnă orice contract, altul decât un contract de vânzare, în temeiul căruia comerciantul furnizează sau se angajează să furnizeze un serviciu consumatorului, iar acesta plătește sau se angajează să plătească prețul acestuia;
7. «contract la distanță» înseamnă orice contract încheiat între comerciant și consumator în cadrul unui sistem de vânzări sau de prestare de servicii la distanță organizat, fără prezența fizică simultană a comerciantului și a consumatorului, cu utilizarea exclusivă a unuia sau mai multor mijloace de comunicare la distanță, până la și inclusiv în momentul în care este încheiat contractul;
8. «contract negociat în afara spațiului comercial» înseamnă orice contract dintre un comerciant și un consumator:
(a) încheiat în prezența fizică simultană a comerciantului și a consumatorului, într‑un loc care nu este spațiul comercial al comerciantului;
(b) pentru care consumatorului i s‑a făcut o ofertă în aceleași circumstanțe ca cele menționate la litera (a);
(c) încheiat în spațiile comerciale ale comerciantului sau prin orice mijloace de comunicare la distanță, imediat după ce consumatorul a fost abordat în mod personal și individual, într‑un loc care nu este spațiul comercial al comerciantului, în prezența fizică simultană a acestuia și a consumatorului sau
[…]
9. «spațiu comercial» înseamnă:
(a) orice unitate imobilă de vânzare cu amănuntul, în care comerciantul își desfășoară activitatea în permanență sau
(b) orice unitate mobilă de vânzare cu amănuntul, în care comerciantul își desfășoară activitatea în mod obișnuit;
[…]
12. «serviciu financiar» înseamnă orice serviciu cu caracter bancar, de creditare, asigurări, pensii personale, de investiții sau plăți;
[…]
15. «contract auxiliar» înseamnă un contract prin care consumatorul obține bunurile sau serviciile care fac obiectul unui contract la distanță sau al unui contract negociat în afara spațiului comercial, iar aceste bunuri sau servicii sunt livrate, respectiv prestate de comerciant sau de o parte terță pe baza unui acord între partea terță respectivă și comerciant.”
16. Potrivit articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2011/83, aceasta se aplică, conform condițiilor și în limitele stabilite în dispozițiile sale, oricărui contract încheiat între un comerciant și un consumator. Conform articolului 3 alineatul (3) litera (d), aceasta nu se aplică contractelor referitoare la servicii financiare.
17. Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2011/83, intitulat „Cerințe de informare pentru contractele la distanță și cele negociate în afara spațiilor comerciale”, prevede:
„Înainte ca un contract la distanță sau negociat în afara spațiilor comerciale sau orice ofertă similară să producă efecte obligatorii asupra consumatorului, comerciantul trebuie să îi furnizeze consumatorului următoarele informații în mod clar și inteligibil:
[…]
(h) în cazul în care există un drept de retragere, condițiile, termenele și procedurile de exercitare a dreptului respectiv, în conformitate cu articolul 11 alineatul (1), precum și formularul tipizat de retragere, prezentat în anexa I partea B;
[…]”
18. Articolul 9 din Directiva 2011/83, intitulat „Dreptul de retragere”, prevede la alineatele (1) și (2):
„(1) Cu excepția cazurilor prevăzute la articolul 16, consumatorul beneficiază de o perioadă de 14 zile pentru a se retrage dintr‑un contract la distanță sau dintr‑un contract negociat în afara spațiului comercial, fără a fi nevoit să justifice decizia de retragere și fără a suporta alte costuri decât cele prevăzute la articolul 13 alineatul (2) și la articolul 14.
(2) Fără a aduce atingere articolului 10, perioada de retragere menționată la alineatul (1) din prezentul articol expiră în termen de 14 zile de la:
(a) în cazul contractelor de prestări servicii, ziua care urmează datei de încheiere a contractului;
[…]”
19. Articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2011/83, intitulat „Omisiunea informațiilor privind dreptul de retragere”, prevede:
„În cazul în care comerciantul nu a transmis consumatorului informațiile privind dreptul de retragere conform articolului 6 alineatul (1) litera (h), perioada de retragere expiră la 12 luni de la sfârșitul perioadei inițiale de retragere, astfel cum este stabilită în conformitate cu articolul 9 alineatul (2).”
20. Articolul 13 din Directiva 2011/83, intitulat „Obligațiile care revin comerciantului în cazul retragerii”, prevede la alineatul (3):
„Cu excepția cazului în care comerciantul s‑a oferit să recupereze el însuși bunurile, în cazul contractelor de vânzare, comerciantul poate amâna rambursarea până la data recepționării bunurilor care au făcut obiectul vânzării sau până la momentul primirii unei dovezi din partea consumatorului conform căreia acesta a trimis bunurile către comerciant, luându‑se în considerare data cea mai apropiată.”
21. Articolul 15 din Directiva 2011/83, intitulat „Efectele exercitării dreptului de retragere asupra contractelor auxiliare”, prevede:
„(1) Fără a aduce atingere articolului 15 din Directiva [2008/48], în cazul în care consumatorul exercită dreptul său de retragere din cadrul unui contract la distanță sau al unui contract negociat în afara spațiului comercial în conformitate cu articolele 9-14 din prezenta directivă, orice contract auxiliar este reziliat în mod automat, fără costuri pentru consumator, cu excepția cazurilor prevăzute la articolul 13 alineatul (2) și la articolul 14 din prezenta directivă.
(2) Statele membre stabilesc norme detaliate privind rezilierea unor astfel de contracte.”
22. Articolul 16 din Directiva 2011/83, intitulat „Exceptări de la dreptul de retragere”, prevede printre altele că statele membre nu asigură dreptul de retragere prevăzut la articolele 9-15 în ceea ce privește contractele la distanță și contractele negociate în afara spațiilor comerciale pentru „(l) prestarea de servicii de cazare, pentru alt scop decât cel rezidențial, transport de mărfuri, închiriere de mașini, catering sau în legătură cu agrementul, în cazul în care contractul prevede o dată sau o perioadă de executare specifică”.
B. Dreptul german
1. Codul civil
23. Potrivit articolului 242 din Bürgerliches Gesetzbuch (Codul civil, denumit în continuare „BGB”), intitulat „Prestația de bună‑credință”, „[d]ebitorul trebuie să acționeze cu bună‑credință, ținând seama de practicile acceptate”.
24. Articolul 273 alineatul (1) din BGB, intitulat „Dreptul de retenție”, prevede:
„În cazul în care debitorul are o creanță exigibilă față de creditor care decurge din același raport juridic pe care se întemeiază obligația sa, acesta poate, cu excepția cazului în care raportul de creanță prevede altfel, să refuze executarea prestației pe care o datorează până la executarea prestației care îi este datorată (drept de retenție).”
25. Potrivit articolului 293 din BGB, intitulat „Neîndeplinirea obligațiilor de acceptare”, „[c]reditorul nu își îndeplinește obligațiile în cazul în care nu acceptă prestația care îi este oferită”.
26. Potrivit articolului 294 din BGB, intitulat „Oferta efectivă”, „[p]restația trebuie să fie efectiv oferită creditorului așa cum urmează a fi executată”.
27. Articolul 312b din BGB, intitulat „Contractele negociate în afara spațiilor comerciale”, prevede:
„(1) 1Contractele negociate în afara spațiilor comerciale sunt contracte
1. încheiate în prezența fizică simultană a consumatorului și a comerciantului, într‑un loc care nu este un spațiu comercial al comerciantului;
2. pentru care consumatorul a făcut o ofertă în circumstanțele menționate la punctul 1;
3. încheiate în spațiile comerciale ale comerciantului sau prin orice mijloace de comunicare la distanță, dar pentru care consumatorul a fost invitat, cu foarte puțin timp înainte, în mod personal și individual, într‑un loc care nu este un spațiu comercial al comerciantului, în prezența fizică simultană a acestuia și a consumatorului sau
[…]
2Sunt asimilate comerciantului persoanele care acționează în numele sau în contul său.
(2) 1Sunt spații comerciale în sensul alineatului (1) spațiile comerciale imobile în care comerciantul își desfășoară activitatea în permanență și spațiile comerciale mobile în care comerciantul își desfășoară activitatea în mod obișnuit. 2Spațiile de vânzare cu amănuntul în care persoana care acționează în numele sau în contul comerciantului își desfășoară activitatea în permanență sau în mod obișnuit sunt asimilate spațiilor comerciantului.”
28. Articolul 312c din BGB, intitulat „Contractele la distanță”, prevede:
„(1) Contractele la distanță sunt contracte în care comerciantul sau o persoană care acționează în numele sau în contul acestuia și consumatorul utilizează exclusiv mijloace de comunicare la distanță pentru a negocia și a încheia contractul, cu excepția cazului în care încheierea contractului nu se înscrie în cadrul unui sistem organizat de vânzare sau de prestare de servicii la distanță.
(2) În sensul prezentei legi, prin mijloace de comunicare la distanță se înțelege toate mijloacele de comunicare care pot fi utilizate pentru inițierea sau pentru încheierea unui contract, fără ca părțile contractante să fie prezente fizic simultan, precum scrisori, cataloage, apeluri telefonice, mesaje fax, e‑mailuri, mesaje trimise prin intermediul serviciului de telefonie mobilă (SMS), precum și mesaje transmise prin radiodifuziune și televiziune.”
29. Articolul 312g din BGB, intitulat „Dreptul de retragere”, prevede:
„(1) În cazul contractelor la distanță și al celor negociate în afara spațiilor comerciale, consumatorul are un drept de retragere în conformitate cu articolul 355.
(2) Cu excepția unei convenții contrare a părților, dreptul de retragere nu există pentru următoarele contracte:
[…]
9. contractele având ca obiect prestarea de servicii de cazare, pentru alt scop decât cel rezidențial, transport de mărfuri, închiriere de mașini, catering sau în legătură cu agrementul, în cazul în care contractul prevede o dată sau o perioadă de executare specifică;
[…]”
30. Potrivit articolului 322 alineatul (2) din BGB, intitulat „Hotărâre de executare concomitentă”, „[î]n cazul în care partea care introduce acțiunea trebuie să execute mai întâi partea care îi revine, aceasta poate, în cazul în care cealaltă parte nu și‑a îndeplinit obligațiile prin neacceptare, să introducă o acțiune în executare după primirea contraprestației”.
31. Articolul 346 din BGB, intitulat „Efectele rezilierii”, prevede la alineatul (1)(5):
„Dacă o parte contractantă și‑a rezervat un drept de reziliere printr‑o clauză contractuală sau dacă aceasta beneficiază de un drept legal de reziliere, prestațiile primite trebuie restituite și fructele efectiv dobândite trebuie predate în cazul în care rezilierea are loc.”
32. Articolul 348 din BGB, intitulat „Executarea concomitentă”(6), prevede:
„Obligațiile părților care decurg din reziliere trebuie să fie executate concomitent. Dispozițiile articolelor 320 și 322 se aplică mutatis mutandis.”
33. Articolul 355 din BGB, intitulat „Dreptul de retragere din contractele încheiate cu consumatorii”, are următorul cuprins:
„(1) 1În cazul în care legea recunoaște consumatorului un drept de retragere în temeiul prezentei dispoziții, consumatorul și profesionistul încetează să mai fie ținuți de declarațiile lor de voință privind încheierea contractului dacă consumatorul și‑a revocat declarația de voință în termenul prevăzut. […]
(2) 1Termenul de retragere este de 14 zile. 2Cu excepția unor dispoziții contrare, acesta începe să curgă de la data încheierii contractului.”
34. Articolul 356b din BGB, intitulat „Dreptul de retragere din contractele de credit de consum”, prevede la alineatul (2):
„1Dacă, în cazul unui contract de credit de consum, documentul pus la dispoziția împrumutatului în temeiul alineatului (1) nu conține informațiile obligatorii prevăzute la articolul 492 alineatul (2), termenul nu începe să curgă decât după remedierea acestei deficiențe în conformitate cu articolul 492 alineatul (6).
[…]”
35. Articolul 357 din BGB, intitulat „Consecințele juridice ale retragerii din contractele încheiate în afara spațiilor comerciale și la distanță, cu excepția contractelor de servicii financiare”, prevede la alineatele (1) și (4)(7):
„(1) Prestațiile primite trebuie restituite în termen de cel mult 14 zile.
[…]
(4) 1În cazul unei vânzări de bunuri de consum, comerciantul poate refuza rambursarea până la recuperarea mărfurilor sau până când consumatorul a făcut dovada că a expediat mărfurile. 2Acest lucru nu se aplică în cazul în care comerciantul s‑a oferit să ridice bunurile.”
36. Articolul 357a din BGB, intitulat „Consecințele juridice ale retragerii din contractele de servicii financiare”, prevede la alineatele (1) și (3):
„(1) Prestațiile primite trebuie restituite în termen de cel mult 30 de zile.
[…]
(3) 1În cazul în care un debitor se retrage dintr‑un contract de credit de consum, acesta trebuie să plătească dobânda convenită pentru perioada cuprinsă între data acordării creditului și data rambursării acestuia. […]”
37. Articolul 358 din BGB, intitulat „Contractul legat de contractul din care consumatorul s‑a retras”, prevede la alineatele (2)-(4)(8):
„(2) În cazul în care consumatorul și‑a retras în mod valabil declarația de intenție de a încheia un contract de credit de consum în temeiul articolului 495 alineatul (1) sau al articolului 514 alineatul (2) prima teză, acesta nu mai este ținut nici de declarația sa de intenție de a încheia un contract de livrare de bunuri sau de furnizare a unui alt serviciu legat de contractul de credit de consum respectiv.
(3) 1Un contract de livrare de bunuri sau de furnizare de alte servicii și un contract de credit în conformitate cu alineatele (1) și (2) sunt legate dacă creditul este destinat finanțării celuilalt contract în tot sau în parte și dacă cele două contracte formează o unitate economică. 2Existența unei unități economice trebuie admisă în special atunci când profesionistul finanțează el însuși contraprestația consumatorului sau, în cazul finanțării de către un terț, atunci când creditorul implică profesionistul în pregătirea sau încheierea contractului de credit. […]
(4) 1Articolul 355 alineatul (3) și, în funcție de tipul de contract legat, articolele 357-357b se aplică mutatis mutandis rezilierii contractului legat, indiferent de metoda de marketing. […] 5Creditorul își asumă, în raporturile cu consumatorul, drepturile și obligațiile profesionistului care decurg din contractul legat în ceea ce privește consecințele juridice ale retragerii dacă, în momentul în care retragerea produce efecte, suma împrumutată a fost deja plătită profesionistului.
[…]”
38. Articolul 492 din BGB, intitulat „Forma scrisă, conținutul contractului”, prevede la alineatele (2) și (6):
„(2) Contractul trebuie să conțină mențiunile prevăzute pentru contractele de credit de consum la articolul 247 §§ 6-13 din Einführungsgesetz zum Bürgerlichen Gesetzbuch [(Legea din 21 septembrie 1994 de punere în aplicare a codului civil(9), denumită în continuare „EGBGB”)].
[…]
(6) 1În cazul în care contractul nu conține mențiunile prevăzute la alineatul (2) sau în cazul în care nu le conține în întregime, aceste mențiuni pot fi furnizate ulterior pe un suport durabil după încheierea efectivă a contractului sau, în cazurile prevăzute la articolul 494 alineatul (2) prima teză, după ce contractul intră în vigoare. […]”
39. Articolul 495 din BGB, intitulat „Dreptul de retragere; perioada de reflecție”, prevede la alineatul (1):
„În cadrul unui contract de credit încheiat cu un consumator, împrumutatul dispune de un drept de retragere în conformitate cu articolul 355.”
40. Articolul 506 din BGB, intitulat „Amânarea plății, altă facilitate financiară”, prevede:
„(1) 1Dispozițiile articolelor 358-360 și 491a-502, precum și ale articolelor 505a-505e, aplicabile contractelor generale de credit pentru consumatori, cu excepția articolului 492 alineatul (4) și sub rezerva alineatelor (3) și (4), se aplică contractelor prin care un comerciant acordă unui consumator, cu titlu oneros, o amânare a plății sau un alt ajutor financiar. […]
(2) 1Contractele încheiate între un comerciant și un consumator cu privire la utilizarea cu titlu oneros a unui bun sunt considerate ajutor financiar cu titlu oneros atunci când se stabilește că:
1. consumatorul este obligat să cumpere bunul;
2. comerciantul poate cere consumatorului să cumpere bunul sau
3. consumatorul este răspunzător pentru o anumită valoare a bunului la terminarea contractului.
2Articolul 500 alineatul (2) și articolul 502 nu se aplică contractelor menționate la prima teză punctul 3.
[…]
(4) 1Dispozițiile prevăzute în cadrul acestei subdiviziuni nu se aplică în ceea ce privește obiectul reglementat la articolul 491 alineatul (2) a doua teză punctele 1-5, alineatul (3) a doua teză și alineatul (4). În măsura în care, potrivit naturii contractului, nu există o valoare netă a creditului [articolul 491 alineatul (2) a doua teză punctul 1], aceasta este înlocuită de prețul plătit în numerar sau, în cazul în care comerciantul a achiziționat bunul pentru consumator, de prețul de achiziție.”
2. EGBGB
41. Articolul 247 din EGBGB, intitulat „Cerințe de informare aplicabile contractelor de credit de consum, ajutoarelor financiare plătite și contractelor de intermediere a creditelor”, prevede(10):
„[…]
§ 6 Conținutul contractului
(1) Următoarele informații trebuie să fie incluse în contractul de credit de consum într‑un mod clar și ușor de înțeles:
1. informațiile menționate la § 3 alineatul (1) punctele 1-14 și la § 3 alineatul (4);
[…]
(2) 1În cazul în care există un drept de retragere în temeiul articolului 495 din [BGB], contractul trebuie să conțină informații cu privire la termenul și la celelalte condiții de declarare a retragerii, precum și o mențiune privind obligația împrumutatului de a rambursa un împrumut deja acordat și de a plăti dobânda. 2Contractul trebuie să precizeze cuantumul dobânzii plătibile pe zi. 3În cazul în care contractul de credit de consum conține o clauză contractuală evidențiată și clar formulată care, în cazul contractelor generale de credit de consum, corespunde modelului din anexa 7 […], clauza respectivă îndeplinește cerințele prevăzute în prima și în a doua teză.
[…]
5Creditorul se poate abate de la model în ceea ce privește formatul și dimensiunea caracterelor, ținând seama de a treia teză.
§ 7 Alte informații din contract
(1) Următoarele informații trebuie să figureze în contractul de credit de consum într‑un mod clar și inteligibil, în măsura în care sunt relevante pentru contract:
[…]
3. metoda de calcul al compensației pentru rambursarea anticipată, în măsura în care creditorul intenționează să își valorifice dreptul la această compensație în cazul rambursării anticipate a creditului de către împrumutat,
4. accesul împrumutatului la o procedură extrajudiciară de contestare și la o cale de atac și, după caz, condițiile de acces.
[…]
§ 12 Contracte legate și facilități de plată cu titlu oneros
(1) 1§§ 1-11 se aplică mutatis mutandis contractelor având ca obiect facilități de plată cu titlu oneros prevăzute la articolul 506 alineatul (1) din [BGB]. 2În cazul unor astfel de contracte, precum și în cazul contractelor de credit de consum care sunt legate de un alt contract în conformitate cu articolul 358 din [BGB] sau în care sunt prevăzute bunuri sau servicii în conformitate cu articolul 360 alineatul (2) a doua teză din [BGB]:
1. informațiile precontractuale trebuie să conțină obiectul și prețul în numerar, inclusiv în cazul prevăzut la § 5,
2. contractul trebuie să menționeze
a) obiectul și prețul în numerar
b) informații cu privire la drepturile prevăzute la articolele 358 și 359 sau la articolul 360 din [BGB] și la condițiile de exercitare a acestor drepturi.
3În cazul în care contractul de credit de consum conține o clauză contractuală evidențiată și clar formulată care, în cazul contractelor generale de credit de consum, corespunde modelului din anexa 7 […], clauza respectivă îndeplinește, în cazul contractelor și al tranzacțiilor legate prevăzute la articolul 360 alineatul (2) a doua teză din [BGB], cerințele prevăzute în a doua teză punctul 2 litera (b). […]
[…]”
III. Litigiile principale și întrebările preliminare
A. Cauza C‑38/21
42. La 10 noiembrie 2018, VK, în calitate de consumator, a încheiat cu BMW Bank GmbH un contract de leasing cu decont de kilometri pentru un autovehicul BMW destinat utilizării private. VK a solicitat încheierea acestui contract de leasing și a semnat cererea la sediul distribuitorului de autovehicule. Distribuitorul de autovehicule, care a acționat în calitate de intermediar de credit pentru BMW Bank, fără a avea însă competența de a încheia contractul, a calculat diferitele elemente ale contractului de leasing (durata leasingului, suma plătită cu titlu de avans și valoarea ratelor lunare) și i le‑a explicat lui VK. Distribuitorul de autovehicule era autorizat și în măsură să îi furnizeze lui VK informații cu privire la contract, precum și să răspundă la orice întrebări. Distribuitorul de autovehicule a transmis cererea de leasing băncii, care a acceptat‑o.
43. Părțile au convenit ca VK să plătească o sumă totală de 12 486,80 euro, constând într‑un avans în cuantum de 4 760 de euro, urmat de 24 de rate de leasing în cuantum de 321,95 euro fiecare. Rata dobânzii era de 3,49 % pe an pe întreaga durată a contractului, dobânda anuală efectivă (DAE) fiind de 3,55 % pe an. Valoarea netă a creditului era de 40 294,85 euro, sumă care corespundea prețului de achiziție al autovehiculului. S‑a convenit de asemenea ca distanța parcursă de autovehicul să fie limitată la 10 000 km pe an. La restituirea autovehiculului, VK urma să plătească 0,0737 euro pentru fiecare kilometru suplimentar parcurs, în timp ce pentru fiecare kilometru rămas neparcurs urmau să îi fie rambursați 0,0492 euro. În cazul în care, la restituire, starea autovehiculului nu corespundea vechimii acestuia și distanței parcurse convenite, VK avea obligația de a despăgubi BMW Bank pentru pierderea suplimentară de valoare. Nici contractul de leasing, nici vreun alt contract separat nu prevedeau o obligație de cumpărare a autovehiculului.
44. Contractul de leasing conține următoarea clauză, intitulată „Dreptul de retragere”(11):
„Vă puteți retrage angajamentul contractual într‑un termen de 14 zile, fără a invoca vreun motiv. Termenul începe să curgă de la data încheierii contractului, dar nu înainte ca persoana împrumutată să fi primit toate informațiile obligatorii menționate la articolul 492 alineatul (2) din [BGB] (de exemplu informații privind tipul de împrumut, valoarea netă a împrumutului, durata contractului). […]”
45. VK a luat preluat autovehiculul. Începând cu luna ianuarie 2019, el a plătit cu regularitate ratele lunare convenite. Prin scrisoarea din 25 iunie 2020, el s‑a retras din contractul respectiv. BMW Bank a respins această retragere.
46. Prin acțiunea formulată împotriva BMW Bank în fața instanței de trimitere, VK solicită constatarea faptului că banca nu poate să invoce drepturi care decurg din contractul de leasing, în special dreptul la încasarea ratelor de leasing. El susține că termenul de retragere nu a început să curgă, deoarece informațiile obligatorii cuprinse în contractul de leasing sunt insuficiente și incomprehensibile. Întrucât contractul de leasing este un contract la distanță și/sau negociat în afara spațiului comercial, el susține de asemenea că articolul 312g alineatul (1) din BGB îi conferă dreptul de a se retrage din acesta. Potrivit lui VK, nu pot fi solicitate clarificări și nu se pot obține informații obligatorii de la BMW Bank dacă în etapa de pregătire a contractului nu este prezent la sediul distribuitorului de autovehicule un angajat sau un reprezentant al acestei bănci.
47. BMW Bank solicită respingerea acțiunii formulate de VK ca nefondată. Aceasta precizează că normele privind retragerea aplicabile contractelor de credit de consum nu se aplică contractelor de leasing cu decont de kilometri. În orice caz, prin contractul de leasing lui VK i‑ar fi fost comunicate în mod corespunzător toate informațiile obligatorii, inclusiv informațiile cu privire la dreptul său de retragere. Informațiile privind dreptul de retragere corespund cu exactitate modelului legal, astfel încât se consideră că îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 247 § 6 alineatul (2) prima și a treia teză din EGBGB, motiv pentru care termenul de retragere de 14 zile expirase cu mult timp înainte ca VK să își exercite dreptul de retragere. BMW Bank susține de asemenea că, întrucât VK a avut contact personal cu un intermediar care era în măsură să îl informeze cu privire la serviciul oferit, contractul de leasing nu este un contract la distanță. De asemenea, acesta nu constituie un contract negociat în afara spațiului comercial, întrucât trebuie să se considere că intermediarul a acționat în numele sau în contul comerciantului în sensul considerentului (22) al Directivei 2011/83.
48. Instanța de trimitere arată că, până de curând, jurisprudența germană recunoștea existența unui drept de retragere în cazul contractelor de leasing cu decont de kilometri prin aplicarea unor dispoziții naționale similare care reglementează contractele prin care un comerciant acordă consumatorului o amânare a plății cu titlu oneros sau un alt ajutor financiar cu titlu oneros(12). Prin hotărârea din 24 februarie 2021(13), Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania) a considerat însă că această analogie nu era viabilă. Prin urmare, articolele 495 și 355 din BGB nu conferă locatarului unui autovehicul un drept de retragere din acest tip de contract de leasing. Potrivit instanței menționate, această soluție este corectă din perspectiva dreptului Uniunii, întrucât, potrivit articolului 2 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2008/48, această directivă nu se aplică contractelor de închiriere sau de leasing în cazul cărora obligația de cumpărare a obiectului contractului nu este stabilită nici prin respectivul contract, nici prin vreun contract separat. Întrucât în cazul contractelor de leasing cu decont de kilometri nu există o obligație de cumpărare, instanțele nu pot aplica Directiva 2008/48 prin analogie. Instanța de trimitere are îndoieli că această analiză este corectă.
49. Instanța de trimitere solicită, în primul rând, să se stabilească dacă un contract de leasing cu decont de kilometri, precum cel în discuție în litigiul principal, intră în domeniul de aplicare al Directivei 2008/48, al Directivei 2011/83 sau al Directivei 2002/65. Aceasta are în vedere posibilitatea aplicării prin analogie a Directivei 2008/48(14) în măsura în care contractele de leasing cu decont de kilometri urmăresc în general să asigure faptul că, atât în ceea ce privește calculul, cât și în practică, conduc la amortizarea completă a utilizării autovehiculului. Cu titlu subsidiar, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă leasingul de autovehicule cu decont de kilometri constituie un serviciu financiar în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 2002/65 și al articolului 2 punctul 12 din Directiva 2011/83(15). În susținerea acestei abordări, instanța de trimitere arată că, în cazul contractelor de leasing cu decont de kilometri, nu există o proximitate materială între locator și bunul închiriat, întrucât locatarul alege bunul care face obiectul leasingului în funcție de necesitățile sale. Spre deosebire de un locatar stricto sensu, acesta din urmă suportă toate riscurile pe durata contractului de leasing, trebuie să asigure autovehiculul și să invoce împotriva terților drepturi de garanție în caz de defecte ale autovehiculului, în timp ce locatorul doar finanțează utilizarea autovehiculului de către locatar.
50. În ipoteza în care un contract de leasing cu decont de kilometri precum cel în discuție în litigiul principal intră în domeniul de aplicare al Directivei 2008/48, instanța de trimitere ridică în continuare problema compatibilității cu articolul 10 alineatul (2) litera (p) și cu articolul 14 alineatul (1) din aceasta a unei reglementări naționale care instituie o prezumție legală potrivit căreia, în pofida unui eventual caracter inadecvat al informațiilor furnizate, obligația de informare a consumatorului cu privire la dreptul de retragere este îndeplinită atunci când contractul conține o clauză care corespunde unui model legal anexat la această reglementare (denumită în continuare „prezumția de legalitate”). Instanța de trimitere solicită de asemenea să se stabilească dacă trebuie să lase neaplicată această reglementare atunci când consideră oportun să procedeze astfel.
51. Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la compatibilitatea prezumției de legalitate cu Hotărârea Kreissparkasse Saarlouis(16). În această hotărâre, Curtea a statuat printre altele că, în ceea ce privește informațiile prevăzute la articolul 10 din Directiva 2008/48, articolul 10 alineatul (2) litera (p) din această directivă trebuie interpretat în sensul că se opune ca un contract de credit să facă trimitere la o dispoziție națională care trimite ea însăși la alte dispoziții de drept național(17). Instanța de trimitere arată că, întrucât textul, spiritul, finalitatea și geneza articolului 247 § 6 alineatul (2) a treia teză din EGBGB se opun unei interpretări care ar fi compatibilă cu Directiva 2008/48, Camera a unsprezecea civilă a Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a considerat că nu poate urma această jurisprudență(18). De asemenea, instanța de trimitere nu ar putea avea în vedere aplicarea directă a acestei directive, întrucât Curtea a exclus, în domeniul creditelor de consum, posibilitatea unei interpretări a dreptului național la limita contra legem în vederea respectării cerințelor dreptului Uniunii. Instanța de trimitere consideră însă că, până în prezent, Curtea a lăsat deschisă problema aplicării principiului supremației dreptului Uniunii în ceea ce privește Directiva 2008/48(19).
52. În al doilea rând, instanța de trimitere solicită clarificări cu privire la informațiile care trebuie incluse în contractele de credit de consum în temeiul articolului 10 alineatul (2) literele (p), (l) și (t) din Directiva 2008/48. Aceasta ridică problema dacă numai lipsa informațiilor obligatorii poate împiedica curgerea termenului de retragere în conformitate cu articolul 14 alineatul (1) din regulamentul menționat sau dacă faptul că informațiile furnizate sunt incomplete sau inexacte din punct de vedere material are aceeași consecință.
53. În al treilea rând, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă decăderea din dreptul de retragere care revine consumatorului în cazul unui contract de credit de consum poate interveni ca urmare a încălcării principiului bunei‑credințe consacrat la articolul 242 din BGB.
54. În al patrulea rând, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă și în ce condiții exercitarea de către un consumator a dreptului de retragere dintr‑un contract de credit de consum poate fi considerată abuzivă. Aceasta arată că, într‑o hotărâre recentă, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a statuat că exercitarea dreptului de retragere poate fi abuzivă și, prin urmare, poate constitui o încălcare a articolului 242 din BGB atunci când consumatorul, invocând lipsa prezumției de legalitate atașate modelului legal, urmărește să exploateze o situație juridică formală. Potrivit acestei instanțe, poate fi necesar să se țină seama de mai mulți factori în acest context, printre care: faptul că este posibil ca consumatorul să fi considerat că informațiile care nu respectau modelul legal erau irelevante pentru situația sa, faptul că este posibil ca el să fi invocat problema neconformității modelului legal pentru prima dată în cadrul unui recurs sau faptul că există posibilitatea ca el „să își fi exercitat dreptul de retragere pentru a putea restitui autovehiculul, după ce l‑a utilizat în conformitate cu destinația sa pentru o perioadă relativ lungă, considerând – în mod eronat – că ar fi scutit de obligația de a plăti o indemnizație compensatorie”.
55. În cazul în care, în schimb, un contract de leasing cu decont de kilometri precum cel în discuție în litigiul principal constă în prestarea unui serviciu financiar în sensul Directivelor 2002/65 și 2011/83, instanța de trimitere solicită, în primul rând, să se stabilească dacă un astfel de contract poate fi calificat drept „contract negociat în afara spațiului comercial” în sensul articolului 2 punctul 8 din Directiva 2011/83(20). Aceasta ridică problema dacă spațiul comercial al unei persoane care este implicată doar în pregătirea contractului, în speță distribuitorul de autovehicule, și care nu are competența de a reprezenta comerciantul în vederea încheierii contractului în cauză este spațiul comercial al acestui comerciant în sensul articolului 2 punctul 9 din Directiva 2011/83. Se ridică în mod concret problema dacă implicarea unei astfel de persoane poate fi asimilată unei acțiuni „în numele sau în contul comerciantului” în sensul articolului 2 punctul 2 din Directiva 2011/83 și, în consecință, al articolului 312b alineatul (1) a doua teză și al articolului 312b alineatul (2) din BGB.
56. În al doilea rând, instanței de trimitere nu îi este clar dacă contractul de leasing cu decont de kilometri în discuție în litigiul principal intră în domeniul de aplicare al exceptării de la dreptul de retragere prevăzute la articolul 16 litera (l) din Directiva 2011/83 și la articolul 312g alineatul (2) punctul 9 din BGB în ceea ce privește serviciile de închiriere de autovehicule. În această privință, instanța de trimitere arată printre altele că, potrivit unei hotărâri a Oberlandesgericht München (Tribunalul Regional Superior din München, Germania) din 18 iunie 2020(21), noțiunea „închiriere de autovehicule” cuprinde închirierea de autovehicule pe termen scurt, nu contractele de leasing cu decont de kilometri.
57. În al treilea rând, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă un contract de leasing cu decont de kilometri precum cel în discuție în litigiul principal poate fi un „contract la distanță” în sensul articolului 2 litera (a) din Directiva 2002/65 și al articolului 2 punctul 7 din Directiva 2011/83 în cazul în care consumatorul nu are contact personal decât cu un intermediar care este implicat doar în pregătirea contractului și care nu are competența de a reprezenta comerciantul în vederea încheierii contractului(22). Aceasta arată în special că, potrivit Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție), condiția privind „utilizarea exclusivă a unuia sau mai multor mijloace de comunicare la distanță” care figurează în aceste dispoziții nu este îndeplinită atunci când consumatorul, în etapa pregătitoare a încheierii unui contract, are contact personal cu un terț care, în numele comerciantului, îi furnizează informații cu privire la contractul în cauză.
58. În aceste condiții, Landgericht Ravensburg (Tribunalul Regional din Ravensburg) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Cu privire la prezumția de legalitate prevăzută la articolul 247 § 6 alineatul (2) a treia teză și la articolul 247 § 12 alineatul (1) a treia teză din [EGBGB]:
a) Articolul 247 § 6 alineatul (2) a treia teză și articolul 247 § 12 alineatul (1) a treia teză din EGBGB sunt incompatibile cu articolul 10 alineatul (2) litera (p) din Directiva [2008/48] și cu articolul 14 alineatul (1) din această directivă, în măsura în care declară clauze contractuale contrare cerințelor articolului 10 alineatul (2) litera (p) din Directiva [2008/48] ca îndeplinind cerințele prevăzute la articolul 247 § 6 alineatul (2) prima și a doua teză și la articolul 247 § 12 alineatul (1) a doua teză punctul 2 litera (b) din EGBGB?
În cazul unui răspuns afirmativ:
b) Din dreptul Uniunii, în special din articolul 10 alineatul (2) litera (p) și din articolul 14 alineatul (1) din Directiva [2008/48], rezultă că articolul 247 § 6 alineatul (2) a treia teză și articolul 247 § 12 alineatul (1) a treia teză din EGBGB sunt inaplicabile în măsura în care declară clauze contractuale contrare cerințelor articolului 10 alineatul (2) litera (p) din Directiva 2008/48 ca îndeplinind cerințele prevăzute la articolul 247 § 6 alineatul (2) prima și a doua teză din EGBGB și la articolul 247 § 12 alineatul (1) a doua teză punctul 2 litera (b) din EGBGB?
În cazul unui răspuns negativ la întrebarea 1 b):
2) Cu privire la informațiile obligatorii în conformitate cu articolul 10 alineatul (2) din Directiva [2008/48]:
a) Articolul 10 alineatul (2) litera (p) din Directiva [2008/48] trebuie interpretat în sensul că cuantumul dobânzii plătibile pe zi, care trebuie menționat în contractul de credit, trebuie să poată fi calculat pe baza ratei dobânzii aferente creditului, indicată în contract?
b) Articolul 10 alineatul (2) litera (l) din Directiva [2008/48] trebuie interpretat în sensul că rata dobânzii de întârziere aplicabilă la data încheierii contractului de credit trebuie comunicată ca valoare absolută sau, cel puțin, trebuie indicată ca valoare absolută rata dobânzii de referință aplicabilă (în speță, rata dobânzii de bază în conformitate cu articolul 247 din [BGB]), din care este stabilită, prin adăugare, rata dobânzii de întârziere aplicabilă [în speță, de cinci puncte procentuale, în conformitate cu articolul 288 alineatul (1) a doua teză din BGB], iar consumatorului trebuie să i se precizeze rata de referință (rata dobânzii de bază) și variabilitatea acesteia?
c) Articolul 10 alineatul (2) litera (t) din Directiva [2008/48] trebuie interpretat în sensul că textul contractului de credit trebuie să conțină condițiile de formă esențiale în ceea ce privește accesul la o procedură extrajudiciară de contestare și la o cale de atac?
În cazul unui răspuns afirmativ la cel puțin una dintre întrebările 2 a), 2 b) și 2 c):
d) Articolul 14 alineatul (1) a doua teză litera (b) din Directiva [2008/48] trebuie interpretat în sensul că termenul de retragere începe să curgă numai atunci când informațiile prevăzute la articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48 au fost comunicate integral și exact?
În cazul unui răspuns negativ:
e) Care sunt criteriile determinante pentru a declanșa curgerea termenului de retragere în pofida unor informații incomplete sau incorecte?
În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea 1 a) și/sau la cel puțin una dintre întrebările 2 a), 2 b) și 2 c):
3) În ceea ce privește decăderea din dreptul de retragere prevăzut la articolul 14 alineatul (1) prima teză din Directiva [2008/48]:
a) Dreptul de retragere prevăzut la articolul 14 alineatul (1) prima teză din Directiva [2008/48] este supus decăderii?
În cazul unui răspuns afirmativ:
b) Decăderea constituie o limitare în timp a dreptului de retragere, care trebuie reglementată printr‑o lege adoptată de parlament?
În cazul unui răspuns negativ:
c) O decădere implică, din punct de vedere subiectiv, faptul că consumatorul a avut cunoștință despre menținerea dreptului său de retragere sau, cel puțin, este răspunzător pentru necunoașterea acesteia în sensul unei neglijențe grave?
În cazul unui răspuns negativ:
d) Posibilitatea creditorului de a transmite ulterior persoanei creditate informațiile prevăzute la articolul 14 alineatul (1) a doua teză litera (b) din Directiva [2008/48], declanșând astfel curgerea termenului de retragere, se opune aplicării cu bună‑credință a normelor de decădere?
În cazul unui răspuns negativ:
e) Acest lucru este compatibil cu principiile consacrate ale dreptului internațional care sunt obligatorii pentru instanța germană în temeiul Legii fundamentale?
În cazul unui răspuns afirmativ:
f) Cum ar trebui să soluționeze practicienii din domeniul dreptului german un conflict între cerințele imperative ale dreptului internațional și cerințele Curții de Justiție a Uniunii Europene?
4) În ceea ce privește exercitarea abuzivă a dreptului de retragere al consumatorului prevăzut la articolul 14 alineatul (1) prima teză din Directiva [2008/48]:
a) Exercitarea dreptului de retragere prevăzut la articolul 14 alineatul (1) prima teză din Directiva [2008/48] poate constitui un abuz de drept?
În cazul unui răspuns afirmativ:
b) Admiterea unei exercitări abuzive a dreptului de retragere constituie o limitare în timp a dreptului de retragere, care trebuie reglementată printr‑o lege adoptată de parlament?
În cazul unui răspuns negativ:
c) Admiterea unei exercitări abuzive a dreptului de retragere implică, din punct de vedere subiectiv, faptul că consumatorul a avut cunoștință despre menținerea dreptului său de retragere sau, cel puțin, că este răspunzător pentru necunoașterea sa în sensul unei neglijențe grave?
În cazul unui răspuns negativ:
d) Potrivit principiului bunei-credințe, posibilitatea creditorului de a transmite ulterior persoanei creditate informațiile prevăzute la articolul 14 alineatul (1) a doua teză litera (b) din Directiva [2008/48], declanșând astfel curgerea termenului de retragere, se opune admiterii unei exercitări abuzive a dreptului de retragere?
În cazul unui răspuns negativ:
e) Acest lucru este compatibil cu principiile consacrate ale dreptului internațional care sunt obligatorii pentru instanța germană în temeiul Legii fundamentale?
În cazul unui răspuns afirmativ:
f) Cum ar trebui să soluționeze practicienii din domeniul dreptului german un conflict între cerințele imperative ale dreptului internațional și cerințele Curții de Justiție a Uniunii Europene?
5) Contractele de leasing de autovehicule cu decont de kilometri cu o durată aproximativă cuprinsă între doi și trei ani, încheiate cu o clauză standard de excludere a dreptului de reziliere ordinară, în cadrul cărora consumatorul este obligat să încheie o poliță de asigurare a tuturor tipurilor de risc cu privire la autovehicul, fiind, pe de altă parte, autorizat să invoce împotriva terților (în special împotriva comerciantului și producătorului autovehiculului) drepturi de garanție în caz de defecte și, în plus, suportă riscul pierderii, al deteriorării și al altor feluri de depreciere, intră în domeniul de aplicare al Directivei [2011/83] și/sau al Directivei [2008/48] și/sau al Directivei [2002/65]? Acestea sunt contracte de credit în sensul articolului 3 litera (c) din Directiva [2008/48] și/sau contracte privind servicii financiare în sensul articolului 2 punctul 12 din Directiva [2011/83], precum și al articolului 2 litera (b) din Directiva [2002/65]?
6) În cazul în care contractele de leasing de autovehicule cu decont de kilometri, astfel cum sunt descrise la punctul 5, sunt contracte privind servicii financiare:
a) Sunt considerate spații comerciale imobile în sensul articolului 2 punctul 9 din Directiva [2011/83] și spațiile comerciale ale unei persoane care inițiază, pentru comerciant, tranzacții cu consumatori, dar care nu dispune ea însăși de o putere de reprezentare pentru încheierea contractelor respective?
În cazul unui răspuns afirmativ:
b) Acest lucru este valabil și în cazul în care persoana care inițiază contractul își desfășoară activitatea comercială într‑un alt sector și/sau nu este competentă, în temeiul dreptului prudențial și/sau al dreptului civil, să încheie contracte de servicii financiare?
7) În cazul unui răspuns negativ la cel puțin una dintre întrebările 6 a) sau 6 b):
Articolul 16 litera (l) din Directiva [2011/83] trebuie interpretat în sensul că contractele de leasing de autovehicule cu decont de kilometri (astfel cum sunt descrise la [întrebarea 5)] de mai sus) intră sub incidența acestei excepții?
8) În cazul în care contractele de leasing de autovehicule cu decont de kilometri, astfel cum sunt descrise la [întrebarea 5)], sunt contracte privind servicii financiare:
a) Există un contract la distanță în sensul articolului 2 litera (a) din Directiva [2002/65] și al articolului 2 punctul 7 din Directiva [2011/83] atunci când, la negocierea contractelor, a existat un contact personal doar cu o persoană care inițiază, pentru comerciant, tranzacții cu consumatori, dar nu dispune ea însăși de o putere de reprezentare pentru încheierea contractelor respective?
În cazul unui răspuns afirmativ:
b) Acest lucru este valabil și în cazul în care persoana care inițiază contractul își desfășoară activitatea comercială într‑un alt sector și/sau nu este competentă, în temeiul dreptului prudențial și/sau al dreptului civil, să încheie contracte de servicii financiare?”
B. Cauza C‑47/21
59. La 12 aprilie 2017, F. F., în calitate de consumator, a încheiat cu C. Bank AG un contract de împrumut pentru suma de 15 111,70 euro în scopul achiziționării unui autovehicul de ocazie destinat utilizării private.
60. În cadrul pregătirii și al încheierii contractului de împrumut, distribuitorul de autovehicule de la care F. F. a cumpărat autovehiculul a acționat în calitate de intermediar de credit pentru C. Bank și a utilizat modelul de contract standard furnizat de bancă. Prețul de achiziție a fost de 14 880 de euro. După deducerea unui avans de 2 000 de euro, soldul de 12 880 de euro urma să fie finanțat printr‑un împrumut. Acest contract de împrumut prevedea rambursarea în 60 de rate lunare, precum și plata finală a unei sume determinate.
61. Acesta conține următoarea clauză(23):
„Dreptul de retragere
Persoana împrumutată își poate retrage angajamentul contractual într‑un termen de 14 zile, fără a invoca vreun motiv. Termenul începe să curgă de la data încheierii contractului, dar nu înainte ca persoana împrumutată să fi primit toate informațiile obligatorii menționate la articolul 492 alineatul (2) din [BGB] (de exemplu informații privind tipul de împrumut, valoarea netă a împrumutului, durata contractului). […]”
62. Dreptul de proprietate asupra autovehiculului a fost transferat C. Bank cu titlu de garanție pentru rambursarea împrumutului. După acordarea împrumutului, F. F. a achitat în mod regulat ratele lunare convenite. La 1 aprilie 2020, acesta s‑a retras din contractul de împrumut. C. Bank a respins retragerea sa.
63. În acțiunea sa în fața instanței de trimitere, F. F. solicită, după restituirea autovehiculului către C. Bank, rambursarea ratelor lunare plătite și a avansului plătit distribuitorului de autovehicule, și anume o sumă totală de 10 110,11 euro. El solicită de asemenea să se constate că C. Bank a preluat autovehiculul cu întârziere. F. F. susține că retragerea sa este valabilă întrucât termenul de retragere nu a început încă să curgă din cauza lipsei de claritate a informațiilor referitoare la dreptul de retragere și a informațiilor obligatorii inexacte care i‑au fost furnizate.
64. C. Bank susține că acțiunea trebuie respinsă ca nefondată. Aceasta arată că i‑a furnizat lui F. F. toate informațiile obligatorii prin intermediul modelului legal, astfel încât aceste informații trebuie considerate corecte în conformitate cu articolul 247 § 6 alineatul (2) prima și a treia teză din EGBGB. Prin urmare, retragerea nu ar fi fost efectuată de F. F. în termenul prevăzut. În subsidiar, C. Bank susține că comportamentul lui F. F. constituie un abuz de drept.
65. În primul rând, instanța de trimitere urmărește să afle dacă reglementarea națională care a instituit prezumția de legalitate este compatibilă cu Directiva 2008/48 și dacă trebuie să lase neaplicată această reglementare atunci când consideră că acest lucru este oportun. Deși C. Bank a utilizat modelul legal, aceasta a făcut acest lucru în mod eronat în măsura în care a furnizat și informații cu privire la contractele legate, care nu erau relevante pentru F. F., deoarece el nu încheiase astfel de contracte. Întrucât criteriile stabilite de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) pentru identificarea existenței unui abuz de drept sunt îndeplinite în speță, F. F. nu poate invoca inaplicabilitatea prezumției de legalitate. Instanța de trimitere invocă de altfel aceleași considerații care sunt prezentate la punctele 50 și 51 din prezentele concluzii.
66. În al doilea rând, instanța de trimitere dorește să obțină clarificări cu privire la informațiile care trebuie incluse în contractele de credit de consum în temeiul articolului 10 alineatul (2) literele (l), (r) și (t) din Directiva 2008/48. Aceasta solicită să se stabilească dacă faptul că informațiile furnizate sunt doar incomplete sau inexacte din punct de vedere material poate să împiedice curgerea termenului de retragere.
67. În al treilea rând, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă decăderea din dreptul de retragere care revine consumatorului în cazul unui contract de credit de consum poate interveni ca urmare a încălcării principiului bunei‑credințe consacrat la articolul 242 din BGB.
68. În al patrulea rând, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă și în ce condiții exercitarea de către un consumator a dreptului de retragere în cazul unui contract de credit de consum poate fi abuzivă. Considerațiile instanței de trimitere în această privință sunt prezentate la punctul 54 din prezentele concluzii.
69. În al cincilea rând, instanța de trimitere solicită clarificări cu privire la dreptul consumatorului la rambursarea ratelor lunare plătite în cazul în care un contract de credit din care s‑a retras este legat de un contract de vânzare de bunuri. În opinia Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție), dreptul național(24) prevede că, în cazul în care un consumator se retrage dintr‑un contract de credit legat de un contract de cumpărare a unui autovehicul, creditorul(25) poate refuza rambursarea ratelor lunare și, dacă este cazul, a avansului, până când autovehiculul îi este restituit sau până când consumatorul dovedește că l‑a restituit. În materie de procedură civilă, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție), aplicând prin analogie articolul 322 alineatul (2) din BGB, consideră că, în urma acestei cerințe de restituire prealabilă, odată ce consumatorul și‑a exercitat dreptul de retragere, o acțiune în plată împotriva creditorului este întemeiată numai în cazul în care consumatorul fie a invitat creditorul să ia înapoi autovehiculul în cauză, făcând astfel o „ofertă efectivă” creditorului în sensul articolului 294 din BGB, fie face dovada că a restituit creditorului autovehiculul.
70. Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la compatibilitatea atât a cerinței restituirii prealabile, cât și a consecințelor procedurale ale acesteia cu efectivitatea dreptului de retragere prevăzut la articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2008/48. Exercitarea dreptului de retragere ar fi considerabil limitată în practică în cazul în care consumatorul ar trebui să returneze autovehiculul înainte de a putea introduce o acțiune având ca obiect rambursarea ratelor împrumutului. În plus, instanța de trimitere nu este sigură dacă articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2008/48 are un efect direct, astfel încât ar trebui să lase neaplicate dispozițiile naționale menționate anterior.
71. În al șaselea rând, instanța de trimitere, care este compusă dintr‑un judecător unic, susține că din jurisprudența Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) reiese că, potrivit normelor de procedură naționale, un judecător unic nu este abilitat să adreseze Curții o cerere de decizie preliminară în temeiul articolului 267 TFUE și trebuie, într‑un astfel de caz, să transfere cauza unei instanțe compuse din mai mulți judecători. Instanța de trimitere se întreabă dacă aceste norme sunt compatibile cu articolul 267 TFUE și, în cazul unui răspuns negativ, dacă trebuie înlăturată aplicarea lor.
72. În aceste condiții, Landgericht Ravensburg (Tribunalul Regional din Ravensburg) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare, prima, a treia și a patra întrebare fiind identice cu cele adresate în cauza C‑38/21:
„1) […]
Independent de răspunsul dat la întrebările 1 a) și 1 b):
2) Cu privire la informațiile obligatorii în conformitate cu articolul 10 alineatul (2) din Directiva [2008/48]:
a) [Întrebarea 2 a) a fost retrasă]
b) Cu privire la articolul 10 alineatul (2) litera (r) din Directiva [2008/48]:
aa) Această reglementare trebuie interpretată în sensul că informațiile cuprinse în contractul de credit referitoare la compensația datorată în cazul rambursării anticipate a împrumutului trebuie să fie suficient de precise pentru a permite consumatorului să calculeze, cel puțin cu aproximație, cuantumul compensației datorate?
(În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea anterioară)
bb) Articolul 10 alineatul (2) litera (r) și articolul 14 alineatul (1) a doua teză din Directiva [2008/48] se opun unei reglementări naționale potrivit căreia, în cazul unor informații incomplete în sensul articolului 10 alineatul (2) litera (r) din Directiva [2008/48], termenul de retragere începe totuși să curgă la data încheierii contractului, fiind eliminat doar dreptul creditorului la compensație pentru rambursarea anticipată a creditului?
c) Articolul 10 alineatul (2) litera (l) din Directiva [2008/48] trebuie interpretat în sensul că rata dobânzii de întârziere aplicabilă la data încheierii contractului de credit trebuie comunicată ca valoare absolută sau, cel puțin, trebuie indicată ca valoare absolută rata dobânzii de referință aplicabilă (în speță, rata dobânzii de bază în conformitate cu articolul 247 din [BGB]), din care este stabilită, prin adăugare, rata dobânzii de întârziere aplicabilă [în speță, de cinci puncte procentuale, în conformitate cu articolul 288 alineatul (1) a doua teză din BGB], iar consumatorului trebuie să i se precizeze rata de referință (rata dobânzii de bază) și variabilitatea acesteia?
d) Articolul 10 alineatul (2) litera (t) din Directiva [2008/48] trebuie interpretat în sensul că textul contractului de credit trebuie să conțină condițiile de formă esențiale în ceea ce privește accesul la o procedură extrajudiciară de contestare și la o cale de atac?
În cazul unui răspuns afirmativ la cel puțin una dintre întrebările 2 a), 2 b), 2 c) și 2 d):
e) Articolul 14 alineatul (1) a doua teză litera b) din Directiva [2008/48] trebuie interpretat în sensul că termenul de retragere începe să curgă numai atunci când informațiile prevăzute la articolul 10 alineatul (2) din Directiva [2008/48] au fost comunicate integral și exact?
În cazul unui răspuns negativ:
f) Care sunt criteriile determinante pentru a declanșa curgerea termenului de retragere în pofida unor informații incomplete sau incorecte?
În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea 1 a) și/sau la cel puțin una dintre întrebările 2 a), 2 b), 2 c) și 2 d):
3) […]
4) […]
5) Independent de răspunsul dat la întrebările formulate anterior:
a) Este compatibilă cu dreptul Uniunii, în special cu dreptul de retragere prevăzut la articolul 14 alineatul (1) prima teză din Directiva [2008/48], situația în care, în temeiul dreptului național, în cadrul unui contract de credit legat de un contract de vânzare, după exercitarea validă a dreptului de retragere al consumatorului în conformitate cu articolul 14 alineatul (1) prima teză din Directiva [2008/48]:
aa) dreptul consumatorului la rambursarea de către creditor a ratelor împrumutului plătite devine exigibil numai atunci când, la rândul său, a restituit creditorului bunul cumpărat sau a făcut dovada faptului că a expediat bunul creditorului?
bb) o acțiune a consumatorului având ca obiect rambursarea de către creditor a ratelor împrumutului plătite după restituirea obiectului vânzării trebuie respinsă ca nefondată în cazul în care creditorul nu a fost pus în întârziere în ceea ce privește acceptarea obiectului vânzării?
În cazul unui răspuns negativ:
b) Din dreptul Uniunii rezultă că reglementările naționale descrise la literele a) aa) și/sau a) bb) sunt inaplicabile?
Independent de răspunsul dat la întrebările 1)-5) formulate anterior:
6) Articolul 348a alineatul (2) punctul 1 din Codul de procedură civilă, în măsura în care această dispoziție se referă de asemenea la adoptarea de ordonanțe de trimitere în temeiul articolului 267 al doilea paragraf TFUE, este incompatibil cu competența instanțelor naționale de a formula cereri de decizie preliminară în temeiul articolului 267 al doilea paragraf TFUE și, prin urmare, nu trebuie aplicat în ceea ce privește adoptarea de ordonanțe de trimitere?”
C. Cauza C‑232/21
73. Situația de fapt din prezenta cerere de decizie preliminară se suprapune considerabil cu cea din cauza C‑47/21. În urma cererilor de împrumut din 30 iunie 2017, 28 martie 2017, 26 ianuarie 2019 și 31 ianuarie 2012, CR, AY, ML și, respectiv, BQ au încheiat, în calitate de consumatori, cu Volkswagen Bank GmbH (în cazul CR) sau cu filiala sa Audi Bank, contracte de împrumut în valoare netă de 21 418,66 euro, 28 671,25 euro, 18 972,74 euro și, respectiv, 30 208,10 euro. Fiecare dintre aceste contracte de împrumut avea ca obiect finanțarea achiziționării unui autovehicul de ocazie destinat utilizării private. Prețurile de vânzare ale autovehiculelor achiziționate de CR, AY, ML și BQ au fost de 30 490 de euro, 31 920 de euro, 28 030 de euro și, respectiv, 27 750 de euro. CR, AY și ML au plătit avansuri distribuitorului de autovehicule și au finanțat din împrumuturile respective restul prețului de vânzare, precum și costul asigurărilor de viață și de invaliditate. BQ nu a plătit niciun avans și a achitat din împrumut întregul preț de achiziție al autovehiculului, precum și costul asigurării de viață și de invaliditate.
74. Contractele de împrumut conțin o clauză identică sau foarte asemănătoare cu cea reprodusă la punctul 61 din prezentele concluzii.
75. Distribuitorii de autovehicule de la care au fost achiziționate autovehiculele au acționat în calitate de intermediari de credit pentru bănci în cadrul pregătirii și al încheierii contractelor de împrumut și au utilizat modelul de contract standard furnizat de aceste bănci. Împrumuturile urmau să fie rambursate în 48 de rate lunare (în cazul lui CR și al lui AY), în 36 de rate lunare (în cazul lui ML) și în 60 de rate lunare (în cazul lui BQ). CR, AY, ML și BQ aveau de asemenea obligația de a efectua o plată finală într‑un cuantum determinat.
76. După acordarea împrumuturilor, CR, AY, ML și BQ au achitat în mod regulat ratele lunare convenite. Totuși, la 31 martie 2019, la 13 iunie 2019, la 16 septembrie 2019 și, respectiv, la 20 septembrie 2020, fiecare dintre ei s‑a retras din contractul său de împrumut. CR, ML și BQ s‑au oferit să returneze autovehiculul la sediul băncii în schimbul rambursării concomitente a plăților pe care le efectuaseră. BQ a rambursat integral împrumutul. Volkswagen Bank și Audi Bank au respins toate aceste încercări de retragere din contracte.
77. CR, AY, ML și BQ au introdus acțiuni la instanța de trimitere împotriva Volkswagen Bank și a Audi Bank. Ei susțin că termenele de retragere nu începuseră să curgă la datele la care s‑au retras din contractele de împrumut respective, întrucât informațiile privind dreptul de retragere și celelalte informații obligatorii nu le fuseseră comunicate în mod corespunzător. CR solicită printre altele rambursarea, concomitent cu restituirea autovehiculului sau, cu titlu subsidiar, ulterior restituirii acestuia, a ratelor lunare achitate, precum și a avansului plătit distribuitorului de autovehicule. De asemenea, el solicită să se constate că nu mai este obligat la plata dobânzilor sau a ratelor aferente principalului începând cu data retragerii și că banca a preluat cu întârziere autovehiculul. ML ridică în esență aceleași pretenții ca CR. AY solicită în principal să se constate că, începând de la data retragerii, nu mai este obligat la plata dobânzilor sau a principalului aferent împrumutului său. BQ solicită în principal rambursarea ratelor lunare plătite și constatarea faptului că banca a preluat autovehiculul cu întârziere.
78. Volkswagen Bank și Audi Bank solicită, cu titlu principal, respingerea acțiunilor ca nefondate. Acestea susțin că, prin utilizarea modelului legal, au furnizat CR, AY, ML și BQ toate informațiile obligatorii și că, prin urmare, termenul de retragere de 14 zile expirase. În ceea ce îi privește pe CR și pe AY, aceste bănci susțin, cu titlu subsidiar, că retragerea nu a fost efectuată în termen și că ele s‑au bazat în mod legitim pe faptul că acești consumatori nu își mai puteau exercita dreptul de retragere după utilizarea autovehiculelor și achitarea în mod regulat a ratelor lunare. În ceea ce îi privește pe ML și pe BQ, aceste bănci susțin de asemenea că ele nu au preluat cu întârziere autovehiculele în măsura în care acești consumatori nu le‑au prezentat o ofertă efectivă în sensul articolului 294 din BGB.
79. Instanța de trimitere amintește că, potrivit Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție), aspectele legate de decădere și de utilizarea abuzivă a dreptului de retragere trebuie analizate în primul rând în ceea ce privește contractele pe care părțile le‑au executat deja integral.
80. În aceste condiții, invocând considerații în esență similare cu cele prezentate la punctele 65-71 din prezentele concluzii, Landgericht Ravensburg (Tribunalul Regional din Ravensburg) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare, prima, a treia, a patra, a cincea și a șasea întrebare fiind aproape identice cu cele adresate în cauza C‑47/21:
„1) […]
2) Cu privire la informațiile obligatorii în conformitate cu articolul 10 alineatul (2) din Directiva [2008/48]:
a) Articolul 10 alineatul (2) litera (p) din Directiva [2008/48] trebuie interpretat în sensul că cuantumul dobânzii plătibile pe zi, care trebuie menționat în contractul de credit, trebuie să poată fi calculat pe baza ratei dobânzii aferente creditului, indicată în contract?
b) […]
În cazul unui răspuns afirmativ la cel puțin una dintre întrebările 2 a) sau 2 b):
c) Articolul 14 alineatul (1) a doua teză litera (b) din Directiva [2008/48] trebuie interpretat în sensul că termenul de retragere începe să curgă numai atunci când informațiile prevăzute la articolul 10 alineatul (2) din Directiva [2008/48] au fost comunicate integral și exact?
În cazul unui răspuns negativ:
d) Care sunt criteriile determinante pentru a declanșa curgerea termenului de retragere în pofida unor informații incomplete sau incorecte?
În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea 1 a) și/sau la una dintre întrebările 2 a) sau 2 b):
3) În ceea ce privește decăderea din dreptul de retragere prevăzut la articolul 14 alineatul (1) prima teză din Directiva [2008/48]:
a) […]
b) […]
c) […] Situația este aceeași în ceea ce privește contractele încetate?
d) […] Situația este aceeași în ceea ce privește contractele încetate?
e) […]
f) […]
4) În ceea ce privește exercitarea abuzivă a dreptului de retragere al consumatorului prevăzut la articolul 14 alineatul (1) prima teză din Directiva [2008/48]:
a) […]
b) […]
c) […] Situația este aceeași în ceea ce privește contractele încetate?
d) […] Situația este aceeași în ceea ce privește contractele încetate?
e) […]
f) […]
5) […]
6) […]”
IV. Procedura în fața Curții
81. Prin decizia din 22 aprilie 2021, președintele Curții a dispus conexarea cauzelor C‑38/21 și C‑47/21 pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.
82. Prin decizia din 3 august 2021, instanța de trimitere a retras întrebarea 2 a) adresată în cauza C‑47/21, unul dintre cele două litigii principale fiind soluționat pe cale amiabilă.
83. În cauza C‑38/21, prin decizia de trimitere din 24 august 2021, instanța de trimitere a decis să își completeze cererea inițială și să adreseze întrebări preliminare suplimentare.
84. Prin decizia din 31 mai 2022, Curtea a dispus conexarea cauzei C‑232/21 cu cauzele conexate C‑38/21 și C‑47/21 pentru buna desfășurare a procedurii orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.
85. BMW Bank, C. Bank, Volkswagen Bank și Audi Bank, guvernul german, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Aceleași părți, precum și CR au răspuns în scris la o întrebare adresată de Curte la 31 mai 2022.
86. În ședința din 7 septembrie 2022, CR, BMW Bank, C. Bank, Volkswagen Bank și Audi Bank, guvernul german, precum și Comisia au prezentat observații și au răspuns la întrebările adresate de Curte.
V. Analiză
87. În cadrul prezentelor concluzii, Curtea solicită examinarea următoarelor întrebări:
– prima întrebare adresată în cauzele C‑38/21, C‑47/21 și C‑232/21;
– a doua întrebare adresată în cauzele C‑38/21, C‑47/21 și C‑232/21 în măsura în care privește declanșarea curgerii termenului de retragere în cazul în care consumatorului îi sunt furnizate informații incomplete sau inexacte din punct de vedere material;
– a patra întrebare adresată în cauzele C‑38/21, C‑47/21 și C‑232/21 în măsura în care aceasta prevede, în raport cu comportamentul consumatorului după retragerea sa din contract, invocarea doctrinei abuzului de drept pentru a limita exercitarea dreptului de retragere și relevanța, în acest context, a faptului că părțile au executat integral contractul;
– a cincea întrebare adresată în cauzele C‑47/21 și C‑232/21;
– a cincea, a șasea și a șaptea întrebare adresate în cauza C‑38/21.
88. Pentru a oferi un răspuns util instanței de trimitere, vom sugera de asemenea un răspuns la a opta întrebare adresată în cauza C‑38/21.
89. Analiza noastră cu privire la aceste întrebări se împarte în două părți. Vom examina mai întâi cererea de decizie preliminară formulată în cauza C‑38/21, începând cu a cincea întrebare, care privește natura contractului de leasing cu decont de kilometri. Răspunsul la această întrebare determină care dintre celelalte întrebări necesită un răspuns. Vom aborda apoi întrebările adresate de instanța de trimitere în cauzele C‑47/21 și C‑232/21.
A. Cauza C‑38/21
1. A cincea întrebare adresată în cauza C‑38/21
90. Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă un contract de leasing de autovehicule cu decont de kilometri, precum cel în discuție în litigiul cu care este sesizată, intră în domeniul de aplicare al Directivei 2002/65, al Directivei 2008/48 sau al Directivei 2011/83.
91. Potrivit descrierii furnizate de instanța de trimitere, de BMW Bank și de guvernul german, un astfel de contract are ca obiect, în schimbul plății unei rate lunare, punerea la dispoziția locatarului a unui autovehicul pentru o perioadă cuprinsă între doi și trei ani, cu o limitare a numărului de kilometri care pot fi parcurși cu acesta. La sfârșitul acestei perioade, în cazul în care numărul de kilometri parcurși este mai mare decât cel convenit, locatarul plătește o compensație locatorului. În schimb, în cazul în care numărul de kilometri parcurși este mai mic decât cel convenit, locatarul obține o rambursare din partea locatorului. Locatarul suportă riscul pierderii, al deteriorării și al altor deprecieri ale autovehiculului pe toată durata contractului și, prin urmare, trebuie să încheie o poliță de asigurare care să acopere toate tipurile de riscuri. În plus, locatarului îi revine sarcina de a invoca împotriva terților, în special împotriva distribuitorului de autovehicule și a producătorului autovehiculului, drepturi de garanție în caz de defecte. Contractul de leasing cu decont de kilometri sau orice contract separat nu impune locatarului nicio obligație de a cumpăra autovehiculul. În sfârșit, locatarul nu își asumă nicio garanție a valorii reziduale la expirarea contractului. El este obligat să compenseze deprecierea monetară numai în cazul în care, la returnarea autovehiculului, se constată că starea acestuia nu corespunde vechimii sale sau că numărul maxim de kilometri prevăzut în contract a fost depășit.
92. Propunem ca a cincea întrebare adresată în cauza C‑38/21 să fie abordată în trei părți. În primul rând, este clar, în opinia noastră, că un contract de leasing de autovehicule cu decont de kilometri, astfel cum a fost descris mai sus, nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2008/48(26). Articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2008/48 se referă la „contractele de credit”, astfel cum sunt definite la articolul 3 litera (c) din aceasta. Din articolul 2 alineatul (2) litera (d) reiese clar că Directiva 2008/48 se aplică contractelor de leasing numai în cazul în care acestea prevăd, în cuprinsul lor sau într‑un contract separat, o obligație a locatarului de a cumpăra obiectul contractului(27). Prin urmare, contractele de leasing pot fi considerate contracte de credit în sensul Directivei 2008/48 numai în aceste împrejurări clar definite. Din decizia de trimitere în cauza C‑38/21 reiese că nici contractul de leasing cu decont de kilometri, nici un alt contract separat nu conține o obligație de cumpărare a autovehiculului în cauză.
93. Nu suntem de acord cu argumentul instanței de trimitere potrivit căruia este posibilă aplicarea prin analogie a dispozițiilor Directivei 2008/48, întrucât contractele de leasing cu decont de kilometri urmăresc, în general, să conducă la amortizarea completă a utilizării autovehiculului pe durata leasingului. Ajungem la această concluzie pentru simplul motiv că Directiva 2008/48 exclude fără echivoc din domeniul său de aplicare contractele de leasing fără obligație de cumpărare(28). În orice caz, astfel cum arată în mod întemeiat BMW Bank și guvernul german, în speță nu există niciun vid juridic de natură să justifice recurgerea la aplicarea prin analogie a unor norme diferite.
94. În al doilea rând, în ceea ce privește aplicarea Directivei 2002/65, articolul 1 alineatul (1) din aceasta descrie obiectul său de apropiere a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre privind comercializarea la distanță a serviciilor financiare de consum(29). Articolul 2 litera (b) din Directiva 2002/65 definește „serviciul financiar” ca fiind „orice serviciu privind banca, creditarea, asigurarea, pensiile personale, investițiile sau plățile”(30).
95. Împărtășim opinia guvernului german potrivit căreia un contract de leasing cu decont de kilometri precum cel în discuție în litigiul principal nu este un contract având ca obiect un „serviciu privind banca” în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 2002/65. Tipul de contract în cauză este oferit aproape exclusiv de bănci deținute de producătorii de autovehicule, astfel cum este cazul în speță, sau de întreprinderi specializate în leasingul de autovehicule, precum societățile de închirieri de autovehicule. Deși este de competența instanței de trimitere să verifice acest aspect, contractele de leasing cu decont de kilometri nu constituie principalul obiect de activitate al băncilor care ar putea fi descrise ca fiind bănci „mari”. Faptul că o bancă este parte la un contract de leasing de autovehicule cu decont de kilometri nu este suficient în sine pentru a considera că este vorba despre un „serviciu privind banca”. Astfel cum se explică în continuare, pentru ca aceasta să fie situația, contractul în cauză trebuie în mod necesar să îndeplinească o funcție de finanțare.
96. Întrebarea este mai degrabă dacă un astfel de contract de leasing poate constitui un contract de „serviciu privind […] creditarea” în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 2002/65. Întrucât această directivă nu definește noțiunea de „creditare”, pentru a o interpreta s‑ar putea avea în vedere raportarea la definiția noțiunii de „contract de credit” care figurează la articolul 3 litera (c) din Directiva 2008/48. Potrivit acestei abordări, contractele de leasing care nu prevăd o obligație de cumpărare nu se referă la un „serviciu privind creditarea”, întrucât, astfel cum se explică la punctul 92 din prezentele concluzii, acestea nu sunt contracte de credit în sensul Directivei 2008/48. Considerăm că această soluție este oarecum artificială, întrucât nu se poate exclude faptul că, la momentul adoptării Directivei 2002/65, legiuitorul a avut în vedere o interpretare mai largă a noțiunii de creditare decât cea pe care a avut‑o în vedere ulterior cu ocazia adoptării Directivei 2008/48.
97. Împărtășim punctul de vedere exprimat de părțile care au prezentat observații în cauza C‑38/21, potrivit căruia răspunsul la această întrebare depinde de identificarea scopului principal al unui contract de leasing de autovehicule cu decont de kilometri care nu include o obligație de cumpărare a autovehiculului în cauză. În opinia noastră, numai dacă acest contract îndeplinește în principal o funcție de finanțare se poate considera că se referă la un serviciu financiar și, prin urmare, intră în domeniul de aplicare al Directivei 2002/65.
98. Suntem de acord cu analiza BMW Bank și a guvernului german potrivit căreia scopul principal al unui astfel de contract este de a permite consumatorului să utilizeze un autovehicul la alegerea sa pentru o perioadă determinată în schimbul plății unei rate lunare.
99. Este adevărat că, astfel cum susține Comisia, în cadrul unui contract de leasing, un consumator beneficiază de un ajutor financiar destinat să faciliteze utilizarea unui bun sau a unui produs. Un contract de leasing înlocuiește finanțarea acestui aranjament pe care consumatorul ar trebui să o asigure în caz contrar. Astfel cum susține de asemenea Comisia într‑un mod oarecum ambiguu, un astfel de contract constituie un mijloc de „finanțare a utilizării unui autovehicul”.
100. În opinia noastră, un contract de leasing cu decont de kilometri precum cel în discuție în litigiul principal nu îndeplinește, strict vorbind, o funcție de finanțare pentru consumator, în sensul că îi permite acestuia să cumpere un autovehicul prin intermediul unei plăți amânate. Locatorul nu pune la dispoziția consumatorului capital în acest scop. Acesta achiziționează autovehiculul și îl deține în timpul și după expirarea contractului de leasing cu decont de kilometri, chiar dacă consumatorul este cel care a ales autovehiculul. Consumatorul nu este răspunzător pentru amortizarea integrală a costurilor suportate de locator pentru achiziționarea autovehiculului, iar plățile efectuate în temeiul contractului nu compensează în mod necesar aceste costuri. Locatorul suportă de asemenea riscurile legate de valoarea reziduală a autovehiculului la expirarea contractului. Astfel cum observă în mod întemeiat guvernul german, compensația prevăzută în contractul de leasing în ceea ce privește utilizarea excesivă a autovehiculului sau subutilizarea acestuia nu garantează locatorului beneficiul unei anumite valori reziduale sau al unei amortizări integrale a utilizării autovehiculului respectiv.
101. De asemenea, Comisia subliniază că, în cadrul unui astfel de contract, consumatorul își asumă drepturile și obligațiile care revin în mod normal proprietarului unui autovehicul, inclusiv răspunderea pentru prime de asigurare, costuri de întreținere și taxe, precum și riscul de pierdere sau deteriorare. De asemenea, consumatorul trebuie să invoce împotriva terților eventualele drepturi de garanție în caz de defecte. Aceste drepturi și obligații subzistă totuși pe toată durata utilizării autovehiculului, astfel cum se prevede în contractul de leasing, și se limitează la riscurile care decurg din această utilizare, care aparțin în definitiv consumatorului.
102. Prin urmare, considerăm că un contract de leasing de autovehicule cu decont de kilometri care nu prevede o obligație de cumpărare nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2002/65(31).
103. În al treilea rând, considerăm că un astfel de contract prezintă caracterul unui contract de prestări de servicii în sensul Directivei 2011/83, această directivă aplicându‑se „oricărui contract încheiat între un comerciant și un consumator”(32). Directiva 2011/83 definește „contractul de prestări de servicii” ca fiind orice contract, altul decât un contract de vânzare, în sensul articolului 2 punctul 5 din această directivă(33), în temeiul căruia comerciantul furnizează sau se angajează să furnizeze un serviciu consumatorului, iar acesta plătește sau se angajează să plătească prețul acestuia(34). Acest tip de contract include în mod clar contracte precum cel în discuție în cauza C‑38/21, prin care un comerciant transferă unui consumator, în schimbul unei plăți, dreptul de a utiliza un autovehicul pentru o perioadă determinată(35).
104. Din motive de exhaustivitate, adăugăm că analiza noastră ne determină să concluzionăm că acest tip de contract de leasing cu decont de kilometri nu urmărește simultan atât scopul de finanțare, cât și scopul de transfer al dreptului de utilizare a autovehiculului. Prin urmare, nu suntem de acord cu abordarea Comisiei potrivit căreia Directiva 2002/65 se aplică în paralel cu Directiva 2011/83. Această abordare este incompatibilă cu două aspecte de fapt. Domeniul de aplicare al fiecărei directive este stabilit cu precizie. Există un contract unic și indivizibil în temeiul căruia consumatorul utilizează un autovehicul în schimbul plății unei remunerații. Aplicarea simultană a mai multor directive în cazul acestui contract ar aduce astfel atingere securității juridice și obiectivului de a asigura un nivel ridicat de protecție a consumatorilor.
105. În aceste condiții, propunem Curții să răspundă la a cincea întrebare adresată în cauza C‑38/21 în sensul că contractele de leasing de autovehicule cu decont de kilometri cu o durată aproximativă cuprinsă între doi și trei ani care sunt încheiate cu o clauză standard ce exclude dreptul de reziliere ordinară, care nu prevăd, în cuprinsul lor sau într‑un contract separat, o obligație a consumatorului de a cumpăra obiectul contractului, considerându‑se că o astfel de obligație subzistă în cazul în care locatorul decide acest lucru în mod unilateral, și potrivit cărora consumatorul trebuie să încheie o poliță de asigurare a tuturor tipurilor de risc cu privire la autovehicul, trebuie să invoce împotriva terților (în special împotriva distribuitorului de autovehicule și a producătorului autovehiculului) drepturi de garanție în caz de defecte și suportă riscul pierderii, al deteriorării și al altor feluri de depreciere intră în domeniul de aplicare al Directivei 2011/83. Acestea nu sunt nici contracte de credit în sensul articolului 3 litera (c) din Directiva 2008/48, nici contracte referitoare la servicii financiare în sensul articolului 2 punctul 12 din Directiva 2011/83 și al articolului 2 litera (b) din Directiva 2002/65.
2. A șasea întrebare adresată în cauza C‑38/21
106. Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă, având în vedere împrejurările în care a fost încheiat contractul de leasing cu decont de kilometri în cauză, descrise la punctul 42 din prezentele concluzii, acest contract trebuie considerat un „contract negociat în afara spațiului comercial” în sensul articolului 2 punctul 8 din Directiva 2011/83. Mai precis, aceasta solicită să se stabilească dacă spațiul comercial al distribuitorului de autovehicule în care consumatorul depune o cerere de încheiere a unui contract de leasing pentru un autovehicul trebuie considerat „spațiu comercial” al comerciantului în sensul articolului 2 punctul 9 din această directivă, în cazul în care implicarea comerciantului este limitată la pregătirea contractului, acesta neavând competența de a încheia contractul.
107. Articolul 2 punctul 8 litera (a) din Directiva 2011/83 definește „contractul negociat în afara spațiului comercial” ca fiind orice contract dintre un comerciant și un consumator „încheiat în prezența fizică simultană a comerciantului și a consumatorului, într‑un loc care nu este spațiul comercial al comerciantului”. Potrivit articolului 2 punctul 9 litera (a) din această directivă, prin „spațiu comercial” se înțelege „orice unitate imobilă de vânzare cu amănuntul, în care comerciantul își desfășoară activitatea în permanență”.
108. Din considerentul (22) al Directivei 2011/83 reiese că noțiunea de „spațiu comercial” trebuie înțeleasă în sens larg și că spațiul comercial al unei persoane care acționează în numele comerciantului în conformitate cu această directivă ar trebui considerat spațiu comercial în sensul acestei directive. Articolul 2 punctul 2 din Directiva 2011/83 definește „comerciantul” ca fiind orice persoană fizică sau juridică care acționează, „inclusiv prin intermediul unei alte persoane care acționează în numele sau în contul ei, în scopuri ce țin de activitatea sa comercială, de afaceri, meșteșugărească sau profesională” în legătură cu contractele care intră sub incidența acestei directive.
109. Din cele de mai sus se poate deduce că, pentru a stabili dacă spațiul comercial al unei persoane care acționează în calitate de intermediar, în speță distribuitorul de autovehicule, poate fi calificat drept „spațiu comercial” al comerciantului, criteriul decisiv este dacă această persoană acționează în numele sau în contul comerciantului respectiv.
110. Potrivit considerentului (16) al Directivei 2011/83, aceasta nu urmărește să aducă atingere legislației interne privind reprezentarea juridică, de exemplu normele care stabilesc persoana care acționează în numele comerciantului sau în interesul acestuia. Rezultă că, pentru a răspunde acestei întrebări, revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia, în lumina dreptului național, raportul juridic dintre distribuitorul de autovehicule și bancă în împrejurările din prezenta cauză și de a stabili dacă din acest raport se poate deduce că distribuitorul de autovehicule a acționat în numele băncii sau în interesul acesteia.
111. În pofida faptului că este vorba despre o chestiune de drept național, Directiva 2011/83 oferă câteva indicații cu privire la modul în care ar trebui abordată această problemă. În această privință, deși articolul 2 punctul 8 litera (a) din Directiva 2011/83 menționează „încheierea” unui contract, considerăm că, pentru ca spațiul comercial al intermediarului să fie considerat „spațiu comercial” al comerciantului, nu este necesar ca intermediarul să fie mandatat în mod specific în vederea încheierii contractului cu consumatorul.
112. Rezultă că implicarea intermediarului în etapa de negociere a contractului este suficientă pentru ca spațiul său comercial să fie considerat spațiu comercial al comerciantului, cu condiția ca o astfel de implicare să fie suficient de semnificativă și să includă o obligație a intermediarului de a furniza consumatorului informațiile menționate la articolul 5 din Directiva 2011/83.
113. În sfârșit, se pare că obiectivul dispozițiilor care reglementează „contractele negociate în afara spațiilor comerciale” este enunțat în considerentul (21) al Directivei 2011/83, potrivit căruia, în afara spațiilor comerciale, consumatorul poate fi supus unei presiuni psihologice potențiale sau poate fi confruntat cu un element de surpriză, indiferent dacă a solicitat sau nu vizita din partea comerciantului(36). În mod evident, aceste dispoziții nu urmăresc să protejeze consumatorii care vizitează în mod spontan spații comerciale în care se pot aștepta să fie abordați de comerciant în vederea încheierii unor contracte. Prin urmare, nu suntem convinși că un consumator care dorește să achiziționeze un autovehicul ar fi surprins dacă, atunci când vizitează spațiile comerciale ale distribuitorului de autovehicule care colaborează cu o bancă ce oferă contracte de leasing, primește oferte de a încheia un astfel de contract.
114. În aceste condiții, propunem Curții să răspundă la a șasea întrebare adresată în cauza C‑38/21 că articolul 2 punctul 9 din Directiva 2011/83 trebuie interpretat în sensul că spațiul comercial al unei persoane care acționează în numele sau în contul comerciantului, astfel cum este definit la articolul 2 punctul 2 din directiva menționată, trebuie considerat „spațiu comercial” al acestui comerciant. Revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă, în împrejurările specifice ale cauzei cu care este sesizată și în temeiul dreptului național, intermediarul a acționat în numele sau în contul comerciantului în scopul negocierii sau al încheierii contractului de leasing cu decont de kilometri.
3. A șaptea întrebare adresată în cauza C‑38/21
115. Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă exceptarea de la dreptul de retragere prevăzută la articolul 16 litera (l) din Directiva 2011/83 se aplică unui contract de leasing cu decont de kilometri precum cel în discuție în litigiul principal.
116. Articolele 9-15 din Directiva 2011/83 acordă consumatorului un drept de retragere ca urmare a încheierii unui contract încheiat la distanță, în sensul articolului 2 punctele 7 și 8 din această directivă, și stabilesc condițiile și modalitățile de exercitare a acestui drept. Articolul 16 din Directiva 2011/83 conține exceptări de la dreptul de retragere, în special în ceea ce privește contractele de servicii de închiriere de autovehicule care prevăd o dată sau o perioadă de executare specifică. Această dispoziție este de strictă interpretare, întrucât derogă de la normele Uniunii în materie de protecție a consumatorilor(37).
117. În ceea ce privește, în primul rând, întrebarea dacă contractele de leasing cu decont de kilometri constituie contracte de prestări de servicii de închiriere de autovehicule, potrivit jurisprudenței, noțiunea „servicii de închiriere de mașini” se referă la „punerea la dispoziți[a] [consumatorului] a unui mijloc de transport”(38). Curtea a statuat de asemenea că un contract de închiriere a unui autovehicul urmărește să permită realizarea unui transport de pasageri(39). Având în vedere aceste elemente, la prima vedere ar putea părea că un contract de leasing cu decont de kilometri, care are ca obiect punerea la dispoziția unui consumator a utilizării unui autovehicul, intră sub incidența noțiunii de „prestare de servicii de închiriere de mașini”.
118. Cu toate acestea, din considerentul (49) al Directivei 2011/83 reiese că articolul 16 litera (l) din aceasta are ca obiectiv protejarea comercianților împotriva riscului legat de rezervarea unor capacități pe care, în cazul în care ar exista un drept de retragere, comerciantul poate să nu fie în măsură să le exploateze(40). De asemenea, din jurisprudența Curții rezultă că articolul 16 litera (l) urmărește în special să stabilească o protecție a anumitor prestatori de servicii împotriva unor inconveniente disproporționate legate de facilitarea anulărilor de ultim moment, fără costuri pentru consumator și fără invocarea niciunui motiv de către acesta(41). Spre deosebire de Comisie, nu suntem convinși de prezența unui astfel de risc sau a unor inconveniente disproporționate în contextul unui contract de leasing având ca obiect un autovehicul. Locatorul, care rămâne proprietarul autovehiculului respectiv, are posibilitatea de a‑l utiliza în alte scopuri, cum ar fi închirierea sau revânzarea, în cazul exercitării unui drept de retragere. În consecință, considerăm că exceptarea de la dreptul de retragere prevăzută la articolul 16 litera (l) din Directiva 2011/83 nu se aplică într‑o cauză precum cea pendinte în fața instanței de trimitere. În acest context, observăm de asemenea că din faptul că exceptarea se aplică atunci când contractul prevede „o dată sau o perioadă de executare specifică” rezultă că intenția legiuitorului a fost de a include numai închirierea de autovehicule pe termen scurt.
119. În aceste condiții, propunem Curții să răspundă la a șaptea întrebare adresată în cauza C‑38/21 că articolul 16 litera (l) din Directiva 2011/83 trebuie interpretat în sensul că exceptarea prevăzută la acest articol nu se aplică contractelor de leasing de autovehicule cu decont de kilometri.
4. A opta întrebare adresată în cauza C‑38/21
120. Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă un contract de leasing cu decont de kilometri precum cel în discuție în litigiul principal poate fi calificat drept „contract la distanță” în sensul articolului 2 litera (a) din Directiva 2002/65 și al articolului 2 punctul 7 din Directiva 2011/83, în cazul în care consumatorul nu are contact personal decât cu un intermediar, care pregătește contractul și care îl poate informa cu privire la serviciul oferit, dar nu are competența de a reprezenta comerciantul în vederea încheierii acestui contract.
121. Articolul 2 punctul 7 din Directiva 2011/83 definește „contractul la distanță” ca fiind orice contract încheiat între un comerciant și un consumator în cadrul unui sistem de vânzări sau de prestare de servicii la distanță organizat, fără prezența fizică simultană a comerciantului și a consumatorului, cu utilizarea exclusivă a unuia sau mai multor mijloace de comunicare la distanță, până la și inclusiv în momentul în care este încheiat contractul. Articolul 2 litera (a) din Directiva 2002/65 prevede o definiție foarte asemănătoare(42).
122. În opinia noastră, un contract nu este încheiat cu utilizarea „exclusivă” a unuia sau mai multor mijloace de comunicare la distanță „până în momentul” în care este încheiat contractul în situația în care un intermediar a fost implicat, în numele sau în contul comerciantului, în negocierea acestui contract, oferind consumatorului, în prezența acestuia din urmă, informații detaliate cu privire la conținutul contractului și răspunzând la întrebările sale.
123. Articolul 2 punctul 2 din Directiva 2011/83 definește ca fiind comerciant orice persoană care acționează în numele sau în contul acestuia. Nu considerăm a fi decisiv faptul că această persoană nu are competența de a acționa în numele sau în contul comerciantului în vederea încheierii contractului, o implicare în această calitate fiind suficientă în etapa negocierii. În această privință, din considerentul (20) al Directivei 2011/83 reiese că, deși definiția contractului la distanță include de asemenea situațiile în care consumatorul vizitează spațiile comerciale cu scopul de a se informa cu privire la bunuri sau servicii, iar ulterior negociază și încheie contractul la distanță, un contract negociat în spațiile comerciale ale comerciantului și încheiat prin intermediul mijloacelor de comunicare la distanță nu este considerat contract la distanță.
124. În speță, din situația de fapt prezentată de instanța de trimitere reiese că distribuitorul de autovehicule a calculat, în prezența lui VK, diferitele elemente ale contractului de leasing cu decont de kilometri (durata contractului de leasing, suma plătită cu titlu de avans și valoarea ratelor lunare) și le‑a discutat cu VK, fiind autorizat și în măsură să răspundă la toate întrebările adresate de VK. În aceste condiții, s‑ar putea considera că VK nu s‑a limitat la a se informa cu privire la un contract de leasing cu decont de kilometri, ci mai curând că a participat „fizic” la negocierea acestui contract, care nu trebuie, așadar, să fie considerat un contract la distanță. Revine instanței de trimitere sarcina de a stabili, în lumina dreptului național și a împrejurărilor specifice ale cauzei, dacă distribuitorul de autovehicule era autorizat să acționeze în numele sau în contul băncii, cel puțin în scopul negocierii contractului de leasing cu decont de kilometri în cauză, și dacă gradul de implicare a acestui distribuitor de autovehicule poate echivala cu negocierea.
125. Din motive de exhaustivitate, observăm că instanța de trimitere nu precizează dacă acest contract a fost încheiat în cadrul unui „sistem de vânzări sau de prestare de servicii la distanță organizat”(43). Revine din nou acestei instanțe sarcina de a verifica prezența acestui element.
126. Prin urmare, propunem Curții să răspundă la a opta întrebare adresată în cauza C‑38/21 că articolul 2 punctul 7 din Directiva 2011/83 trebuie interpretat în sensul că un contract nu poate fi calificat drept contract la distanță atunci când o persoană care acționează în numele sau în contul comerciantului participă la negocierea contractului respectiv în prezența fizică a consumatorului. Revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă, în împrejurările specifice ale cauzei și în temeiul dreptului național, intermediarul a acționat în numele sau în contul comerciantului în vederea negocierii contractului de leasing cu decont de kilometri.
5. Concluzie intermediară
127. În cazul în care, având în vedere răspunsurile pe care le primește din partea Curții, instanța de trimitere constată că respectivul contract de leasing cu decont de kilometri constituie un contract negociat în afara spațiului comercial sau un contract la distanță și că exceptarea de la dreptul de retragere prevăzută la articolul 16 litera (l) din Directiva 2011/83 nu se aplică acestui contract, aceasta ar trebui, în principiu, să concluzioneze că VK beneficia de acest drept în temeiul articolului 9 alineatul (1) din această directivă(44).
128. În aceste condiții, ar mai fi necesar ca instanța de trimitere să verifice dacă VK a exercitat acest drept în termenul prevăzut la articolul 9 alineatul (2) din Directiva 2011/83 coroborat eventual cu articolul 10 din această directivă. Din moment ce nu se poate exclude faptul că VK beneficia de un astfel de drept de retragere, a treia și a patra întrebare adresate de instanța de trimitere în cauza C‑38/21 sunt relevante pentru soluționarea litigiului principal(45). În ceea ce privește răspunsul la a patra întrebare adresată în cauza C‑38/21, pe care Curtea ne‑a solicitat să o analizăm, facem trimitere la aprecierea noastră cu privire la întrebarea corespunzătoare adresată în cauzele C‑47/21 și C‑232/21, enunțată la punctele 149-158 din prezentele concluzii.
B. Cauzele C‑47/21 și C‑232/21
1. Prima întrebare adresată în cauzele C‑47/21 și C‑232/21
129. Prin intermediul primei întrebări adresate în cauzele C‑47/21 și C‑232/21, se solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 2008/48 se opune unei reglementări naționale care instituie o prezumție legală potrivit căreia comerciantul își îndeplinește obligația de a informa consumatorul cu privire la dreptul de retragere prin includerea în contract a unei clauze care corespunde unui model legal care nu respectă cerințele acestei directive. În acest caz, instanța de trimitere trebuie să înlăture aplicarea acestei reglementări naționale?
130. În ceea ce privește prima parte a întrebării, contractele de împrumut în discuție în cauzele C‑47/21 și C‑232/21 conțin fiecare câte o clauză potrivit căreia termenul de retragere începe să curgă după încheierea contractului, dar nu înainte ca împrumutatul să fi primit toate informațiile obligatorii menționate la articolul 492 alineatul (2) din BGB. Această dispoziție face la rândul său trimitere la articolul 247 § 6-§ 13 din EGBGB, acesta din urmă făcând trimitere, la rândul său, la alte dispoziții din BGB. O clauză de acest tip este, în orice caz, identică cu cea pe care, în Hotărârea Kreissparkasse Saarlouis(46), Curtea a considerat‑o contrară articolului 10 alineatul (2) litera (p) din Directiva 2008/48.
131. Clauza din contractele de împrumut menționate anterior corespunde de asemenea modelului prezentat în versiunea aplicabilă la data faptelor a anexei 7 la EGBGB(47). Articolul 247 § 6 alineatul (2) a treia teză și articolul 247 § 12 alineatul (1) a treia teză din EGBGB instituie o prezumție de legalitate potrivit căreia, atunci când contractul conține o clauză care corespunde acestui model, acesta îndeplinește cerințele legale legate de informarea cu privire la dreptul de retragere.
132. În ceea ce privește informațiile la care se referă articolul 10 din Directiva 2008/48, Curtea a statuat că articolul 10 alineatul (2) litera (p) din această directivă se opune ca un contract de credit să facă trimitere la o dispoziție națională care face trimitere ea însăși la alte dispoziții de drept național. Rezultă că o reglementare națională care instituie o prezumție de legalitate, astfel cum este descrisă la punctul 131 din prezentele concluzii, este de asemenea incompatibilă cu directiva menționată. Majoritatea părților din procedura în fața Curții par să împărtășească acest punct de vedere. Guvernul german a subliniat chiar, atât în observațiile sale scrise, cât și în ședință, că modelul legal prevăzut în anexa 7 la EGBGB a fost modificat începând cu 15 iunie 2021 pentru a fi conform interpretării reținute de Curte în Hotărârea Kreissparkasse Saarlouis(48).
133. A doua parte a acestei întrebări privește consecințele juridice ale constatării incompatibilității cu Directiva 2008/48 a prezumției de legalitate prevăzute la articolul 247 § 6 alineatul (2) a treia teză și la articolul 247 § 12 alineatul (1) a treia teză din EGBGB.
134. Potrivit unei jurisprudențe constante, interpretarea pe care Curtea o dă unei norme a dreptului Uniunii lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare. Norma astfel interpretată trebuie să fie aplicată de instanță chiar raporturilor juridice născute și constituite după intrarea în vigoare a acestei norme și înainte de hotărârea asupra cererii de interpretare, dacă sunt reunite condițiile care permit supunerea litigiului privind aplicarea normei respective instanțelor competente(49). De asemenea, potrivit unei jurisprudențe constante, revine instanțelor naționale sarcina să interpreteze, în cea mai mare măsură posibilă, dreptul lor intern în conformitate cu dreptul Uniunii și să recunoască particularilor posibilitatea de a obține repararea prejudiciului atunci când drepturile lor sunt afectate de o încălcare a dreptului Uniunii imputabilă unui stat membru(50). În această privință, o instanță națională nu poate considera în mod valabil că se găsește în imposibilitatea de a interpreta o dispoziție națională în conformitate cu dreptul Uniunii pentru simplul motiv că această dispoziție a fost interpretată într‑un sens care nu este compatibil cu dreptul menționat(51).
135. Obligația instanței naționale de a se referi la conținutul unei directive atunci când interpretează și aplică normele relevante de drept intern este totuși limitată de principiile generale de drept. Mai mult decât atât, aceasta nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului național(52). În prezentele cauze, instanța de trimitere arată că Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a statuat că o interpretare a dispozițiilor naționale în cauză în conformitate cu Directiva 2008/48 nu este posibilă și ar fi, prin urmare, contra legem. C. Bank, Volkswagen Bank, Audi Bank și guvernul german susțin acest punct de vedere.
136. În cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a reglementării naționale care să fie conformă cu cerințele dreptului Uniunii, instanța națională însărcinată cu aplicarea, în cadrul competenței proprii, a dispozițiilor dreptului Uniunii are obligația de a asigura efectul deplin al acestora, lăsând, la nevoie, neaplicată, din oficiu, orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară. Nu este necesar ca instanța respectivă să solicite și să aștepte eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional(53). Cu toate acestea, o asemenea dispoziție de drept al Uniunii, lipsită de efect direct, nu poate fi invocată în cadrul unui litigiu care intră sub incidența dreptului Uniunii pentru a înlătura aplicarea unei dispoziții naționale care i‑ar fi contrară(54).
137. În prezentele cauze, nu este necesar să se stabilească dacă dispozițiile în cauză ale Directivei 2008/48 au efect direct. Astfel cum Curtea a reiterat recent în Hotărârea Thelen Technopark Berlin(55) și după cum arată C. Bank, Volkswagen Bank, Audi Bank, guvernul german și Comisia în observațiile lor scrise, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că o directivă nu poate, prin ea însăși, să creeze obligații în sarcina unui particular și, prin urmare, nu poate fi invocată ca atare împotriva acestuia în fața unei instanțe naționale. Întrucât litigiile principale sunt între consumatori și bănci private, instanța de trimitere nu poate fi obligată să înlăture aplicarea dispozițiilor naționale în cauză numai prin raportare la dispozițiile Directivei 2008/48.
138. Astfel cum arată Comisia în observa țiile sale scrise, răspunderea extracontractuală a Republicii Federale Germania poate fi totuși angajată pentru motivul că reglementarea sa națională este contrară Directivei 2008/48. Astfel cum a amintit Curtea și în Hotărârea Thelen Technopark Berlin(56), partea lezată de neconformitatea dreptului național cu dreptul Uniunii s‑ar putea prevala de jurisprudența care decurge din Hotărârea Francovich și alții(57) pentru a obține repararea prejudiciului care i‑a fost astfel cauzat.
139. Având în vedere cele de mai sus, propunem Curții să răspundă la prima întrebare adresată în cauzele C‑47/21 și C‑232/21 că articolul 10 alineatul (2) litera (p) din Directiva 2008/48 coroborat cu articolul 14 alineatul (1) din aceasta trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiile principale, care prevede o prezumție de legalitate potrivit căreia, atunci când un contract de credit conține o clauză care corespunde unui model legal, această clauză respectă cerințele legale naționale în materie de informare cu privire la dreptul de retragere, deși nu este conformă cu cerințele prevăzute la articolul 10 alineatul (2) litera (p) din directiva menționată. O instanță națională sesizată cu un litigiu între particulari nu este obligată, numai în temeiul dreptului Uniunii, să lase neaplicată o astfel de reglementare națională, chiar dacă aceasta este contrară articolului 10 alineatul (2) litera (p) din Directiva 2008/48, fără a aduce atingere dreptului părții lezate ca urmare a neconformității dreptului național cu dreptul Uniunii de a solicita repararea prejudiciului care i‑a fost astfel cauzat.
140. Având în vedere răspunsul propus la prezenta întrebare, nu este necesar, în opinia noastră, să ne pronunțăm asupra cererii guvernului german referitoare la limitarea efectelor hotărârii Curții la data pronunțării acesteia. Se poate observa că această cerere este formulată în ipoteza în care Curtea ar considera fie că „noțiunea de prezumție de legalitate ca atare, cu alte cuvinte indiferent dacă această prezumție se aplică în condiții conforme cu articolele 10 și 14 din Directiva [2008/48], este contrară dreptului Uniunii”, fie că prezumția nu trebuie aplicată deoarece este contrară articolului 10 alineatul (2) litera (p) din Directiva 2008/48 și că această din urmă dispoziție este direct aplicabilă. Niciuna dintre aceste două situații nu se regăsește în speță.
2. A doua întrebare adresată în cauzele C‑47/21 și C‑232/21
141. A doua întrebare, care se împarte în mai multe subîntrebări, privește informațiile care, potrivit articolului 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48, trebuie să figureze într‑un contract de credit de consum. Instanța de trimitere solicită printre altele să se stabilească dacă termenul de retragere începe să curgă, în conformitate cu articolul 14 alineatul (1) din această directivă, numai în cazul în care informațiile furnizate sunt complete și exacte. În caz contrar, instanța de trimitere solicită să se stabilească criteriile care determină momentul de la care se consideră că începe să curgă termenul de retragere.
142. Obiectivul cerinței ca elementele prevăzute la articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48 să fie specificate în mod clar și concis în contractul de credit este de a permite consumatorilor să își cunoască drepturile și obligațiile care decurg din acesta(58). Cunoașterea și o bună înțelegere de către consumator a acestor elemente sunt necesare pentru buna executare a acestui contract și în special pentru exercitarea drepturilor consumatorului, printre care se numără dreptul său de retragere(59). Astfel cum a arătat Curtea în Hotărârea Kreissparkasse Saarlouis, această cerință contribuie la realizarea obiectivului urmărit de Directiva 2008/48, care constă în a prevedea, în materia creditului pentru consumatori, o armonizare completă și imperativă într‑un anumit număr de domenii fundamentale, care este considerată ca fiind necesară pentru a se asigura tuturor consumatorilor din Uniune un nivel ridicat și echivalent de protecție a intereselor lor și pentru a facilita apariția unei piețe interne performante a creditului pentru consum(60).
143. Astfel cum arată în mod întemeiat Comisia în observațiile sale scrise, articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48 este o expresie a sistemului de protecție care stă la baza acestei directive, întemeiat pe ideea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de creditor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de creditor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora(61).
144. Din articolul 10 alineatul (2) coroborat cu articolul 14 alineatul (1) al doilea paragraf litera (b) din Directiva 2008/48 rezultă că termenul de retragere de 14 zile începe să curgă de la data încheierii contractului de credit în cazul în care contractul cuprinde toate elementele obligatorii. În cazul în care niciunul dintre elementele obligatorii nu este furnizat consumatorului în ziua respectivă, termenul de retragere de 14 zile începe să curgă de la data la care acesta primește elementele lipsă.
145. Având în vedere obiectivul articolului 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48, astfel cum a fost expus la punctul 142 din prezentele concluzii, precum și faptul că elementele la care se referă această dispoziție trebuie să fie specificate „în mod clar și concis”, considerăm, asemenea Comisiei, că trebuie să se considere că un element obligatoriu nu a fost inclus în sensul acestei directive dacă este atât de incomplet sau de inexact din punct de vedere material încât conținutul său induce în eroare consumatorul în ceea ce privește drepturile și obligațiile sale(62). Revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă aceasta este situația în speță.
146. Nu suntem convinși de argumentul invocat de C. Bank, de Volkswagen Bank, de Audi Bank și de guvernul german în sensul că, având în vedere sancțiunile deja prevăzute de dreptul național pentru includerea într‑un contract de credit a unor elemente obligatorii inexacte, ar fi disproporționat să se impună ca termenul de retragere să nu înceapă să curgă în conformitate cu articolul 14 alineatul (1) al doilea paragraf litera (b) din Directiva 2008/48. Neînceperea curgerii acestui termen de retragere este o consecință directă a faptului că creditorul nu a comunicat consumatorului elementele obligatorii la care face trimitere articolul 10 alineatul (2) din directiva menționată. Întrucât prevede o armonizare completă, statele membre nu pot ignora sau înlătura aplicarea articolului 14 alineatul (1) din Directiva 2008/48. Dincolo de rezerva exprimată la punctul 145 din prezentele concluzii, această cerință nu poate fi, așadar, considerată disproporționată.
147. Adăugăm că, contrar celor susținute de băncile pârâte, nu este vorba despre a institui un „drept de retragere perpetuu”. Astfel cum vom explica la punctul 150 din prezentele concluzii, odată ce părțile au executat integral contractul, dreptul de retragere prevăzut la articolul 14 din Directiva 2008/48 nu mai poate fi exercitat.
148. Având în vedere cele de mai sus, propunem Curții să răspundă la a doua întrebare adresată în cauzele C‑47/21 și C‑232/21 că articolul 14 alineatul (1) al doilea paragraf litera (b) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că termenul de retragere începe să curgă numai după ce elementele obligatorii prevăzute la articolul 10 alineatul (2) din această directivă i‑au fost furnizate consumatorului într‑un mod complet și exact din punct de vedere material, cu excepția cazului în care caracterul incomplet sau inexact al elementelor furnizate nu este de natură să afecteze capacitatea consumatorului de a aprecia întinderea drepturilor și a obligațiilor sale, aspect a cărui apreciere revine instanței naționale.
3. A patra întrebare adresată în cauzele C‑47/21 și C‑232/21
149. Prin intermediul celei de a patra întrebări adresate în cauzele C‑47/21 și C‑232/21(63), instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă și în ce condiții exercitarea de către un consumator a dreptului de retragere în cazul unui contract de credit de consum poate fi considerată abuzivă. Curtea ne solicită să ne îndreptăm analiza către două aspecte: pe de o parte, posibilitatea de a justifica o limitare a exercitării dreptului de retragere prin raportare la comportamentul consumatorului după retragere și, pe de altă parte, posibilitatea consumatorului de a‑și exercita dreptul de retragere atunci când părțile au executat integral contractul de credit(64).
150. În ceea ce privește al doilea aspect al acestei întrebări, suntem de acord cu abordarea domnului avocat general Hogan în Concluziile sale prezentate în cauza Volkswagen Bank și alții(65). După ce a arătat că articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2008/48 consacră un drept de retragere, iar nu un drept de reziliere, și că executarea unui contract este modalitatea naturală de stingere a unei astfel de obligații contractuale, el a concluzionat că această dispoziție trebuie interpretată în sensul că dreptul de retragere prevăzut de această dispoziție nu mai poate fi exercitat odată ce contractul de credit a fost executat integral de ambele părți. Concluzia sa era confirmată de considerentul (34) al Directivei 2008/48. Acest considerent precizează că Directiva 2008/48 a instituit un drept de retragere în condiții similare cu cele prevăzute de Directiva 2002/65, în timp ce articolul 6 alineatul (2) litera (c) din această din urmă directivă precizează că dreptul de retragere pe care îl instituie nu se aplică „contractelor a căror execuție a fost realizată complet de ambele părți, la cererea expresă a consumatorului, înainte ca acesta să își exercite dreptul de retragere”. În plus, domnul avocat general Hogan a arătat că scopul obligațiilor de informare prevăzute la articolul 10 din Directiva 2008/48 este de a permite consumatorilor să cunoască întinderea drepturilor și obligațiilor lor pe durata executării contractului. Aceste obligații nu mai sunt utile odată ce contractul a fost executat integral.
151. În ceea ce privește primul aspect, după ce a arătat că Directiva 2008/48 nu conține dispoziții care reglementează problema abuzului de drepturile pe care această directivă le acordă consumatorului, Curtea a confirmat, în Hotărârea Volkswagen Bank și alții, principiul general al dreptului Uniunii potrivit căruia justițiabilii nu se pot prevala în mod fraudulos sau abuziv de o dispoziție de drept al Uniunii(66). Prin urmare, aceasta a examinat dacă exercitarea de către consumator a dreptului său de retragere, în temeiul articolului 14 alineatul (1) din directiva menționată, nu este limitată ca urmare a aplicării în speță a acestui principiu general(67).
152. Recomandăm Curții această analiză. Articolul 14 din Directiva 2008/48 conferă în mod expres consumatorului dreptul de retragere dintr‑un contract de credit. Exercitarea acestui drept trebuie să fie conformă cu dreptul Uniunii din care face parte integrantă interdicția generală cu privire la abuzul de drept. Împărtășim din nou punctul de vedere exprimat de domnul avocat general Hogan în Concluziile prezentate în cauza Volkswagen Bank și alții, potrivit căruia, în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, posibilitatea de a invoca caracterul abuziv al exercitării de către o persoană a unui drept care decurge din dreptul Uniunii trebuie apreciată exclusiv din perspectiva acestui principiu, iar nu din perspectiva cerințelor dreptului național(68).
153. În Hotărârea Cussens și alții, care privea contestarea unui refuz de scutire de taxa pe valoarea adăugată a unor vânzări de bunuri imobile, Curtea a statuat că principiul interzicerii practicilor abuzive poate fi aplicat direct în ordinea juridică internă pentru a motiva refuzul în cauză, independent de o măsură națională de transpunere a sa, fără ca principiile securității juridice și protecției încrederii legitime să se opună acestei soluții(69). Din această jurisprudență și din considerațiile prezentate la punctul 152 din prezentele concluzii se poate deduce că nu este necesar ca legiuitorul german să adopte o reglementare care să abiliteze instanța națională să restrângă exercitarea dreptului de retragere atunci când această exercitare poate fi considerată abuzivă(70).
154. Potrivit unei jurisprudențe constante, proba unei practici abuzive necesită, pe de o parte, un ansamblu de circumstanțe obiective din care rezultă că, în pofida respectării formale a condițiilor prevăzute de reglementarea Uniunii aplicabilă, obiectivul urmărit de această reglementare nu a fost atins și, pe de altă parte, un element subiectiv care constă în intenția de a obține un avantaj rezultat din respectiva reglementare a Uniunii creând în mod artificial condițiile necesare pentru obținerea acestuia(71). Deși Curtea, pronunțându‑se asupra trimiterii preliminare, poate, dacă este cazul, să ofere precizări pentru a asista instanța națională în interpretarea sa, revine întotdeauna instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă elementele constitutive ale unei practici abuzive sunt întrunite în litigiul cu care este sesizată(72).
155. În Hotărârea Volkswagen Bank și alții, Curtea și‑a limitat analiza la elementul obiectiv, considerând că, atunci când profesionistul nu a transmis consumatorului informațiile prevăzute la articolul 10 din Directiva 2008/48, iar acesta din urmă decide să se retragă din contractul de credit după termenul de 14 zile care urmează încheierii acestuia, respectivul profesionist nu poate reproșa consumatorului menționat un abuz al dreptului său de retragere, chiar dacă timpul care s‑a scurs între încheierea acestui contract și retragerea consumatorului este considerabil. Curtea a ajuns la această concluzie după ce a constatat că articolul 14 din Directiva 2008/48 urmărește obiectivul de a permite consumatorului să încheie contractul cel mai adecvat nevoilor sale. Astfel, în perioada de reflecție, consumatorul se poate retrage dintr‑un contract pe care l‑a încheiat și care se dovedește neadecvat nevoilor sale. În plus, obiectivul articolului 14 alineatul (1) al doilea paragraf litera (b) din Directiva 2008/48 este de a asigura că consumatorul primește toate informațiile necesare pentru a aprecia întinderea angajamentului său contractual și de a penaliza comercianții care nu transmit aceste informații(73).
156. Suntem de acord cu punctele de vedere exprimate de băncile pârâte în litigiile principale, precum și de guvernul german, potrivit cărora, statuând astfel, Curtea nu a exclus posibilitatea ca exercitarea de către consumator a dreptului de retragere să poată fi considerată abuzivă într‑un caz concret marcat de împrejurări speciale care depășesc simpla trecere a timpului(74). Mai precis, considerăm că, în principiu, din comportamentul consumatorului după retragere se poate deduce că acesta și‑a exercitat în mod abuziv dreptul care decurge din articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2008/48. Întrucât existența unui abuz de drept impune ca instanțele naționale să ia în considerare toate faptele și împrejurările relevante, acestea pot de asemenea să țină seama de fapte ulterioare retragerii dintr‑un contract(75).
157. Comportamentul consumatorului după retragerea din contract ar putea indica faptul că obiectivele urmărite de articolul 14 din Directiva 2008/48, astfel cum au fost amintite la punctul 155 din prezentele concluzii, nu au fost efectiv realizate sau, altfel spus, că rezultatul exercitării dreptului de retragere este contrar acestor obiective. Luarea în considerare a acestui comportament permite de asemenea să se tragă concluzii cu privire la existența elementului subiectiv și, mai precis, să se stabilească faptul că consumatorul și‑a exercitat dreptul de retragere cu unicul scop de a obține în mod artificial un avantaj economic care nu este prevăzut de dreptul Uniunii.
158. Având în vedere cele de mai sus, propunem Curții să interpreteze articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2008/48 în sensul că dreptul de retragere prevăzut de acesta nu mai poate fi exercitat după executarea integrală a contractului de credit de către părțile la acesta. Dispoziția menționată nu se opune ca, într‑un caz concret marcat de împrejurări speciale care depășesc simpla trecere a timpului, instanțele naționale să examineze dacă exercitarea de către consumator a dreptului său de retragere este abuzivă. Pentru a stabili existența unui astfel de abuz într‑un caz concret, instanța națională trebuie să ia în considerare toate faptele și împrejurările relevante, inclusiv, dacă este cazul, evenimente ulterioare acestei retrageri.
4. A cincea întrebare adresată în cauzele C‑47/21 și C‑232/21
159. Prin intermediul celei de a cincea întrebări adresate în cauzele C‑47/21 și C‑232/21, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2008/48 se opune unei reglementări naționale care prevede că, în cazul în care un contract de credit din care consumatorul s‑a retras este legat de un contract de vânzare, acest consumator nu poate solicita rambursarea ratelor împrumutului decât după ce a restituit creditorului bunul cumpărat sau după ce a făcut dovada că l‑a restituit. Instanța de trimitere ridică de asemenea problema compatibilității cu dreptul Uniunii a concluziilor pe care Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) le‑a dedus din această cerință de restituire prealabilă în materie de procedură civilă.
160. Astfel cum subliniază în mod întemeiat Comisia, Directiva 2008/48 nu conține nicio dispoziție referitoare la consecințele retragerii dintr‑un contract de credit asupra unui contract de vânzare legat de contractul respectiv(76).
161. Suntem de acord cu poziția guvernului german și a Comisiei potrivit căreia, în aceste condiții, este de competența statelor membre să definească aceste consecințe în dreptul lor național. Această abordare este confirmată de considerentul (35) al Directivei 2008/48 în măsura în care acesta specifică că, în cazul în care un consumator se retrage dintr‑un contract de credit pe baza căruia a primit bunuri, această directivă „nu ar trebui să aducă atingere reglementărilor statelor membre privind chestiuni referitoare la restituirea bunurilor sau la orice alte chestiuni în legătură cu aceasta”(77).
162. În speță, din observațiile scrise ale guvernului german reiese că reglementarea națională în cauză se întemeiază pe articolul 13 alineatul (3) din Directiva 2011/83. Această abordare nu este criticabilă în sine, cu condiția ca aceste modalități să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare din dreptul intern (principiul echivalenței) și nici să nu fie reglementate astfel încât să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității)(78).
163. Instanța de trimitere nu solicită Curții să o asiste în pronunțarea unei hotărâri cu privire la conformitatea reglementării naționale în cauză cu principiul echivalenței și nici nu există vreun element aflat la dispoziția Curții care să poată ridica îndoieli cu privire la conformitatea lor cu acest principiu.
164. În ceea ce privește principiul efectivității, nu suntem convinși, având în vedere elementele de care dispune Curtea și sub rezerva unor eventuale verificări pe care le poate efectua instanța de trimitere, că cerința restituirii prealabile poate, în general, să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea de către consumator a dreptului său de retragere prevăzut la articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2008/48. Preocupările exprimate de instanța de trimitere se întemeiază în esență pe premisa că creditorul va contesta validitatea retragerii și că consumatorul trebuie să introducă o acțiune în justiție pentru a obține rambursarea ratelor lunare deja achitate. În cazul în care, în cadrul acțiunii respective, s‑ar dovedi că restituirea prealabilă a autovehiculului a fost nejustificată, consumatorul ar trebui să încerce să îl recupereze, expunându‑se astfel riscului de noi litigii. În cazul în care restituirea prealabilă a fost justificată, consumatorul ar trebui să formuleze o cerere de rambursare fără a putea păstra autovehiculul. Instanța de trimitere se referă de asemenea la faptul că autovehiculele sunt adesea necesare pentru a desfășura activități profesionale și implică un capital substanțial. În cazul în care consumatorii trebuie să returneze creditorilor autovehiculele fără a ști dacă retragerea este efectivă și, prin urmare, și fără a cunoaște termenul în care le vor fi rambursate ratele plătite pentru a‑și permite să cumpere autovehicule de înlocuire, aceștia vor fi descurajați să își exercite dreptul de retragere din contract.
165. Diferitele considerații expuse de instanța de trimitere par a avea un caracter speculativ. Acestea nu sunt suficiente pentru a stabili că cerința restituirii prealabile creează un obstacol substanțial care este de natură să descurajeze consumatorii să își exercite dreptul de retragere. Astfel cum au explicat băncile pârâte și guvernul german atât în observațiile lor scrise, cât și în ședință, fără a fi contrazise pe fond, este o practică destul de frecventă ca, după exercitarea dreptului de retragere, consumatorul să nu returneze autovehiculul, ci să continue să îl folosească fără a compensa creditorul pentru deprecierea acestuia în perioada respectivă.
166. Suntem cu atât mai puțin convinși de existența unei încălcări a principiului efectivității în prezentele cauze cu cât articolul 13 alineatul (3) din Directiva 2011/83 prevede că, în cazul în care un consumator se retrage dintr‑un contract de vânzare care intră sub incidența acestei directive, comerciantul poate amâna rambursarea prețului plătit până la restituirea bunurilor sau până când consumatorul face dovada că le‑a restituit.
167. În opinia noastră, a doua parte a celei de a cincea întrebări ar trebui să primească același răspuns ca prima. Astfel cum explică guvernul german în observațiile sale scrise, aplicarea prin analogie a articolului 322 alineatul (2) din BGB de către Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) nu este decât o consecință procedurală a cerinței restituirii prealabile.
168. În aceste condiții, propunem Curții să răspundă la a cincea întrebare adresată în cauzele C‑47/21 și C‑232/21 că articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale potrivit căreia, în cazul unui contract de credit legat de un contract de vânzare, în urma exercitării efective de către consumator a dreptului său de retragere, dreptul consumatorului la rambursarea de către creditor a ratelor achitate devine exigibil numai după ce acesta a restituit bunul cumpărat creditorului sau a făcut dovada că l‑a restituit acestuia din urmă, iar o acțiune a consumatorului având ca obiect rambursarea ratelor împrumutului plătite, după restituirea obiectului vânzării, trebuie respinsă ca nefondată în cazul în care creditorul nu a întârziat în ceea ce privește acceptarea obiectului respectiv.
VI. Concluzie
169. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Landgericht Ravensburg (Tribunalul Regional din Ravensburg, Germania) după cum urmează:
1) Contractele de leasing de autovehicule cu decont de kilometri cu o durată aproximativă cuprinsă între doi și trei ani care sunt încheiate cu o clauză standard ce exclude dreptul de reziliere ordinară, care nu prevăd, în cuprinsul lor sau într‑un contract separat, o obligație a consumatorului de a cumpăra obiectul contractului, considerându‑se că o astfel de obligație subzistă în cazul în care locatorul decide acest lucru în mod unilateral, și potrivit cărora consumatorul trebuie să încheie o poliță de asigurare a tuturor tipurilor de risc cu privire la autovehicul, trebuie să invoce împotriva terților (în special împotriva distribuitorului de autovehicule și a producătorului autovehiculului) drepturi de garanție în caz de defecte și suportă riscul pierderii, al deteriorării și al altor feluri de depreciere intră în domeniul de aplicare al Directivei 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului. Acestea nu sunt nici contracte de credit în sensul articolului 3 litera (c) din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului, nici contracte referitoare la servicii financiare în sensul articolului 2 punctul 12 din Directiva 2011/83 și al articolului 2 litera (b) din Directiva 2002/65/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 septembrie 2002 privind comercializarea la distanță a serviciilor financiare de consum și de modificare a Directivei 90/619/CEE a Consiliului și a Directivelor 97/7/CE și 98/27/CE.
2) Articolul 2 punctul 9 din Directiva 2011/83 trebuie interpretat în sensul că spațiul comercial al unei persoane care acționează în numele sau în contul comerciantului, astfel cum este definit la articolul 2 punctul 2 din directiva menționată, trebuie considerat „spațiu comercial” al acestui comerciant. Revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă, în împrejurările specifice ale cauzei cu care este sesizată și în temeiul dreptului național, intermediarul a acționat în numele sau în contul comerciantului în scopul negocierii sau al încheierii contractului de leasing cu decont de kilometri.
3) Articolul 16 litera (l) din Directiva 2011/83 trebuie interpretat în sensul că exceptarea prevăzută la acest articol nu se aplică contractelor de leasing de autovehicule cu decont de kilometri.
4) Articolul 2 punctul 7 din Directiva 2011/83 trebuie interpretat în sensul că un contract nu poate fi calificat drept contract la distanță atunci când o persoană care acționează în numele sau în contul comerciantului participă la negocierea contractului respectiv în prezența fizică a consumatorului. Revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă, în împrejurările specifice ale cauzei și în temeiul dreptului național, intermediarul a acționat în numele sau în contul comerciantului în vederea negocierii contractului de leasing cu decont de kilometri.
5) Articolul 10 alineatul (2) litera (p) din Directiva 2008/48 coroborat cu articolul 14 alineatul (1) din aceasta trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiile principale, care prevede o prezumție de legalitate potrivit căreia, atunci când un contract de credit conține o clauză care corespunde unui model legal, această clauză respectă cerințele legale naționale în materie de informare cu privire la dreptul de retragere, deși nu este conformă cu cerințele prevăzute la articolul 10 alineatul (2) litera (p) din directiva menționată. O instanță națională sesizată cu un litigiu între particulari nu este obligată, numai în temeiul dreptului Uniunii, să lase neaplicată o astfel de reglementare națională, chiar dacă aceasta este contrară articolului 10 alineatul (2) litera (p) din Directiva 2008/48, fără a aduce atingere dreptului părții lezate ca urmare a neconformității dreptului național cu dreptul Uniunii de a solicita repararea prejudiciului care i‑a fost astfel cauzat.
6) Articolul 14 alineatul (1) al doilea paragraf litera (b) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că termenul de retragere începe să curgă numai după ce elementele obligatorii prevăzute la articolul 10 alineatul (2) din această directivă i‑au fost furnizate consumatorului într‑un mod complet și exact din punct de vedere material, cu excepția cazului în care caracterul incomplet sau inexact al elementelor furnizate nu este de natură să afecteze capacitatea consumatorului de a aprecia întinderea drepturilor și a obligațiilor sale, aspect a cărui apreciere revine instanței naționale.
7) Articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că dreptul de retragere prevăzut de acesta nu mai poate fi exercitat după executarea integrală a contractului de credit de către părțile la acesta. Dispoziția menționată nu se opune ca, într‑un caz concret marcat de împrejurări speciale care depășesc simpla trecere a timpului, instanțele naționale să examineze dacă exercitarea de către consumator a dreptului său de retragere este abuzivă. Pentru a stabili existența unui astfel de abuz într‑un caz concret, instanța națională trebuie să ia în considerare toate faptele și împrejurările relevante, inclusiv, dacă este cazul, evenimente ulterioare acestei retrageri.
8) Articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale potrivit căreia, în cazul unui contract de credit legat de un contract de vânzare, în urma exercitării efective de către consumator a dreptului său de retragere, dreptul consumatorului la rambursarea de către creditor a ratelor achitate devine exigibil numai după ce acesta a restituit bunul cumpărat creditorului sau a făcut dovada că l‑a restituit acestuia din urmă, iar o acțiune a consumatorului având ca obiect rambursarea ratelor împrumutului plătite, după restituirea obiectului vânzării, trebuie respinsă ca nefondată în cazul în care creditorul nu a întârziat în ceea ce privește acceptarea obiectului respectiv.
i Prezentul text a făcut obiectul unor modificări de ordin lingvistic ulterior primei publicări.