Cauza C‑32/22 P(I)
Anheuser‑Busch InBev SA/NV
și
Ampar BVBA
împotriva
Magnetrol International NV
și
a Comisiei Europene
Ordonanța Curții (Marea Cameră) din 1 august 2022
„Recurs – Intervenție – Ajutoare de stat – Schemă de ajutoare pusă în aplicare de Regatul Belgiei – Admiterea intervențiilor în cadrul unei proceduri de recurs împotriva unei hotărâri a Tribunalului – Anularea deciziei Tribunalului – Trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului – Decizie a Tribunalului prin care se refuză depunerea la dosarul cauzei a unor observații scrise prezentate de un intervenient în recurs cu privire la hotărârea prin care se dispune această trimitere spre rejudecare – Decizie implicită a Tribunalului prin care unui intervenient în recurs i se refuză recunoașterea calității de intervenient în fața Tribunalului – Admisibilitatea recursului – Calitatea de intervenient în fața Tribunalului a unui intervenient în recurs”
1. Recurs – Admisibilitate – Decizii care pot face obiectul unui recurs – Parte a cărei intervenție este admisă într‑o cauză în stadiul recursului împotriva unei decizii a Tribunalului – Anularea deciziei Tribunalului cu trimiterea cauzei spre rejudecare acestuia – Decizie a Tribunalului prin care intervenientului în recurs i se refuză recunoașterea calității de intervenient în urma trimiterii cauzei spre rejudecare – Recurs introdus împotriva acestei decizii de intervenientul în recurs – Admisibilitate
(Statutul Curții de Justiție, art. 57 primul paragraf)
(a se vedea punctele 30-57)
2. Procedură jurisdicțională – Intervenție – Parte a cărei intervenție este admisă într‑o cauză în stadiul recursului împotriva unei decizii a Tribunalului – Anularea deciziei Tribunalului cu trimiterea cauzei spre rejudecare acestuia – Parte a cărei intervenție este admisă în stadiul recursului și care beneficiază de drept de calitatea de intervenient în fața Tribunalului
(Statutul Curții de Justiție, art. 40)
(a se vedea punctele 67-98)
Rezumat
Prin Decizia din 11 ianuarie 2016(1), Comisia a calificat ca fiind ajutor ilegal și incompatibil cu piața internă schema de scutire a profitului excedentar aplicată de Belgia începând cu anul 2004 în privința entităților belgiene ale unor grupuri de întreprinderi multinaționale. În consecință, Comisia a dispus recuperarea ajutoarelor astfel acordate de la beneficiari, a căror listă definitivă trebuia stabilită ulterior de Regatul Belgiei.
Regatul Belgiei și Magnetrol International NV au sesizat Tribunalul cu acțiuni în anulare a acestei decizii, înregistrate cu numerele T‑131/16 și, respectiv, T‑263/16. Împotriva aceleiași decizii alte acțiuni în anulare au fost introduse de Atlas Copco Airpower NV și Atlas Copco AB(2), de Anheuser‑Busch InBev SA/NV și Ampar BVBA(3), precum și de Soudal NV(4) și Esko‑Graphics BVBA(5) (denumite în continuare, împreună, „recurentele”). Dat fiind că Tribunalul a ales cauzele T‑131/16 și T‑263/16 ca fiind cauze „pilot”, procedurile în celelalte cauze au fost suspendate până la soluționarea litigiului în aceste două prime cauze.
După conexarea cauzelor T‑131/16 și T‑263/16, Tribunalul a admis acțiunile introduse de Regatul Belgiei și de Magnetrol International NV și a anulat decizia Comisiei(6).
Sesizat cu recursul introdus de Comisie, președintele Curții a admis intervenția recurentelor în susținerea concluziilor Magnetrol International NV în cadrul procedurii de recurs.
Prin Hotărârea din 16 septembrie 2021(7), Curtea a anulat hotărârea Tribunalului și a trimis acestuia cele două cauze spre rejudecare, dispunând ca cererile privind cheltuielile de judecată să se soluționeze odată cu fondul.
În urma acestei trimiteri spre rejudecare, recurentele au depus la Tribunal observații cu privire la concluziile care trebuie să fie desprinse din hotărârea Curții pentru soluționarea litigiului în cauza T‑263/16 RENV.
Prin scrisorile din 6 decembrie 2021, grefierul Tribunalului a informat recurentele că, având în vedere că observațiile acestora nu constituiau un document prevăzut de Regulamentul de procedură al Tribunalului, președintele camerei sesizate a Tribunalului a decis să nu le depună la dosarul cauzei T‑263/16 RENV (în continuare, „decizia atacată”).
Prin trei ordonanțe, Curtea, reunită în Marea Cameră, admite recursurile introduse de recurente împotriva acestei decizii. Curtea statuează că părțile din cauza suspendată de Tribunal în așteptarea soluționării definitive a unei cauze pilot și a căror intervenție a fost admisă în această cauză pilot în stadiul recursului își mențin calitatea de intervenient în cazul anulării de către Curte a hotărârii Tribunalului în cauza pilot și al trimiterii spre rejudecare a cauzei respective acestuia.
Aprecierea Curții
Curtea înlătură mai întâi cauza de inadmisibilitate întemeiată pe natura deciziei atacate, potrivit căreia Comisia a susținut că refuzul Tribunalului de a depune observațiile recurentelor în dosarul cauzei T‑263/16 RENV nu putea face obiectul unui recurs.
În această privință, Curtea arată că, în pofida caracterului său sumar, scrisorile grefierului Tribunalului din 6 decembrie 2021 trebuie să fie înțelese în sensul că exprimă decizia Tribunalului de a refuza recurentelor recunoașterea calității de intervenient în cauza T‑263/16 RENV.
Referitor la dreptul recurentelor de a introduce un recurs împotriva unei asemenea decizii în temeiul articolului 57 primul paragraf din Statutul Curții, care autorizează persoanele ale căror cereri de intervenție au fost respinse de Tribunal să formuleze recurs, Curtea observă că este adevărat că în speță Tribunalul nu a respins cereri de intervenție din moment ce recurentele nu au depus asemenea cereri la acesta. Însă domeniul de aplicare al deciziilor comunicate recurentelor de grefierului Tribunalului este similar cu cel pe care l‑ar fi avut o decizie a Tribunalului de respingere a unei cereri de intervenție care ar fi fost depusă de fiecare dintre aceste recurente.
În plus, atunci când Curtea anulează o decizie a Tribunalului atacată cu recurs și trimite cauza spre rejudecare acestuia pentru motivul că litigiul nu este în stare de judecată, nu se poate aștepta în mod rezonabil de la un intervenient în acel recurs să introducă în mod formal o cerere de intervenție la Tribunal exclusiv în scopul de a putea introduce un recurs împotriva deciziei de respingere a acestei cereri. Într‑adevăr, în orice caz, o asemenea cerere nu ar putea fi respinsă de Tribunal decât ca tardivă în temeiul dispozițiilor Regulamentului de procedură al acestuia.
În contextul arătat, în cazul în care un intervenient în recurs nu ar avea dreptul să introducă un recurs în temeiul articolului 57 primul paragraf din Statutul Curții împotriva unei decizii a Tribunalului prin care i se refuză calitatea de intervenient în urma trimiterii cauzei spre rejudecare la această instanță, partea respectivă ar fi lipsită de întreaga protecție jurisdicțională care să îi permită să își apere dreptul de a interveni, dacă este cazul, în fața Tribunalului, deși articolul 57 primul paragraf din statutul menționat are ca obiect tocmai garantarea unei asemenea protecții. Într‑adevăr, în ipoteza în care intervenientul în recurs s‑ar prevala în mod întemeiat de calitatea sa de intervenient în fața Tribunalului, el nu ar avea la dispoziție nicio altă cale de atac pentru a‑și valorifica drepturile procedurale.
În continuare, Curtea respinge cauza de inadmisibilitate întemeiată de Comisie pe tardivitatea recursului introdus de Soudal NV și Esko‑Graphics BVBA.
În acest scop, Curtea arată că, deși acest recurs a fost introdus peste termenul prevăzut de articolul 57 primul paragraf din Statutul Curții, de două săptămâni de la comunicarea deciziei atacate și prelungit cu termenul invariabil de zece zile pentru considerente de distanță, se poate deroga însă de la acest termen în cazul unei erori scuzabile a părții în cauză. Conform unei jurisprudențe constante, caracterul scuzabil poate fi recunoscut într‑o situație excepțională în care partea în cauză ar fi confruntată, din cauza comportamentului unei instituții, inclusiv al unei instanțe a Uniunii, și în raport cu normele aplicabile, cu o incertitudine reală în special în ceea ce privește termenele în care ar trebui să fie introdusă o acțiune.
În speță, refuzul Tribunalului de a recunoaște Soudal NV și Esko‑Graphics BVBA, interveniente în recurs, calitatea de intervenient în procedura după trimiterea spre rejudecare constituie o renunțare la o practică urmată de mult timp de această instanță și aprobată formal în jurisprudența sa. Mai mult, scrisoarea grefierului Tribunalului prezenta un caracter sumar întrucât nu preciza în mod explicit că Tribunalul nega recurentelor calitatea de intervenient și nu conținea nicio referire precisă la temeiul deciziei adoptate. În sfârșit, la data introducerii recursului de către Soudal NV și Esko‑Graphics BVBA, temeiul pe baza căruia trebuia introdus acest recurs – articolul 56 sau articolul 57 din Statutul Curții – nu reieșea în mod clar nici din jurisprudența Curții, nici din statutul amintit, deși termenul de introducere a recursului este diferit în cele două cazuri: un recurs formulat în temeiul articolului 56 din acest statut trebuie introdus în termen de două luni de la notificarea deciziei Tribunalului, în timp ce, în temeiul articolului 57 din statutul menționat, el trebuie introdus în termen de două săptămâni.
Având în vedere aceste elemente, Curtea consideră că eroarea săvârșită de Soudal NV și Esko‑Graphics BVBA în ceea ce privește termenul în care au introdus recursul este scuzabilă.
După respingerea diferitelor cauze de inadmisibilitate invocate de Comisie, Curtea examinează caracterul fondat al recursurilor introduse de recurente.
În această privință, Curtea începe prin a arăta că Regulamentul de procedură al Tribunalului nu precizează calitatea care trebuie să le fie recunoscută intervenienților în recurs în cadrul unei proceduri ulterioare trimiterii spre rejudecare. Însă examinarea de către Tribunal a unei cauze după trimiterea spre rejudecare se înscrie în mod clar în continuarea procedurii de recurs desfășurată în fața Curții, situație care este reflectată explicit în Regulamentul de procedură al Tribunalului.
Astfel, articolul 217 din Regulamentul de procedură al Tribunalului permite părților din procedura după trimiterea spre rejudecare să depună observații scrise cu privire la concluziile care trebuie să fie desprinse din decizia Curții pentru soluționarea litigiului, atunci când decizia anulată a intervenit după ce procedura scrisă pe fond a fost închisă de Tribunal, pentru a asigura continuitatea dezbaterii contencioase în fața instanțelor Uniunii. Or, faptul de a i se refuza unui intervenient în recurs care a putut să demonstreze un interes în soluționarea litigiului înaintat Curții calitatea de intervenient în procedura după trimiterea spre rejudecare ar avea drept consecință lipsirea acestei părți de orice posibilitate de a prezenta observații în fața Tribunalului cu privire la consecințele care trebuie să fie desprinse dintr‑o decizie a Curții care a afectat totuși interesele sale.
Mai mult, soluția reținută de Tribunal în decizia atacată condiționează continuitatea dezbaterii contencioase într‑o cauză de decizia Curții de a soluționa ea însăși în mod definitiv litigiul sau, dimpotrivă, de trimitere cauzei spre rejudecare Tribunalului. Astfel, atunci când Curtea se pronunță definitiv asupra litigiului, intervenientul în recurs poate să își prezinte argumentele în fața instanței Uniunii chemate să se pronunțe asupra acțiunii în primă instanță, în timp ce, atunci când s‑ar urma soluția reținută de Tribunal, nu ar avea o asemenea posibilitate în cazul trimiterii cauzei spre rejudecare acestuia.
Pe de altă parte, excluderea intervenientului în recurs din procedura după trimiterea spre rejudecare apare cu atât mai susceptibilă să afecteze continuitatea dezbaterii contencioase în fața instanțelor Uniunii cu cât intervenientul în recurs ar trebui să poată participa din nou, cu respectarea condițiilor procedurale aplicabile, la procedura în fața Curții în cazul unui recurs împotriva unei decizii a Tribunalului care este adoptată ca urmare a trimiterii cauzei spre rejudecare acestuia.
O asemenea excludere ridică probleme și în ceea ce privește decizia privind cheltuielile de judecată întrucât Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată numai atunci când recursul nu este fondat sau atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul. În schimb, atunci când Curtea trimite cauza Tribunalului spre rejudecare, acestuia îi revine obligația să se pronunțe asupra repartizării cheltuielilor de judecată aferente procedurii de recurs, inclusiv asupra celor efectuate sau a celor care trebuie să fie rambursate de intervenienții în recurs. Prin urmare, a nega acestora din urmă calitatea de parte în fața Tribunalului ar avea ca efect faptul că nu este adoptată o decizie privind cheltuielile de judecată sau faptul că Tribunalul se pronunță asupra unor concluzii în această materie prin raportare la o persoană care nu este parte în procedura în fața sa.
Curtea concluzionează că Statutul Curții, respectarea drepturilor procedurale garantate intervenienților prin Regulamentul de procedură al Tribunalului și principiul bunei administrări a justiției impun, în cadrul unei înlănțuiri coerente a procedurilor în fața Curții și a Tribunalului, ca părțile a căror intervenție este admisă într‑o cauză în stadiul recursului să aibă de drept calitatea de intervenient în fața Tribunalului atunci când acestei instanțe îi este trimisă o cauză spre rejudecare ca urmare a anulării unei decizii atacate cu recurs.
În consecință, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept care determină Curtea să anuleze decizia acestuia de a refuza depunerea la dosarul cauzei T‑263/16 RENV a observațiilor scrise depuse de recurente și, în acest mod, de a refuza acestor recurente calitatea de intervenient în cauza menționată.