Cauza T‑18/03
CD‑Contact Data GmbH
împotriva
Comisiei Comunităților Europene
„Concurență – Înțelegeri – Piața consolelor de jocuri video și a cartușelor de jocuri Nintendo – Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 81 CE – Limitarea exporturilor paralele – Dovada existenței unui acord având ca obiect limitarea comerțului paralel – Amenzi – Tratament diferențiat – Circumstanțe atenuante”
Sumarul hotărârii
1. Concurență – Înțelegeri – Acorduri între întreprinderi – Noțiune – Concurs de voințe în privința comportamentului ce urmează să fie adoptat pe piață – Forma exprimării voințelor – Irelevanță
[art. 81 alin. (1) CE]
2. Concurență – Procedură administrativă – Decizie a Comisiei de constatare a unei încălcări – Elemente de probă care trebuie reunite – Nivelul necesar al forței probante
[art. 81 alin. (1) CE]
3. Concurență – Înțelegeri – Acorduri între întreprinderi – Întreprindere care a participat la un acord anticoncurențial – Comportament diferit de cel convenit în cadrul înțelegerii
[art. 81 alin. (1) CE]
4. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Gravitatea încălcării
[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, punctul 1 A primul și al doilea paragraf]
5. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Repartizarea întreprinderilor în cauză pe categorii care au un punct de plecare specific identic – Condiții
[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, punctul 1 A]
6. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Gravitatea încălcării – Circumstanțe atenuante – Obligația de luare în considerare a lipsei de cunoștințe a unei întreprinderi de mici dimensiuni – Inexistență
[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, punctul 1 A]
7. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Gravitatea încălcării – Circumstanțe atenuante – Rol pasiv sau imitativ al întreprinderii
[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, punctul 3]
8. Concurență – Procedură administrativă – Intervenția consilierului‑auditor
(Regulamentul nr. 2842/98 al Comisiei, art. 10; Decizia 2001/462 a Comisiei, art. 4)
9. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Reducerea cuantumului amenzii în schimbul cooperării întreprinderii acuzate – Condiții
(Regulamentul nr. 17 al Consiliului; Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, punctul 3)
1. Noțiunea de acord, în sensul articolului 81 alineatul (1) CE, presupune existența unui concurs de voințe între cel puțin două părți. Forma acestui concurs de voințe nu este importantă în măsura în care constituie expresia lor fidelă. Acest concurs de voințe poate rezulta atât din clauzele unui contract, precum un contract de distribuție, cât și din comportamentele fiecăreia dintre întreprinderile în cauză.
(a se vedea punctul 48)
2. În ceea ce privește administrarea dovezii unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE, Comisiei îi revine obligația de a dovedi încălcările pe care le constată și de a stabili elementele de probă adecvate în vederea demonstrării, corespunzător cerințelor legale, a existenței faptelor constitutive ale unei încălcări. În această privință, Comisia trebuie să furnizeze dovezi precise și concordante pentru a dovedi existența încălcării.
(a se vedea punctul 49)
3. Împrejurarea că o întreprindere, a cărei participare la o acțiune comună nelegală în temeiul articolului 81 alineatul (1) CE este dovedită, nu s‑a comportat pe piață într‑un mod conform cu cel convenit cu concurenții săi nu constituie în mod necesar un element care trebuie luat în considerare. Astfel, o întreprindere care urmează, în pofida acțiunii comune cu concurenții acesteia, o politică ce se îndepărtează de cea convenită poate doar să încerce să utilizeze înțelegerea în favoarea sa.
(a se vedea punctul 67)
4. Trebuie să se diferențieze, pe de o parte, aprecierea impactului concret al unei încălcări asupra pieței în vederea evaluării gravității acesteia, în cadrul căreia trebuie luate în considerare efectele rezultate din întreaga încălcare, iar nu comportamentul efectiv al fiecărei întreprinderi, și, pe de altă parte, aprecierea comportamentului individual al fiecărei întreprinderi în vederea evaluării circumstanțelor agravante sau atenuante, în cadrul căreia, conform principiului caracterului personal al răspunderii, trebuie examinată gravitatea participării întreprinderii la încălcare
Astfel, în cazul în care Comisia se întemeiază pe impactul încălcării pentru a evalua gravitatea acesteia, conform punctului 1 A primul și al doilea paragraf din Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO, efectele care trebuie luate în considerare în acest sens sunt cele care rezultă din ansamblul încălcării la care au participat toate întreprinderile, astfel încât luarea în considerare a comportamentului individual sau a datelor proprii fiecărei întreprinderi nu este relevantă în această privință.
Pe de altă parte, atunci când o încălcare a fost săvârșită de mai multe întreprinderi, trebuie examinată gravitatea relativă a participării la încălcare a fiecăreia dintre acestea pentru a determina dacă există, în ceea ce le privește, circumstanțe agravante sau atenuante în conformitate cu punctele 2 și 3 din liniile directoare
Această concluzie constituie consecința logică a principiului caracterului personal al răspunderii, în temeiul căruia o întreprindere trebuie să fie sancționată numai pentru faptele care îi sunt imputate în mod individual, principiu aplicabil în orice procedură administrativă care poate conduce la sancțiuni în temeiul normelor comunitare din domeniul concurenței.
(a se vedea punctele 95-98)
5. Metoda ce constă în repartizarea membrilor unei înțelegeri pe categorii în vederea aplicării unui tratament diferențiat în etapa stabilirii cuantumurilor de plecare ale amenzilor, al cărei principiu a fost de altfel validat de jurisprudență, deși ignoră diferențele dintre dimensiunile întreprinderilor din aceeași categorie, determină o stabilire forfetară a cuantumului de plecare pentru întreprinderile din aceeași categorie. O asemenea repartizare trebuie să respecte principiul egalității de tratament, iar, pe de altă parte, cuantumul amenzilor trebuie să fie proporțional cel puțin în raport cu elementele luate în considerare pentru a aprecia gravitatea încălcării. Pentru a verifica dacă repartizarea membrilor unei înțelegeri pe categorii este conformă cu principiile egalității de tratament și proporționalității, în cadrul controlului său privind legalitatea exercitării puterii de apreciere de care dispune Comisia în materie, este necesar totuși ca instanța comunitară să se limiteze la verificarea faptului dacă această repartizare este coerentă și justificată în mod obiectiv, fără a substitui de la bun început aprecierea Comisiei cu propria apreciere. În această privință, opțiunea Comisiei de a repartiza întreprinderile pe mai multe categorii în funcție de cotele lor de piață în distribuția produselor în cauză și de a regrupa în aceeași categorie pe cele cu o cotă de piață mai mică de un anumit prag nu poate fi considerată arbitrară și nu depășește limitele puterii de apreciere de care dispune în materie.
Faptul că aceste cuantumuri de plecare aferente fiecăreia dintre categorii nu sunt strict proporționale cu cotele de piață respective ale întreprinderilor în cauză nu poate fi criticat, în măsura în care reprezintă numai rezultatul sistemului de repartizare pe categorii și al determinării forfetare a cuantumurilor pe care le implică. Astfel, deși, ca urmare a repartizării pe grupe, anumitor întreprinderi li se aplică un cuantum de bază identic chiar dacă au dimensiuni diferite, diferența de tratament este justificată în mod obiectiv de preeminența acordată naturii încălcării în raport cu dimensiunea întreprinderilor în cadrul stabilirii gravității încălcării. Posibilitatea Comisiei de a recurge la clasificarea pe categorii ar fi lipsită de o parte însemnată a utilității acesteia dacă orice diferență între cotele de piață, importantă în termeni relativi, însă foarte puțin importantă în termeni procentuali, s‑ar opune clasificării diferitelor întreprinderi în aceeași categorie.
(a se vedea punctele 104, 105, 107, 108 și 110)
6. Împrejurarea în care o întreprindere nu are cunoștințe care să îi permită să conștientizeze caracterul ilicit al comportamentului său nu poate fi considerată circumstanță atenuantă în sensul Liniilor directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO. Trimiterea cuprinsă la punctul 1 A din liniile directoare la faptul că, „[î]n general, trebuie să se țină seama și de faptul că marile întreprinderi au în general cunoștințe și infrastructuri economice și juridice care le permit să recunoască mai ușor caracterul infracțional al comportamentului lor și să conștientizeze consecințele care decurg din acesta în temeiul dreptului concurenței” nu implică, a contrario, obligația Comisiei de a ține seama de dimensiunea modestă a anumitor întreprinderi
(a se vedea punctele 114 și 115)
7. În cazul în care rolurile jucate de două întreprinderi într‑o încălcare a dreptului comunitar al concurenței nu evidențiază nicio diferență notabilă, Comisia încalcă principiul egalității de tratament prin faptul de a decide că una dintre acestea nu joacă un rol exclusiv pasiv, recunoscând în favoarea celeilalte beneficiul acestei circumstanțe atenuante. O asemenea diferență de tratament este cu atât mai puțin justificată cu cât întreprinderea căreia i se refuză beneficiul acestei circumstanțe atenuante a intrat foarte târziu pe piața care face obiectul încălcării și nu a încheiat, spre deosebire de cealaltă întreprindere, un acord formal de restrângere a concurenței.
(a se vedea punctele 119 și 120)
8. Din articolul 10 din Regulamentul 2842/98 privind audierea părților în anumite proceduri în conformitate cu articolele 81 CE și 82 CE, astfel cum a fost modificat prin articolul 4 din Decizia 2001/462 privind mandatul consilierilor‑auditori în anumite proceduri în domeniul concurenței, nu rezultă că numai consilierii‑auditori pot contacta întreprinderile incriminate în vederea discuțiilor și în vederea informării cu privire la desfășurarea eventuală a unei audieri oficiale. O asemenea contactare, care se încadrează în activitățile administrative curente, nu aduce, așadar, atingere misiunii conferite consilierului‑auditor.
(a se vedea punctul 124)
9. Faptul că o întreprindere a decis să nu solicite Comisiei desfășurarea unei audieri orale în cadrul procedurii de constatare a unei încălcări a normelor comunitare de concurență nu poate fi considerată cooperare care să îi acorde dreptul la o reducere a cuantumului amenzii aplicate. Astfel, trebuie considerată cooperare care acordă eventual dreptul la o reducere a cuantumului amenzii în temeiul punctului 3 din Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO o cooperare „efectivă a întreprinderii în cadrul procedurilor”, și anume un comportament care a permis Comisiei să constate existența încălcării cu mai puțină dificultate și, dacă este cazul, să îi pună capăt. Renunțarea la o audiere oficială, presupunând că ar permite Comisiei să nu întârzie adoptarea deciziei, nu poate fi considerată cooperare în sensul punctului 3 din liniile directoare.
(a se vedea punctul 125)