HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)
9 noiembrie 2023(*)
„Trimitere preliminară – Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – Contract de credit de consum – Directiva 93/13/CEE – Articolul 1 alineatul (2) – Clauză care reflectă un act cu putere de lege obligatoriu – Articolul 3 alineatul (1), articolul 4 alineatul (1), articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) – Clauză de exigibilitate imediată – Control jurisdicțional – Proporționalitate în raport cu încălcările contractuale ale consumatorului – Articolele 7 și 38 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Contract garantat printr‑o garanție imobiliară – Vânzare extrajudiciară a locuinței consumatorului”
În cauza C‑598/21,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Krajský súd v Prešove (Curtea Regională din Prešov, Slovacia), prin decizia din 13 septembrie 2021, primită de Curte la 28 septembrie 2021, în procedura
SP,
CI
împotriva
Všeobecná úverová banka a.s.,
CURTEA (Camera a patra),
compusă din domnul C. Lycourgos, președinte de cameră, doamna O. Spineanu‑Matei (raportoare), domnii J.‑C. Bonichot și S. Rodin și doamna L. S. Rossi, judecători,
avocat general: doamna L. Medina,
grefier: doamna M. Ferreira, administratoare principală,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 26 octombrie 2022,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru SP și CI, de L. Riedl, advokát;
– pentru Všeobecná úverová banka a.s., de M. Hrbek, advokát;
– pentru guvernul slovac, de B. Ricziová și ulterior de E. V. Drugda, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de G. Goddin, R. Lindenthal și N. Ruiz García, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatei generale în ședința din 12 ianuarie 2023,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) coroborat cu articolele 7 și 38 din aceasta, a Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273), a articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului („Directiva privind practicile comerciale neloiale”) (JO 2005, L 149, p. 22, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 260), a articolului 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului (JO 2008, L 133, p. 66, rectificare în JO 2011, L 234, p. 46), astfel cum a fost modificată de Directiva 2011/90/UE a Comisiei din 14 noiembrie 2011(JO 2011, L 296, p. 35) (denumită în continuare „Directiva 2008/48”), precum și a principiului efectivității.
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între SP și CI, pe de o parte, și Všeobecná úverová banka a.s (denumită în continuare „VÚB”), o instituție bancară, pe de altă parte, în legătură cu suspendarea executării extrajudiciare a garanției imobiliare constituite de locuința lor, care garantează contractul de credit încheiat între aceste părți.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Directiva 93/13/CE
3 Al treisprezecelea și al șaisprezecelea considerent ale Directivei 93/13 au următorul cuprins:
„[S]e consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; formularea «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii» din articolul 1 alineatul (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.
[…]
întrucât, în conformitate cu criteriile generale selectate, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor, în special în cadrul activităților publice de vânzare sau furnizare, prin care se asigură servicii colective care iau în considerare solidaritatea dintre utilizatori, trebuie completată cu mijloace pentru efectuarea unei aprecieri globale a diferitelor interese implicate; întrucât aceasta constituie o cerință de bună‑credință; întrucât, la aprecierea bunei‑credințe, trebuie acordată o atenție deosebită forței pozițiilor de negociere ale părților, faptului de a ști dacă consumatorul a fost încurajat să își dea acordul pentru clauza în cauză și dacă bunurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiția de bună‑credință poate fi îndeplinită de [profesionist] atunci când acesta acționează în mod corect și echitabil față de cealaltă parte de ale cărei interese legitime trebuie să țină seama”.
4 Potrivit articolului 1 din această directivă:
„(1) Scopul prezentei directive este de apropiere a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre privind clauzele abuzive în contractele încheiate între un vânzător sau furnizor [a se citi «profesionist»] și un consumator.
(2) Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului.”
5 Articolul 3 alineatul (1) din directiva menționată are următorul cuprins:
„O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.”
6 Articolul 4 alineatul (1) din aceeași directivă prevede:
„Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.”
7 Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede:
„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor [a se citi «profesionist»], în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”
8 Articolul 7 alineatul (1) din această directivă prevede:
„Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori [a se citi «profesioniști»].”
Directiva 2005/29
9 Articolul 3 din Directiva 2005/29, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (1):
„Prezenta directivă se aplică practicilor comerciale neloiale ale întreprinderilor față de consumatori definite la articolul 5 înainte, în timpul și după o tranzacție comercială în legătură cu un produs.”
Directiva 2008/48
10 Considerentul (10) al Directivei 2008/48 enunță:
„Definițiile cuprinse în prezenta directivă stabilesc domeniul de aplicare a armonizării. În consecință, obligația impusă statelor membre de a pune în aplicare dispozițiile prezentei directive ar trebui să fie limitată la domeniul de aplicare al acesteia, conform definițiilor menționate. Cu toate acestea, prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere punerii în aplicare de către statele membre, în conformitate cu legislația comunitară, a dispozițiilor prezentei directive în domenii care nu intră în sfera de aplicare a acesteia. […]”
11 Potrivit articolului 2 alineatul (2) litera (a) din această directivă:
„Prezenta directivă nu se aplică următoarelor contracte:
(a) contracte de credit garantate fie prin ipotecă, fie printr‑o altă garanție comparabilă, utilizată în mod curent într‑un stat membru asupra unui bun imobil, fie printr‑un drept legat de un bun imobil;”.
Dreptul slovac
Codul civil
12 Articolul 53 din zákon č. 40/1964 Zb. Občiansky zákonník (Legea nr. 40/1964 privind Codul civil), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Codul civil”), reglementează clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Acest articol prevede la alineatul 9:
„În cazul executării prin plata în rate a unui contract încheiat cu un consumator, profesionistul își poate exercita dreptul conferit de articolul 565 din Codul civil cel mai devreme la trei luni de la întârzierea plății unei rate și atunci când a informat de altfel consumatorul cu cel puțin 15 zile înainte de exercitarea acestui drept.”
13 Articolul 54 alineatul 1 din Codul civil prevede:
„Clauzele contractuale dintr‑un contract încheiat cu un consumator nu se pot îndepărta de prezenta lege în detrimentul consumatorului. În special, consumatorul nu poate renunța de la bun început la drepturile care îi sunt conferite în temeiul acestei legi sau în temeiul unor reglementări specifice de protecție a consumatorului, nici să își agraveze, într‑un alt mod, situația contractuală.”
14 Potrivit articolului 151j alineatul 1 din Codul civil:
„În cazul în care o creanță garantată prin garanție nu este plătită conform cerințelor legale și cu respectarea termenelor, creditorul beneficiar al garanției poate începe executarea garanției. În cadrul executării garanției, creditorul beneficiar al garanției își poate satisface creanța în modul stabilit în contract sau prin vânzarea la licitație a bunului grevat de garanție, conform unei legi speciale […], sau poate pretinde satisfacerea acestei creanțe prin vânzarea bunului grevat de garanție potrivit legilor speciale […], sub rezerva unor prevederi diferite ale prezentului cod sau ale unei legi speciale.”
15 Din cererea de decizie preliminară rezultă că această dispoziție conține o primă notă de subsol, inserată după sintagma „conform unei legi speciale”, care face trimitere la zákon č. 527/2002 Z. z. o dobrovoľných dražbách a o doplnení zákona Slovenskej národnej rady č. 323/1992 Zb. o notároch a notárskej činnosti (Notársky poriadok) v znení neskorších predpisov [Legea nr. 527/2002 privind vânzările la licitație voluntare și care completează Legea Consiliului Național Slovac nr. 323/1992 privind notarii și activitatea notarială (Statutul notariatului), cu modificările ulterioare, denumită în continuare „Legea privind vânzările la licitație voluntare”], și o a doua notă de subsol, care figurează după termenii „potrivit legilor speciale”, care face trimitere la zákon č. 160/2015 Z. z. Civilný sporový poriadok (Legea nr. 160/2015 privind Codul de procedură civilă) și la zákon č. 233/1995 Z. z. Exekučný poriadok (Legea nr. 233/1995 privind executării judecătorești și executarea Codului de procedură civilă, denumită în continuare „Codul procedurilor de executare”).
16 Articolul 151m din Codul civil prevede:
„(1) Creditorul beneficiar al garanției poate vinde bunul grevat de garanție în modul stabilit în contractul de constituire a garanției sau prin licitație cel mai devreme după 30 de zile de la data notificării persoanei care a constituit garanția și a debitorului, în cazul în care aceste persoane sunt diferite, atunci când legea specială nu prevede altfel. În cazul în care garanția este înscrisă în registrul garanțiilor, iar data de începere a executării garanției în registrul de garanții este ulterioară datei la care garanția a fost notificată garantului și debitorului, iar persoana debitorului nu este identică cu persoana garantului, termenul de 30 de zile începe să curgă de la data înregistrării executării garanției în registrul garanțiilor.
(2) După notificarea începerii executării bunului grevat de garanție, persoana care a constituit garanția și creditorul beneficiar al garanției pot conveni că creditorul beneficiar al garanției este autorizat să vândă bunul grevat de garanție în modul stabilit în contractul de constituire a garanției sau prin licitație, chiar și înainte de împlinirea termenului prevăzut la alineatul (1).”
(3) Creditorul beneficiar al garanției care a început executarea bunului grevat de garanție, în scopul satisfacerii propriei creanțe în modul stabilit în contractul de constituire a garanției, poate în orice moment, în cursul acestei executări, să schimbe modul de executare și să vândă la licitație bunul grevat de garanție sau să pretindă satisfacerea [creanței] prin vânzarea bunului grevat de garanție potrivit legilor speciale. Creditorul beneficiar al garanției trebuie să informeze persoana care a constituit garanția cu privire la schimbarea modului de executare a bunului grevat de garanție.”
17 Articolul 565 din acest cod are următorul cuprins:
„În cazul unei executări prin plata în rate, creditorul poate solicita plata integrală a creanței din cauza nerespectării uneia dintre rate numai dacă acest lucru a fost convenit sau precizat într‑o hotărâre. Cu toate acestea, creditorul își poate exercita acest drept cel târziu până la data scadenței următoarei rate lunare.”
Codul procedurilor de executare
18 Articolul 63 alineatul 3 din Codul procedurilor de executare silită prevede că vânzarea silită a unui bun imobil nu poate avea loc decât în mod excepțional, după aprobarea de către instanță, în cazul în care împotriva persoanei interesate există diverse proceduri de executare având ca obiect creanțe a căror valoare totală este mai mare de 2 000 de euro, iar executorul demonstrează că datoria nu poate fi recuperată în alt mod.
Legea privind vânzările la licitație voluntare
19 Articolul 16 din Legea privind vânzările la licitație voluntare prevede la alineatul 1 că licitația nu poate fi realizată decât pe baza unui acord semnat între persoana care solicită vânzarea și adjudecător.
20 În temeiul articolului 17 din această lege, adjudecătorul este obligat să anunțe realizarea unei vânzări la licitație prin publicarea unui anunț de vânzare la licitație. În cazul în care obiectul vânzării la licitație este un apartament, o casă sau un alt bun imobil, o întreprindere sau una dintre părțile sale sau în cazul în care oferta cea mai scăzută este mai mare de 16 550 de euro, adjudecătorul publică anunțul de vânzare la licitație în registrul de licitații cu cel puțin 30 de zile înainte de începerea vânzării la licitație. De asemenea, acesta transmite de îndată anunțul de vânzare la licitație către ministerul competent în vederea publicării în Buletinul comerțului, precum și către persoana care a solicitat vânzarea, către debitorul creditorului garantat și către proprietarul bunului care face obiectul vânzării, în cazul în care acesta este diferit de debitor.
21 Articolul 21 alineatul 2 din legea menționată prevede:
„În cazul contestării validității contractului de constituire a garanției sau al încălcării prevederilor prezentei legi, persoana care pretinde că i‑au fost încălcate astfel drepturile poate să solicite instanței să declare nulitatea vânzării. Cu toate acestea, dreptul de a sesiza instanța cu o cerere de anulare se stinge în cazul în care nu este exercitat în termen de trei luni de la atribuire, cu excepția cazului în care motivele anulării sunt legate de săvârșirea unei infracțiuni, iar vânzarea are ca obiect o casă sau un apartament în care fostul proprietar la momentul atribuirii avea domiciliul oficial în conformitate cu o reglementare specifică; în acest caz, este posibil să se solicite anularea vânzării chiar și după expirarea acestui termen […]”.
Litigiul principal și întrebările preliminare
22 La 9 februarie 2012, VÚB a acordat reclamanților din litigiul principal, SP și CI, un credit de consum, rambursabil pe o perioadă de 20 de ani, garantat printr‑o garanție imobiliară, și anume casa familială în care aveau domiciliul reclamanții din litigiul principal și alte persoane (denumit în continuare „contractul de credit în discuție”).
23 Anterior acestei date, începând cu anul 2004, reclamanții din litigiul principal au contractat mai multe credite de consum la Consumer Finance Holding a.s. (denumit în continuare „CFH”), cu care VÚB întreținea legături economice în acea perioadă. Din cererea de decizie preliminară reiese că VÚB a afectat cvasitotalitatea sumei acordate SP și CI în temeiul contractului de credit în discuție pentru lichidarea creditelor acordate de CFH pe care aceștia nu mai reușeau să le ramburseze. În plus, tot înainte de încheierea contractului de credit în cauză, VÚB le‑ar fi acordat un anumit număr de credite de consum a căror valoare ar fi stabilit‑o unilateral și pe care le‑ar fi afectat de asemenea, într‑o mare măsură, rambursării datoriilor și a costurilor rezultate din credite acordate anterior SP și CI fie de ea însăși, fie de CFH.
24 În luna ianuarie 2013, la mai puțin de un an după încheierea contractului de credit în discuție, întrucât reclamanții din litigiul principal erau în imposibilitate de plată, VÚB a solicitat rambursarea tuturor sumelor datorate în temeiul acestui contract, pe baza unei clauze de exigibilitate imediată cuprinse în contractul menționat (denumită în continuare „clauza de exigibilitate imediată”). În luna aprilie a anului 2013, VÚB a notificat SP și CI decizia sa de a continua executarea garanției sale prin vânzarea la licitație „voluntară” a imobilului dat în garanție, și anume o vânzare la licitație extrajudiciară.
25 După cum rezultă din cererea de decizie preliminară, acest tip de vânzare la licitație extrajudiciară este efectuat de persoane private. După ce creditorul a stabilit în mod unilateral valoarea creanței, un adjudecător vinde bunul imobil în cauză fără nicio procedură judiciară și fără ca o instanță să fi putut examina în prealabil temeinicia cuantumului creanței sau caracterul proporțional al vânzării în raport cu valoarea creanței. În pofida dezacordului consumatorilor, legea ar califica acest tip de vânzare la licitație ca fiind „voluntară”. Creditorul ar putea iniția procesul de vânzare la licitație voluntară la 30 de zile de la notificarea de executare a garanției.
26 Reclamanții din litigiul principal au sesizat Okresný súd Prešov (Tribunalul Districtual din Prešov, Slovacia) cu o cerere de suspendare a acestei vânzări la licitație a casei familiale. Această instanță de prim grad le‑a respins cererea printr‑o primă hotărâre, pe care a confirmat‑o ulterior, în urma trimiterii spre rejudecare, în pofida anulării acesteia de către Krajský súd v Prešove (Curtea Regională din Prešov, Slovacia). Potrivit instanței de prim grad menționate, din jurisprudența Najvyšší súd Slovenskej republiky (Curtea Supremă a Republicii Slovace) rezultă că din Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová (C‑34/13, EU:C:2014:2189), nu se poate deduce că dispozițiile Directivei 93/13 se opun reglementării slovace care autorizează executarea extrajudiciară printr‑o vânzare la licitație voluntară a unei garanții care grevează bunul imobiliar dat în garanție de consumator, chiar dacă este vorba despre locuința sa, iar creanța garantată se întemeiază pe un contract care conține clauze abuzive.
27 Reclamanții din litigiul principal au declarat apel împotriva acestei a doua hotărâri la Krajský súd v Prešove (Curtea Regională din Prešov), care este instanța de trimitere, reiterându‑și cererea de suspendare a vânzării extrajudiciare a locuinței lor, invocând printre altele o încălcare a drepturilor lor în calitate de consumatori.
28 Instanța de trimitere consideră că protecția consumatorilor împotriva atingerilor disproporționate aduse drepturilor lor, inclusiv a dreptului lor la locuință, prezintă o importanță deosebită înainte de vânzarea la licitație. Dreptul material slovac nu ar prevedea nicio altă posibilitate de protecție ex ante, astfel încât consumatorii nu ar avea altă soluție, în cazul vânzării la licitație voluntare a locuinței lor, decât să introducă o acțiune în suspendarea acestei vânzări.
29 Această instanță precizează că, în speță, contractul de credit în discuție ar avea o durată de 20 de ani, iar VÚB ar fi pus în aplicare clauza de exigibilitate imediată la mai puțin de un an după încheierea acestui contract, din cauza unei întârzieri a plății sumei de 1 106,50 de euro. Valoarea casei familiale care face obiectul vânzării extrajudiciare ar fi de cel puțin 30 ori mai mare decât suma pentru care VÚB a declarat exigibilitatea imediată și a procedat la executarea garanției sale.
30 Instanța de trimitere arată că, potrivit dreptului slovac, punerea în aplicare a unei clauze de exigibilitate imediată precum cea în discuție în litigiul principal nu este supusă decât unei singure condiții, și anume o întârziere a plății de trei luni, și respectării de către creditor a unui termen de preaviz suplimentar de 15 de zile.
31 Această reglementare, precum și jurisprudența Najvyšší súd Slovenskej republiky (Curtea Supremă a Republicii Slovace) menționată la punctul 26 din prezenta hotărâre, ar putea fi, așadar, contrare dreptului Uniunii și în special principiului proporționalității, întrucât permit vânzarea bunului în care consumatorul are domiciliul, chiar și în ipoteza unei neîndepliniri minore a obligațiilor contractuale.
32 În plus, potrivit instanței de trimitere, în pofida protecției oferite de articolele 7, 38 și 47 din cartă, de Directivele 93/13 și 2005/29, precum și de principiul efectivității, reglementarea națională privind executarea unei garanții imobiliare printr‑o vânzare la licitație voluntară a unui bun care constituie locuința consumatorilor, astfel cum a fost interpretată de Najvyšší súd Slovenskej republiky (Curtea Supremă a Republicii Slovace), nu acordă suficientă importanță protecției locuinței familiale și nu are în vedere posibilitatea altor mijloace de executare a garanției. Drept urmare, după cum ar demonstra practica, acordarea de credite consumatorilor ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru aceștia din urmă și pentru familiile lor.
33 În ceea ce privește aplicarea Directivei 2005/29, instanța de trimitere consideră că practica acordării unui credit în vederea rambursării datoriilor care decurg din unul sau din mai multe credite anterioare nu poate fi exclusă de la controlul jurisdicțional în temeiul acestei directive. Instanța de trimitere consideră că împrejurările în care a fost încheiat creditul de consum în cauză constituie practici comerciale neloiale care ar trebui să facă parte din domeniul de aplicare al directivei menționate. În plus, deși practicile comerciale neloiale nu determină în mod direct nulitatea actului juridic în cauză, acestea ar avea un efect asupra aprecierii caracterului abuziv al clauzelor contractuale.
34 În ceea ce privește aplicarea Directivei 2008/48, această instanță apreciază că un credit acordat în vederea rambursării datoriilor care decurg din credite anterioare nu corespunde nici obiectivului său, nici chiar celui al directivei care a precedat‑o.
35 Pe de altă parte, deși contractele de credit garantate printr‑o ipotecă sau un drept legat de un bun imobil sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 2008/48, în speță, contractul de credit în cauză nu ar defini obiectul creditului și ar îndeplini cerințele aplicabile contractelor de credit de consum. Acest contract de credit nu ar fi nici garantat printr‑o ipotecă, nici destinat să finanțeze achiziționarea unui bun imobil, ci ar fi servit la asigurarea rambursării creditelor de consum anterioare. În aceste împrejurări, ar exista o legătură strânsă între contractul de credit menționat și aceste contracte de credit de consum încheiate anterior de SP și CI, astfel încât instanța de trimitere ridică problema dacă o asemenea situație intră în domeniul de aplicare al Directivei 2008/48.
36 În sfârșit, pentru a stabili cuantumul exact al datoriei reclamanților din litigiul principal, instanța de trimitere urmărește să afle dacă abordarea reținută de Curte în Hotărârea din 21 aprilie 2016, Radlinger și Radlingerová (C‑377/14, EU:C:2016:283), este aplicabilă în speță.
37 În aceste condiții, Krajský súd v Prešove (Curtea Regională din Prešov) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 47 [din cartă] coroborat cu articolele 7 și 38 din [aceasta], Directiva [93/13], Directiva [2005/29], precum și principiul efectivității dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, precum articolul 53 alineatul 9 și articolul 565 din Codul civil, conform căreia, în cazul exigibilității imediate, nu se ține seama de proporționalitatea acestei acțiuni și în special de gravitatea neîndeplinirii obligațiilor aflate în sarcina consumatorilor în raport cu valoarea și cu durata creditului?
În cazul unui răspuns negativ la [prima] întrebare […]:
2) a) Articolul 47 [din cartă] coroborat cu articolele 7 și 38 din [aceasta], Directiva 93/13, Directiva 2005/29, precum și principiul efectivității dreptului Uniunii se opun unei jurisprudențe care, în esență, nu suspendă executarea unui drept de garanție prin vânzare la licitație privată a unui bun imobil care constituie locuința consumatorilor sau chiar a altor persoane și în același timp nu ia în considerare gravitatea neîndeplinirii obligației aflate în sarcina consumatorului în raport cu valoarea creditului și cu durata acestuia, nici chiar atunci când există o altă modalitate de achitare a creanței creditorului, și anume prin intermediul unei proceduri de executare judiciară în cadrul căreia vânzarea unei locuințe grevate de un drept de garanție nu face obiectul unui drept de preferință?
b) Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2005/29 trebuie interpretat în sensul că protecția consumatorilor împotriva practicilor comerciale neloiale în contractele de credit de consum acoperă toate mijloacele de achitare a creanței unui creditor, inclusiv încheierea unui nou contract de credit convenit pentru a acoperi obligațiile care decurg dintr‑un credit anterior?
c) Directiva 2005/29 trebuie interpretată în sensul că este considerat practică comercială neloială și comportamentul unui creditor profesionist care acordă în mod repetat credite unui consumator care nu este în măsură să ramburseze împrumuturile, astfel încât rezultă un lanț de credite pe care creditorul profesionist nu le plătește efectiv consumatorului, ci le reține pentru a acoperi creditele anterioare și costul total al creditelor?
d) Articolul 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2008/48 coroborat cu considerentul (10) al directivei menționate trebuie interpretat în sensul că nu exclude aplicarea acestei directive nici chiar în cazul unui credit care are toate caracteristicile unui credit de consum al cărui scop nu a fost convenit și pe care, cu excepția unei părți nesemnificative, creditorul l‑a afectat aproape în întregime pentru a rambursa credite de consum anterioare, și în condițiile în care s‑a convenit un drept de garanție asupra unui bun imobil?
e) Hotărârea din 21 aprilie 2016, Radlinger și Radlingerová (C‑377/14, EU:C:2016:283), trebuie interpretată în sensul că include și ipoteza unui contract de credit acordat unui consumator a cărui sumă este destinată în parte rambursării costurilor solicitate de creditor?”
Procedura în fața Curții
38 Prin înscrisul depus la grefa Curții la 22 februarie 2023, VÚB a solicitat, cu titlu principal, să se constate, în temeiul articolului 100 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, că aceasta nu mai este competentă să se pronunțe, având în vedere că litigiul principal ar fi rămas fără obiect. Cu titlu subsidiar, VÚB a solicitat să se dispună redeschiderea fazei orale a procedurii în temeiul articolului 83 din Regulamentul de procedură al Curții.
39 Prin înscrisul depus la grefa Curții la 9 august 2023, VÚB a solicitat din nou redeschiderea fazei orale.
40 În ceea ce privește, în primul rând, cererea principală cuprinsă în actul depus la 22 februarie 2023, VÚB declară, așadar, că a renunțat la garanția imobiliară care garantează contractul de credit în discuție, cu efect de la 14 februarie 2023, astfel încât litigiul principal a rămas fără obiect și nu mai este necesară pronunțarea cu privire la prezenta cerere de decizie preliminară.
41 În plus, prin scrisoarea depusă la grefa Curții la 21 aprilie 2023, VÚB a informat‑o pe aceasta că a acceptat o cesiune a datoriei reclamanților din litigiul principal în favoarea unui terț, care a rambursat între timp această datorie. Acesta este încă un motiv pentru care litigiul principal nu ar mai avea obiect.
42 Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Totuși, potrivit unei jurisprudențe de asemenea constante, procedura instituită la articolul 267 TFUE constituie un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiilor asupra cărora urmează să se pronunțe. Justificarea trimiterii preliminare nu este formularea unor opinii consultative cu privire la probleme generale sau ipotetice, ci nevoia inerentă soluționării efective a unui litigiu. Prin urmare, în cazul în care se constată că litigiul principal a rămas fără obiect, astfel încât întrebările adresate nu mai sunt în mod vădit pertinente pentru soluționarea acestui litigiu, Curtea trebuie să declare că nu este necesar să se pronunțe asupra fondului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 noiembrie 2022, Banco Cetelem, C‑302/21, EU:C:2022:919, punctele 26, 27, 31 și 32, precum și jurisprudența citată).
43 În acest context, Curtea a adresat instanței de trimitere, la 14 martie 2023 și la 26 mai 2023, o cerere de lămuriri pentru a stabili dacă împrejurările evocate de VÚB puneau efectiv capăt litigiului principal și dacă răspunsurile la întrebările adresate Curții erau încă necesare pentru soluționarea litigiului principal și, eventual, pentru care motive.
44 Prin scrisorile din 5 aprilie 2023 și din 12 iunie 2023, instanța de trimitere a arătat că nici renunțarea la garanția imobiliară, nici cesiunea datoriei nu avuseseră ca efect faptul că litigiul principal rămăsese fără obiect, în esență pentru motivul că nu fuseseră îndeplinite condițiile de validitate prevăzute în acest scop de dreptul național. Pe de o parte, această instanță a precizat că ea nu aprobase renunțarea unilaterală din partea VÚB la garanție, având în vedere că un acord cu debitorii este indispensabil pentru stingerea unei asemenea garanții prin renunțare. Pe de altă parte, ea a subliniat că, în conformitate cu legislația națională, în cazul în care creanța VÚB ar fi fost cesionată, s‑ar fi menținut toate drepturile reclamanților din litigiul principal în calitate de consumatori.
45 Având în vedere clarificările furnizate de instanța de trimitere, trebuie să se considere că litigiul principal își păstrează obiectul și, prin urmare, că întrebările adresate rămân pertinente pentru soluționarea acestui litigiu. În consecință, este necesar să se statueze cu privire la cererea de decizie preliminară.
46 În ceea ce privește, în al doilea rând, cererea de redeschidere a fazei orale, VÚB arată în esență în cererea sa subsidiară depusă la grefa Curții la 22 februarie 2023 că sub anumite aspecte nu este de acord cu concluziile doamnei avocate generale, care ar fi întemeiate pe elemente eronate, astfel încât ar trebui să se clarifice contextul factual și/sau juridic al întrebărilor preliminare. Pe de altă parte, VÚB contestă în mai multe privințe interpretarea pe care doamna avocată generală a efectuat‑o în concluziile sale cu privire la directivele vizate de aceste întrebări.
47 Prin înscrisul depus la grefa Curții la 9 august 2023, VÚB aduce la cunoștința Curții, în susținerea cererii sale de redeschidere a fazei orale, pe de o parte, că, în aceeași zi, a introdus o acțiune la Ústavný súd Slovenskej republiky (Curtea Constituțională a Republicii Slovacia) împotriva deciziei instanței de trimitere din 12 iunie 2023 prin care aceasta a decis să respingă cererea de retragere a deciziei preliminare în pofida renunțării de către VÚB la garanția imobiliară și a cesiunii datoriei, menționate la punctul 44 din prezenta hotărâre. Astfel, VÚB nu ar fi solicitat acestei instanțe să își retragă trimiterea preliminară ca urmare a acestor acte, ci să aducă la cunoștința Curții orice element susceptibil să afecteze continuarea procedurii preliminare în conformitate cu articolul 100 alineatul (2) din Regulamentul de procedură. Or, această renunțare și această cesiune a datoriei ar constitui astfel de elemente.
48 Pe de altă parte, VÚB apreciază în esență că, în ipoteza în care informațiile de care dispune Curtea despre această cesiune și această renunțare nu i‑ar permite să se pronunțe cu privire la prezenta trimitere preliminară în temeiul articolului 100 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, ar trebui să se redeschidă procedura orală pentru a clarifica elementele pe care ea le consideră pertinente în această privință.
49 În temeiul articolului 83 din Regulamentul de procedură, Curtea poate oricând să dispună, după ascultarea avocatului general, deschiderea sau redeschiderea fazei orale a procedurii, în special atunci când consideră că nu este suficient de lămurită sau atunci când o parte a invocat după închiderea acestei faze un fapt nou de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei Curții sau atunci când cauza trebuie soluționată pe baza unui argument care nu a fost pus în discuția părților ori a persoanelor interesate prevăzute la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.
50 Trebuie amintit de la bun început că, potrivit jurisprudenței constante, dezacordul unei părți din litigiul principal sau al unei persoane interesate față de concluziile avocatului general nu poate constitui prin el însuși un motiv care să justifice redeschiderea fazei orale a procedurii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 februarie 2023, Gallaher, C‑707/20, EU:C:2023:101, punctul 45 și jurisprudența citată).
51 Rezultă că dezacordul exprimat de VÚB față de concluziile doamnei avocate generale nu poate în sine justifica redeschiderea fazei orale a procedurii.
52 Pe de altă parte, Curtea consideră, după ascultarea avocatei generale, că dispune, la finalul fazei scrise a procedurii și al ședinței care a avut loc în fața sa, de toate elementele necesare pentru a se pronunța cu privire la prezenta cerere de decizie preliminară.
53 Astfel, părțile din litigiul principal și persoanele interesate care au participat la prezenta procedură și în special VÚB au putut prezenta, atât în cursul fazei scrise, cât și al fazei orale a acesteia, elementele de drept și de fapt pe care le‑au considerat pertinente pentru a permite Curții să răspundă la întrebările adresate de instanța de trimitere. În plus, deși Curtea a solicitat în mod expres VÚB să își precizeze poziția în ședință în raport cu răspunsurile date de instanța de trimitere la o primă cerere de lămuriri care i‑a fost adresată la 7 iunie 2022 și care privea în special cadrul juridic și factual al întrebărilor preliminare, aceasta a decis să nu participe la ședință. Pe de altă parte, în ceea ce privește renunțarea la garanția imobiliară și cesiunea datoriei, precum și consecințele acestora în vederea aplicării articolului 100 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, trebuie să se constate că aceste elemente nu sunt de natură să poată exercita o influență asupra deciziei pe care Curtea este chemată să o pronunțe, având în vedere considerațiile enunțate la punctele 40-45 din prezenta hotărâre.
54 În sfârșit, cererile de redeschidere a fazei orale a procedurii formulate de VÚB nu evidențiază niciun fapt nou de natură să poată exercita o influență asupra deciziei pe care Curtea este chemată să o pronunțe.
55 Prin urmare, nu este necesar să se dispună redeschiderea fazei orale a procedurii.
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la admisibilitate
56 VÚB susține în esență că întrebările preliminare referitoare la interpretarea Directivei 93/13 sunt inadmisibile pentru motivul că sunt inutile pentru soluționarea litigiului și că sunt ipotetice întrucât nu ar avea nicio legătură cu obiectul litigiului principal. În această privință, ea subliniază în esență că reclamanții din litigiile principale și‑au încălcat în mod sistematic și grav obligațiile contractuale, astfel încât executarea garanției ar fi în orice caz conformă cu testul de proporționalitate potrivit criteriilor formulate în Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz (C‑415/11, EU:C:2013:164, punctul 73).
57 Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea nu poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională, în sensul articolului 267 TFUE, decât atunci când, în special, cerințele privind conținutul cererii de decizie preliminară care figurează la articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții nu sunt respectate sau atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea validității unei norme de drept al Uniunii, solicitată de instanța națională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal ori atunci când problema este de natură ipotetică (Hotărârea din 20 octombrie 2022, Koalitsia „Demokratichna Bulgaria – Obedinenie“, C‑306/21, EU:C:2022:813, punctul 27 și jurisprudența citată).
58 Or, o asemenea lipsă a unei legături sau caracterul ipotetic al întrebărilor adresate nu poate fi stabilit doar pe baza afirmației VÚB potrivit căreia punerea în aplicare a executării garanției este proporțională în speță. Astfel, după cum a arătat doamna avocată generală la punctul 49 din concluzii, întrebările referitoare la interpretarea Directivei 93/13 nu urmăresc să se stabilească dacă această situație se regăsește în acest caz, ci urmăresc să se stabilească dacă instanța trebuie să examineze caracterul proporțional al posibilității pe care clauza de exigibilitate imediată o oferă creditorului, în lipsa unei obligații în acest sens impuse de reglementarea sau de jurisprudența națională.
59 Așadar, interpretarea solicitată a dispozițiilor Directivei 93/13 rezultă a fi necesară pentru soluționarea litigiului principal, iar întrebările preliminare nu sunt de natură ipotetică. În consecință, aceste întrebări sunt admisibile.
60 În schimb, trebuie să se constate că, așa cum susțin guvernul slovac, precum și Comisia Europeană, instanța de trimitere nu furnizează informațiile de drept și de fapt care ar evidenția legătura dintre întrebările adresate și Directiva 2005/29. Astfel, instanța de trimitere nu explică legătura care ar exista între punerea în aplicare a clauzei de exigibilitate imediată, pe de o parte, și existența unor practici comerciale neloiale, pe de altă parte. Totodată, ea nu precizează nici în ce măsură executarea garanției imobiliare printr‑o vânzare la licitație voluntară ar putea constitui o practică comercială neloială, nici motivul pentru care interpretarea acestei directive în acest context ar fi necesară pentru soluționarea litigiului principal.
61 Prin urmare, trebuie să se considere că cerințele prevăzute la articolul 94 litera (c) din Regulamentul de procedură nu sunt respectate și că, potrivit jurisprudenței amintite la punctul 57 din prezenta hotărâre, întrebările preliminare sunt inadmisibile în măsura în care privesc interpretarea Directivei 2005/29.
Cu privire la prima întrebare
62 Întrucât prima întrebare vizează în esență întinderea controlului jurisdicțional exercitat asupra posibilității date creditorului de a declara exigibil întregul împrumut printr‑o clauză de exigibilitate imediată, trebuie să se examineze cu titlu introductiv dacă în speță clauza de exigibilitate imediată intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13. Astfel, în conformitate cu articolul 1 alineatul (2) din aceasta, dispozițiile ei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.
63 Această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13, care se extinde la dispozițiile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora și la cele care sunt aplicabile din oficiu, este justificată de faptul că, în principiu, este legitim să se prezume că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și al obligațiilor părților la anumite contracte, echilibru pe care legiuitorul Uniunii a intenționat în mod explicit să îl mențină (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iunie 2021, Prima banka Slovensko, C‑192/20, EU:C:2021:480, punctul 32, și Hotărârea din 5 mai 2022, Zagrebačka banka, C‑567/20, EU:C:2022:352, punctul 57 și jurisprudența citată).
64 Această excludere presupune îndeplinirea a două condiții, și anume, pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie (Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C‑34/13, EU:C:2014:2189, punctul 78, și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C‑125/18, EU:C:2020:138, punctul 31).
65 Pentru a stabili dacă aceste condiții sunt îndeplinite, Curtea a hotărât că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă prevederi din dreptul național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau prevederi care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C‑34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C‑125/18, EU:C:2020:138, punctul 32, precum și Hotărârea din 5 mai 2022, Zagrebačka banka, C‑567/20, EU:C:2022:352, punctul 55).
66 În această privință, instanțelor naționale sesizate le revine sarcina de a verifica dacă clauza în discuție intră sub incidența articolului 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 în lumina criteriilor care au fost definite de Curte, și anume luând în considerare natura, economia generală și stipulațiile contractelor de împrumut în cauză, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea din urmă, ținând seama în același timp de faptul că, având în vedere obiectivul privind protecția consumatorilor urmărit de această directivă, excepția instituită la articolul 1 alineatul (2) din aceasta este de strictă interpretare (Hotărârea din 5 mai 2022, Zagrebačka banka, C‑567/20, EU:C:2022:352, punctul 58 și jurisprudența citată).
67 În speță, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, rezultă că dispozițiile dreptului național care fac obiectul primei întrebări, și anume articolul 53 alineatul 9 și articolul 565 din Codul civil, se reflectă într‑o clauză a contractului de credit în discuție, și anume clauza de exigibilitate imediată. Astfel, instanța de trimitere arată în această privință că această clauză „copiază în esență” dispozițiile respective.
68 În temeiul articolului 53 alineatul 9 din Codul civil, în cazul unui contract de credit de consum rambursabil prin plata în rate, creditorul poate solicita plata integrală a creditului, în conformitate cu articolul 565 din acest cod, dacă părțile au convenit astfel. Creditorul își poate exercita acest drept cel mai devreme la trei luni de la întârzierea plății unei rate și numai după ce a notificat în acest sens consumatorul cu cel puțin 15 de zile în prealabil.
69 În răspunsul său la cererea de lămuriri adresată de Curte în această privință, instanța de trimitere a arătat că dispozițiile coroborate menționate nu se aplică automat sau ope legis în lipsa unei alegeri în acest sens din partea părților. În plus, chiar dacă părțile au convenit în contractul de credit cu privire la posibilitatea creditorului de a solicita rambursarea anticipată a sumei împrumutate, acesta nu ar fi obligat să exercite acest drept. Instanța de trimitere consideră în plus că articolul 54 alineatul 1 din Codul civil, care prevede în esență că clauzele contractuale care figurează într‑un contract încheiat cu un consumator nu se pot îndepărta de dispozițiile acestui cod în detrimentul consumatorului, nu conferă totuși un caracter imperativ dispozițiilor articolului 53 alineatul 9 din codul menționat, având în vedere că prima dispoziție ar permite părților să deroge de la cea de a doua cu condiția ca acest lucru să fie în favoarea consumatorului.
70 Prin urmare, și sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, care este singura competentă să interpreteze dispozițiile dreptului său național, clauza de exigibilitate imediată care permite creditorului să solicite anticipat rambursarea întregului sold restant datorat în cazul neîndeplinirii de către debitor a obligațiilor sale contractuale nu pare să fie calificată drept „clauză care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii”, în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 93/13, din moment ce, deși preia dispozițiile naționale citate la punctul 68 din prezenta hotărâre, acestea nu sunt obligatorii și deci nu îndeplinesc a doua condiție impusă de acest articol 1 alineatul (2) pentru a aplica excluderea prevăzută la acest articol.
71 În această ipoteză, o asemenea clauză este, în consecință, supusă dispozițiilor Directivei 93/13, astfel cum au fost interpretate de Curte.
72 În ceea ce privește fondul întrebării, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul cooperării dintre instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate și, în acest context, să interpreteze toate dispozițiile de drept al Uniunii care sunt necesare instanțelor naționale pentru a statua în cauzele cu care sunt sesizate, chiar dacă respectivele dispoziții nu sunt indicate expres în întrebările adresate de aceste instanțe (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 4 octombrie 2018, Kamenova, C‑105/17, EU:C:2018:808, punctul 21 și jurisprudența citată).
73 În această măsură, este necesar să se considere că, prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (1), articolul 4 alineatul (1), articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, citite în lumina articolelor 7 și 38 din cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia controlul jurisdicțional al caracterului abuziv al unei clauze de exigibilitate imediată conținute într‑un contract de credit de consum nu ține seama de caracterul proporțional al posibilității acordate profesionistului de a‑și exercita dreptul de care beneficiază în temeiul acestei clauze, din perspectiva unor criterii legate în special de importanța neîndeplinirii de către consumator a obligațiilor sale contractuale, cum ar fi cuantumul ratelor care nu au fost onorate în raport cu valoarea totală a creditului și cu durata contractului, precum și de posibilitatea ca punerea în aplicare a acestei clauze să conducă la aceea că profesionistul poate proceda la recuperarea sumelor datorate în temeiul aceleiași clauze prin vânzarea fără nicio procedură judiciară a locuinței familiale a consumatorului.
74 În primul rând, trebuie amintit că, având în vedere situația de inferioritate în care se găsește consumatorul față de profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede că clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumator. În acest context, pentru a se asigura nivelului ridicat de protecție a consumatorilor prevăzut la articolul 38 din cartă, instanța națională este obligată să aprecieze, din oficiu chiar, caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, suplinind în acest fel dezechilibrul existent între consumator și profesionist, din moment ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2019, Bondora, C‑453/18 și C‑494/18, EU:C:2019:1118, punctul 40, precum și Hotărârea din 17 mai 2022, Ibercaja Banco, C‑600/19, EU:C:2022:394, punctele 35-37).
75 În ceea ce privește, în al doilea rând, criteriile în lumina cărora trebuie exercitat un astfel de control jurisdicțional, trebuie amintit că articolul 3 alineatul (1) și articolul 4 alineatul (1) din Directiva 93/13 definesc, în ansamblul lor, criteriile generale care permit aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale supuse dispozițiilor acesteia (Hotărârea din 3 iunie 2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C‑484/08, EU:C:2010:309, punctul 33).
76 Astfel, referindu‑se la noțiunile de „bună‑credință” și de „dezechilibru semnificativ” între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 nu definește decât în mod abstract elementele care conferă caracter abuziv unei clauze contractuale care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale (Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus, C‑421/14, EU:C:2017:60, punctul 58 și jurisprudența citată).
77 Pentru a stabili dacă o clauză provoacă un „dezechilibru semnificativ” între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, trebuie să se țină seama în special de normele de drept național aplicabile în lipsa unui acord între părți în acest sens. Această analiză comparativă va permite instanței naționale să evalueze dacă și eventual în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într‑o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz, C‑415/11, EU:C:2013:164, punctul 68).
78 În ceea ce privește aspectul de a stabili împrejurările în care un asemenea dezechilibru este creat „în contradicție cu cerința de bună‑credință”, instanța națională trebuie, având în vedere al șaisprezecelea considerent al Directivei 93/13, să verifice în acest scop dacă profesionistul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz, C‑415/11, EU:C:2013:164, punctul 69 și Hotărârea din 10 iunie 2021, BNP Paribas Personal Finance, C‑609/19, EU:C:2021:469, punctul 66).
79 În plus, în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) din această directivă, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.
80 În ceea ce privește în mod specific o clauză a unui contract de împrumut ipotecar de lungă durată care determină condițiile în care creditorul este autorizat să solicite rambursarea anticipată a acestuia, precum clauza de exigibilitate imediată, de asemenea Curtea a avut deja ocazia să formuleze criterii în raport cu care instanța națională va putea identifica caracterul eventual abuziv al acesteia, după cum a amintit doamna avocată generală la punctul 74 din concluzii.
81 Astfel, Curtea a statuat în repetate rânduri că prezintă printre altele o importanță esențială pentru a stabili dacă o clauză convențională de exigibilitate imediată a unui credit ipotecar produce un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului aspectul dacă posibilitatea profesionistului de a declara exigibil întregul împrumut depinde de neexecutarea de către consumator a unei obligații care prezintă un caracter esențial în cadrul raportului contractual în discuție, dacă această posibilitate este prevăzută pentru cazurile în care o asemenea neexecutare prezintă un caracter suficient de grav în raport cu durata și cu valoarea împrumutului, dacă posibilitatea menționată derogă de la normele de drept comun aplicabile în materie în lipsa unor dispoziții contractuale specifice și dacă dreptul național prevede mijloace adecvate și eficiente care să permită consumatorului supus aplicării unei astfel de clauze să remedieze efectele exigibilității împrumutului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus, C‑421/14, EU:C:2017:60, punctul 66 și jurisprudența citată).
82 Rezultă că instanța națională trebuie să examineze în special caracterul proporțional al posibilității acordate creditorului de a pretinde în temeiul acestei clauze totalitatea sumelor datorate atunci când apreciază caracterul său eventual abuziv, ceea ce presupune să ia în considerare în special măsura în care consumatorul nu își îndeplinește obligațiile contractuale, precum cuantumul ratelor care nu au fost onorate în raport cu cuantumul total al creditului și cu durata contractului.
83 În această privință trebuie amintit că criteriile enunțate în Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus (C‑421/14, EU:C:2017:60), pentru a aprecia caracterul abuziv al unei clauze contractuale referitoare la exigibilitatea imediată ca urmare a neîndeplinirii de către debitor a obligațiilor sale pentru o perioadă limitată nu sunt nici cumulative sau alternative, nici exhaustive (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 decembrie 2022, Caisse régionale de Crédit mutuel de Loire‑Atlantique et du Centre Ouest, C‑600/21, EU:C:2022:970, punctele 30 și 31).
84 În consecință, controlul jurisdicțional al caracterului proporțional al acestei clauze trebuie efectuat, dacă este cazul, în lumina unor criterii suplimentare. Astfel, având în vedere efectele pe care le poate avea o clauză de exigibilitate imediată inserată într‑un contract de credit de consum garantat cu locuința familială, precum cel în discuție în litigiul principal, instanța națională, atunci când apreciază caracterul abuziv al posibilității pe care această clauză o oferă creditorului, trebuie să țină seama, în analiza eventualului dezechilibru contractual creat de clauza menționată, de împrejurarea că punerea în aplicare a acesteia poate, dacă este cazul, să determine recuperarea de către creditor a sumelor datorate în temeiul aceleiași clauze prin vânzarea acestei locuințe fără nicio procedură judiciară.
85 În această privință, în cadrul aprecierii sale cu privire la mijloacele care îi permit consumatorului să remedieze efectele exigibilității integrale a sumelor datorate în temeiul contractului de împrumut, această instanță trebuie să țină seama de consecințele pe care le implică evacuarea consumatorului și a familiei sale din locuința care constituie reședința lor principală. Astfel, dreptul la locuință este un drept fundamental garantat de articolul 7 din cartă, care trebuie luat în considerare de instanța de trimitere în cadrul aplicării Directivei 93/13. Curtea a subliniat în această privință că este important ca instanța respectivă să aibă la dispoziție măsuri provizorii care să permită suspendarea sau încetarea unei proceduri nelegale de executare ipotecară atunci când dispunerea unor asemenea măsuri se dovedește necesară pentru a garanta protecția efectivă urmărită de Directiva 93/13 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C‑34/13, EU:C:2014:2189, punctele 63-66).
86 În cazul în care, în temeiul criteriilor indicate mai sus, instanța de trimitere ar constata, în cadrul aprecierii sale cu privire la caracterul abuziv al clauzei de exigibilitate imediată, că în speță dreptul stipulat în favoarea VÚB de a solicita rambursarea anticipată a soldului restant datorat în temeiul contractului de credit în discuție, garantat de locuința familială a reclamanților din litigiul principal, permite acestui profesionist să își exercite acest drept fără să trebuiască să țină seama de importanța neîndeplinirii obligațiilor de către consumatori în raport cu cuantumul acordat și cu durata împrumutului, această constatare ar putea determina instanța menționată să fie obligată să considere clauza respectivă ca fiind abuzivă, în măsura în care aceasta ar crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor, în contradicție cu cerința de bună‑credință, având în vedere ansamblul împrejurărilor în care acest contract a fost încheiat și de care profesionistul putea avea cunoștință la data încheierii sale.
87 Dacă la finalul acestei analize clauza ar fi declarată abuzivă, acestei instanțe i‑ar reveni sarcina de a înlătura aplicarea ei pentru ca ea să nu producă efecte obligatorii pentru consumator, cu excepția cazului în care acesta din urmă se opune (Hotărârea din 16 iulie 2020, Caixabank și Banco Bilbao Vizcaya Argentaria, C‑224/19 și C‑259/19, EU:C:2020:578, punctul 50).
88 În această privință, condițiile stabilite de legislațiile naționale, la care se referă articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, nu pot aduce atingere substanței dreptului, pe care această dispoziție îl conferă consumatorilor, ca o clauză considerată abuzivă să nu creeze obligații pentru consumatori (Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus, C‑421/14, EU:C:2017:60, punctul 51 și jurisprudența citată).
89 Astfel, în lipsa unui asemenea control, protecția consumatorului s‑ar dovedi a fi incompletă și insuficientă și nu ar constitui un mijloc nici adecvat, nici eficient pentru a preveni utilizarea acestui tip de clauze în continuare, contrar prevederilor articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 (Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus, C‑421/14, EU:C:2017:60, punctul 52 și jurisprudența citată).
90 Având în vedere ansamblul motivelor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 3 alineatul (1), articolul 4 alineatul (1), articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, citite în lumina articolelor 7 și 38 din cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia controlul jurisdicțional al caracterului abuziv al unei clauze de exigibilitate imediată conținute într‑un contract de credit de consum nu ține seama de caracterul proporțional al posibilității acordate profesionistului de a‑și exercita dreptul de care beneficiază în temeiul acestei clauze, din perspectiva unor criterii legate în special de importanța neîndeplinirii de către consumator a obligațiilor sale contractuale, cum ar fi cuantumul ratelor care nu au fost onorate în raport cu valoarea totală a creditului și cu durata contractului, precum și de posibilitatea ca punerea în aplicare a acestei clauze să conducă la aceea că profesionistul poate proceda la recuperarea sumelor datorate în temeiul aceleiași clauze prin vânzarea fără nicio procedură judiciară a locuinței familiale a consumatorului.
Cu privire la a doua întrebare
91 Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare, nu mai este necesar să se răspundă la a doua întrebare.
Cu privire la cheltuielile de judecată
92 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:
Articolul 3 alineatul (1), articolul 4 alineatul (1), articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, citite în lumina articolelor 7 și 38 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,
trebuie interpretate în sensul că
se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia controlul jurisdicțional al caracterului abuziv al unei clauze de exigibilitate imediată conținute într‑un contract de credit de consum nu ține seama de caracterul proporțional al posibilității acordate profesionistului de a‑și exercita dreptul de care beneficiază în temeiul acestei clauze, din perspectiva unor criterii legate în special de importanța neîndeplinirii de către consumator a obligațiilor sale contractuale, cum ar fi cuantumul ratelor care nu au fost onorate în raport cu valoarea totală a creditului și cu durata contractului, precum și de posibilitatea ca punerea în aplicare a acestei clauze să conducă la aceea că profesionistul poate proceda la recuperarea sumelor datorate în temeiul aceleiași clauze prin vânzarea fără nicio procedură judiciară a locuinței familiale a consumatorului.
Semnături