HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera de recursuri)
11 noiembrie 2008
Cauza T‑390/07 P
Michael Alexander Speiser
împotriva
Parlamentului European
„Recurs – Funcție publică – Agenți temporari – Admisibilitate – Indemnizație de expatriere – Decizie pur confirmativă – Reclamație tardivă”
Obiectul: Recurs formulat împotriva Ordonanței Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (Camera întâi) din 10 septembrie 2007, Speiser/Parlamentul European (F‑146/06, nepublicată încă în Repertoriu), prin care se urmărește anularea acestei ordonanțe
Decizia: Respinge recursul. Fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată efectuate în cadrul prezentei proceduri.
Sumarul hotărârii
1. Recurs – Motive – Motiv întemeiat pe neaplicarea în hotărârea care face obiectul recursului a soluției adoptate într‑o altă hotărâre
[art. 225 A CE; Statutul Curții de Justiție, anexa I, art. 11 alin. (1)]
2. Acte ale instituțiilor – Obligație generală de a informa destinatarii actelor cu privire la căile de atac și la termene – Inexistență
3. Funcționari – Acțiune – Reclamație administrativă prealabilă – Termene – Decădere – Eroare scuzabilă
(Statutul funcționarilor, art. 90 și 91)
4. Funcționari – Acțiune – Reclamație administrativă prealabilă – Termene – Decădere – Repunere în termen – Condiție – Fapt nou
(Statutul funcționarilor, art. 90 și 91)
5. Procedură – Cheltuieli de judecată – Cerere de pronunțare conform normelor în vigoare
[Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță, art. 87 alin. (2) primul paragraf]
1. Chiar dacă neaplicarea, în hotărârea care face obiectul recursului, a soluției adoptate de instanța comunitară într‑o altă hotărâre nu poate să constituie, în sine, o încălcare a dreptului comunitar care poate fi sancționată în cadrul unui recurs, un astfel de motiv este totuși admisibil în măsura în care se întemeiază pe încălcarea unui principiu recunoscut în hotărârea menționată.
(a se vedea punctul 19)
Trimitere la: Tribunalul Funcției Publice 28 iunie 2006, Grünheid/Comisia, F‑101/05, RecFP, p. I‑A‑1‑55 și II‑A‑1‑199
2. Nu există în sarcina instituțiilor comunitare nici o obligație generală de a informa destinatarii actelor cu privire la căile de atac disponibile, nici o obligație de a indica termenele aplicabile în care aceste căi de atac pot fi exercitate.
(a se vedea punctul 32)
Trimitere la: Curte 27 noiembrie 2007, Diy‑Mar Insaat Sanayi ve Ticaret și Akar/Comisia, C‑163/07 P, Rep., p. I‑10125, punctul 41 și jurisprudența citată
3. Noțiunea de eroare scuzabilă trebuie interpretată în mod restrictiv și nu poate viza decât circumstanțe excepționale în care în special instituțiile respective au adoptat un comportament de natură să provoace, prin el însuși sau într‑o măsură determinantă, o confuzie admisibilă în percepția unui justițiabil de bună‑credință și care dă dovadă de întreaga diligență cerută unei persoane normal informate. Situația este diferită în cazul unei scrisori de la administrație care, deși menționează posibilitatea persoanei interesate de a depune o reclamație, nu precizează împotriva cărui act trebuie îndreptată aceasta.
(a se vedea punctele 33 și 34)
Trimitere la: Tribunal 27 septembrie 2007, Pelle și Konrad/Consiliul și Comisia, T‑8/95 și T‑9/95, Rep., p. I‑4117, punctul 93 și jurisprudența citată
4. O decizie prin care administrația acceptă, la cererea persoanei interesate, să modifice locul său de origine pentru a‑l stabili într‑un alt oraș decât cel indicat ca fiind locul său de recrutare nu are nicio incidență asupra problemei dacă această persoană are sau nu are dreptul la o indemnizație de expatriere și, prin urmare, nu poate repune în termen dreptul de a depune reclamația în raport cu o decizie anterioară prin care i se refuza indemnizația respectivă. Într‑adevăr, stabilirea locului de origine al funcționarului, pe de o parte, și acordarea unei indemnizații de expatriere, pe de altă parte, răspund unor nevoi și unor interese diferite. Astfel, deși acordarea unei indemnizații de expatriere este condiționată de lipsa domiciliului sau a activității profesionale principale pe teritoriul european al statului în care persoana este repartizată în perioada de referință, noțiunea de loc de origine la care se referă articolul 7 alineatul (3) primul paragraf din anexa VII la statut este o noțiune tehnică, utilizată pentru a stabili anumite drepturi pecuniare ale funcționarului, astfel încât locul de origine al acestuia să nu se confunde cu locul în care acesta locuia în mod constant și își exercita activitatea sa profesională înainte de recrutare.
(a se vedea punctele 37-42)
Trimitere la: Curte 2 mai 1985, De Angelis/Comisia, 144/84, Rec., p. 1301, punctul 13; Tribunal 28 septembrie 1993, Magdalena Fernández/Comisia, T‑90/92, Rec., p. II‑971, punctele 26 și 30 și jurisprudența citată
5. Conform articolului 87 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Cererea formulată în concluzii în vederea pronunțării asupra cheltuielilor de judecată conform normelor în vigoare nu poate fi considerată drept o cerere având ca obiect obligarea părții care a căzut în pretenții în cadrul litigiului la plata cheltuielilor de judecată.
(a se vedea punctul 48)
Trimitere la: Curte 9 iunie 1992, Lestelle/Comisia, C‑30/91 P, Rec., p. I‑3755, punctul 38