HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)
19 octombrie 2023(*)
„Trimitere preliminară – Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen – Articolul 54 – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 50 – Principiul ne bis in idem – Admisibilitate a unei urmăriri penale pentru fapte de corupție ale unui inculpat într‑un stat membru după clasarea procedurii penale inițiate împotriva sa pentru aceleași fapte de către un parchet dintr‑un alt stat membru – Condiții care trebuie îndeplinite pentru a se putea considera că împotriva inculpatului a fost pronunțată o hotărâre definitivă – Condiția unei aprecieri asupra fondului cauzei – Cerința unei urmăriri penale aprofundate – Lipsa audierii inculpatului”
În cauza C‑147/22,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Fővárosi Törvényszék (Curtea din Budapesta‑Capitală, Ungaria), prin decizia din 20 ianuarie 2022, primită de Curte la 1 martie 2022, în procedura penală împotriva lui
Terhelt5,
cu participarea:
Központi Nyomozó Főügyészség,
CURTEA (Camera a doua),
compusă din doamna A. Prechal (raportoare), președintă de cameră, domnii F. Biltgen, N. Wahl și J. Passer și doamna M. L. Arastey Sahún, judecători,
avocat general: domnul N. Emiliou,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru Terhelt5, de B. Gyalog, ügyvéd;
– pentru Központi Nyomozó Főügyészség, de G. Egri și P. Fürcht, în calitate de agenți;
– pentru guvernul maghiar, de M. Z. Fehér, K. Szíjjártó și M. M. Tátrai, în calitate de agenți;
– pentru guvernul austriac, de A. Posch, J. Schmoll și E. Samoilova, în calitate de agenți;
– pentru guvernul elvețian, de L. Lanzrein și V. Michel, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de B. Béres și M. Wasmeier, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 6 iulie 2023,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune (JO 2000, L 239, p. 19, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 183), semnată la Schengen la 19 iunie 1990 și intrată în vigoare la 26 martie 1995 (denumită în continuare „CAAS”), precum și a articolului 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri penale inițiate în Ungaria de Központi Nyomozó Főügyészség (Parchetul Național General de Urmărire Penală, Ungaria) (denumit în continuare „KNF”) împotriva lui Terhelt5, un resortisant maghiar (denumit în continuare „inculpatul”), în esență pentru fapte de corupție pentru care acesta fusese deja urmărit penal în Austria, care au condus la o clasare dispusă de Zentrale Staatsanwaltschaft zur Verfolgung von Wirtschaftsstrafsachen und Korruption (Parchetul Central pentru Urmărirea Penală a Infracțiunilor Economice și a Corupției, Austria) (denumit în continuare „WKStA”).
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Articolul 54 din CAAS, care figurează în capitolul 3, intitulat „Aplicarea principiului ne bis in idem”, din titlul III din aceasta, prevede:
„O persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într‑un proces pe teritoriul unei părți contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă parte contractantă pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în situația în care a fost pronunțată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform legilor părții contractante care a pronunțat sentința.”
4 Articolul 57 alineatul (1) din CAAS prevede:
„Dacă o parte contractantă acuză o persoană de comiterea unei infracțiuni și autoritățile competente ale acestei părți contractante au motive să creadă că acuzația are legătură cu aceleași fapte pentru care s‑a pronunțat o hotărâre definitivă într‑un proces desfășurat pe teritoriul altei părți contractante, autoritățile respective, dacă consideră necesar, solicită informațiile necesare de la autoritățile competente ale părții contractante pe al cărei teritoriu s‑a pronunțat deja hotărârea definitivă.”
Dreptul maghiar
5 Articolul XXVIII alineatul 6 din Magyarország Alaptörvénye (Legea fundamentală a Ungariei) prevede:
„Fără a aduce atingere cazurilor excepționale prevăzute de legea privind căile de atac, nicio persoană nu poate fi urmărită penal sau condamnată pentru o infracțiune pentru care a fost achitată sau condamnată definitiv în Ungaria sau, în cadrul unui tratat internațional sau al unui act al Uniunii Europene – într‑un alt stat.”
6 În temeiul articolului 4 alineatul (3) din Büntetőeljárásról szóló 2017. évi XC. törvény (Legea nr. XC din 2017 privind procedura penală), fără a aduce atingere căilor extraordinare de atac și anumitor proceduri speciale, atunci când faptele săvârșite de autorul infracțiunii au fost deja judecate definitiv, nu mai poate fi inițiată nicio procedură penală și, dacă a fost inițiată, aceasta trebuie să fie clasată.
7 Articolul 4 alineatul (7) din această lege prevede că nu poate fi inițiată nicio procedură penală și, dacă a fost inițiată, aceasta trebuie clasată în cazul în care faptele săvârșite de autorul infracțiunii au fost judecate definitiv într‑un stat membru al Uniunii sau în cazul în care într‑un stat membru a fost pronunțată o hotărâre pe fondul cauzei care, în conformitate cu legislația acestui stat membru, împiedică atât inițierea unei noi urmăriri penale, cât și reluarea procedurii penale din oficiu sau printr‑o cale de atac ordinară în legătură cu aceleași fapte.
8 Articolul 254 din Büntető Törvénykönyvről szóló 1978. évi IV. törvény (Legea IV din 1978 privind Codul penal) prevedea:
„(1) Orice persoană care oferă sau promite un avantaj necuvenit unui angajat sau unui membru al unui organ bugetar, al unei organizații profesionale, al unui organism social sau altuia în interesul său, pentru ca acesta să își încalce obligația, săvârșește o infracțiune și este pasibilă de o pedeapsă privativă de libertate de până la trei ani.
(2) Infracțiunea se pedepsește cu o pedeapsă privativă de libertate de până la cinci ani dacă avantajul necuvenit este oferit sau promis unui angajat sau unui membru al unui organ bugetar, al unei organizații profesionale sau al unui organism social competent să ia măsuri în mod autonom.”
Dreptul austriac
9 Articolul 190 din Strafprozessordnung (Codul de procedură penală, denumit în continuare „StPO”), intitulat „Clasarea procedurii de urmărire penală”, are următorul cuprins:
„Parchetul are obligația de a pune capăt procedurii penale și de a clasa procedura de urmărire penală atunci când:
1. infracțiunea în legătură cu care a fost inițiată urmărirea penală nu este pedepsită prin lege sau continuarea urmăririi penale împotriva inculpatului ar fi ilegală din motive juridice sau
2. nu există niciun motiv real pentru continuarea urmăririi penale împotriva inculpatului.”
10 Potrivit articolului 193 din StPO, intitulat „Reluarea procedurii”:
„(1) După clasarea urmăririi penale, nu se mai poate efectua nicio anchetă ulterioară împotriva inculpatului; după caz, procurorul dispune eliberarea acestuia. Cu toate acestea, în cazul în care decizia referitoare la reluarea procedurii necesită anumite acte de cercetare sau de administrare a probelor, parchetul poate, periodic, să dispună efectuarea acestora sau să le efectueze.
(2) Parchetul poate dispune reluarea unei urmăriri penale clasate în temeiul articolelor 190 sau 191, cu condiția ca urmărirea penală referitoare la infracțiune să nu fie prescrisă și dacă:
1. inculpatul nu a fost audiat pentru această infracțiune […], iar împotriva sa nu au fost luate măsuri în această privință sau
2. rezultă sau apar noi fapte sau elemente de probă care, separat sau coroborate cu alte rezultate ale urmăririi penale, pot să justifice condamnarea inculpatului […]
[…]”
11 Conform articolului 195 din StPO, o persoană care este victima unei infracțiuni poate, în anumite condiții, să solicite reluarea unei proceduri de anchetă care a fost clasată, atât timp cât nu a intervenit prescripția acestei infracțiuni. În cazul în care parchetul apreciază că cererea victimei este justificată, acesta trebuie să reia procedura independent de cerințele prevăzute la articolul 193 alineatul (2) punctul 1 sau punctul 2 din StPO.
12 Articolul 307 din Strafgesetzbuch (Codul penal, denumit în continuare „StGB”), intitulat „Corupția”, în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede la alineatul (1):
„Orice persoană care
[…]
6. […] oferă, promite sau procură unui agent public străin, pentru sine sau pentru un terț, un avantaj pentru a îndeplini sau pentru a nu îndeplini, cu încălcarea îndatoririlor sale, acte în exercitarea atribuțiilor sale în scopul de a obține sau de a păstra un contract sau orice alt avantaj necuvenit în tranzacțiile internaționale, este pasibilă de pedeapsa cu închisoarea de până la doi ani.
[…]”
Litigiul principal și întrebările preliminare
13 La 22 august 2012, WKStA a inițiat în Austria o procedură penală împotriva a două persoane de cetățenie austriacă pentru suspiciune de spălare de bani, delapidare și fapte de corupție, în sensul articolului 307 alineatul (1) punctul 6 din StGB, precum și împotriva inculpatului pentru suspiciunea săvârșirii unor fapte de corupție, în sensul aceleiași dispoziții.
14 Anchetele vizau fapte care au avut loc între anii 2005 și 2010 și care priveau suspiciuni de mituire a unor agenți publici prin intermediul mai multor societăți stabilite în diferite state membre, care urmăreau să influențeze decizia ce trebuia luată în cadrul unei proceduri de achiziții publice având ca obiect furnizarea de garnituri noi pentru două linii de metrou în Budapesta (Ungaria). Era vorba printre altele despre transferuri de sume în cuantum total de mai multe milioane de euro, plătite pentru remunerarea unor servicii de consultanță despre care se presupunea că nu fuseseră niciodată prestate efectiv.
15 Inculpatul, care ar fi avut cunoștință despre caracterul fictiv al contractelor de consultanță și despre obiectul real al acestora, era suspectat că a urmărit să corupă, în scopul de a obține acest contract de achiziții publice, persoana sau persoanele în măsură să influențeze procesul decizional al acestuia. Mai precis, în perioada 5 aprilie 2007-8 februarie 2010, el ar fi efectuat mai multe plăți provenind de la o societate în cuantum total de peste șapte milioane de euro către agenți publici autori ai infracțiunii de luare de mită și a căror identitate a rămas necunoscută.
16 Aceste suspiciuni împotriva inculpatului se bazau pe informații furnizate de Serious Fraud Office (Biroul pentru fraude grave, Regatul Unit) (denumit în continuare „SFO”) în cadrul unei cereri de asistență judiciară referitoare la o anchetă care viza un grup de întreprinderi britanice, pe analiza datelor bancare ale unei societăți austriece a cărei prezentare a fost dispusă de WKStA, precum și pe audierea suspecților austrieci menționați la punctul 13 din prezenta hotărâre, care au fost audiați în calitate de martori.
17 Inculpatul nu a fost audiat în calitate de suspect în cadrul anchetei desfășurate de WKStA, întrucât actul de urmărire penală întreprins de acest parchet la 26 mai 2014 pentru a‑l localiza nu avusese efect.
18 Prin Ordonanța din 3 noiembrie 2014, WKStA a clasat procedura de urmărire penală, apreciind, prin referire la rezultatele anchetelor desfășurate până la acel moment de autoritățile austriece, britanice și maghiare, că nu exista un motiv real pentru continuarea urmăririi penale, în sensul articolului 190 punctul 2 din StPO. Acest parchet a considerat că, dat fiind că nu exista nicio probă care să susțină că unul dintre suspecții menționați la punctul 13 din prezenta hotărâre și inculpatul săvârșiseră efectiv acte de corupție prevăzute la articolul 307 alineatul (1) punctul 6 din StGB, aceste acte nu fuseseră dovedite cu suficientă certitudine pentru a conduce la o condamnare penală, astfel încât se impunea clasarea.
19 WKStA a reexaminat în mai multe rânduri această decizie de clasare, însă de fiecare dată a trebuit să constate că nu erau îndeplinite condițiile pentru o reluare a procedurii de urmărire penală, prevăzute la articolele 193 și 195 din StPO, întrucât, printre altele, faptele de corupție imputate inculpatului se prescriseseră în Austria cel târziu din anul 2015.
20 La 10 aprilie și la 29 august 2019, KNF a depus la Fővárosi Törvényszék (Curtea din Budapesta‑Capitală, Ungaria), instanța de trimitere, un rechizitoriu în temeiul căruia a fost inițiată în Ungaria urmărirea penală împotriva inculpatului pentru fapte de corupție, în sensul articolului 254 alineatele (1) și (2) din Legea IV din 1978 privind Codul penal, menționată la punctul 8 din prezenta hotărâre.
21 Apreciind că faptele de corupție imputate inculpatului corespundeau celor care făcuseră deja obiectul unor anchete desfășurate în Austria de WKStA înainte de clasarea lor de către acest parchet, instanța de trimitere, prin ordonanța din 8 decembrie 2020, a dispus încetarea urmăririi penale în temeiul principiului ne bis in idem, astfel cum este consacrat la articolul 4 alineatele (3) și (7) din Legea nr. XC din 2017 privind procedura penală, menționată la punctul 6 din prezenta hotărâre.
22 Această ordonanță a fost anulată printr‑o ordonanță a Fővárosi Ítélőtábla (Curtea Regională de Apel din Budapesta, Ungaria) din 15 iunie 2021, care a trimis cauza spre rejudecare la instanța de trimitere.
23 Potrivit Fővárosi Ítélőtábla (Curtea Regională de Apel din Budapesta), ordonanța WKStA din 3 noiembrie 2014 de încetare a urmăririi penale, menționată la punctul 18 din prezenta hotărâre, nu poate fi considerată drept decizie definitivă, în sensul articolului 50 din cartă și al articolului 54 din CAAS, întrucât documentele disponibile nu permit să se stabilească în mod clar că această ordonanță se bazează pe o apreciere suficient de aprofundată și completă a elementelor de probă. În special, nu ar exista dovezi că WKStA a strâns elemente de probă, cu excepția audierii celor doi suspecți austrieci menționați la punctul 13 din prezenta hotărâre, și că ar fi interogat vreuna dintre cele aproape 90 de persoane menționate de KNF în rechizitoriul său, în vederea audierii sau a obținerii declarației lor. În plus, inculpatul nu ar fi fost audiat în calitate de suspect.
24 În aceste condiții, Fővárosi Törvényszék (Curtea din Budapesta‑Capitală) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Principiul «non bis in idem», prevăzut la articolul 50 din [cartă] și la articolul 54 din [CAAS], se opune unei proceduri penale inițiate într‑un stat membru împotriva aceleiași persoane și pentru aceleași fapte care au făcut deja obiectul unei proceduri penale într‑un alt stat membru, care a fost soluționată în mod definitiv printr‑o decizie a procurorului prin care s‑a dispus clasarea procedurii de urmărire penală?
2) Este compatibilă cu [principiul] «non bis in idem», prevăzut la articolul 50 din cartă și la articolul 54 din [CAAS], și împiedică în mod definitiv inițierea unei noi proceduri penale într‑un stat membru împotriva aceleiași persoane și pentru aceleași fapte împrejurarea că, deși în ceea ce privește decizia procurorului prin care se dispune clasarea procedurii penale (a anchetei) într‑un stat membru este prevăzută posibilitatea reluării urmăririi penale până la momentul la care se prescrie infracțiunea, parchetul a considerat că nu se justifică reluarea procedurii din oficiu?
3) Este compatibilă cu principiul «non bis in idem», stabilit la articolul 50 din [cartă] și la articolul 54 din [CAAS], și poate fi considerată suficient de aprofundată și de exhaustivă o procedură de urmărire penală clasată cu privire la un inculpat care nu a fost audiat în calitate de suspect în legătură cu o infracțiune privind coinculpații săi, deși s‑au efectuat anchete precontencioase împotriva acestei persoane în calitate de inculpat, iar clasarea procedurii de urmărire penală s‑a bazat pe informațiile din investigație furnizate în urma unei cereri de asistență judiciară, precum și pe furnizarea de date privind conturile bancare și pe declarațiile coinculpaților în calitate de suspecți?”
Cu privire la întrebările preliminare
25 Prin intermediul celor trei întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă principiul ne bis in idem consacrat la articolul 54 din CAAS, citit în lumina articolului 50 din cartă, trebuie interpretat în sensul că trebuie calificată drept decizie definitivă, în sensul acestor articole, o decizie de achitare a unui inculpat adoptată într‑un prim stat membru ca urmare a unei urmăriri penale privind în esență fapte de corupție, atunci când acest inculpat face obiectul, pentru aceleași fapte, al unei noi urmăriri penale într‑un al doilea stat membru, iar:
– decizia de achitare a fost luată de procurorul din primul stat membru fără aplicarea unei pedepse și fără intervenția unei instanțe și a fost motivată prin constatarea lipsei oricărui element de probă de natură să demonstreze că inculpatul a săvârșit efectiv infracțiunea care îi este imputată;
– potrivit dreptului național aplicabil în primul stat membru, în pofida caracterului definitiv al unei astfel de decizii de achitare, procurorul dispune de posibilitatea de a relua procedura în condiții strict definite, precum producerea unor noi fapte sau elemente de probă semnificative, cu condiția ca, în orice caz, infracțiunea să nu se fi prescris și
– în cursul urmăririi penale, procurorul din primul stat membru a colectat date fără însă a audia inculpatul, care este cetățean al unui alt stat membru, în calitate de suspect, în măsura în care actul de urmărire penală cu caracter coercitiv și prin care se urmărea localizarea acestuia nu a avut efect în cele din urmă.
26 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că aplicarea principiului ne bis in idem este supusă unei duble condiții, și anume, pe de o parte, să existe o decizie anterioară definitivă (condiția „bis”) și, pe de altă parte, ca aceleași fapte să fie vizate de decizia anterioară și de procedurile sau de deciziile ulterioare (condiția „idem”) (Hotărârea din 23 martie 2023, Dual Prod, C‑412/21, EU:C:2023:234, punctul 51 și jurisprudența citată).
27 În ceea ce privește a doua condiție, instanța de trimitere se întemeiază în mod expres pe premisa că aceasta este îndeplinită în speță.
28 În ceea ce privește prima condiție, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, pentru a se putea considera că în privința unei persoane „a fost pronunțată o hotărâre definitivă”, în sensul articolului 54 din CAAS, pe de o parte, trebuie ca acțiunea penală să se fi „stins în mod definitiv” ca urmare a adoptării unei decizii penale în cauză, precum, în speță, o decizie de achitare și, pe de altă parte, această decizie să fi fost pronunțată în urma unei „aprecieri asupra fondului cauzei” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iunie 2016, Kossowski, C‑486/14, EU:C:2016:483, punctele 34 și 42, precum și jurisprudența citată).
29 În speță, în primul rând, în ceea ce privește cerința ca acțiunea penală să se stingă definitiv, trebuie amintit, având în vedere împrejurările vizate de primele două liniuțe menționate la punctul 25 din prezenta hotărâre, că, potrivit jurisprudenței Curții, pe de o parte, articolul 54 din CAAS este aplicabil și deciziilor emise de o autoritate chemată să participe la administrarea justiției penale în ordinea juridică națională în cauză, precum un parchet, prin care se pune capăt definitiv urmăririi penale într‑un stat membru, fără aplicarea unei pedepse și chiar dacă astfel de decizii sunt adoptate fără intervenția unei instanțe și nu iau forma unei hotărâri. Pe de altă parte, aprecierea acestei cerințe trebuie să fie realizată pe baza dreptului statului contractant care a pronunțat decizia penală în cauză și trebuie să se asigure că hotărârea în cauză dă naștere, în acest stat, la protecția conferită de principiul ne bis in idem (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 decembrie 2008, Turanský, C‑491/07, EU:C:2008:768, punctele 35 și 36, precum și Hotărârea din 29 iunie 2016, Kossowski, C‑486/14, EU:C:2016:483, punctele 35 și 39, precum și jurisprudența citată).
30 În acest context, din jurisprudența Curții reiese de asemenea că faptul că, potrivit dreptului național aplicabil, procedura penală încheiată printr‑o decizie de achitare poate fi redeschisă în cazul unor „fapte noi sau recent descoperite”, precum noi acuzații, nu poate repune în discuție caracterul definitiv al acestei decizii întrucât aceasta nu ar stinge definitiv acțiunea penală, în măsura în care această posibilitate de redeschidere, deși nu constituie o „cale de atac extraordinară”, implică totuși declanșarea excepțională, pe baza unor elemente de probă diferite, a unei proceduri distincte, iar nu doar simpla continuare a procedurii deja închise (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 2014, M, C‑398/12, EU:C:2014:1057, punctele 37-40).
31 În speță, având în vedere această jurisprudență, faptul că dreptul austriac prevede, pe de o parte, la articolul 193 alineatul (2) punctul 2 din StPO, reluarea unei proceduri clasate în urma adoptării unei decizii de achitare în condiții stricte, cu alte cuvinte atunci când „rezultă sau apar noi fapte sau elemente de probă care, separat sau coroborate cu alte rezultate ale urmăririi penale, pot să justifice condamnarea inculpatului”, nu poate repune în discuție caracterul definitiv al acestei decizii.
32 Situația este aceeași, pe de altă parte, în ceea ce privește cealaltă posibilitate de reluare a urmăririi prevăzută de dreptul austriac, de asemenea delimitată strict, și anume atunci când, conform articolului 193 alineatul (2) punctul 1 din StPO, „inculpatul nu a fost audiat în legătură cu această infracțiune […], iar împotriva sa nu au fost luate măsuri în această privință”.
33 Astfel, această posibilitate, deși nu constituie o „cale de atac extraordinară”, implică, având în vedere dubla condiție la care este supusă, mai degrabă inițierea excepțională a unei proceduri distincte decât simpla reluare a procedurii deja clasate, prin care se urmărește reexaminarea deciziei de achitare în raport cu declarațiile inculpatului în cazul în care, ulterior, acesta ar putea fi audiat. Pe de altă parte, trebuie arătat că, în cauza principală, această posibilitate nu era deschisă procurorului după adoptarea deciziei de achitare, întrucât este cert că, deși inculpatul nu a fost audiat, împotriva sa a fost totuși luată o „măsură” sub forma unui act de urmărire penală prin care se urmărea localizarea acestuia, care nu a avut efect.
34 Caracterul strict delimitat și excepțional al acestor posibilități de reluare a unei proceduri deja clasate este întărit și mai mult de faptul că, în conformitate cu articolul 193 alineatul (2) din StPO, o reluare a procedurii nu este, în orice caz, posibilă dacă, între timp, infracțiunea se prescrie. Aceasta era situația în speță, întrucât este cert că, cel puțin din anul 2015, a intervenit prescripția infracțiunii, și anume la numai câteva luni după adoptarea deciziei de achitare, în luna noiembrie 2014.
35 În plus, simplul fapt, la care se referă instanța de trimitere în cea de a doua întrebare, că, în temeiul dreptului național aplicabil, există posibilități de reluare a unei proceduri deja clasate în măsura în care infracțiunea nu s‑a prescris încă, însă, în speță, procurorul nu a utilizat aceste posibilități înainte de intervenția acestei prescripții nu este de natură să repună în discuție caracterul definitiv al unei decizii de clasare a procedurii în măsura în care acțiunea penală nu s‑a stins definitiv.
36 Astfel, dat fiind că aceste posibilități excepționale de reluare a unei proceduri deja clasate, astfel cum sunt strict delimitate la articolul 193 alineatul (2) din StPO, nu sunt susceptibile să afecteze caracterul definitiv al unei decizii de clasare a procedurii adoptate în temeiul articolului 190 din StPO, nici decizia adoptată de procuror de a nu utiliza una sau alta dintre aceste posibilități pentru motivul că nu erau îndeplinite condițiile pentru aceasta nu poate repune în discuție caracterul definitiv al deciziei menționate.
37 Pe de altă parte, în observațiile sale scrise, guvernul austriac, făcând trimitere la jurisprudența Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria) și la doctrina austriacă, a arătat că, în dreptul austriac, decizia procurorului de a clasa procedura în conformitate cu articolul 190 din StPO „neputând fi repusă în discuție printr‑o cale de atac ordinară, produce de la data adoptării efectele aferente unei decizii cu caracter definitiv, atât din punct de vedere material, cât și procedural”. Printre efectele sale, acest guvern menționează efectul numit al „blocării” („Sperrwirkung”) care rezultă dintr‑o astfel de decizie, în conformitate cu principiul ne bis in idem, în privința tuturor autorităților celorlalte state membre, în măsura în care această decizie a fost adoptată în urma unei examinări prealabile pe fond, precum și a unei aprecieri a temeiniciei infracțiunii pe care inculpatul este suspectat că a săvârșit‑o.
38 Rezultă că împrejurările vizate de primele două liniuțe menționate la punctul 25 din prezenta hotărâre nu sunt de natură să pună la îndoială faptul că, în speță, este îndeplinită cerința, amintită la punctul 28 din prezenta hotărâre, ca acțiunea penală să se fi „stins în mod definitiv”.
39 În ceea ce privește, în al doilea rând, cerința, amintită de asemenea la punctul 28 din prezenta hotărâre, ca decizia de clasare a procedurii penale în cauză să fi fost pronunțată în urma unei „aprecieri asupra fondului cauzei”, trebuie subliniat, primo, că împrejurarea, menționată la prima liniuță a punctului 25 din prezenta hotărâre, că decizia de clasare a urmăririi penale a fost luată pentru motivul lipsei oricărui element de probă de natură să demonstreze că inculpatul a săvârșit efectiv infracțiunea care îi este imputată nu implică faptul de a considera că această a doua condiție nu este îndeplinită. Dimpotrivă, Curtea a statuat deja că o achitare pentru insuficiența probelor se întemeiază pe o apreciere asupra fondului cauzei (Hotărârea din 28 septembrie 2006, Van Straaten, C‑150/05, EU:C:2006:614, punctul 60).
40 Secundo, din jurisprudență reiese că interpretarea caracterului definitiv al hotărârii, în sensul articolului 54 din CAAS, trebuie să se realizeze în lumina nu doar a obiectivului acestui articol care urmărește în esență să garanteze că oricine a fost condamnat și a executat pedeapsa sau, după caz, a fost achitat definitiv într‑un stat membru se poate deplasa în interiorul spațiului Schengen fără a se teme că va fi din nou urmărit pentru aceleași fapte într‑un alt stat membru, ci și a necesității de a promova prevenirea criminalității și de a combate acest fenomen în spațiul de libertate, securitate și justiție, în conformitate cu articolul 3 alineatul (2) TUE [a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iunie 2016, Kossowski, C‑486/14, EU:C:2016:483, punctul 47, și Hotărârea din 28 octombrie 2022, Generalstaatsanwaltschaft München (Extrădare și ne bis in idem), C‑435/22 PPU, EU:C:2022:852, punctul 78, precum și jurisprudența citată].
41 Tertio, trebuie amintit că atât principiul încrederii reciproce între statele membre, cât și principiul recunoașterii reciproce, care are la bază el însuși încrederea reciprocă dintre acestea din urmă, au în dreptul Uniunii o importanță fundamentală, având în vedere că permit crearea și menținerea unui spațiu fără frontiere interioare [Hotărârea din 28 octombrie 2022, Generalstaatsanwaltschaft München (Extrădare și ne bis in idem), C‑435/22 PPU, EU:C:2022:852, punctul 92, precum și jurisprudența citată].
42 În ceea ce privește în special articolul 54 din CAAS, Curtea a statuat că acest articol implică în mod necesar existența unei încrederi reciproce a statelor membre în sistemul de justiție penală al fiecăruia dintre ele și ca fiecare dintre aceste state să accepte aplicarea dreptului penal în vigoare în celelalte state membre, chiar dacă aplicarea propriului drept național ar conduce la o soluție diferită. Această încredere reciprocă necesită ca autoritățile competente în cauză din al doilea stat membru să accepte o decizie definitivă care a fost pronunțată pe teritoriul primului stat membru, astfel cum a fost comunicată acestor autorități [Hotărârea din 28 octombrie 2022, Generalstaatsanwaltschaft München (Extrădare și ne bis in idem), C‑435/22 PPU, EU:C:2022:852, punctul 93, precum și jurisprudența citată].
43 Cu toate acestea, rezultă de asemenea din jurisprudență că încrederea reciprocă menționată nu poate prospera decât dacă al doilea stat contractant este în măsură să se asigure, pe baza înscrisurilor comunicate de primul stat contractant, că decizia în cauză luată de autoritățile competente din acest dintâi stat constituie, într‑adevăr, o decizie definitivă care conține o apreciere asupra fondului cauzei [Hotărârea din 12 mai 2021, Bundesrepublik Deutschland (Notificare roșie a Interpol), C‑505/19, EU:C:2021:376, punctul 81 și jurisprudența citată].
44 Quarto, Curtea a statuat că o decizie a parchetului prin care se dispune încetarea urmăririi penale și clasarea procedurii de urmărire penală nu poate fi considerată ca fiind pronunțată în urma unei aprecieri asupra fondului cauzei și, prin urmare, nu poate fi calificată drept „decizie definitivă” în sensul articolului 54 din CAAS, dacă din însăși motivarea acestei decizii rezultă că lipsește o urmărire penală aprofundată, fără de care sentimentul de încredere reciprocă dintre statele membre ar putea fi pus la îndoială și că, în această privință, absența audierii victimei și a unui eventual martor constituie un indiciu că nu a fost efectuată o urmărire penală aprofundată în cauza principală (Hotărârea din 29 iunie 2016, Kossowski, C‑486/14, EU:C:2016:483, punctul 53).
45 Având în vedere această jurisprudență, se ridică problema dacă, în cauza principală, decizia de clasare a procedurii penale de către WKStA a fost adoptată în urma unei „urmăriri penale aprofundate”, în sensul Hotărârii din 29 iunie 2016, Kossowski (C‑486/14, EU:C:2016:483), astfel încât se poate considera că această decizie a fost pronunțată în urma unei aprecieri pe fond, așa cum prevede articolul 54 din CAAS, ținând seama de împrejurările menționate de instanța de trimitere în cea de a treia întrebare și reluate la a treia liniuță menționată la punctul 25 din prezenta hotărâre, și anume că, în cursul urmăririi penale, procurorul a colectat date în cadrul unei cereri de asistență judiciară, precum și ca urmare a accesului la conturi bancare și a audierii altor doi suspecți, fără însă a audia inculpatul, în măsura în care actul de urmărire penală cu caracter coercitiv și prin care se urmărea localizarea acestuia nu a avut efect în cele din urmă.
46 Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 48 din Hotărârea din 29 iunie 2016, Kossowski (C‑486/14, EU:C:2016:483), în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, procurorul nu continuase acțiunea penală „pentru simplul motiv că inculpatul refuzase să dea declarație și că victima și un martor din auzite locuiau în Germania, astfel încât aceștia nu au putut fi audiați în timpul urmăririi penale [în Polonia], iar afirmațiile victimei nu au putut, astfel, să fie verificate, fără ca o urmărire penală mai aprofundată să fie efectuată pentru a aduna și a examina elemente de probă”. Curtea a dedus din aceasta că decizia de încetare a urmăririi penale pe baza unei astfel de urmăriri penale nu constituia o decizie precedată de o apreciere asupra fondului.
47 În schimb, în speță, este cert, pe de o parte, că, în cursul unei urmăriri penale care a durat mai mult de doi ani, WKStA a avut acces la conturi bancare în cadrul unei cereri de asistență judiciară formulate de autoritățile britanice, și anume SFO, precum și la alte conturi bancare și a procedat la audierea altor doi suspecți de cetățenie austriacă menționați la punctul 13 din prezenta hotărâre.
48 Pe de altă parte, în observațiile sale scrise, guvernul austriac arată că fluxurile de numerar identificate în urma accesului la conturile bancare menționate au fost analizate de Bundesamt für Korruptionsprävention und Korruptionsbekämpfung (Oficiul Federal austriac pentru Prevenirea și Combaterea Corupției, Austria). În urma unei reuniuni de coordonare a Agenției Europene pentru Consolidarea Cooperării Judiciare (Eurojust) în luna mai 2014, SFO ar fi informat WKStA că nu exista niciun element de probă nou care să conducă la identificarea unui anumit agent public în special în Ungaria, accesul la conturi nefurnizând nicio indicație în acest sens nici în Slovacia, nici în Cipru. În plus, s‑ar fi dovedit îndoielnic că transmiterea informațiilor referitoare la conturile solicitate statului Liechtenstein de către SFO ar putea aduce mai multe clarificări. La 3 noiembrie 2014, Eurojust ar fi informat WKStA că investigațiile efectuate de autoritățile judiciare maghiare nu au putut susține nici suspiciunile privind săvârșirea unei infracțiuni.
49 Pe de altă parte, deși este adevărat că, în speță, inculpatul nu a fost audiat, este cert că aceasta nu a avut loc pentru motivul că, astfel cum subliniază instanța de trimitere în cea de a treia întrebare, el făcuse totuși obiectul unui act de urmărire penală de natură coercitivă prin care se urmărise localizarea sa, deși acesta nu avusese efect în final.
50 Astfel cum a arătat, de asemenea, în esență guvernul elvețian, simplul fapt că inculpatul nu a fost audiat în cursul urmăririi penale nu constituie, ca atare, o indicație a absenței unei urmăriri penale aprofundate decât în măsura în care dreptul național aplicabil obligă procurorul să audieze inculpatul anterior adoptării unei decizii de clasare a urmăririi penale. Or, trebuie amintit că articolul 193 alineatul (2) punctul 1 din StPO prevede în mod expres posibilitatea reluării procedurii penale după adoptarea unei decizii de achitare atunci când inculpatul nu a fost audiat pentru infracțiunea de care este suspectat și cu condiția ca împotriva sa să nu fi fost luate măsuri în această privință. Prin urmare, rezultă că, în conformitate cu dreptul național aplicabil, în anumite împrejurări, o astfel de decizie poate fi adoptată fără audierea inculpatului.
51 Deși, într‑o asemenea ipoteză, lipsa audierii inculpatului în calitate de suspect nu poate justifica, în sine, constatarea absenței unei urmăriri penale aprofundate, nu este mai puțin adevărat, astfel cum a arătat în esență și domnul avocat general la punctul 76 din concluzii, că această împrejurare poate fi totuși luată în considerare printre alte eventuale indicii relevante care arată o asemenea absență. În acest scop, trebuie stabilit faptul că, în împrejurările speței, revenea în mod rezonabil parchetului din primul stat membru sarcina de a întreprinde un act de urmărire penală care să asigure o audiere efectivă a inculpatului respectiv, ce, în mod vădit, ar fi putut oferi noi elemente de fapt sau de probă susceptibile să pună la îndoială, într‑o măsură semnificativă, temeinicia unei decizii de achitare. În aceste condiții, astfel cum a arătat și domnul avocat general la punctul 77 din concluzii, un parchet nu poate fi împiedicat să tragă concluzii din faptul că un inculpat s‑a sustras în mod voluntar de la posibilitatea de a fi audiat, de exemplu, prin faptul că nu se pune la dispoziția autorităților polițienești.
52 În general, numai în situații mai degrabă excepționale cel de al doilea stat membru poate concluziona în sensul absenței unei urmăriri penale aprofundate în primul stat membru, și anume atunci când, în raport cu dreptul național aplicabil al primului stat membru, lucrurile stau în mod vădit altfel, ținând seama, în primul rând, de motivele care figurează în această decizie, precum și de informațiile eventual comunicate înainte de adoptarea acesteia de către primul stat membru ca răspuns, dacă este cazul, la o cerere care i‑a fost adresată de al doilea stat membru.
53 Astfel, constatarea de către al doilea stat membru a absenței unei urmăriri penale aprofundate trebuie să constituie mai degrabă excepția decât regula, dat fiind că, după cum a subliniat în esență domnul avocat general la punctele 32 și 39-42 din concluzii, o asemenea constatare se impune în orice caz atunci când din termenii deciziei penale respective reiese că aceasta nu a fost precedată de nicio urmărire penală reală sau apreciere a răspunderii penale a inculpatului sau că, în raport cu dreptul național aplicabil, această decizie a fost luată în esență pentru motive care trebuie considerate ca fiind de natură pur procedurală sau din motive de oportunitate, de economie sau de politică judiciară.
54 O astfel de concepție este în concordanță cu obiectivul specific urmărit de articolul 54 din CAAS, care constă în a garanta că o persoană care a fost achitată definitiv într‑un stat membru se poate deplasa în interiorul spațiului Schengen fără a se teme că va fi urmărită penal, pentru aceleași fapte, într‑un alt stat membru, astfel cum se menționează la punctul 40 din prezenta hotărâre, precum și cu principiile încrederii și recunoașterii reciproce între statele membre care stau la baza principiului ne bis in idem consacrat la această dispoziție, precum și la articolul 50 din cartă, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 41 și 42 din prezenta hotărâre.
55 Acest obiectiv și aceste principii se opun, în schimb, ca parchetul din al doilea stat membru, atunci când intenționează să inițieze o urmărire penală împotriva unei persoane care a fost deja urmărită penal și care, în urma unei urmăriri penale, a făcut obiectul unei decizii definitive de achitare pentru aceleași fapte într‑un prim stat membru, să efectueze o examinare detaliată a acestei urmăriri penale pentru a stabili, în mod unilateral, dacă aceasta este suficient de aprofundată în raport cu dreptul primului stat membru.
56 Pe de altă parte, atunci când parchetul din al doilea stat membru are îndoieli serioase și concrete cu privire la caracterul aprofundat sau suficient de detaliat al urmăririi penale efectuate de parchetul din primul stat membru în raport cu faptele și cu elementele de probă care se aflau la dispoziția acestui parchet în cadrul urmăririi penale sau de care acesta ar fi putut să dispună efectiv prin luarea măsurilor de urmărire penală care se impuneau în mod rezonabil având în vedere împrejurările speței, acest parchet va trebui să se apropie de parchetul din primul stat membru pentru a‑i solicita asistența, în special cu privire la dreptul național aplicabil și la motivele care au stat la baza deciziei de achitare adoptate în urma acestei cercetări, recurgând, de exemplu, la mecanismul de cooperare prevăzut în acest scop la articolul 57 din CAAS.
57 În această privință, trebuie amintit că, în raporturile dintre statele membre, este necesar să se țină seama de principiul cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE, care obligă statele membre, în mod general și, așadar, în special în cadrul aplicării principiului ne bis in idem, astfel cum este consacrat la articolul 54 din CAAS, să se respecte și să se ajute reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate.
58 În aceste condiții, deși elementele de fapt amintite la punctele 47-50 din prezenta hotărâre, în măsura în care sunt dovedite, urmăresc să confirme că ancheta desfășurată în primul stat membru nu este în mod vădit lipsită de caracter aprofundat, nu este mai puțin adevărat că, astfel cum a arătat în esență și domnul avocat general la punctul 66 din concluzii, revine, în definitiv, instanței de trimitere, care trebuie să decidă în speță cu privire la aplicabilitatea principiului ne bis in idem, sarcina de a aprecia caracterul aprofundat al anchetei în raport cu ansamblul elementelor relevante în această privință.
59 În cadrul acestei aprecieri globale, astfel cum s‑a arătat deja la punctul 51 din prezenta hotărâre, instanța de trimitere poate, în anumite condiții, să ia în considerare, printre alte eventuale indicii relevante care indică lipsa caracterului aprofundat al anchetei desfășurate în primul stat membru, faptul că inculpatul nu a fost audiat în calitate de suspect.
60 Având în vedere ceea ce precedă, este necesar să sa răspundă la întrebările adresate că principiul ne bis in idem consacrat la articolul 54 din CAAS, citit în lumina articolului 50 din cartă, trebuie interpretat în sensul că trebuie calificată drept decizie definitivă, în sensul acestor articole, o decizie de achitare a unui inculpat adoptată într‑un prim stat membru, ca urmare a urmăririi penale privind în esență fapte de corupție, atunci când acest inculpat face obiectul, pentru aceleași fapte, al unei noi urmăriri penale într‑un al doilea stat membru, iar:
– decizia de achitare a fost luată de procurorul din primul stat membru fără aplicarea unei pedepse și fără intervenția unei instanțe și a fost motivată prin constatarea lipsei oricărui element de probă de natură să demonstreze că inculpatul a săvârșit efectiv infracțiunea care îi este imputată;
– potrivit dreptului național aplicabil în primul stat membru, în pofida caracterului definitiv al unei astfel de decizii de achitare, procurorul are posibilitatea de a relua procedura în condiții strict definite, precum producerea de noi fapte sau elemente de probă semnificative, și cu condiția ca, în orice caz, infracțiunea să nu se fi prescris și,
– în cursul urmăririi penale, procurorul din primul stat membru a colectat date fără însă a audia inculpatul, care este cetățean al unui alt stat membru, în măsura în care actul de urmărire penală cu caracter coercitiv și prin care se urmărea localizarea acestuia nu a avut efect în cele din urmă,
dat fiind că lipsa unei audieri a inculpatului de către parchetul din primul stat membru poate fi luată în considerare de parchetul din al doilea stat membru printre alte eventuale indicii relevante care să demonstreze absența unei urmăriri penale aprofundate în primul stat membru, cu condiția însă de a se stabili că, în împrejurările speței, revenea în mod rezonabil parchetului din primul stat membru sarcina de a întreprinde un act de urmărire penală care să asigure o audiere efectivă a inculpatului menționat ce, în mod vădit, ar fi putut oferi noi elemente de fapt sau de probă susceptibile să pună la îndoială, într‑o măsură semnificativă, temeinicia unei decizii de achitare.
Cu privire la cheltuielile de judecată
61 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:
Principiul ne bis in idem consacrat la articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, semnată la Schengen la 19 iunie 1990 și intrată în vigoare la 26 martie 1995, citit în lumina articolului 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,
trebuie interpretat în sensul că
trebuie calificată drept decizie definitivă, în sensul acestor articole, o decizie de achitare a unui inculpat adoptată într‑un prim stat membru, ca urmare a unei urmăriri penale privind în esență fapte de corupție, atunci când acest inculpat face obiectul, pentru aceleași fapte, al unei noi urmăriri penale într‑un al doilea stat membru, iar:
– decizia de achitare a fost luată de procurorul din primul stat membru fără aplicarea unei pedepse și fără intervenția unei instanțe și a fost motivată prin constatarea lipsei oricărui element de probă de natură să demonstreze că inculpatul a săvârșit efectiv infracțiunea care îi este imputată;
– potrivit dreptului național aplicabil, în pofida caracterului definitiv al unei astfel de decizii de achitare, procurorul are posibilitatea de a relua procedura în condiții strict definite, precum producerea de noi fapte sau elemente de probă semnificative, și cu condiția ca, în orice caz, infracțiunea să nu se fi prescris și,
– în cursul urmăririi penale, procurorul din primul stat membru a colectat date fără însă a audia inculpatul, care este cetățean al unui alt stat membru, în măsura în care actul de urmărire penală cu caracter coercitiv și prin care se urmărea localizarea acestuia nu a avut efect în cele din urmă,
dat fiind că lipsa unei audieri a inculpatului de către parchetul din primul stat membru poate fi luată în considerare de parchetul din al doilea stat membru printre alte eventuale indicii relevante care să demonstreze absența unei urmăriri penale aprofundate în primul stat membru, cu condiția însă de a se stabili că, în împrejurările speței, revenea în mod rezonabil parchetului din primul stat membru sarcina de a întreprinde un act de urmărire penală care să asigure o audiere efectivă a inculpatului menționat ce, în mod vădit, ar fi putut oferi noi elemente de fapt sau de probă susceptibile să pună la îndoială, într‑o măsură semnificativă, temeinicia unei decizii de achitare.
Semnături