Cauza T‑141/08

E.ON Energie AG

împotriva

Comisiei Europene

„Concurență – Procedură administrativă – Decizie de constatare a unei ruperi de sigilii – Articolul 23 alineatul (1) litera (e) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 – Sarcina probei – Prezumția de nevinovăție – Proporționalitate – Obligația de motivare”

Sumarul hotărârii

1.      Concurență – Procedură administrativă – Decizia Comisiei de constatare a unei încălcări – Elemente de probă care trebuie strânse – Nivelul necesar al forței probante

[art. 81 alin. (1) CE]

2.      Dreptul Uniunii – Principii – Drepturi fundamentale – Prezumția de nevinovăție – Procedură în materie de concurență – Aplicabilitate

[art. 6 alin. (2) UE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47]

3.      Concurență – Procedură administrativă – Decizia Comisiei de constatare a unei încălcări care constă în încheierea unui acord anticoncurențial – Decizie întemeiată pe probe directe –Obligațiile în materie de probă ale întreprinderilor care contestă existența încălcării

(art. 81 CE și 82 CE)

4.      Concurență – Amenzi – Condițiile aplicării de amenzi de către Comisie – Încălcare săvârșită în mod intenționat sau din neglijență – Decizie de constatare a unei ruperi de sigilii – Sarcina probei care revine Comisiei – Limite

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (1) lit.(e)]

1.      În domeniul dreptului concurenței, în cazul unui litigiu privind existența unei încălcări, Comisiei îi revine obligația de a face dovada încălcărilor pe care le constată și de a stabili elementele de probă adecvate în vederea demonstrării, corespunzător cerințelor legale, a existenței faptelor constitutive ale unei încălcări. În acest scop, Comisia are sarcina de a strânge elemente de probă suficient de precise și de concordante pentru a întemeia convingerea fermă că încălcarea invocată a avut loc.

(a se vedea punctul 48)

2.      Principiul prezumției de nevinovăție, astfel cum rezultă în special din articolul 6 alineatul (2) din Convenția europeană a drepturilor omului, face parte dintre drepturile fundamentale care, potrivit jurisprudenței Curții, reafirmată pe de altă parte în preambulul Actului Unic European și la articolul 6 alineatul (2) UE, precum și la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, sunt protejate în ordinea juridică comunitară. Având în vedere natura încălcărilor în cauză, precum și natura și gradul de gravitate ale sancțiunilor aplicabile acesteia, principiul prezumției de nevinovăție se aplică în special în procedurile referitoare la încălcări ale normelor privind concurența aplicabile întreprinderilor și care se pot finaliza prin aplicarea de amenzi sau de penalități cu titlu cominatoriu.

Orice dubiu al instanței trebuie interpretat în favoarea întreprinderii căreia îi este adresată decizia Comisiei de constatare a unei încălcări. Prin urmare, instanța nu poate concluziona că Comisia a dovedit existența încălcării în cauză la un standard juridic corespunzător dacă există încă un dubiu cu privire la acest aspect, în special în cadrul unei acțiuni în anularea unei decizii de aplicare a unei amenzi.

(a se vedea punctele 51, 52 și 238)

3.      În cazul în care Comisia constată o încălcare a normelor de concurență întemeindu‑se pe comportamentul întreprinderilor în cauză, instanța Uniunii va trebui să anuleze decizia menționată atunci când întreprinderile amintite invocă o argumentație care pune într‑o lumină diferită faptele stabilite de Comisie și care permite astfel înlocuirea explicației reținute de Comisie în vederea stabilirii unei încălcări cu o altă explicație plauzibilă a faptelor.

Totuși, atunci când Comisia se întemeiază pe probe directe, care sunt în principiu suficiente pentru a demonstra existența încălcării, nu este suficient ca întreprinderea în cauză să menționeze posibilitatea existenței unei împrejurări care ar putea afecta valoarea probantă a respectivelor elemente de probă pentru ca să revină Comisiei sarcina de a dovedi că această împrejurare nu a putut afecta valoarea probantă a acestora. Dimpotrivă, cu excepția cazurilor în care o astfel de probă nu ar putea fi prezentată de întreprinderea în cauză chiar ca urmare a comportamentului Comisiei, revine întreprinderii în cauză sarcina de a stabili corespunzător cerințelor legale, pe de o parte, dacă împrejurarea pe care o invocă există și, pe de altă parte, că această împrejurare pune în discuție valoarea probantă a elementelor de probă pe care se întemeiază Comisia.

(a se vedea punctele 54, 56 și 199)

4.      Conform articolului 23 alineatul (1) litera (e) din Regulamentul nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 CE și 82 CE, Comisia poate impune amenzi atunci când, în mod intenționat sau din neglijență, sigiliile aplicate de către reprezentanții oficiali sau alte persoane care îi însoțesc, autorizate de către Comisie, au fost rupte. Astfel, conform acestei dispoziții, Comisia are sarcina de a dovedi ruperea sigiliilor. În schimb, acesteia nu îi revine sarcina de a demonstra că s‑a pătruns efectiv în incinta care a fost sigilată sau că documentele depozitate în aceasta au fost manevrate.

(a se vedea punctele 85 și 256)