HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)
27 februarie 2024(*)
„Recurs – Proprietate intelectuală – Desene sau modele industriale comunitare – Tratatul de cooperare în domeniul brevetelor (TCB) – Acordul privind aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală – Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale – Articolul 4 – Regulamentul (CE) nr. 6/2002 – Articolul 41 – Cerere de înregistrare a unui desen sau model industrial – Drept de prioritate – Revendicare a priorității întemeiată pe o cerere internațională depusă în temeiul TCB – Termen – Interpretare conformă cu articolul 4 din această convenție – Limite”
În cauza C‑382/21 P,
având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, introdus la 23 iunie 2021,
Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO), reprezentat de D. Gája, D. Hanf, E. Markakis și V. Ruzek, în calitate de agenți,
recurent,
susținut de
Comisia Europeană, reprezentată de P. Němečková, J. Samnadda și G. von Rintelen, în calitate de agenți,
intervenientă în recurs,
cealaltă parte din procedură fiind
The KaiKai Company Jaeger Wichmann GbR, cu sediul în München (Germania), reprezentată de J. Hellmann‑Cordner, Rechtsanwältin, asistată de T. Lachmann și F. Steinbach, Patentanwälte,
reclamantă în primă instanță,
CURTEA (Marea Cameră),
compusă din domnul K. Lenaerts, președinte, domnul L. Bay Larsen, vicepreședinte, doamna K. Jürimäe, domnii C. Lycourgos, E. Regan și N. Piçarra, președinți de cameră, domnii M. Ilešič, P. G. Xuereb, doamna L. S. Rossi (raportoare), domnii I. Jarukaitis, A. Kumin, N. Jääskinen, N. Wahl, doamna I. Ziemele și domnul J. Passer, judecători,
avocat general: doamna T. Ćapeta,
grefier: doamna M. Krausenböck, administratoare,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 13 martie 2023,
după ascultarea concluziilor avocatei generale în ședința din 13 iulie 2023,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin recursul formulat, Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 14 aprilie 2021, The KaiKai Company Jaeger Wichmann/EUIPO (Aparate și echipament pentru gimnastică sau sport) (T‑579/19, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2021:186), prin care acesta a anulat Decizia Camerei a treia de recurs a EUIPO din 13 iunie 2019 (cauza R 573/2019-3).
Cadrul juridic
Dreptul internațional
Convenția de la Paris
2 Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale a fost semnată la Paris la 20 martie 1883, revizuită ultima dată la Stockholm la 14 iulie 1967 și modificată la 28 septembrie 1979 (Recueil des traités des Nations unies, vol. 828, nr. 11851, p. 305, denumită în continuare „Convenția de la Paris”). Toate statele membre ale Uniunii Europene sunt părți la această convenție.
3 Articolul 1 alineatele (1) și (2) din convenția menționată prevede:
„(1) Țările cărora li se aplică prezenta [c]onvenție sunt constituite în Uniunea pentru protecția proprietății industriale.
(2) Protecția proprietății industriale are ca obiect brevetele de invenție, modelele de utilitate, desenele sau modelele industriale, mărcile de fabrică sau de comerț, mărcile de serviciu, numele comercial și indicațiile de proveniență sau denumirile de origine, precum și reprimarea concurenței neloiale.”
4 Articolul 4 din aceeași convenție prevede:
„A.
(1) Cel care a depus în condiții reglementare, într‑una dintre țările [Uniunii pentru protecția proprietății industriale], o cerere de brevet de invenție, de model de utilitate, de desen sau model industrial, de marcă de fabrică sau de comerț sau succesorul său în drepturi va beneficia, pentru a efectua depozitul în celelalte țări, de un drept de proprietate în termenele precizate mai jos.
(2) Se recunoaște ca dând naștere dreptului de prioritate orice depozit care are valoarea unui depozit național reglementar în virtutea legislației naționale a fiecărei țări a [Uniunii pentru protecția proprietății industriale] sau a tratatelor bilaterale sau multilaterale încheiate între țările [Uniunii pentru protecția proprietății industriale].
[…]
C.
(1) Termenele de prioritate menționate mai sus vor fi de 12 luni pentru brevetele de invenție și modelele de utilitate și de 6 luni pentru desenele sau modelele industriale și pentru mărcile de fabrică sau de comerț.
(2) Aceste termene încep să curgă de la data depozitului primei cereri; ziua depozitului nu este cuprinsă în termen.
[…]
(4) Va fi considerată ca primă cerere, a cărei dată de depunere va fi punctul de plecare al termenului de prioritate, o cerere ulterioară având același obiect ca o primă cerere anterioară, în sensul alineatului 2 de mai sus, depusă în aceeași țară a [Uniunii pentru protecția proprietății industriale], cu condiția ca la data depozitului cererii ulterioare această cerere anterioară să fi fost retrasă, abandonată sau refuzată, fără să fi fost supusă examenului public și fără a lăsa să subziste drepturi și ca ea să nu fi servit încă de bază pentru revendicarea dreptului de prioritate. Cererea anterioară nu va mai putea servi în acest caz ca bază pentru revendicarea dreptului de prioritate.
[…]
E.
(1) Când un desen sau model industrial va fi depus într‑o țară în virtutea unui drept de prioritate întemeiat pe depozitul unui model de utilitate, termenul de prioritate nu va fi decât cel stabilit pentru desene sau modele industriale.
(2) În afară de aceasta, este îngăduit a se depune într‑o țară un model de utilitate în virtutea unui drept de prioritate întemeiat pe depozitul unei cereri de brevet și viceversa.
[…]”
5 Articolul 19 din Convenția de la Paris are următorul cuprins:
„S‑a convenit ca țările [Uniunii pentru protecția proprietății industriale] să‑și rezerve dreptul de a încheia între ele, în mod separat, aranjamente speciale pentru protecția proprietății industriale, în măsura în care aceste aranjamente nu ar contraveni dispozițiilor prezentei convenții.”
6 Potrivit articolului 25 alineatul (1) din această convenție:
„Orice țară parte la prezenta convenție se obligă să adopte, în conformitate cu constituția sa, măsurile necesare pentru a asigura aplicarea prezentei convenții.”
Acordul TRIPS
7 Acordul privind aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală (denumit în continuare „Acordul TRIPS”) constituie anexa 1 C la Acordul de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), care a fost semnat la Marrakech la 15 aprilie 1994 și aprobat prin Decizia 94/800/CE a Consiliului din 22 decembrie 1994 privind încheierea, în numele Comunității Europene, referitor la domeniile de competența sa, a acordurilor obținute în cadrul negocierilor comerciale multilaterale din Runda Uruguay (1986-1994) (JO 1994, L 336, p. 1, Ediție specială, 11/vol. 10, p. 228). Sunt părți la Acordul TRIPS membrii OMC, printre care se numără toate statele membre ale Uniunii Europene, precum și Uniunea Europeană însăși.
8 Articolul 2 din acordul menționat, care se încadrează în partea I din acesta, prevede la alineatul (1):
„În ceea ce privește părțile II, III și IV ale prezentului acord, membrii trebuie să se conformeze articolelor 1-12 și articolului 19 din [Convenția de la Paris].”
9 Articolul 25 din acordul menționat, care se încadrează în partea II din acesta, obligă la alineatul (1) membrii OMC să prevadă protecția desenelor și modelelor industriale create în mod independent care sunt noi sau originale.
10 Articolul 62 din același acord, care constituie partea IV din acesta, privește, printre altele, dobândirea drepturilor de proprietate intelectuală.
TCB
11 Tratatul de cooperare în domeniul brevetelor a fost încheiat la Washington la 19 iunie 1970 și modificat ultima dată la 3 octombrie 2001 (Recueil des traités des Nations unies, vol. 1160, nr. 18336, p. 231, denumit în continuare „TCB”). Toate statele membre ale Uniunii sunt părți la TCB.
12 Articolul 1 alineatul 2) din TCB prevede:
„Nicio dispoziție a prezentului tratat nu poate fi interpretată ca restrângând drepturile prevăzute de [Convenția de la Paris] în favoarea cetățenilor țărilor părți la această convenție sau a persoanelor domiciliate în aceste țări.”
13 Articolul 2 din acest tratat dispune:
„În sensul prezentului tratat și al regulamentului de aplicare și sub rezerva că un sens diferit este expres indicat:
i) se înțelege prin «cerere» o cerere de protecție a unei invenții; orice referire la o cerere se înțelege ca o referire la cereri de brevete de invenții, de certificate de autor de invenții, de certificate de utilitate, de modele de utilitate, de brevete sau certificate adiționale, de certificate de autor de invenții adiționale și de certificate de utilitate adiționale;
ii) orice referire la un «brevet» se înțelege ca o referire la brevetele de invenții, la certificate de autor de invenții, la certificate de utilitate, la modele de utilitate, la brevete sau certificate adiționale, la certificate de autor de invenții adiționale și la certificate de utilitate adiționale;
[…]
vii) se înțelege prin «cerere internațională» o cerere depusă conform prezentului tratat;
[…]”
Dreptul Uniunii
14 Articolul 25 din Regulamentul (CE) nr. 6/2002 al Consiliului din 12 decembrie 2001 privind desenele sau modelele industriale comunitare (JO 2002, L 3, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 33, p. 70) prevede la alineatul (1):
„Un desen sau un model industrial comunitar poate fi declarat nul numai dacă:
[…]
(g) desenul sau modelul constituie o utilizare abuzivă a unuia dintre elementele enumerate de articolul 6b din [Convenția de la Paris] sau o utilizare abuzivă a altor semne, embleme sau blazoane decât cele prevăzute la articolul 6b menționat anterior, acestea prezentând un interes public deosebit pentru un anumit stat membru.”
15 Articolul 41 din acest regulament prevede la alineatele (1) și (2):
„(1) Persoana care a depus în mod corespunzător o cerere de înregistrare a unui desen sau model industrial sau a unui model de utilitate pentru sau în unul dintre statele membre care este parte la Convenția de la Paris sau la Acordul de instituire a [OMC] sau succesorul acesteia în drepturi beneficiază, la depunerea cererii de înregistrare a unui desen sau model industrial comunitar pentru același desen sau model ori pentru același model de utilitate, de un drept de prioritate pentru o perioadă de șase luni începând cu data de depunere a primei cereri.
(2) Se recunoaște că dă naștere dreptului de prioritate orice depozit având valoare de depozit național reglementar în temeiul dreptului intern al statului în cauză sau orice depozit realizat în temeiul acordurilor bilaterale sau multilaterale.”
Istoricul litigiului
16 Istoricul litigiului a fost prezentat de Tribunal la punctele 12-22 din hotărârea atacată și, în scopul prezentei proceduri, poate fi rezumat după cum urmează.
17 La 24 octombrie 2018, The KaiKai Company Jaeger Wichmann GbR (denumită în continuare „KaiKai”) a depus la EUIPO o cerere de înregistrare multiplă privind 12 desene sau modele industriale comunitare (denumită în continuare „cererea de înregistrare în cauză”), revendicând pentru toate aceste desene sau modele industriale o prioritate care se întemeia pe cererea internațională PCT/EP2017/077469, depusă la 26 octombrie 2017 în temeiul TCB la Oficiul European de Brevete (denumită în continuare „cererea internațională din 26 octombrie 2017 depusă în temeiul TCB”).
18 Prin scrisoarea din 31 octombrie 2018, examinatorul EUIPO a informat KaiKai că cererea de înregistrare în cauză fusese admisă în totalitate, dar că dreptul de prioritate revendicat era refuzat pentru toate desenele sau modelele industriale în cauză, dat fiind că data depunerii cererii internaționale din 26 octombrie 2017 depuse în temeiul TCB preceda cu mai mult de șase luni data depunerii acestei cereri de înregistrare.
19 Întrucât KaiKai și‑a menținut revendicarea priorității și a solicitat o decizie supusă căilor de atac, examinatorul a respins prin decizia din 16 ianuarie 2019 dreptul de prioritate pentru toate desenele sau modelele în cauză (denumită în continuare „decizia examinatorului”).
20 În susținerea acestei decizii, examinatorul a arătat că, deși o cerere internațională depusă în temeiul TCB putea în principiu să fundamenteze un drept de prioritate în temeiul articolului 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 6/2002, dat fiind că definiția largă a noțiunii de „brevet” care figurează la articolul 2 din TCB cuprindea și modelele de utilitate vizate la acest articol 41 alineatul (1), revendicarea unui astfel de drept de prioritate era de asemenea supusă unui termen de șase luni, care nu fusese respectat în speță.
21 La 14 martie 2019, KaiKai a formulat o cale de atac la EUIPO împotriva deciziei examinatorului.
22 Prin decizia din 13 iunie 2019 (denumită în continuare „decizia atacată”), Camera a treia de recurs a EUIPO a respins această cale de atac. Ea a considerat în esență că examinatorul a aplicat corect articolul 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 6/2002, care reflecta în mod fidel dispozițiile Convenției de la Paris.
23 În consecință, camera de recurs a considerat că KaiKai nu putea revendica un drept de prioritate în temeiul cererii internaționale din 26 octombrie 2017 depuse potrivit TCB decât în termen de șase luni de la data depunerii acesteia, și anume până la 26 aprilie 2018.
Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată
24 Prin cererea introductivă depusă la Tribunal la 20 august 2019, KaiKai a introdus o acțiune împotriva deciziei în litigiu, prin care a solicitat:
– prin intermediul primului, al celui de al treilea și al celui de al patrulea capăt de cerere, anularea acestei decizii și obligarea EUIPO la plata cheltuielilor de judecată efectuate în procedura care s‑a aflat pe rolul camerei de recurs și în fața Tribunalului;
– prin intermediul celui de al doilea capăt de cerere, anularea deciziei examinatorului și recunoașterea dreptului de prioritate revendicat și
– cu titlu subsidiar, în cadrul celui de al cincilea capăt de cerere, organizarea unei ședințe.
25 În susținerea acțiunii formulate, KaiKai a invocat două motive, întemeiate, primul, pe încălcarea unor norme fundamentale de procedură de către camera de recurs a EUIPO și, al doilea, pe o interpretare, precum și pe o aplicare eronată a articolului 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 6/2002 de către aceasta.
26 Prin hotărârea atacată, Tribunalul, într‑o primă etapă, la punctele 25-33 din aceasta, a respins ca inadmisibile al doilea și al cincilea capăt de cerere formulate de KaiKai, apoi, într‑o a doua etapă, a examinat temeinicia celui de al doilea motiv al acțiunii.
27 În primul rând, la punctele 41-50 din această hotărâre, Tribunalul a înlăturat primul aspect al acestui motiv, întemeiat pe o eroare de drept în interpretarea noțiunii de „model de utilitate”, în sensul articolului 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 6/2002.
28 În această privință, Tribunalul a constatat, la punctul 44 din hotărârea atacată, că argumentația KaiKai era ambivalentă și nu îi aducea niciun beneficiu. La punctele 45-47 din această hotărâre, Tribunalul a arătat că, în orice caz, „cererile internaționale de brevet” depuse în temeiul TCB includeau modelele de utilitate, acest tratat nefăcând distincție între diferitele drepturi prin care diversele state contractante acordă protecția invenției. Astfel, Tribunalul a considerat, la punctele 49 și 50 din hotărârea menționată, că, deși modul de redactare a articolului 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 6/2002 nu viza în mod expres revendicarea unui drept de prioritate întemeiat pe un brevet, fără a săvârși erori de drept camera de recurs a EUIPO a interpretat în mod extensiv această dispoziție în raport cu economia TCB, pentru a considera revendicarea dreptului de prioritate întemeiată pe cererea internațională din 26 octombrie 2017 depusă în temeiul TCB ca fiind reglementată de dispoziția menționată în ceea ce privește problema dacă un drept de prioritate putea fi întemeiat pe o asemenea cerere.
29 În al doilea rând, la punctele 51-87 din hotărârea atacată, Tribunalul a admis al doilea aspect al celui de al doilea motiv, întemeiat pe neluarea în considerare în vederea stabilirii termenului în care poate fi revendicat un asemenea drept de prioritate a articolului 4 secțiunea C alineatul (1) din Convenția de la Paris.
30 În acest scop, mai întâi, Tribunalul a considerat, la punctele 56-66 din această hotărâre, că, întrucât articolul 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 6/2002 nu reglementează problema termenului de revendicare a priorității unei „cereri internaționale de brevet” în cadrul unei cereri ulterioare de desen sau model industrial și că această dispoziție are drept finalitate să asigure conformitatea acestui regulament cu obligațiile Uniunii care decurg din Convenția de la Paris, trebuia să se recurgă la articolul 4 din aceasta pentru a acoperi lacuna regulamentului menționat. În continuare, la punctele 72 și 77-85 din hotărârea respectivă, Tribunalul a arătat că, deși această convenție nu conține nici norme exprese privind termenul de prioritate aplicabil într‑o asemenea ipoteză, din logica inerentă sistemului de priorități și din lucrările pregătitoare ale convenției menționate reiese totuși că, în general, natura dreptului anterior este cea care determină durata unui astfel de termen de prioritate. În sfârșit, la punctul 86 din aceeași hotărâre, Tribunalul a concluzionat că, atunci când a considerat că termenul aplicabil revendicării de către KaiKai a priorității cererii internaționale din 26 octombrie 2017 depuse în temeiul TCB era de 6 luni, camera de recurs a EUIPO a săvârșit o eroare de drept.
31 În consecință, fără a examina primul motiv, la punctul 88 din hotărârea atacată, Tribunalul a admis acțiunea în măsura în care avea ca obiect anularea deciziei în litigiu și, prin urmare, a anulat această decizie.
Procedura în fața Curții și concluziile părților
32 Prin cererea introductivă depusă la grefa Curții la 23 iunie 2021, EUIPO a introdus prezentul recurs împotriva hotărârii atacate.
33 Prin înscrisul depus la aceeași dată, EUIPO a solicitat, în temeiul articolului 170a alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, admiterea recursului său, în conformitate cu articolul 58a al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.
34 Prin Ordonanța din 10 decembrie 2021, EUIPO/The KaiKai Company Jaeger Wichmann (C‑382/21 P, EU:C:2021:1050), recursul a fost admis.
35 Prin Decizia președintelui Curții din 8 aprilie 2022, a fost admisă cererea de intervenție formulată de Comisia Europeană în susținerea concluziilor EUIPO.
36 EUIPO solicită Curții:
– anularea în totalitate a hotărârii atacate;
– respingerea în totalitate a acțiunii în primă instanță îndreptată împotriva deciziei în litigiu și
– obligarea KaiKai la plata cheltuielilor de judecată efectuate de acesta în prezenta procedură, precum și în procedura în primă instanță.
37 KaiKai solicită Curții:
– respingerea recursului ca nefondat și
– obligarea EUIPO la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta procedură de recurs, în procedura în primă instanță, precum și în procedura căii de atac în fața camerei de recurs a EUIPO.
38 Comisia solicită Curții:
– anularea în totalitate a hotărârii atacate;
– respingerea acțiunii formulate în primă instanță și
– obligarea KaiKai la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta procedură.
Cu privire la recurs
Argumentația părților
39 În susținerea recursului formulat, EUIPO invocă un motiv unic, întemeiat pe încălcarea articolului 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 6/2002. Acest motiv unic cuprinde trei aspecte.
40 Prin intermediul primului aspect, EUIPO reproșează Tribunalului că, la punctele 56, 57 și 64-66 din hotărârea atacată, a considerat în mod eronat că împrejurarea că această dispoziție nu prevede că o cerere de brevet anterioară poate servi drept bază de prioritate pentru o cerere de desen sau model industrial comunitar ulterioară și nu stabilește, așadar, termenul în care o asemenea prioritate poate fi revendicată constituie o lacună legislativă.
41 Astfel, o asemenea interpretare ar fi vădit contrară modului de redactare neechivoc al dispoziției menționate, care stabilește în mod expres atât natura drepturilor de proprietate industrială care pot constitui temeiul unei revendicări a priorității, și anume un desen sau model industrial ori un model de utilitate anterioare, cu excluderea, așadar, a unui brevet, cât și durata termenului în care o atare prioritate poate fi revendicată, și anume 6 luni de la data depunerii cererii anterioare.
42 Prin intermediul celui de al doilea aspect al motivului unic, EUIPO arată că, prin recunoașterea existenței unui termen de revendicare a priorității de 12 luni, la punctele 75-86 din hotărârea atacată, Tribunalul nu a interpretat pur și simplu articolul 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 6/2002 în conformitate cu articolul 4 din Convenția de la Paris, ci a înlăturat aplicarea acestui articol 41 alineatul (1) pentru a‑l înlocui cu cea a articolului 4 menționat. Procedând astfel, Tribunalul ar fi conferit acestei din urmă dispoziții un efect direct în ordinea juridică a Uniunii.
43 Or, pe de o parte, recunoașterea unui efect direct al articolului 4 din Convenția de la Paris ar fi contrară jurisprudenței rezultate din Hotărârea din 25 octombrie 2007, Develey/OAPI (C‑238/06 P, EU:C:2007:635, punctele 37-44), potrivit căreia nici dispozițiile Convenției de la Paris, și nici cele ale Acordului TRIPS, prin care Uniunea ar fi ținută de această convenție, nu ar fi lipsite de efect direct. În plus, lipsa efectului direct al Convenției de la Paris ar decurge de asemenea din articolul 25 din aceasta, astfel cum ar reieși prin analogie din Hotărârea din 15 martie 2012, SCF (C‑135/10, EU:C:2012:140, punctele 47 și 48). Pe de altă parte și în orice caz, norma stabilită de Tribunal în hotărârea atacată nu poate fi dedusă din modul de redactare a articolului 4 din această convenție, astfel încât nu ar fi îndeplinite cerințele de claritate, de precizie și de necondiționalitate prevăzute de jurisprudența în materie de aplicabilitate directă a dreptului internațional în dreptul Uniunii, rezultată în special din Hotărârea din 3 iunie 2008, Intertanko și alții (C‑308/06, EU:C:2008:312, punctul 45).
44 Comisia adaugă, în același sens, că limitele enunțate în jurisprudența Curții privind obligația de interpretare conformă a dreptului național cu dreptul Uniunii, care rezultă în special din Hotărârea din 24 ianuarie 2012, Dominguez (C‑282/10, EU:C:2012:33, punctul 25), se aplică și Tribunalului atunci când interpretează articolul 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 6/2002 în lumina Convenției de la Paris. Astfel, dat fiind că interpretarea Tribunalului ar fi contrară modului clar de redactare a acestei dispoziții, Tribunalul ar fi aplicat în realitate în mod direct această convenție, deși ea nu poate produce un efect direct, nici chiar prin intermediul Acordului TRIPS.
45 În special, Comisia consideră că nu este aplicabilă în speță jurisprudența Curții, rezultată în special din Hotărârea din 23 noiembrie 1999, Portugalia/Consiliul (C‑149/96, EU:C:1999:574, punctul 49), precum și din Hotărârea din 16 iulie 2015, Comisia/Rusal Armenal (C‑21/14 P, EU:C:2015:494, punctele 40 și 41), care recunoaște, cu titlu de excepție, aplicabilitatea directă a anumitor dispoziții ale Acordului de instituire a OMC, precum și ale acordurilor care figurează în anexele 1-4 la acesta din urmă (denumite în continuare „acordurile OMC”). Astfel, întrucât articolul 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 6/2002 nu conține nicio trimitere expresă la o dispoziție precisă din Convenția de la Paris, această dispoziție nu ar permite să se deducă intenția legiuitorului Uniunii de a conferi un efect direct articolului 4 din convenția menționată. Aceasta s‑ar deduce de asemenea dintr‑o comparație între dispoziția respectivă și articolul 25 alineatul (1) litera (g) din acest regulament, care, în schimb, prin efectuarea unei trimiteri concrete și explicite la articolul 6b din convenția menționată, ar demonstra o asemenea intenție.
46 Prin intermediul celui de al treilea aspect al motivului unic, EUIPO reproșează Tribunalului că a acoperit pretinsa lacună juridică care ar fi afectat articolul 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 6/2002 prin intermediul unei interpretări eronate a articolului 2 din TCB și a articolului 4 din Convenția de la Paris.
47 Mai precis, EUIPO arată că, atunci când a menționat la punctele 15, 18, 20, 22, 39, 40, 44-50, 56, 64, 66, 70, 72, 74, 79, 83, 84 și 86 din hotărârea atacată expresia „cerere internațională de brevet”, Tribunalul a încălcat noțiunea de „cerere internațională” în sensul articolului 2 punctele i), ii) și vii) din TCB, precum și faptul că, în temeiul articolului 4 secțiunea E alineatul (1) din Convenția de la Paris și al articolului 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 6/2002, numai depunerea anterioară a unei „cereri internaționale” de „model de utilitate” în sensul dispoziției menționate poate da naștere unui drept de prioritate pentru o cerere de „desen sau model industrial comunitar” ulterioară.
48 EUIPO subliniază în această privință că, în speță, atât decizia examinatorului, cât și decizia în litigiu au calificat în mod corect cererea internațională din 26 octombrie 2017 depusă în temeiul TCB drept „cerere internațională”, de „model de utilitate”, iar nu drept „cerere internațională de brevet”, astfel cum în mod eronat a presupus Tribunalul. EUIPO arată în acest context că, în măsura în care textul unei „cereri internaționale”, în sensul punctului vii) al acestui articol 2, nu exclude în mod expres protecția „modelului de utilitate” în sensul punctului i) al aceluiași articol, protecția revendicată prin intermediul unei asemenea cereri s‑ar extinde, precum cea depusă de KaiKai, în mod implicit la un model de utilitate. Numai datorită împrejurării că cererea internațională din 26 octombrie 2017 depusă în temeiul TCB a fost calificată, în conformitate cu această normă, drept „cerere internațională” de „model de utilitate” ea ar fi putut, în principiu, să întemeieze un drept de prioritate pentru a efectua o cerere de înregistrare a unui desen sau model industrial comunitar.
49 EUIPO susține că rezultă în special din articolul 4 secțiunea C alineatele (2) și (4) din Convenția de la Paris că, în general, numai o cerere ulterioară având „același obiect” ca o cerere anterioară poate beneficia de dreptul de prioritate. Astfel, potrivit acestei norme, fiecare tip de drept de proprietate industrială ar da naștere unui drept de prioritate numai pentru același tip de drept de proprietate industrială, în termenele prevăzute la articolul 4 secțiunea C alineatul (1) din această convenție. Numai cu titlu de excepție articolul 4 secțiunea E alineatul (1) din convenția menționată prevede că o cerere având ca obiect un model de utilitate poate constitui temeiul unui drept de prioritate pentru o cerere ulterioară care nu vizează și un model de utilitate, ci un desen sau model industrial, cu condiția însă ca această „pereche eterogenă de obiecte” să acopere aceeași reprezentare a produsului, iar aceasta numai într‑un termen de 6 luni. Prin urmare, excepția prevăzută la acest articol 4 secțiunea E alineatul 1) s‑ar raporta la norma generală a „aceluiași obiect”, enunțată la articolul 4 secțiunea C alineatele (2) și (4), iar nu, astfel cum în mod eronat a apreciat Tribunalul la punctele 77-85 din hotărârea atacată, la o pretinsă normă generală potrivit căreia natura dreptului anterior determină termenul dreptului de prioritate aferent acestuia.
50 Prin urmare, din coroborarea normei generale a „aceluiași obiect”, enunțată la articolul 4 secțiunea C alineatele (2) și (4) din Convenția de la Paris, cu excepția de la această normă prevăzută la articolul 4 secțiunea E alineatul (1) din convenția menționată ar rezulta că numai două tipuri de drepturi de proprietate industrială, și anume un desen sau model industrial anterior și un model de utilitate anterior, pot, în temeiul convenției menționate, constitui în mod valabil temeiul unui drept de prioritate pentru un desen sau model industrial înregistrat ulterior. În consecință, un brevet anterior nu ar permite stabilirea unui drept de prioritate pentru un desen sau model industrial comunitar înregistrat ulterior. Astfel, ar fi lipsită de temei legal în aceeași convenție concluzia Tribunalului potrivit căreia termenul aplicabil revendicării priorității unei cereri de brevet pentru o cerere ulterioară de desen sau model industrial este de 12 luni.
51 În susținerea argumentației EUIPO, Comisia susține că, după cum reiese în special din documentele interpretative ale Convenției de la Paris întocmite de Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (OMPI), care, deși nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic, pot fi totuși invocate în fața instanței Uniunii în vederea interpretării acestei convenții, părțile contractante la convenția menționată au decis în mod deliberat să nu includă brevetele în excepția prevăzută la articolul 4 secțiunea E din aceasta, ca urmare a lipsei posibilității de suprapunere între brevete și desenele sau modelele industriale. Această instituție arată că articolul 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 6/2002 este pe deplin conform cu această abordare, în măsura în care recunoaște o anumită permeabilitate numai între modelele de utilitate, pe de o parte, și desenele sau modelele industriale, pe de altă parte, care rezultă din faptul că, astfel cum a recunoscut Curtea în Hotărârea din 8 martie 2018, DOCERAM (C‑395/16, EU:C:2018:172, punctele 24-29), ambele sunt susceptibile să protejeze funcția tehnică a unui anumit produs.
52 KaiKai răspunde mai întâi că articolul 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 6/2002 reproduce pur și simplu norma specială prevăzută la articolul 4 secțiunea E alineatul (1) din Convenția de la Paris, care nu este aplicabilă decât revendicării priorității pe baza unui model de utilitate și nu are ca obiect sau ca efect stabilirea termenului aplicabil unei revendicări a priorității întemeiate pe o cerere internațională de brevet. Întrucât articolul 25 din această convenție nu autorizează legiuitorul Uniunii să restrângă drepturile de prioritate conferite solicitantului, lipsa unei dispoziții care să permită revendicarea priorității unei cereri de brevet anterioare ar constitui o lacună a acestui regulament.
53 În continuare, KaiKai susține că, prin acoperirea acestei lacune prin referire la Convenția de la Paris, Tribunalul nu a aplicat în mod direct această convenție, lăsând în consecință neaplicat articolul 41 alineatul (1) din regulamentul menționat, ci a efectuat o interpretare a acestei dispoziții în lumina convenției respective, în conformitate cu o jurisprudență constantă a Curții, amintită în special în Hotărârea din 15 martie 2012, SCF (C‑135/10, EU:C:2012:140, punctul 51). Astfel, existența lacunei menționate ar exclude orice contradicție cu jurisprudența Curții citată la punctul 43 din prezenta hotărâre, care neagă orice efect direct al aceleiași convenții.
54 În sfârșit, KaiKai arată că o cerere internațională depusă în temeiul TCB constituie în același timp o cerere de brevet și o cerere de model de utilitate, aceste două cereri fiind, așadar, identice în ceea ce privește obiectul lor, întrucât ambele descriu o invenție tehnică. Ar rezulta că atât prioritatea unei cereri de model de utilitate, cât și cea a unei cereri de brevet ar putea fi revendicate cu ocazia depunerii unei cereri de desen sau model industrial comunitar. Faptul că Convenția de la Paris stabilește termene de prioritate diferite în aceste două cazuri nu ar depinde, așadar, de diferența dintre obiectele dreptului de proprietate industrială protejate, ci de diferența dintre procedurile de înregistrare care le sunt aplicabile.
55 Pe de altă parte, potrivit KaiKai, excluderea brevetelor ca bază de prioritate pentru desenele și modelele industriale comunitare ar conduce la o discriminare a solicitanților în funcție de naționalitatea lor. Astfel, în timp ce în anumite state membre ar fi posibilă transformarea unui brevet național în model de utilitate națională și utilizarea lui ulterior ca bază de prioritate pentru un desen sau model industrial, în altele, precum Regatul Belgiei, Republica Cipru și Regatul Țărilor de Jos, care nu ar prevedea un model de utilitate național, solicitantul ar fi lipsit de această posibilitate.
Aprecierea Curții
56 Prin intermediul celor trei aspecte ale motivului unic de recurs, care trebuie analizate împreună, EUIPO reproșează în esență Tribunalului că a efectuat o aplicare directă a articolului 4 din Convenția de la Paris, înlăturând aplicarea dispoziției clare și exhaustive a articolului 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 6/2002, pentru a o înlocui cu o interpretare eronată a acestui articol 4.
Cu privire la efectele Convenției de la Paris în ordinea juridică a Uniunii
57 Astfel cum reiese din articolul 216 alineatul (2) TFUE și dintr‑o jurisprudență constantă a Curții, acordurile internaționale încheiate de Uniune sunt obligatorii pentru aceasta din urmă și fac parte integrantă din ordinea juridică a acesteia de la data intrării lor în vigoare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 aprilie 1974, Haegeman, 181/73, EU:C:1974:41, punctul 5, precum și Hotărârea din 1 august 2022, Sea Watch, C‑14/21 și C‑15/21, EU:C:2022:604, punctul 94).
58 Pe de altă parte, Uniunea poate fi succesoarea statelor membre în angajamentele lor internaționale atunci când statele membre au transferat Uniunii, prin unul dintre tratatele sale fondatoare, competențele lor aferente acestor angajamente. Aceasta este situația atunci când Uniunea a devenit competentă exclusiv într‑o materie reglementată de prevederile unui acord internațional încheiat de toate statele sale membre [a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 1972, International Fruit Company și alții, 21/72-24/72, EU:C:1972:115, punctele 10-18, precum și Avizul 2/15 (Acordul de liber schimb cu Singapore) din 16 mai 2017, EU:C:2017:376, punctul 248].
59 În aceste condiții, nu este necesar, în vederea examinării prezentului recurs, să se examineze dacă și, eventual, în ce măsură Uniunea a devenit exclusiv competentă în materiile reglementate de Convenția de la Paris, care a fost încheiată de toate statele membre, însă nu de Uniune. Astfel, după cum Curtea a statuat deja, normele enunțate de anumite articole din această convenție, printre care articolul 4 din aceasta, sunt încorporate în Acordul TRIPS, care a fost încheiat de Uniune (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 noiembrie 2004, Anheuser‑Busch, C‑245/02, EU:C:2004:717, punctul 91).
60 Mai precis, acest acord prevede, la articolul 2 alineatul (1), că membrii OMC, printre care Uniunea, se vor conforma articolelor 1-12 și articolului 19 din Convenția de la Paris în ceea ce privește părțile II‑IV ale acordului menționat, sub incidența cărora intră articolele 9-62 din acesta.
61 Prin urmare, în ceea ce privește în special protecția desenelor sau modelelor industriale, prevăzută la articolul 25 din Acordul TRIPS, și dobândirea acestei protecții, prevăzută la articolul 62 din acest acord, normele enunțate la articolele menționate din Convenția de la Paris, printre care articolul 4 din aceasta, trebuie considerate ca făcând parte integrantă din acordul menționat.
62 În aceste condiții, trebuie să se considere că normele enunțate la articolul 4 din Convenția de la Paris produc aceleași efecte ca cele produse de Acordul TRIPS (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 noiembrie 2004, Anheuser‑Busch, C‑245/02, EU:C:2004:717, punctul 96).
63 În această privință, dintr‑o jurisprudență constantă reiese că, având în vedere natura și economia Acordului TRIPS, dispozițiile acestui acord sunt lipsite de efect direct. Astfel, aceste dispoziții nu figurează în principiu printre normele în lumina cărora Curtea controlează legalitatea actelor instituțiilor Uniunii și nici nu sunt de natură să creeze pentru particulari drepturi de care aceștia se pot prevala direct în fața instanței în temeiul dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 decembrie 2000, Dior și alții, C‑300/98 și C‑392/98, EU:C:2000:688, punctele 43-45, Hotărârea din 16 noiembrie 2004, Anheuser‑Busch, C‑245/02, EU:C:2004:717, punctul 54, precum și Hotărârea din 28 septembrie 2023, Changmao Biochemical Engineering/Comisia, C‑123/21 P, EU:C:2023:708, punctele 70 și 71).
64 În plus, articolul 4 din Convenția de la Paris nu se încadrează nici în cele două situații excepționale în care Curtea a admis că particularii se pot prevala în mod direct de stipulațiile Acordurilor OMC în fața instanței Uniunii, și anume, pe de o parte, situația în care actul Uniunii în cauză face trimitere în mod expres la dispoziții precise ale acestor acorduri și, pe de altă parte, cea în care Uniunea a înțeles să pună în executare o obligație specială asumată în cadrul acordurilor menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 iunie 1989, Fediol/Comisia, 70/87, EU:C:1989:254, punctele 19-22, Hotărârea din 7 mai 1991, Nakajima/Consiliul, C‑69/89, EU:C:1991:186, punctele 29-31, precum și Hotărârea din 28 septembrie 2023, Changmao Biochemical Engineering/Comisia, C‑123/21 P, EU:C:2023:708, punctele 74 și 75).
65 Astfel, pe de o parte, articolul 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 6/2002 nu face nicio trimitere expresă la articolul 4 din Convenția de la Paris.
66 Pe de altă parte, trebuie amintit că Curtea a declarat în esență că, pentru a fi dovedită voința legiuitorului Uniunii de a pune în aplicare în dreptul Uniunii o obligație specială asumată în cadrul Acordurilor OMC, nu este suficient ca din considerentele actului Uniunii în cauză să reiasă în mod general că adoptarea acestuia a avut loc ținând seama de obligațiile internaționale ale Uniunii. Este în schimb necesar să se poată deduce din dispoziția specifică de drept al Uniunii contestată că ea vizează punerea în aplicare în dreptul Uniunii a unei obligații speciale care rezultă din Acordurile OMC (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2015, Comisia/Rusal Armenal, C‑21/14 P, EU:C:2015:494, punctele 45, 46 și 48, precum și Hotărârea din 28 septembrie 2023, Changmao Biochemical Engineering/Comisia, C‑123/21 P, EU:C:2023:708, punctele 76, 78 și 79).
67 Or, o astfel de voință a legiuitorului Uniunii nu poate fi dedusă din articolul 41 din Regulamentul nr. 6/2002 doar pe baza unei corespondențe între textul acestui articol 41, pe de o parte, și cel al articolului 4 din Convenția de la Paris, pe de altă parte. Astfel, acest regulament constituie expresia voinței acestui legiuitor de a adopta, pentru unul dintre drepturile de proprietate industrială acoperite de această convenție, o abordare proprie ordinii juridice a Uniunii, prin stabilirea unui regim specific de protecție unitară și indivizibilă a desenelor sau modelelor industriale comunitare pe teritoriul acesteia, din care face parte integrantă dreptul de prioritate prevăzut la articolul 41 menționat.
68 Rezultă că normele enunțate la articolul 4 din Convenția de la Paris sunt lipsite de efect direct și, prin urmare, nu pot crea pentru particulari drepturi de care aceștia se pot prevala în mod direct în temeiul dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 octombrie 2007, Develey/OAPI, C‑238/06 P, EU:C:2007:635, punctele 39 și 43).
69 În consecință, dreptul de prioritate pentru a depune o cerere de desen sau model industrial comunitar este reglementat de articolul 41 din Regulamentul nr. 6/2002, fără ca operatorii economici să poată invoca în mod direct articolul 4 din Convenția de la Paris.
70 În aceste condiții, din moment ce Acordul TRIPS este obligatoriu pentru Uniune și, prin urmare, primează față de actele de drept derivat al Uniunii, acestea din urmă trebuie interpretate, în măsura posibilului, în conformitate cu prevederile acestui acord (a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 septembrie 1996, Comisia/Germania, C‑61/94, EU:C:1996:313, punctul 52, precum și Hotărârea din 1 august 2022, Sea Watch, C‑14/21 și C‑15/21, EU:C:2022:604, punctele 92 și 94, precum și jurisprudența citată). Rezultă că Regulamentul nr. 6/2002 trebuie interpretat, în măsura în care este posibil, în conformitate cu Acordul TRIPS și, pe cale de consecință, cu normele enunțate de articolele din Convenția de la Paris încorporate în acesta, printre care în special articolul 4 (a se vedea prin analogie Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Bericap Záródástechnikai, C‑180/11, EU:C:2012:717, punctele 70 și 82, precum și Hotărârea din 11 noiembrie 2020, EUIPO/John Mills, C‑809/18 P, EU:C:2020:902, punctele 64 și 65).
71 La interpretarea articolului 41 din Regulamentul nr. 6/2002 în conformitate cu articolul 4 din Convenția de la Paris, trebuie să se țină seama și de dispozițiile TCB, în temeiul căruia a fost depusă cererea anterioară pe care se întemeiază KaiKai pentru a revendica un drept de prioritate. Astfel, întrucât toate statele membre ale Uniunii sunt părți la TCB, se poate ține seama de prevederile acestui tratat în cadrul interpretării dispozițiilor de drept derivat al Uniunii care intră în domeniul său de aplicare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 august 2022, Sea Watch, C‑14/21 și C‑15/21, EU:C:2022:604, punctul 90 și jurisprudența citată). În acest context, trebuie să se arate de asemenea că, în conformitate cu articolul 1 alineatul (2), TCB nu aduce atingere drepturilor prevăzute de Convenția de la Paris.
72 Din perspectiva acestor considerații trebuie analizat dacă Tribunalul, astfel cum arată în esență EUIPO, a înlăturat aplicarea articolului 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 6/2002 în favoarea unei aplicări directe a articolului 4 din Convenția de la Paris.
Cu privire la caracterul clar și exhaustiv al articolului 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 6/2002
73 Pe de o parte, la punctele 56-66 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat, pe baza unei interpretări a articolului 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 6/2002 conforme cu propria interpretare a articolului 4 din Convenția de la Paris, că acest articol 41 alineatul (1) conține o lacună întrucât nu stabilește termenul în care poate fi revendicat dreptul de prioritate întemeiat pe cererea internațională din 26 octombrie 2017 depusă în temeiul TCB, pe care a calificat‑o drept „cerere internațională de brevet”, și că această lacună trebuia acoperită prin aplicarea articolului 4 menționat. Pe de altă parte, la punctele 70-86 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat în esență, pe baza interpretării pe care a conferit‑o articolului 4 menționat, că acest termen era de 12 luni, astfel încât în mod eronat camera de recurs a EUIPO a considerat că termenul menționat era cel de 6 luni, stabilit de articolul 41 alineatul (1) respectiv.
74 Or, independent de temeinicia interpretării reținute de Tribunal cu privire la articolul 4 din Convenția de la Paris, este necesar să se constate că acesta a săvârșit o eroare de drept, întrucât a depășit în mod vădit limitele unei interpretări conforme a articolului 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 6/2002 și a efectuat, în realitate, o aplicare directă a acestui articol 4, astfel cum a fost interpretat de această instanță, în detrimentul modului clar de redactare a articolului 41 alineatul (1) menționat și cu neluarea în considerare a caracterului exhaustiv al acestei din urmă dispoziții.
75 Astfel, articolul 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 6/2002 prevede că „[p]ersoana care a depus în mod corespunzător o cerere de înregistrare a unui desen sau model industrial sau a unui model de utilitate în sau pentru unul dintre statele părți la Convenția de la Paris sau la Acordul de instituire a [OMC] […] beneficiază, la depunerea cererii de înregistrare a unui desen sau model industrial comunitar […], de un drept de prioritate pentru o perioadă de șase luni de la data de depunere a primei cereri”.
76 Prin urmare, din modul de redactare clar al acestui articol 41 alineatul (1) rezultă în mod neechivoc că, în temeiul acestei dispoziții, numai două categorii de cereri anterioare – și anume, pe de o parte, o cerere de înregistrare a unui desen sau model industrial și, pe de altă parte, o cerere de înregistrare a unui model de utilitate – pot constitui temeiul unui drept de prioritate în favoarea unei cereri de înregistrare a unui desen sau model industrial comunitar ulterior, iar aceasta numai în termen de 6 luni de la data depunerii cererii anterioare vizate.
77 Rezultă de asemenea că articolul 41 alineatul (1) menționat are un caracter exhaustiv și că împrejurarea că această dispoziție nu stabilește termenul în care poate fi revendicat dreptul de prioritate întemeiat pe o cerere de înregistrare a unui brevet nu este o lacună în dispoziția respectivă, ci consecința faptului că aceasta nu permite ca un astfel de drept să fie întemeiat pe această categorie de cereri anterioare.
78 Prin urmare, pe de o parte, o cerere internațională depusă în temeiul TCB poate constitui temeiul unui drept de prioritate, în conformitate cu articolul 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 6/2002, numai în măsura în care cererea internațională în discuție are ca obiect un model de utilitate și, pe de altă parte, termenul pentru revendicarea acestui drept în temeiul unei astfel de cereri este cel de 6 luni, stabilit în mod expres la acest articol 41 alineatul (1).
Cu privire la interpretarea Convenției de la Paris reținută de Tribunal
79 În ceea ce privește interpretarea reținută de Tribunal, la punctele 70-86 din hotărârea atacată, a articolului 4 din Convenția de la Paris, potrivit căreia această dispoziție permite revendicarea priorității unei „cereri internaționale de brevet” anterioare la depunerea unei cereri de desen sau model industrial ulterior într‑un termen de 12 luni, trebuie arătat că această interpretare este de asemenea afectată de erori de drept.
80 De la bun început, trebuie amintit că, în măsura în care normele enunțate de anumite articole din Convenția de la Paris, printre care articolul 4 din aceasta, sunt încorporate în Acordul TRIPS, care a fost încheiat de Uniune și face parte integrantă din ordinea juridică a acesteia, Curtea este competentă să interpreteze aceste norme (a se vedea prin analogie Hotărârea din 14 decembrie 2000, Dior și alții, C‑300/98 și C‑392/98, EU:C:2000:688, punctele 33-35 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 2 septembrie 2021, Republica Moldova, C‑741/19, EU:C:2021:655, punctul 29 și jurisprudența citată).
81 În această privință, trebuie arătat că articolul 4 secțiunea A alineatul (1) din Convenția de la Paris prevede că beneficiarul dreptului de prioritate este cel care a depus în condiții reglementare o cerere de brevet de invenție, de model de utilitate, de desen sau model industrial, de marcă de fabrică sau de comerț în una dintre țările care este parte la această convenție și că acest drept de prioritate este recunoscut pentru a permite beneficiarului respectiv să efectueze depozitul în celelalte țări cărora li se aplică convenția respectivă.
82 În plus, din articolul 4 secțiunea C alineatele (1), (2) și (4) din convenția menționată reiese că, în principiu, numai o cerere ulterioară având „același obiect” al unei cereri anterioare poate beneficia de dreptul de prioritate și că termenele în care acest drept poate fi exercitat sunt stabilite în funcție de tipul de drept de proprietate industrială în cauză, aceste termene fiind stabilite la 12 luni pentru brevetele de invenție și modelele de utilitate și la 6 luni pentru desenele sau modelele industriale.
83 Astfel cum indică și Ghidul de aplicare a Convenției de la Paris, document de interpretare elaborat de OMPI, care, deși este lipsit de conținut normativ, contribuie totuși la interpretarea acestei convenții (a se vedea prin analogie Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE, C‑306/05, EU:C:2006:764, punctul 41), rezultă, așadar, din coroborarea secțiunilor A și C ale articolului 4 din convenția menționată că cererea ulterioară trebuie să aibă legătură cu „același obiect” ca și cererea anterioară care constituie temeiul dreptului de prioritate.
84 În sfârșit, deși articolul 4 secțiunea E din Convenția de la Paris admite că același obiect poate beneficia uneori de mai multe forme de protecție, astfel încât un drept de prioritate poate fi invocat pentru o formă de protecție diferită de cea solicitată anterior, această dispoziție enumeră totuși în mod exhaustiv ipotezele în care poate interveni situația menționată. Mai precis, dispoziția respectivă prevede la alineatul (1) că o cerere de model de utilitate poate da naștere unui drept de prioritate pentru o cerere de desen sau model industrial, în termenul stabilit pentru desenele sau modelele industriale, și anume 6 luni, și, la alineatul (2), că o cerere de brevet poate da naștere unui drept de prioritate pentru o cerere de model de utilitate și viceversa.
85 În aceste condiții, articolul 4 din Convenția de la Paris nu permite revendicarea priorității unei cereri de brevet anterioare la momentul depunerii unei cereri de desen sau model industrial ulterior și, prin urmare, a fortiori, nu prevede norme referitoare la termenul acordat deponentului în acest scop. Astfel, numai o cerere internațională depusă în temeiul TCB privind un model de utilitate poate da naștere unui drept de prioritate pentru o cerere de desen sau model industrial în temeiul acestui articol 4, iar aceasta în termenul de 6 luni prevăzut în secțiunea E alineatul (1).
86 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se admită motivul unic al recursului și, prin urmare, să se anuleze hotărârea atacată în măsura în care admite al doilea aspect al celui de al doilea motiv al acțiunii în primă instanță și să se anuleze decizia în litigiu.
Cu privire la acțiunea în fața Tribunalului
87 Conform articolului 61 primul paragraf a doua teză din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aceasta poate, atunci când anulează decizia Tribunalului, să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată.
88 În speță, având în vedere împrejurarea că acțiunea în anulare introdusă de KaiKai în cauza T‑579/19 se întemeiază pe motive care au făcut obiectul unei dezbateri în contradictoriu în fața Tribunalului și a căror examinare nu necesită o măsură suplimentară de organizare a procedurii sau de cercetare judecătorească în dosar, Curtea apreciază că această acțiune este în stare de judecată și că se impune să fie soluționată în mod definitiv, în limitele litigiului cu care Curtea este sesizată (a se vedea prin analogie Hotărârea din 8 septembrie 2020, Comisia și Consiliul/Carreras Sequeros și alții, C‑119/19 P și C‑126/19 P, EU:C:2020:676, punctul 130, precum și Hotărârea din 4 martie 2021, Comisia/Fútbol Club Barcelona, C‑362/19 P, EU:C:2021:169, punctul 108).
89 Această acțiune este întemeiată pe două motive, menționate la punctul 25 din prezenta hotărâre. Astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 27 din prezenta hotărâre, primul aspect al celui de al doilea motiv a fost înlăturat de Tribunal, fără ca KaiKai să conteste, în cadrul unui recurs incident, temeinicia acestei părți a hotărârii atacate. Prin urmare, anularea în parte a acestei hotărâri, pronunțată de Curte, nu o repune în discuție în măsura în care Tribunalul a respins aspectul menționat. În aceste condiții, hotărârea atacată are autoritate de lucru judecat în măsura în care Tribunalul a respins primul aspect al celui de al doilea motiv al acțiunii în primă instanță.
90 Situația este aceeași, pentru motivele menționate, în ceea ce privește motivele hotărârii atacate, amintite la punctul 26 din prezenta hotărâre, prin care Tribunalul a respins al doilea și al cincilea capăt de cerere ale acțiunii ca inadmisibile.
91 Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se examineze numai primul motiv și al doilea aspect al celui de al doilea motiv invocate de KaiKai în susținerea acțiunii sale în anulare și numai în măsura în care acest motiv și acest aspect urmăresc anularea deciziei în litigiu, precum și obligarea EUIPO la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii în fața camerei de recurs și în fața Tribunalului.
Argumentația părților
92 Prin intermediul primului motiv al acțiunii sale în anulare, KaiKai reproșează camerei de recurs a EUIPO că a săvârșit o încălcare a unor norme fundamentale de procedură.
93 Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv al acestei acțiuni, KaiKai arată că, în lipsa unei norme clare în Regulamentul nr. 6/2002 în ceea ce privește termenul pentru revendicarea priorității care decurge dintr‑o cerere internațională de brevet depusă în temeiul TCB, camera de recurs a EUIPO ar fi trebuit să aplice articolul 4 secțiunea C alineatul (1) din Convenția de la Paris în vederea stabilirii acestui termen.
94 În această privință, KaiKai apreciază, mai întâi, că din articolul 4 secțiunea E alineatul (1) din această convenție rezultă că, din moment ce, pe de o parte, conținutul material al unei cereri de brevet și, respectiv, al unei cereri de model de utilitate sunt în esență identice, astfel încât cea mai veche dintre aceste două cereri poate fi invocată în susținerea unui drept de prioritate la momentul depunerii celeilalte cereri, și, pe de altă parte, conținutul unei cereri de model de utilitate este suficient pentru ca aceasta să poată fi invocată ca bază de prioritate pentru o cerere ulterioară de desen sau model industrial, conținutul unei cereri de brevet este în mod necesar suficient pentru ca aceasta să poată da naștere unui drept de prioritate pentru o cerere ulterioară de desen sau model industrial. În continuare, KaiKai consideră că respectiva convenție se întemeiază pe principiul potrivit căruia termenul util pentru revendicarea dreptului de prioritate depinde de natura dreptului de proprietate industrială care face obiectul cererii anterioare, indiferent de natura dreptului care face obiectul cererii ulterioare. Ea arată, în plus, că articolul 4 secțiunea C alineatul (1) din aceeași convenție prevede un termen de 12 luni pentru a revendica un drept de prioritate întemeiat pe o cerere de brevet anterioară. În sfârșit, KaiKai deduce de aici că, în măsura în care o cerere internațională depusă în temeiul TCB trebuie considerată drept „cerere de brevet” în sensul acestei din urmă dispoziții, termenul de prioritate aplicabil acestei cereri este de 12 luni.
95 EUIPO contestă această argumentație.
Aprecierea Curții
96 În ceea ce privește primul motiv al acțiunii în anulare, trebuie amintit că din articolul 21 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aplicabil Tribunalului în temeiul articolului 53 primul paragraf din acest statut, și din articolul 76 litera (d) din Regulamentul de procedură al Tribunalului rezultă că cererea de sesizare a instanței trebuie să cuprindă printre altele obiectul litigiului, motivele și argumentele invocate, precum și o expunere sumară a acestor motive. Aceste elemente trebuie să fie suficient de clare și precise pentru a permite pârâtului să își pregătească apărarea și Tribunalului să se pronunțe asupra acțiunii. În vederea garantării securității juridice și a bunei administrări a justiției, pentru ca o acțiune să fie admisibilă, este în special necesar ca elementele esențiale de fapt și de drept pe care aceasta se întemeiază să rezulte, cel puțin în mod sumar, dar coerent și comprehensibil, din chiar textul cererii introductive (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 martie 2012, Comisia/Estonia, C‑505/09 P, EU:C:2012:179, punctul 34, precum și Hotărârea din 3 martie 2022, WV/SEAE, C‑162/20 P, EU:C:2022:153, punctele 67 și 68).
97 În speță, trebuie să se constate că elementele de drept pe care se întemeiază pretinsa încălcare a normelor fundamentale de procedură invocată în cadrul primului motiv nu reies nicidecum din textul cererii introductive în primă instanță, întrucât KaiKai s‑a limitat să invoce o astfel de încălcare fără a prezenta nici cel mai mic argument în susținerea acestui motiv. Prin urmare, primul motiv trebuie respins ca inadmisibil.
98 În ceea ce privește al doilea aspect al celui de al doilea motiv al acțiunii, este suficient să se arate că, pentru motivele expuse la punctele 57-85 din prezenta hotărâre, acest aspect trebuie respins ca neîntemeiat. Astfel, nici articolul 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 6/2002, nici articolul 4 din Convenția de la Paris, care este, în plus, lipsit de efect direct în ordinea juridică a Uniunii, nu permit revendicarea priorității unei cereri internaționale depuse în temeiul TCB cu ocazia depunerii unei cereri de desen sau model industrial ulterior într‑un termen de 12 luni, independent de aspectul dacă această cerere internațională privește un model de utilitate sau un brevet. Prin urmare, în conformitate cu aceste dispoziții, în prima dintre aceste ipoteze, termenul pentru revendicarea unui drept de prioritate în temeiul cererii internaționale menționate este stabilit la 6 luni, în timp ce, în cea de a doua dintre ipotezele menționate, existența unui asemenea drept este exclusă de la bun început.
99 Întrucât primul motiv și al doilea aspect al celui de al doilea motiv al acțiunii în anulare au fost înlăturate, acesta trebuie respins.
Cu privire la cheltuielile de judecată
100 Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul nu este fondat sau atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.
101 Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
102 În speță, întrucât KaiKai a căzut în pretenții atât în cadrul prezentului recurs, cât și în cadrul procedurii în primă instanță, se impune, conform concluziilor EUIPO și ale Comisiei, obligarea acesteia să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, pe cele efectuate de EUIPO în cadrul acestor două proceduri.
103 Conform articolului 140 alineatul (1) din același Regulament de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, statele membre și instituțiile care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată.
104 În consecință, Comisia, intervenientă în cadrul prezentului recurs, suportă propriile cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară și hotărăște:
1) Anulează Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene din 14 aprilie 2021, The KaiKai Company Jaeger Wichmann/EUIPO (Aparate și echipament pentru gimnastică sau sport) (T‑579/19, EU:T:2021:186), în măsura în care admite al doilea aspect al celui de al doilea motiv al acțiunii în primă instanță și anulează Decizia Camerei a treia de recurs a Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) din 13 iunie 2019 (cauza R 573/2019‑3).
2) Respinge acțiunea introdusă de The KaiKai Company Jaeger Wichmann GbR în cauza T‑579/19.
3) Obligă The KaiKai Company Jaeger Wichmann GbR să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, pe cele efectuate de Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) atât în cadrul prezentului recurs, cât și în cadrul procedurii în primă instanță.
4) Comisia Europeană suportă propriile cheltuieli de judecată.
Semnături