Language of document : ECLI:EU:T:2007:220

Cauza T‑170/06

Alrosa Company Ltd

împotriva

Comisiei Comunităților Europene

„Concurență – Abuz de poziție dominantă – Piața mondială a producției și a furnizării de diamante brute – Decizie care face obligatorii angajamentele propuse de întreprinderea în poziție dominantă – Articolul 9 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 – Principiul proporționalității – Libertate contractuală – Dreptul de a fi audiat”

Sumarul hotărârii

1.      Acțiune în anulare – Persoane fizice sau juridice – Acte care le privesc în mod direct și individual

(art. 230 al patrulea paragraf CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 9)

2.      Concurență – Poziție dominantă – Abuz – Examinarea de către Comisie – Angajamente ale întreprinderilor interesate de natură să răspundă preocupărilor Comisiei în domeniul concurenței

[art. 81 CE, 82 CE și 85 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 7 alin. (1) și art. 9]

3.      Concurență – Procedură administrativă – Încetarea încălcărilor – Competența Comisiei

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 7 alin.(1) și art. 9 alin. (1)]

4.      Concurență – Procedură administrativă – Încetarea încălcărilor – Competența Comisiei

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 7 alin.(1) și art. 9 alin. (1)]

5.      Concurență – Poziție dominantă – Abuz – Competența Comisiei

(art. 82 CE)

6.      Concurență – Procedură administrativă – Respectarea dreptului la apărare

(art. 81 CE și 82 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 9)

1.      În sensul articolului 230 al patrulea paragraf CE, o întreprindere este vizată în mod direct și individual de o decizie care face obligatorii angajamentele individuale propuse de o întreprindere în poziție dominantă și având ca obiect limitarea, iar ulterior încetarea relațiilor sale contractuale cu aceasta, în măsura în care decizia respectivă produce efecte directe și imediate asupra situației sale juridice, o menționează în dispozițiile sale, a fost adoptată ca urmare a unei proceduri la care a participat într‑un mod determinant, este de natură să afecteze substanțial poziția sa concurențială pe piața relevantă și urmărește să pună capăt relației comerciale pe care o întreține de lungă durată cu întreprinderea respectivă.

(a se vedea punctele 38‑40)

2.      O decizie a Comisiei care face obligatorii angajamentele propuse de întreprinderi în temeiul articolului 9 din Regulamentul nr. 1/2003 are ca efect încetarea procedurii de constatare și de sancționare a unei încălcări a regulilor de concurență. Prin urmare, o asemenea decizie nu ar putea fi considerată o simplă acceptare, de către Comisie, a unei propuneri formulate în mod liber de un partener de negocieri, ci constituie o măsură obligatorie care pune capăt unei situații de încălcare sau de potențială încălcare, cu ocazia căreia Comisia exercită totalitatea prerogativelor pe care i le conferă articolele 81 CE și 82 CE, sub rezerva acestei singure particularități că prezentarea de propuneri de angajamente de către întreprinderile în cauză o exonerează de a urma procedura legală prevăzută la articolul 85 CE și, în special, de a dovedi încălcarea.

Făcând obligatoriu un comportament determinat al unui operator față de terți, o decizie adoptată în temeiul articolului 9 din Regulamentul nr. 1/2003 poate produce indirect efecte juridice erga omnes pe care întreprinderea în cauză nu ar fi fost în măsură să le creeze singură. Comisia este, așadar, unicul emitent al acestora, din momentul în care dă forță obligatorie angajamentelor propuse de întreprindere și își asumă singură răspunderea pentru acestea. Într‑adevăr, Comisia nu este ținută în nici un mod să ia în considerare și, a fortiori, să ia în considerare ca atare propunerile de angajamente care îi sunt prezentate. Pe de altă parte, articolul 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 nu interzice ca o asemenea decizie să fie adoptată pe o durată nedeterminată.

În plus, deși articolul 9 din Regulamentul nr. 1/2003 nu menționează principiul proporționalității, acesta este un principiu general de drept comunitar a cărui respectare se impune Comisiei atunci când adoptă decizii care fac obligatorii angajamentele propuse de întreprinderi în temeiul acestuia.

(a se vedea punctele 87, 88, 91 și 92)

3.      În pofida marjei de apreciere de care dispune în ceea ce privește alegerea de a adopta o decizie în temeiul articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 sau al articolului 9 alineatul (1) din același regulament și în pofida caracterului voluntar al angajamentelor propuse de întreprinderi în cadrul celei din urmă dispoziții, Comisia este obligată să respecte principiul proporționalității atunci când decide să facă obligatorii asemenea angajamente.

Întrucât controlul proporționalității este un control obiectiv, caracterul adecvat și caracterul necesar al deciziei Comisiei trebuie să fie apreciate în raport cu scopul urmărit de aceasta, care constă, în aplicarea articolului 7 din Regulamentul nr. 1/2003, în a pune capăt încălcării constatate și, în aplicarea articolului 9 din același regulament, în a răspunde propriilor preocupări exprimate în cadrul evaluării sale preliminare. În măsura în care, în mod contrar deciziilor adoptate în aplicarea articolului 7 alineatul (1) menționat, Comisia nu este obligată, în cadrul articolului 9 alineatul (1) menționat, să demonstreze formal existența unei încălcări, aceasta trebuie totuși să stabilească realitatea preocupărilor concurențiale care să justifice faptul că intenționează să adopte o decizie în temeiul articolelor 81 CE și 82 CE, permițându‑i să impună întreprinderii în cauză respectarea anumitor angajamente, ceea ce presupune o analiză a pieței și o identificare a încălcării care, deși mai puțin definitive în cadrul articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, trebuie să fie suficiente pentru a permite un control al caracterului adecvat al angajamentului. Prin urmare, Comisia poate, fără a depăși competențele care îi sunt conferite atât prin regulile de concurență din tratat, cât și prin Regulamentul nr. 1/2003, să adopte, fie în temeiul articolului 7 alineatul (1), fie în temeiul articolului 9 alineatul (1) din acest regulament, o decizie de interzicere absolută a oricărei relații comerciale viitoare între două întreprinderi doar dacă o astfel de decizie este necesară pentru a restabili situația preexistentă încălcării.

În plus, gradul de control al Tribunalului asupra examinărilor efectuate de Comisie pe baza regulilor de concurență din tratat depinde de existența, subsecventă fiecărei decizii considerate, a unei marje de apreciere justificate de complexitatea normelor cu caracter economic care trebuie aplicate. În această privință, deși analiza efectuată de Comisie, atât în cadrul articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, cât și în cadrul articolului 9 alineatul (1) din același regulament, poate necesita aprecieri economice complexe, această împrejurare nu permite ca, în lipsa acestora, controlul pe care îl exercită Tribunalul asupra deciziilor Comisiei să fie în orice ipoteză limitat la eroarea vădită de apreciere.

(a se vedea punctele 95-97, 99, 100, 103-105 și 107-110)

4.      În cadrul examinării proporționalității, necesitatea unei decizii a Comisiei care face obligatorii angajamentele individuale propuse de o întreprindere în poziție dominantă și având ca obiect limitarea, iar ulterior încetarea relațiilor sale contractuale, trebuie apreciată prin prisma obiectivelor acesteia, precum încetarea practicilor care împiedică poziționarea întreprinderii cocontractante în cauză în calitate de concurent efectiv pe piața relevantă și deschiderea accesului terților la o sursă alternativă de aprovizionare.

În mod specific, respectarea principiului proporționalității impune instituției, atunci când există măsuri mai puțin constrângătoare decât cele pe care intenționează să le facă obligatorii și care îi sunt cunoscute, să examineze capacitatea lor de a răspunde preocupărilor ce justifică acțiunea sa înainte de a opta, dacă aceste măsuri se dovedesc inapte, pentru formula mai constrângătoare. În acest sens, deși Comisia nu trebuie să se substituie părților pentru a modifica angajamentele pe care acestea le propun în temeiul articolului 9 din Regulamentul nr. 1/2003, pentru ca aceste angajamente să răspundă preocupărilor sale formulate în cadrul evaluării preliminare, dispune de posibilitatea de a face obligatorii doar în parte sau într‑o anumită măsură aceste angajamente. Cu toate acestea, Comisia nu poate să sugereze părților să îi prezinte angajamente ce depășesc cadrul deciziei pe care ar fi putut să o adopte în temeiul articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003.

Numai împrejurări excepționale precum o poziție dominantă colectivă a întreprinderilor în cauză pot să justifice ca o decizie adoptată în temeiul articolului 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 să interzică unor întreprinderi în mod absolut și definitiv să stabilească relații contractuale între ele. Prin urmare, în lipsa unei asemenea împrejurări, o decizie a Comisiei prin care se impune, pe durată nedeterminată, încetarea oricărei relații comerciale directe sau indirecte între două întreprinderi încalcă principiul proporționalității.

(a se vedea punctele 112, 119-121, 131 și 139-141)

5.      Întrucât obiectul articolului 82 CE nu este interzicerea pozițiilor dominante, ci doar a abuzurilor, Comisia poate cere unei întreprinderi dominante doar să se abțină de la a efectua cumpărări care îi permit să își mențină sau să își consolideze poziția pe piață, dacă întreprinderea menționată nu recurge cu această ocazie la metode incompatibile cu regulile de concurență. Răspunderile specifice care revin unei întreprinderi aflate într‑o astfel de poziție nu pot impune repunerea în discuție a înseși existenței poziției dominante.

(a se vedea punctul 146)

6.      Cu privire la o decizie a Comisiei care impune încetarea unei relații comerciale de lungă durată între două întreprinderi participante la un acord susceptibil să constituie un abuz de poziție dominantă, conexitatea dintre cele două proceduri inițiate de Comisie în temeiul articolelor 81 CE și 82 CE ca urmare a notificării acestui acord, precum și faptul că decizia menționează expres întreprinderea cocontractantă fără ca totuși aceasta să îi fie destinată, trebuie să conducă la a i se recunoaște acestei din urmă întreprinderi, pentru procedura considerată în ansamblul său, drepturile acordate unei „întreprinderi în cauză” în sensul Regulamentului nr. 1/2003, deși, stricto sensu, aceasta nu este întreprindere în cauză în procedura referitoare la articolul 82 CE. Prin urmare, această întreprindere dispune de dreptul de a fi audiată cu privire la angajamentele individuale pe care Comisia intenționează să le facă obligatorii prin adoptarea unei decizii, în cadrul procedurii inițiate în temeiul articolului 82 CE și propuse de întreprinderea cu care întreținea o relație comercială de lungă durată căreia decizia menționată i‑ar impune încetarea, și trebuie să dispună de posibilitatea de a‑și exercita pe deplin acest drept. Într‑adevăr, respectarea dreptului de a fi audiat presupune, pe de o parte, ca întreprinderile care au propus aceste angajamente în cadrul articolului 9 din Regulamentul nr. 1/2003 să fie informate cu privire la elementele esențiale de fapt pe care s‑a bazat Comisia pentru a solicita noi angajamente, inclusiv concluziile Comisiei deduse din observațiile efectuate de terți în privința angajamentelor propuse și, pe de altă parte, să își poată exprima opinia cu privire la acest aspect.

(a se vedea punctele 187, 196 și 203)