HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

21 decembrie 2023(*)(i)

„Trimitere preliminară – Protecția consumatorilor – Contract de leasing privind un autovehicul fără obligație de cumpărare – Directiva 2008/48/CE – Articolul 2 alineatul (2) litera (d) – Noțiunea de contract de leasing fără obligație de cumpărare a obiectului contractului – Directiva 2002/65/CE – Articolul 1 alineatul (1) și articolul 2 litera (b) – Noțiunea de contract de servicii financiare – Directiva 2011/83/UE – Articolul 2 punctul 6 și articolul 3 alineatul (1) – Noțiunea de contract de prestări de servicii – Articolul 2 punctul 7 – Noțiunea de contract la distanță – Articolul 2 punctul 8 – Noțiunea de contract negociat în afara spațiului comercial – Articolul 16 litera (l) – Exceptare de la dreptul de retragere în cazul unei prestări de servicii de închiriere de mașini – Contract de credit încheiat în scopul achiziționării unui autovehicul – Directiva 2008/48 – Articolul 10 alineatul (2) – Cerințe privind informațiile care trebuie specificate în contract – Prezumție de respectare a obligației de informare în cazul utilizării unui model de informare reglementat – Lipsa efectului orizontal direct al unei directive – Articolul 14 alineatul (1) – Drept de retragere – Data de la care începe să curgă termenul de retragere în cazul unor informații incomplete sau inexacte – Caracter abuziv al exercitării dreptului de retragere – Decădere din dreptul de retragere – Obligația de restituire prealabilă a vehiculului în cazul exercitării dreptului de retragere în privința unui contract de credit legat”

În cauzele conexate C‑38/21, C‑47/21 și C‑232/21,

având ca obiect trei cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267 TFUE, introduse de Landgericht Ravensburg (Tribunalul Regional din Ravensburg, Germania), prin decizia din 30 decembrie 2020, primită de Curte la 22 ianuarie 2021 și completată prin decizia din 24 august 2021, primită de Curte la 1 septembrie 2021 (cauza C‑38/21), prin decizia din 8 ianuarie 2021, primită de Curte la 28 ianuarie 2021 (cauza C‑47/21), și prin decizia din 19 martie 2021, primită de Curte la 12 aprilie 2021 (cauza C‑232/21), în procedurile

VK

împotriva

BMW Bank GmbH (C‑38/21),

și

F. F.

împotriva

C. Bank AG (C‑47/21),

și

CR

AY,

ML,

BQ

împotriva

Volkswagen Bank GmbH,

Audi Bank (C‑232/21),

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul K. Lenaerts, președinte, domnul L. Bay Larsen, vicepreședinte, doamna K. Jürimäe, domnii C. Lycourgos, E. Regan, F. Biltgen, N. Piçarra, Z. Csehi, președinți de cameră, domnii M. Safjan (raportor), S. Rodin, P. G. Xuereb, doamna I. Ziemele, domnii J. Passer, D. Gratsias și doamna M. L. Arastey Sahún, judecători,

avocat general: domnul A. M. Collins,

grefier: doamna M. Krausenböck, administratoare,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 7 septembrie 2022,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru CR, AY, ML și BQ de M. Basun, D. Er și A. Esser, Rechtsanwälte;

–        pentru BMW Bank GmbH, de A. Ederle și R. Hall, Rechtsanwälte;

–        pentru C. Bank AG, de T. Winter, Rechtsanwalt;

–        pentru Volkswagen Bank GmbH și Audi Bank, de I. Heigl, T. Winter și B. Zerelles, Rechtsanwälte;

–        pentru guvernul german, de J. Möller, U. Bartl, M. Hellmann și U. Kühne, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de G. Goddin, B.‑R. Killmann și I. Rubene, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 16 februarie 2023,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 2 literele (a) și (b) din Directiva 2002/65/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 septembrie 2002 privind comercializarea la distanță a serviciilor financiare de consum și de modificare a Directivei 90/619/CEE a Consiliului și a Directivelor 97/7/CE și 98/27/CE (JO 2002, L 271, p. 16, Ediție specială, 06/vol. 4, p. 183), a articolului 3 litera (c), a articolului 10 alineatul (2) literele (l), (p), (r) și (t), precum și a articolului 14 alineatul (1) din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului (JO 2008, L 133, p. 66), a articolului 2 punctele 7, 9 și 12, precum și a articolului 16 litera (l) din Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului (JO 2011, L 304, p. 64), precum și a articolului 267 al doilea paragraf TFUE.

2        Aceste cereri au fost formulate în cadrul unor litigii între VK, pe de o parte, și BMW Bank GmbH, pe de altă parte (cauza C‑38/21), între F. F., pe de o parte, și C. Bank AG, pe de altă parte (cauza C‑47/21), precum și între CR, pe de o parte, și Volkswagen Bank GmbH, pe de altă parte, și AY, ML și BQ, pe de o parte, și Audi Bank, pe de altă parte (cauza C‑232/21), în legătură cu exercitarea de către VK, F. F., CR, AY, ML și BQ a dreptului de retragere referitor la contracte pe care aceștia le‑au încheiat, în calitate de consumatori, cu aceste bănci.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

 Directiva 2002/65

3        Considerentele (14), (15) și (19) ale Directivei 2002/65 au următorul cuprins:

„(14)      Prezenta directivă acoperă toate serviciile financiare care pot face obiectul comercializării la distanță. Cu toate acestea, anumite servicii financiare sunt reglementate de dispoziții specifice ale legislației comunitare, care continuă să se aplice la acele servicii financiare. Cu toate acestea, trebuie să se stabilească principiile care reglementează comercializarea la distanță a serviciilor în cauză.

(15)      Contractele negociate la distanță presupun utilizarea mijloacelor de comunicare la distanță, utilizate ca parte a schemei de vânzări sau de prestări servicii la distanță, care nu implică prezența simultană a furnizorului și a consumatorului. Dezvoltarea constantă a acestor mijloace de comunicare necesită definirea unor principii valabile chiar și pentru mijloacele a căror utilizare nu este încă foarte răspândită. Prin urmare, contractele la distanță sunt acele contracte a căror ofertare, negociere și încheiere se desfășoară la distanță.

[…]

(19)      Furnizorul este persoana care furnizează servicii la distanță. Cu toate acestea, prezenta directivă trebuie să se aplice și în cazul în care una dintre etapele de comercializare implică un intermediar. Având în vedere natura și gradul implicării, dispozițiile aplicabile din prezenta directivă trebuie să se aplice intermediarului în cauză, indiferent de statutul juridic al acestuia.”

4        Articolul 1 din Directiva 2002/65, intitulat „Obiectul și domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (1):

„Obiectul prezentei directive este apropierea actelor cu putere de lege și actelor administrative ale statelor membre privind comercializarea la distanță a serviciilor financiare de consum.”

5        Potrivit articolului 2 din această directivă, intitulat „Definiții”:

„În sensul prezentei directive:

(a)      «contract la distanță» înseamnă orice contract de prestare a serviciilor financiare, încheiat între un furnizor și un consumator, în cadrul unei scheme organizate de vânzări sau prestări servicii la distanță administrate de furnizor care, în sensul contractului în cauză, utilizează exclusiv unul sau mai multe mijloace de comunicare la distanță până la momentul și inclusiv în momentul în care se încheie contractul;

(b)      «serviciu financiar» înseamnă orice serviciu privind banca, creditarea, asigurarea, pensiile personale, investițiile sau plățile;

[…]”

6        Articolul 6 din directiva menționată, intitulat „Dreptul de retragere”, prevede:

„(1)      Statele membre asigură că orice consumator are la dispoziție o perioadă de 14 zile calendaristice pentru a se retrage din contract, fără penalități și fără prezentarea vreunui motiv. […]

[…]

(2)      Dreptul de retragere nu se aplică:

[…]

(c)      contractelor a căror execuție a fost realizată complet de ambele părți, la cererea expresă a consumatorului, înainte ca acesta să își exercite dreptul de retragere.

[…]”

 Directiva 2008/48

7        Considerentele (7)-(10), (31), (34) și (35) ale Directivei 2008/48 au următorul cuprins:

„(7)      Pentru a facilita apariția unei piețe interne eficiente în domeniul creditelor de consum, este necesar să se prevadă un cadru comunitar armonizat într‑o serie de domenii fundamentale. Având în vedere dezvoltarea continuă a pieței creditului de consum și mobilitatea crescândă a cetățenilor europeni, o legislație comunitară anticipativă, care să poată fi adaptată la formele viitoare de credit și care să permită statelor membre un grad corespunzător de flexibilitate în procesul de punere în aplicare, ar trebui să faciliteze elaborarea unei legislații moderne în domeniul creditului de consum.

(8)      Pentru a se asigura încrederea consumatorilor, este important ca piața să le ofere un grad suficient de protecție. Astfel, libera circulație a ofertelor de credite ar trebui să poată avea loc în condiții optime, atât pentru cei care oferă creditele, cât și pentru cei care le solicită, ținând seama de situațiile specifice din fiecare stat membru.

(9)      O armonizare completă este necesară pentru a se asigura tuturor consumatorilor din Comunitate un nivel ridicat și echivalent de protecție a intereselor lor și pentru crearea unei veritabile piețe interne. În consecință, nu ar trebui să li se permită statelor membre să mențină sau să introducă alte dispoziții de drept intern decât cele prevăzute de prezenta directivă. Când astfel de dispoziții armonizate nu există, statele membre ar trebui să dispună în continuare de libertatea de a menține sau introduce dispoziții legale naționale. În consecință, statele membre ar putea, de exemplu, să mențină sau să introducă dispoziții naționale cu privire la răspunderea solidară a vânzătorului sau a furnizorului de servicii și a creditorului. Un alt exemplu privind această posibilitate oferită statelor membre ar putea fi menținerea sau introducerea de dispoziții naționale cu privire la anularea contractului de vânzare de bunuri sau furnizare de servicii, în cazul în care consumatorul își exercită dreptul de retragere din contractul de credit. […]

(10)      Definițiile cuprinse în prezenta directivă stabilesc domeniul de aplicare a armonizării. În consecință, obligația impusă statelor membre de a pune în aplicare dispozițiile prezentei directive ar trebui să fie limitată la domeniul de aplicare al acesteia, conform definițiilor menționate. Cu toate acestea, prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere punerii în aplicare de către statele membre, în conformitate cu legislația comunitară, a dispozițiilor prezentei directive în domenii care nu intră în sfera de aplicare a acesteia. Astfel, un stat membru ar putea să mențină sau să introducă dispoziții legale naționale corespunzătoare celor din prezenta directivă sau anumitor prevederi privind contractele de credit din aceasta, care nu intră în sfera de aplicare a prezentei directive, cum ar fi dispozițiile privind contractele de credit pentru sume mai mici de 200 EUR sau mai mari de 75 000 EUR. De asemenea, statele membre ar putea aplica dispozițiile prezentei directive și în cazul unui credit legat care nu intră sub incidența definiției privind contractul de credit legat cuprinsă în prezenta directivă. Astfel, dispozițiile cu privire la contractul de credit legat ar putea fi aplicate contractelor de credit care servesc doar parțial la finanțarea unui contract pentru furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii.

[…]

(31)      Pentru a‑i permite consumatorului să își cunoască drepturile și obligațiile care îi revin în temeiul contractului de credit, acesta din urmă ar trebui să cuprindă toate informațiile necesare într‑un mod clar și concis.

[…]

(34)      Pentru a apropia modalitățile de exercitare a dreptului de retragere în domenii similare, este necesar să se prevadă dreptul de retragere fără sancțiuni și fără obligație de justificare, în condiții similare cu cele prevăzute de Directiva 2002/65[…]

(35)      În cazul în care un consumator se retrage dintr‑un contract de credit în baza căruia a primit bunuri, în special în urma unei achiziții în rate sau a unui contract de închiriere sau de leasing care prevede o obligație de cumpărare, prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere reglementărilor statelor membre privind chestiuni referitoare la restituirea bunurilor sau la orice alte chestiuni în legătură cu aceasta.

[…]”

8        Articolul 1 din Directiva 2008/48, intitulat „Obiectul”, prevede:

„Obiectul prezentei directive este de a armoniza anumite aspecte ale actelor cu putere de lege și ale procedurilor administrative ale statelor membre în materie de contracte de credit pentru consumatori.”

9        Articolul 2 din această directivă, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede:

„(1)      Prezenta directivă se aplică contractelor de credit.

(2)      Prezenta directivă nu se aplică următoarelor contracte:

[…]

(d)      contracte de închiriere sau de leasing în cazul cărora obligația de cumpărare a obiectului contractului nu este stabilită nici prin respectivul contract, nici prin vreun contract separat; se consideră că există o astfel de obligație în cazul în care creditorul decide acest lucru în mod unilateral;

[…]”

10      Articolul 3 din directiva menționată, intitulat „Definiții”, prevede:

„În sensul prezentei directive se aplică următoarele definiții:

[…]

(c)      «contract de credit» înseamnă un contract prin care un creditor acordă sau promite să acorde unui consumator un credit sub formă de amânare la plată, împrumut sau alte facilități financiare similare, cu excepția contractelor pentru prestarea de servicii în mod continuu sau pentru furnizarea de bunuri de același fel, atunci când consumatorul plătește pentru acestea în rate, pe durata furnizării lor;

[…]

(i)      «dobânda anuală efectivă» înseamnă costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului, inclusiv costurile menționate la articolul 19 alineatul (2), dacă este cazul;

[…]

(n)      «contract de credit legat» înseamnă un contract de credit în care:

(i)      creditul în cauză servește exclusiv finanțării unui contract care are ca obiect furnizarea anumitor bunuri sau prestarea unui anumit serviciu și

(ii)      aceste două contracte formează, din punct de vedere obiectiv, o unitate comercială; se consideră că există o unitate comercială în cazul în care furnizorul sau prestatorul de servicii finanțează el însuși creditul pentru consumator sau, dacă acesta este finanțat de un terț, în cazul în care creditorul folosește serviciile furnizorului sau ale prestatorului în legătură cu încheierea contractului de credit sau cu pregătirea acestuia sau în cazul în care bunurile respective sau prestarea unui anumit serviciu sunt specificate în mod expres în contractul de credit.

[…]”

11      Alineatul (2) al articolului 10 din Directiva 2008/48, intitulat „Informații care trebuie menționate în contractele de credit”, are următorul cuprins:

„Contractul de credit specifică în mod clar și concis:

[…]

(l)      rata dobânzii, în cazul plăților restante, aplicabilă la data încheierii contractului de credit și măsurile pentru ajustarea acesteia și, dacă este cazul, orice penalități datorate în caz de neplată;

[…]

(p)      existența sau inexistența unui drept de retragere, termenul în care acel drept poate fi exercitat și alte condiții pentru exercitarea acestuia, inclusiv informații privind obligarea consumatorului de a plăti capitalul tras și dobânda în conformitate cu articolul 14 alineatul (3) litera (b) și cuantumul dobânzii plătibile pe zi;

[…]

(r)      dreptul de rambursare anticipată, procedura de rambursare anticipată, precum și, dacă este cazul, informații privind dreptul creditorului la compensație și modul în care va fi determinată această compensație;

[…]

(t)      dacă există sau nu posibilitatea recurgerii la o procedură extrajudiciară de contestare și la o cale de atac pentru consumator și, în caz afirmativ, modalitățile de acces la acestea;

[…]”

12      Articolul 14 din directiva menționată, intitulat „Dreptul de retragere”, prevede:

„(1)      Consumatorul are la dispoziție un termen de paisprezece zile calendaristice în care se poate retrage din contractul de credit fără a invoca motive.

Acest termen de retragere începe să curgă:

(a)      fie în ziua încheierii contractului de credit; fie

(b)      în ziua în care consumatorului îi sunt aduse la cunoștință clauzele și condițiile contractuale și informațiile, conform articolului 10, în cazul în care ziua respectivă este ulterioară celei la care se face referire la litera (a) a acestui paragraf.

[…]

(3)      În cazul în care consumatorul își exercită dreptul de retragere, acesta are obligația:

(a)      pentru ca retragerea să fie efectivă înainte de expirarea termenului menționat la alineatul (1), de a‑l notifica pe creditor ca urmare a informării oferite de acesta în conformitate cu articolul 10 alineatul (2) litera (p), prin mijloace care pot fi dovedite în conformitate cu legislația națională. Termenul este considerat a fi respectat în cazul în care respectiva notificare este expediată înainte de expirarea termenului, cu condiția să fie pe hârtie sau pe alt suport durabil aflat la îndemâna creditorului și accesibil acestuia; și

(b)      de a‑i plăti creditorului principalul și dobânda aferentă acestuia de la data la care creditul a fost tras până la data la care principalul a fost rambursat, fără nicio întârziere nejustificată și nu mai târziu de 30 de zile calendaristice de la trimiterea notificării retragerii către creditor. Dobânda se calculează pe baza ratei dobânzii aferente creditului convenite. Creditorul nu este îndreptățit la nicio altă compensație din partea consumatorului în cazul retragerii, cu excepția compensației pentru orice taxe nerambursabile plătite de către creditor administrației publice.

(4)      În cazul prestării unui serviciu accesoriu aferent contractului de credit de către creditor sau de către un terț pe baza unui contract între terț și creditor, consumatorul nu mai are obligații care decurg din serviciul respectiv, în cazul în care consumatorul își exercită dreptul de retragere din contractul de credit în conformitate cu prezentul articol.

[…]”

13      Articolul 22 din directiva menționată, intitulat „Armonizarea și natura imperativă a prezentei directive”, prevede la alineatul (1):

„În măsura în care prezenta directivă conține dispoziții armonizate, statele membre nu pot menține sau introduce în legislația lor națională dispoziții diferite față de cele stabilite în prezenta directivă.”

 Directiva 2011/83

14      Considerentele (20)-(22), (37) și (49) ale Directivei 2011/83 au următorul cuprins:

„(20)      Definiția contractului la distanță ar trebui să se aplice în toate cazurile în care se încheie un contract între comerciant și consumator în cadrul unor sisteme de vânzări sau de prestări de servicii la distanță organizate cu utilizarea exclusivă a unuia sau a mai multor mijloace de comunicare la distanță (cum ar fi comanda prin poștă, internet, telefon sau fax), până la și incluzând momentul încheierii contractului. Definiția respectivă ar trebui să includă, de asemenea, situațiile în care consumatorul doar vizitează spațiile comerciale cu scopul de a se informa cu privire la bunuri sau servicii, ulterior negociază și încheie contractul la distanță. Prin contrast, un contract negociat în spațiile comerciale ale comerciantului și în final încheiat prin intermediul mijloacelor de comunicare la distanță nu ar trebui considerat un contract la distanță. Nici un contract inițiat prin intermediul mijloacelor de comunicare la distanță, dar încheiat în final în spațiile comerciale ale comerciantului, nu ar trebui considerat un contract la distanță. […] Noțiunea de sistem de vânzări sau de prestări de servicii la distanță organizat ar trebui să includă acele sisteme oferite de terți, alții decât comerciantul, dar care sunt utilizate de comerciant, cum ar fi platformele online. Aceasta nu ar trebui să includă însă cazurile în care site‑urile internet oferă doar informații despre comerciant, bunurile și/sau serviciile acestuia și datele de contact.

(21)      Un contract negociat în afara spațiilor comerciale ar trebui definit drept un contract încheiat în prezența fizică simultană a comerciantului și a consumatorului, într‑un loc care nu este spațiul comercial al comerciantului, de exemplu la domiciliul sau la locul de muncă al consumatorului. În afara spațiilor comerciale, consumatorul poate fi supus unei presiuni psihologice potențiale sau poate fi confruntat cu un element de surpriză, indiferent dacă a solicitat sau nu vizita din partea comerciantului. Definiția unui contract negociat în afara spațiilor comerciale ar trebui să includă și situațiile în care consumatorul este abordat personal și individual în afara spațiilor comerciale, dar contractul este încheiat imediat după aceea, în spațiile comerciale ale comerciantului sau prin intermediul mijloacelor de comunicare la distanță. Definiția unui contract negociat în afara spațiilor comerciale nu ar trebui să includă situațiile în care comerciantul vine mai întâi la domiciliul consumatorului exclusiv pentru a lua măsuri sau a oferi un deviz, fără niciun angajament din partea consumatorului, și în care contractul nu este încheiat decât ulterior în spațiile comerciale ale comerciantului sau prin intermediul mijloacelor de comunicare la distanță pe baza devizului comerciantului. În aceste situații, contractul nu se consideră a fi fost încheiat imediat după ce comerciantul a abordat consumatorul, dacă consumatorul a avut timp să se gândească la devizul comerciantului înainte de încheierea contractului. Achizițiile efectuate în timpul unei excursii organizate de către comerciant în cadrul căreia produsele achiziționate sunt promovate și oferite spre vânzare ar trebui considerate contracte negociate în afara spațiilor comerciale.

(22)      Spațiile comerciale ar trebui să includă localurile, indiferent sub ce formă se prezintă acestea (de exemplu magazine, tarabe sau camioane) care sunt utilizate de comerciant drept loc permanent sau obișnuit de desfășurare a activității comerciale. […] Spațiile comerciale ale unei persoane care acționează în numele comerciantului în conformitate cu prezenta directivă ar trebui considerate spații comerciale în sensul prezentei directive.

[…]

(37)      […] În ceea ce privește contractele negociate în afara spațiilor comerciale, consumatorul ar trebui să aibă dreptul de retragere datorită elementului-surpriză și/sau presiunii psihologice potențiale. […]

[…]

(49)      Ar trebui să existe anumite excepții de la dreptul de retragere, atât în cazul contractelor la distanță, cât și al celor negociate în afara spațiilor comerciale. […] Dreptul de retragere ar trebui să nu se aplice nici în cazul bunurilor realizate în conformitate cu cerințele consumatorului […]. Acordarea unui drept de retragere consumatorului ar putea de asemenea să fie inadecvată în cazul anumitor servicii în situația în care încheierea contractului implică rezervarea unor capacități pe care, în cazul exercitării dreptului de retragere, comerciantul poate să nu fie în măsură să le exploateze. De exemplu, o astfel de situație ar fi atunci când se fac rezervări la hotel sau pentru cabane de vacanță ori evenimente culturale sau sportive.”

15      Articolul 2 din această directivă, intitulat „Definiții”, prevede:

„În sensul prezentei directive se aplică următoarele definiții:

[…]

2.      «comerciant» înseamnă orice persoană fizică sau juridică, indiferent dacă este publică sau privată, care acționează, inclusiv prin intermediul unei alte persoane care acționează în numele sau în contul ei, în scopuri ce țin de activitatea sa comercială, de afaceri, meșteșugărească sau profesională în legătură cu contractele care intră sub incidența prezentei directive;

[…]

5.      «contract de vânzare» înseamnă orice contract în temeiul căruia comerciantul transferă sau se angajează să transfere proprietatea asupra unor bunuri către consumator, iar consumatorul plătește sau se angajează să plătească prețul acestora, inclusiv orice contract care are drept obiect atât bunuri, cât și servicii;

6.      «contract de prestări de servicii» înseamnă orice contract, altul decât un contract de vânzare, în temeiul căruia comerciantul furnizează sau se angajează să furnizeze un serviciu consumatorului, iar acesta plătește sau se angajează să plătească prețul acestuia;

7.      «contract la distanță» înseamnă orice contract încheiat între comerciant și consumator în cadrul unui sistem de vânzări sau de prestare de servicii la distanță organizat, fără prezența fizică simultană a comerciantului și a consumatorului, cu utilizarea exclusivă a unuia sau mai multor mijloace de comunicare la distanță, până la și inclusiv în momentul în care este încheiat contractul;

8.      «contract negociat în afara spațiului comercial» înseamnă orice contract dintre un comerciant și un consumator:

(a)      încheiat în prezența fizică simultană a comerciantului și a consumatorului, într‑un loc care nu este spațiul comercial al comerciantului;

(b)      pentru care consumatorului i s‑a făcut o ofertă în aceleași circumstanțe ca cele menționate la litera (a);

(c)      încheiat în spațiile comerciale ale comerciantului sau prin orice mijloace de comunicare la distanță, imediat după ce consumatorul a fost abordat în mod personal și individual, într‑un loc care nu este spațiul comercial al comerciantului, în prezența fizică simultană a acestuia și a consumatorului sau

(d)      încheiat în cursul unei deplasări organizate de comerciant cu scopul sau efectul de a promova și a vinde consumatorului bunuri sau servicii;

9.      «spațiu comercial» înseamnă:

(a)      orice unitate imobilă de vânzare cu amănuntul, în care comerciantul își desfășoară activitatea în permanență sau

(b)      orice unitate mobilă de vânzare cu amănuntul, în care comerciantul își desfășoară activitatea în mod obișnuit;

[…]

12.      «serviciu financiar» înseamnă orice serviciu cu caracter bancar, de creditare, asigurări, pensii personale, de investiții sau plăți;

[…]”

16      Articolul 3 din directiva menționată, intitulat „Domeniu de aplicare”, prevede:

„(1)      Prezenta directivă se aplică, conform condițiilor și în limitele stabilite în dispozițiile sale, oricărui contract încheiat între un comerciant și un consumator. Ea se aplică și contractelor de furnizare a apei, gazelor, energiei electrice sau încălzirii centralizate, inclusiv de către furnizorii publici, în măsura în care aceste utilități sunt furnizate pe bază contractuală.

[…]

(3)      Prezenta directivă nu se aplică contractelor:

[…]

(d)      referitoare la servicii financiare;

[…]”

17      Articolul 6 din aceeași directivă, intitulat „Cerințe de informare pentru contractele la distanță și cele negociate în afara spațiilor comerciale”, prevede la alineatul (1):

„(1)      Înainte ca un contract la distanță sau negociat în afara spațiilor comerciale sau orice ofertă similară să producă efecte obligatorii asupra consumatorului, comerciantul trebuie să îi furnizeze acestuia, într‑un mod clar și inteligibil, următoarele informații:

(a)      principalele caracteristici ale bunurilor sau serviciilor, în mod corespunzător cu mediul de comunicare și cu bunurile sau serviciile în cauză;

[…]

(e)      prețul total al bunurilor și serviciilor cu toate taxele incluse sau, în cazul în care prețul nu poate fi calculat […] dinainte în mod rezonabil dată fiind natura bunurilor sau a serviciilor, modalitatea de calcul al prețului […];

[…]

(g)      modalitățile de plată, livrare, executare, data până la care comerciantul se angajează să livreze bunurile sau să presteze serviciile și, după caz, politica comerciantului de soluționare a reclamațiilor;

[…]

(o)      durata contractului, după caz, sau, dacă contractul este încheiat pe durată nedeterminată sau urmează să fie prelungit în mod automat, condițiile de reziliere a contractului;

[…]”

18      Articolul 9 din Directiva 2011/83, intitulat „Dreptul de retragere”, prevede:

„(1)      Cu excepția cazurilor prevăzute la articolul 16, consumatorul beneficiază de o perioadă de 14 zile pentru a se retrage dintr‑un contract la distanță sau dintr‑un contract negociat în afara spațiului comercial, fără a fi nevoit să justifice decizia de retragere și fără a suporta alte costuri decât cele prevăzute la articolul 13 alineatul (2) și la articolul 14.

(2)      Fără a aduce atingere articolului 10, perioada de retragere menționată la alineatul (1) din prezentul articol expiră în termen de 14 zile de la:

(a)      în cazul contractelor de prestări servicii, ziua care urmează datei de încheiere a contractului;

[…]”

19      Potrivit articolului 16 din această directivă, intitulat „Exceptări de la dreptul de retragere”:

„Statele membre nu asigură dreptul de retragere prevăzut la articolele 9-15 în ceea ce privește contractele la distanță și contractele negociate în afara spațiilor comerciale pentru:

[…]

(c)      furnizarea de bunuri confecționate după specificațiile prezentate de consumator sau personalizate în mod clar;

[…]

(l)      prestarea de servicii de cazare, pentru alt scop decât cel rezidențial, transport de mărfuri, închiriere de mașini, catering sau în legătură cu agrementul, în cazul în care contractul prevede o dată sau o perioadă de executare specifică;

[…]”

 Dreptul german

 Legea fundamentală

20      Articolul 25 din Grundgesetz für die Bundesrepublik Deutschland (Legea fundamentală a Republicii Federale Germania) (denumită în continuare „Legea fundamentală”) are următorul cuprins:

„Normele generale ale dreptului internațional public sunt parte integrantă a dreptului federal. Acestea sunt superioare legilor și creează în mod direct drepturi și obligații pentru locuitorii teritoriului federal.”

 Codul civil

21      Articolul 242 din Bürgerliches Gesetzbuch (Codul civil) (denumit în continuare „BGB”), intitulat „Prestația de bună‑credință”, prevede:

„Debitorul este obligat să efectueze prestația cu bună‑credință, ținând seama de practicile acceptate.”

22      Articolul 247 din BGB, intitulat „Rata dobânzii de bază”, prevede:

„(1)      Rata dobânzii de bază este de 3,62 %. La 1 ianuarie și la 1 iulie din fiecare an, aceasta se ajustează cu procentele cu care valoarea de referință a crescut sau a scăzut de la ultima ajustare. Valoarea de referință corespunde ratei dobânzii stabilite de Banca Centrală Europeană pentru cea mai recentă operațiune principală de refinanțare efectuată înainte de prima zi calendaristică a semestrului relevant.

(2)      Deutsche Bundesbank [(Banca Federală a Germaniei)] publică rata dobânzii de bază în vigoare în Bundesanzeiger [Jurnalul Oficial german] imediat după datele menționate în a doua teză a primului alineat.”

23      Articolul 273 din BGB, intitulat „Dreptul de retenție”, prevede la alineatul (1):

„În cazul în care debitorul are o creanță exigibilă față de creditor care decurge din același raport juridic pe care se întemeiază obligația sa, acesta poate, cu excepția cazului în care raportul de creanță prevede altfel, să refuze executarea prestației pe care o datorează până la executarea prestației care îi este datorată (drept de retenție).”

24      Potrivit articolului 274 din BGB, intitulat „Efectele dreptului de retragere”:

„(1)      În ceea ce privește acțiunea creditorului, invocarea dreptului de retragere are drept unic efect faptul că debitorul trebuie să fie obligat să își execute obligațiile în schimbul primirii prestației care îi este datorată (executare simultană).

(2)      Pe baza unei asemenea obligații, creditorul poate solicita executarea silită a creanței sale, fără ca prestația care îi incumbă să fie executată, dacă debitorul nu își îndeplinește obligația de acceptare.”

25      Articolul 288 din BGB, intitulat „Dobânzi de întârziere și alte despăgubiri”, prevede la alineatul (1):

„Orice datorie în bani produce dobândă pe durata întârzierii. Rata dobânzii de întârziere este de cinci puncte procentuale pe an peste dobânda de bază.”

26      Articolul 293 din BGB, intitulat „Neîndeplinirea obligației de acceptare”, prevede:

„Creditorul nu își îndeplinește obligația de acceptare în cazul în care nu acceptă prestația care îi este oferită.”

27      Articolul 294 din BGB, intitulat „Oferta efectivă”, prevede:

„Prestația trebuie să fie efectiv oferită creditorului așa cum trebuie să fie executată.”

28      Articolul 295 din BGB, intitulat „Oferta verbală”, prevede:

„O ofertă verbală a debitorului este suficientă în cazul în care creditorul i‑a declarat că nu va accepta executarea prestației sau în cazul în care pentru executarea prestației este necesară o acțiune a creditorului, în special atunci când sarcina de a recupera bunul revine acestuia din urmă. O ofertă de executare a prestației echivalează cu o cerere adresată creditorului de a îndeplini actul necesar.”

29      Articolul 312b din BGB, intitulat „Contractele negociate în afara spațiilor comerciale”, are următorul cuprins:

„(1)      Contractele negociate în afara spațiilor comerciale sunt contracte

1.      încheiate în prezența fizică simultană a consumatorului și a comerciantului, într‑un loc care nu este un spațiu comercial al comerciantului;

2.      pentru care consumatorul a făcut o ofertă în circumstanțele menționate la punctul 1;

3.      încheiate în spațiile comerciale ale comerciantului sau prin orice mijloace de comunicare la distanță, dar pentru care consumatorul a fost invitat, cu foarte puțin timp înainte, în mod personal și individual, într‑un loc care nu este un spațiu comercial al comerciantului, în prezența fizică simultană a acestuia și a consumatorului sau

4.      încheiate în cursul unei deplasări organizate de comerciant sau cu ajutorul acestuia cu scopul de a promova și de a vinde bunuri sau servicii consumatorului și cu scopul de a încheia contractele aferente cu acesta.

Sunt asimilate comerciantului persoanele care acționează în numele sau în contul său.

(2)      Sunt spații comerciale în sensul alineatului (1) spațiile comerciale imobile în care comerciantul își desfășoară activitatea în permanență și spațiile comerciale mobile în care comerciantul își desfășoară activitatea în mod obișnuit. Spațiile de vânzare cu amănuntul în care persoana care acționează în numele sau în contul comerciantului își desfășoară activitatea în permanență sau în mod obișnuit sunt asimilate spațiilor comerciantului.”

30      Articolul 312c din BGB, intitulat „Contractele la distanță”, prevede:

„(1)      Prin «contracte la distanță» se înțelege contractele în care comerciantul sau o persoană care acționează în numele sau în contul acestuia și consumatorul utilizează exclusiv mijloace de comunicare la distanță pentru a negocia și a încheia contractul, cu excepția cazului în care încheierea contractului nu se înscrie în cadrul unui sistem organizat de vânzare sau de prestare de servicii la distanță.

(2)      În sensul prezentei legi, prin «mijloace de comunicare la distanță» se înțelege toate mijloacele de comunicare care pot fi utilizate pentru inițierea sau pentru încheierea unui contract, fără ca părțile contractante să fie prezente fizic simultan, precum scrisori, cataloage, apeluri telefonice, mesaje fax, e‑mailuri, mesaje trimise prin intermediul unui serviciu de telefonie mobilă (SMS), precum și mesaje transmise prin radiodifuziune și televiziune.”

31      Articolul 312g din BGB, intitulat „Dreptul de retragere”, prevede:

„(1)      În cazul contractelor la distanță și al celor negociate în afara spațiilor comerciale, consumatorul are un drept de retragere în conformitate cu articolul 355.

(2)      Cu excepția unei convenții contrare a părților, nu există un drept de retragere pentru următoarele contracte:

1.      Contractele având ca obiect furnizarea de bunuri care nu sunt prefabricate și care sunt realizate pe baza unei alegeri individuale sau a unor specificații ale consumatorului sau care sunt în mod clar adaptate nevoilor personale ale acestuia;

[…]

9.      Contractele având ca obiect prestarea de servicii de cazare diferite de cele în scop rezidențial, prestarea de servicii de transport de mărfuri, de închiriere de mașini, de restaurație sau legate de activități de agrement, în cazul în care contractul prevede o dată sau o perioadă de executare specifică.

[…]”

32      Articolul 322 din BGB, intitulat „Obligarea la executarea simultană”, prevede la alineatul (2):

„În cazul în care partea care introduce acțiunea trebuie să execute în prealabil prestația, aceasta poate, în cazul în care cealaltă parte nu și‑a îndeplinit obligația de acceptare, să introducă o acțiune în executare după primirea contraprestației.”

33      Potrivit articolului 355 din BGB, intitulat „Dreptul de retragere în contractele încheiate cu consumatorii”:

„(1)      În cazul în care legea conferă consumatorului un drept de retragere în temeiul prezentei dispoziții, consumatorul și comerciantul încetează să mai fie ținuți de declarațiile lor de voință privind încheierea contractului dacă consumatorul și‑a retras declarația de voință în acest sens în termenul prevăzut. […]

(2)      Termenul de retragere este de 14 zile. Cu excepția unor dispoziții contrare, acesta începe să curgă de la data încheierii contractului.

[…]”

34      Articolul 356b din BGB, intitulat „Dreptul de retragere în contractele de credit de consum”, prevede la alineatul (2):

„Dacă, în cazul unui contract de credit de consum general, documentul pus la dispoziția împrumutatului în temeiul alineatului (1) nu conține informațiile obligatorii prevăzute la articolul 492 alineatul (2), termenul nu începe să curgă decât după remedierea acestei deficiențe în conformitate cu articolul 492 alineatul (6). […]”

35      Articolul 357 din BGB, intitulat „Consecințele juridice ale retragerii din contractele încheiate în afara spațiilor comerciale și la distanță, cu excepția contractelor de servicii financiare”, prevede:

„(1)      Prestațiile primite trebuie restituite în termen de cel mult 14 zile.

[…]

(4)      În cazul unei vânzări de bunuri de consum, comerciantul poate refuza rambursarea până la recuperarea mărfurilor sau până când consumatorul face dovada că le‑a expediat. Acest lucru nu se aplică în cazul în care comerciantul s‑a oferit să ridice mărfurile.”

36      Articolul 357 din BGB, în versiunea în vigoare la 31 ianuarie 2012, aplicabilă situației societății BQ în cauza C‑232/21, avea următorul cuprins:

„(1)      Cu excepția cazului în care se prevede altfel, normele privind renunțarea legală se aplică prin analogie dreptului de retragere și de restituire.

[…]”

37      Articolul 357a alineatul (1) din BGB, intitulat „Consecințele juridice ale retragerii din contractele de servicii financiare”, prevede:

„(1)      Prestațiile primite trebuie restituite în termen de cel mult 30 zile.

[…]

(3)      În cazul în care un împrumutat se retrage dintr‑un contract de credit de consum, acesta trebuie să plătească dobânda convenită pentru perioada cuprinsă între data acordării creditului și data rambursării acestuia. […]”

38      Articolul 358 din BGB, intitulat „Contractul legat de contractul din care consumatorul s‑a retras”, prevede:

„[…]

(2)      În cazul în care consumatorul, în temeiul articolului 495 alineatul (1) sau al articolului 514 alineatul (2) prima teză, și‑a retras în mod valabil declarația de intenție privind încheierea un contract de credit de consum, acesta nu mai este ținut nici de declarația sa de intenție privind încheierea unui contract legat de contractul de credit de consum respectiv, având ca obiect livrarea unui bun sau furnizarea unui alt serviciu.

(3)      Un contract care are ca obiect livrarea unui bun sau furnizarea unui alt serviciu și un contract de credit în conformitate cu alineatele (1) și (2) sunt legate dacă creditul este destinat finanțării celuilalt contract în tot sau în parte și dacă cele două contracte formează o unitate economică. Existența unei unități economice trebuie admisă în special atunci când comerciantul finanțează el însuși contraprestația consumatorului sau, în cazul finanțării de către un terț, atunci când creditorul implică comerciantul în pregătirea sau încheierea contractului de credit. […]

(4)      Articolul 355 alineatul (3) și, în funcție de tipul de contract legat, articolele 357-357b se aplică prin analogie rezilierii contractului legat, indiferent de modul de comercializare. […] Creditorul își asumă, în raporturile cu consumatorul, drepturile și obligațiile comerciantului care decurg din contractul legat în ceea ce privește consecințele juridice ale retragerii dacă, în momentul în care retragerea produce efecte, suma împrumutată a fost deja plătită comerciantului.

[…]”

39      Articolul 358 din BGB, în versiunea în vigoare la 31 ianuarie 2012, aplicabilă situației societății BQ în cauza C‑232/21, avea următorul cuprins:

„[…]

(2)      În cazul în care consumatorul, în temeiul articolului 495 alineatul (1), și‑a retras în mod valabil declarația de intenție privind încheierea un contract de credit de consum, acesta nu mai este ținut nici de declarația sa de intenție privind încheierea unui contract legat de contractul de credit de consum respectiv, având ca obiect livrarea unui bun sau furnizarea unui alt serviciu.

(3)      Un contract care are ca obiect livrarea unui bun sau furnizarea unui alt serviciu și un contract de credit în conformitate cu alineatele (1) și (2) sunt legate dacă creditul este destinat finanțării celuilalt contract în tot sau în parte și dacă cele două contracte formează o unitate economică. Existența unei unități economice trebuie admisă în special atunci când comerciantul finanțează el însuși contraprestația consumatorului sau, în cazul finanțării de către un terț, atunci când creditorul implică comerciantul în pregătirea sau încheierea contractului de credit. […]

(4)      Articolul 357 se aplică prin analogie contractului legat. […] Creditorul își asumă, în raporturile cu consumatorul, drepturile și obligațiile comerciantului care decurg din contractul legat în ceea ce privește consecințele juridice ale retragerii sau ale restituirii dacă, în momentul în care retragerea produce efecte, suma împrumutată a fost deja plătită comerciantului.”

40      Articolul 492 din BGB, intitulat „Forma scrisă, conținutul contractului”, prevede:

„[…]

(2)      Contractul trebuie să conțină mențiunile prevăzute pentru contractele de credit de consum, în conformitate cu articolul 247 §§ 6-13 din Einführungsgesetz zum Bürgerlichen Gesetzbuch [(Legea de punere în aplicare a codului civil) din 21 septembrie 1994 (BGBl. 1994 I, p. 2494, rectificare în BGBl. 1997 I, p. 1061, denumită în continuare «EGBGB»)].

[…]

(6)      În cazul în care mențiunile prevăzute la alineatul (2) nu figurează în contract sau sunt incomplete, acestea pot fi adăugate pe un suport durabil după încheierea efectivă a contractului sau în cazurile prevăzute la articolul 494 alineatul (2) prima teză, după intrarea în vigoare a contractului.

[…]”

41      Articolul 495 din BGB, intitulat „Dreptul de retragere; perioada de reflecție”, prevede la alineatul (1):

„În cadrul unui contract de credit încheiat cu un consumator, împrumutatul dispune de un drept de retragere în conformitate cu articolul 355.”

42      Articolul 495 din BGB, în versiunea în vigoare la 31 ianuarie 2012, aplicabilă situației societății BQ în cauza C‑232/21, avea următorul cuprins:

„(1)      În cadrul unui contract de credit încheiat cu un consumator, împrumutatul dispune de un drept de retragere în conformitate cu articolul 355 din BGB.

[…]

Articolele 355-359a se aplică dacă:

1.      informațiile obligatorii prevăzute la articolul 247 § 6 alineatul (2) din EGBGB înlocuiesc informațiile cu privire la retragere;

2.      în plus, termenul de retragere nu începe să curgă

a)      înainte de încheierea contractului

b)      înainte de aducerea la cunoștința împrumutatului a informațiilor obligatorii menționate la articolul 492 alineatul (2), […]”

43      Articolul 506 din BGB, intitulat „Amânarea la plată, altă facilitate financiară”, prevede la alineatul (1) că „[d]ispozițiile articolelor 358-360 și 491a-502, precum și cele ale articolelor 505a-505e care reglementează contractele generale de credit de consum se aplică prin analogie, cu excepția articolului 492 alineatul (4) și sub rezerva alineatelor (3) și (4), contractelor prin care un comerciant acordă cu titlu oneros unui consumator o amânare la plată sau o altă facilitate de plată […]”.

 Legea de punere în aplicare a Codului civil

44      Articolul 247 din EGBGB, intitulat „Cerințe în materie de informare pentru contractele de credit de consum, ajutoarele financiare plătite și contractele de intermediere a creditelor”, prevede:

„[…]

§ 3      Conținutul informațiilor precontractuale în cazul contractelor de credit de consum generale

(1)      Informațiile furnizate înainte de încheierea contractului trebuie să includă:

[…]

5.      rata dobânzii aferente creditului;

[…]

11.      rata dobânzii de întârziere și măsurile de ajustare eventuală a acesteia, precum și, dacă este cazul, penalitățile datorate în caz de neplată,

[…]

§ 6      Conținutul contractului

(1)      Următoarele informații trebuie să figureze în mod clar și inteligibil în contractul de credit de consum:

1.      informațiile menționate la § 3 alineatul (1) punctele 1-14 și la § 3 alineatul (4);

[…]

(2)      În cazul în care există un drept de retragere în sensul articolului 495 din BGB, contractul trebuie să conțină informații cu privire la termenul și la celelalte condiții de declarare a retragerii, precum și o mențiune privind obligația împrumutatului de a rambursa cuantumul împrumutului deja acordat, la care se adaugă dobânzi. Contractul trebuie să precizeze cuantumul dobânzii plătibile pe zi. În cazul în care contractul de credit de consum conține o clauză evidențiată și clar formulată care corespunde modelului din anexa 7 pentru creditele de consum generale și celui din anexa 8 pentru creditele de consum ipotecare, se consideră că clauza respectivă îndeplinește cerințele prevăzute în prima și în a doua teză. […] Creditorul se poate abate de la model în ceea ce privește formatul și dimensiunea caracterelor, cu condiția să respecte a treia teză.

§ 7      Alte informații care trebuie să figureze în contract

(1)      Următoarele informații trebuie să fie formulate într‑un mod clar și inteligibil în contractul de credit de consum general, în măsura în care acestea sunt relevante pentru contract:

[…]

3.      metoda de calcul al compensației pentru rambursarea anticipată, în măsura în care creditorul intenționează să își valorifice dreptul la această compensație în cazul rambursării anticipate a creditului de către împrumutat,

4.      accesul împrumutatului la o procedură extrajudiciară de contestare și la o cale de atac și, după caz, condițiile acestui acces.

[…]

§ 12      Contracte legate și facilități de plată cu titlu oneros

(1)      §§ 1-11 se aplică prin analogie contractelor menționate la articolul 506 alineatul (1) din BGB referitoare la facilități de plată cu titlu oneros. În cazul acestor contracte sau al unor contracte de credit de consum care sunt legate de un alt contract în conformitate cu articolul 358 din BGB sau în care este menționat un bun sau un serviciu în conformitate cu articolul 360 alineatul (2) din BGB,

1.      informațiile precontractuale trebuie să conțină, chiar și în cazurile menționate la § 5, obiectul și prețul în numerar,

2.      contractul trebuie să menționeze

a)      obiectul și prețul în numerar, precum și

b)      informații cu privire la drepturile care decurg din articolele 358 și 359 sau din articolul 360 din BGB și la condițiile de exercitare a acestor drepturi.

În cazul în care contractul de credit de consum conține o clauză evidențiată și clar formulată care corespunde modelului din anexa 7 pentru creditele de consum generale și celui din anexa 8 pentru creditele de consum ipotecare, în cazul unor contracte legate sau al unor operațiuni menționate la articolul 360 alineatul (2) a doua teză din BGB, clauza respectivă îndeplinește cerințele prevăzute în a doua teză punctul 2 litera (b).

[…]”

 Codul de procedură civilă

45      Articolul 348a din Zivilprozessordnung (Codul de procedură civilă) prevede:

„(1)      În cazul în care competența inițială a unui judecător unic în conformitate cu articolul 348 alineatul (1) nu este întemeiată, secția civilă transferă cauza prin ordonanță unuia dintre membrii săi pentru a se pronunța, atunci când

1.      cauza nu prezintă dificultăți de fapt sau de drept deosebite;

2.      cauza nu prezintă o importanță de principiu și

3.      nu a fost încă examinată pe fond în fața camerei în ședința principală, cu excepția cazului în care între timp s‑a pronunțat o Vorbehaltsurteil (hotărâre pronunțată cu titlu provizoriu, sub rezervă), o hotărâre parțială sau o hotărâre intermediară.

(2)      Judecătorul unic trimite litigiul înapoi la camera civilă pentru ca aceasta să se resesizeze atunci când

1.      dificultăți de fapt sau de drept deosebite ale cauzei sau importanța de principiu a acesteia rezultă dintr‑o modificare substanțială a situației procedurale sau

2.      părțile solicită acest lucru în unanimitate.

Secția se resesizează cu litigiul atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute în prima teză punctul 1. Ea se pronunță în această privință prin ordonanță, după ascultarea părților. Este exclus un nou transfer către judecătorul unic.

(3)      O cale de atac nu se poate întemeia pe un transfer, pe o ofertă sau pe o preluare care a avut loc sau care a fost omis(ă).”

 Acțiunile principale și întrebările preliminare

 Cauza C‑38/21

46      Intervenind în calitate de intermediar de credite pentru BMW Bank, un angajat al unui concesionar al mărcii de autovehicule BMW, în ale cărui spații comerciale s‑a deplasat VK, reclamantul din acțiunea principală, i‑a propus acestuia din urmă un autovehicul în leasing. Acest angajat a efectuat calculul diferitelor elemente ale leasingului și a discutat cu VK despre durata acestuia, precum și despre valoarea plății inițiale și despre ratele lunare care ar trebui plătite în cazul încheierii contractului de leasing. Angajatul era autorizat să furnizeze informații cu privire la contractul avut în vedere, ale cărui caracteristici le cunoștea, și să răspundă la întrebările potențialilor clienți. În schimb, acesta nu era autorizat să încheie un contract de leasing între BMW Bank și consumatorii care i se adresau. VK a transmis acestui concesionar o cerere scrisă de încheiere a unui contract de leasing cu BMW Bank privind un autovehicul destinat uzului privat. Această cerere a fost ulterior transmisă băncii respective, care a studiat‑o înainte de a o accepta.

47      Astfel, la 10 noiembrie 2018, VK a încheiat, prin intermediul unui mijloc de comunicare la distanță, un contract de leasing cu BMW Bank privind un autovehicul destinat uzului privat.

48      Din dosarul aflat la dispoziția Curții reiese că BMW Bank a achiziționat vehiculul care conținea specificațiile furnizate de VK și că aceasta a rămas proprietara vehiculului pe toată durata contractului.

49      Contractul de leasing se întemeia pe acordarea de către BMW Bank a unui împrumut supus unei dobânzi contractuale de 3,49 % pe an pe toată durata contractului de leasing, dobânda anuală efectivă fiind de 3,55 %. Ținând seama de faptul că acest contract era încheiat pe o durată de 24 de luni fără ca VK să fie obligat să cumpere vehiculul la scadență, se stipula că VK nu trebuia să plătească în total decât suma de 12 468,80 euro, sub forma unei plăți inițiale de 4 760 de euro, care trebuia efectuată la începutul perioadei de leasing, cel mai târziu la momentul predării vehiculului, și a 24 de rate lunare a câte 321,95 euro. În plus, s‑a convenit că VK trebuia să respecte un kilometraj anual de 10 000 de kilometri și că era obligat să plătească, cu ocazia restituirii vehiculului, suma de 7,37 cenți pe kilometru suplimentar parcurs, în timp ce urma să i se ramburseze suma de 4,92 cenți pe kilometru neparcurs. Pe de altă parte, VK era obligat să compenseze pierderea de valoare a vehiculului în cazul în care s‑ar constata, la momentul restituirii acestuia, că starea sa nu corespundea nici vârstei vehiculului, nici kilometrajului convenit. În sfârșit, contractul menționat prevedea că lui VK îi revenea sarcina de a încheia o poliță de asigurare a tuturor tipurilor de risc cu privire la acest autovehicul, de a invoca împotriva terților drepturi în materie de garanție în caz de defecte și de a suporta riscul pierderii, al deteriorării și al altor tipuri de depreciere.

50      VK a plătit avansul și a intrat în posesia vehiculului înainte de a plăti ratele lunare prevăzute în contractul de leasing începând cu luna ianuarie 2019.

51      Prin scrisoarea din 25 iunie 2020, VK a arătat că dorea să se retragă din contractul de leasing în conformitate cu dispozițiile dreptului german.

52      În fața Landgericht Ravensburg (Tribunalul Regional din Ravensburg, Germania), instanța de trimitere, VK apreciază că, la această din urmă dată, termenul de retragere de 14 zile prevăzut de dreptul german nu începuse încă să curgă, invocând în această privință în special caracterul insuficient și ilizibil al informațiilor obligatorii care trebuiau să îi fie furnizate în temeiul dreptului menționat. În plus, VK consideră că contractul de leasing trebuie calificat drept contract la distanță și/sau contract negociat în afara spațiului comercial, astfel încât beneficiază în orice caz de dreptul de retragere prevăzut pentru acest tip de contracte în dreptul german. VK arată în această privință că nu a avut posibilitatea să solicite clarificări și nici să obțină informațiile obligatorii din partea BMW Bank, din moment ce niciun angajat sau reprezentant al acesteia nu a fost prezent în etapa inițierii contractului, care s‑a desfășurat în spațiile comerciale ale concesionarului de autovehicule.

53      La rândul său, BMW Bank contestă printre altele existența unui drept de retragere, pentru motivul că normele de retragere referitoare la contractele de credit de consum nu se aplică contractelor de leasing precum cel în discuție în litigiul principal. În plus, aceasta i‑ar fi comunicat în mod corespunzător lui VK, în contractul de leasing încheiat cu acesta, toate informațiile obligatorii prevăzute de dreptul german. În special, informarea referitoare la dreptul de retragere ar prelua foarte exact modelul reglementat care cuprinde informațiile referitoare la dreptul de retragere (denumit în continuare „modelul legal”), astfel încât această informație ar trebui, în conformitate cu dreptul german, să fie prezumată exactă. Pe de altă parte, BMW Bank consideră că contractul nu poate fi calificat drept contract la distanță, întrucât VK a avut un contact personal cu un intermediar de credite care a fost în măsură să îl informeze cu privire la serviciul oferit. Nu ar fi vorba nici despre un contract negociat în afara spațiului comercial, întrucât trebuie să se considere că intermediarul de credite acționează în numele sau în contul comerciantului.

54      Instanța de trimitere observă în primul rând că, până de curând, jurisprudența germană pornea de la principiul că, în ceea ce privește contractele de leasing precum cel în discuție în litigiul principal, exista un drept de retragere prin analogie în temeiul dispozițiilor naționale referitoare la contractele prin care un comerciant acordă cu titlu oneros unui consumator o amânare la plată sau o altă facilitate de plată.

55      Totuși, printr‑o hotărâre din 24 februarie 2021, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania) ar fi considerat că o astfel de analogie nu putea fi reținută din cauza voinței legiuitorului german de a nu recunoaște dreptul de retragere existent în temeiul facilităților de plată pentru contractele de leasing precum cel în discuție în litigiul principal. Potrivit acestei instanțe, o astfel de abordare ar fi susținută de dreptul Uniunii, întrucât, potrivit articolului 2 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2008/48, aceasta nu ar fi aplicabilă contractelor de închiriere sau de leasing în cadrul cărora nu este prevăzut ca locatarul sau utilizatorul să cumpere obiectul contractului, nici în contractul însuși, nici într‑un contract separat.

56      Instanța de trimitere ridică totuși problema dacă un contract de leasing referitor la un autovehicul, precum cel în discuție în litigiul principal, intră în domeniul de aplicare al Directivei 2008/48 sau, dacă este cazul, în cel al Directivelor 2011/83 și 2002/65, întrebând Curtea, în această din urmă privință, în special dacă un astfel de contract poate fi calificat drept contract având ca obiect „servicii financiare” în sensul uneia dintre aceste ultime două directive.

57      În al doilea rând, în ipoteza în care un astfel de contract de leasing ar intra în domeniul de aplicare al Directivei 2008/48, instanța de trimitere ridică, în primul rând, problema compatibilității cu această directivă a unei reglementări naționale care stabilește o prezumție legală potrivit căreia comerciantul își respectă obligația de a informa consumatorul cu privire la dreptul său de retragere atunci când face trimitere, în contract, la dispoziții naționale care fac ele însele trimitere la un model legal. În plus, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, în cazul unui răspuns negativ la această întrebare, reglementarea menționată trebuie lăsată neaplicată.

58      În al doilea rând, în ipoteza în care o astfel de reglementare nu ar trebui lăsată neaplicată, instanța de trimitere ridică problema informațiilor pe care comerciantul este obligat să le menționeze în contractele de credit în temeiul articolului 10 alineatul (2) literele (p), (l) și (t) din Directiva 2008/48, precum și problema momentului de la care începe să curgă termenul de retragere în cazul menționării incorecte a unor astfel de informații obligatorii.

59      În ceea ce privește articolul 10 alineatul (2) litera (p) din Directiva 2008/48, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) ar aprecia că, în măsura în care un contract de leasing precum cel în discuție în litigiul principal prevede că, în cazul rambursării anticipate a creditului ca urmare a exercitării dreptului de retragere, trebuie achitată o dobândă zilnică de 0,00 euro pentru perioada cuprinsă între predarea vehiculului și restituirea sa, consumatorul ar fi suficient de informat cu privire la faptul că creditorul renunță la dreptul său la dobânzile zilnice pentru această perioadă. La rândul său, instanța de trimitere consideră că, din moment ce contractul de leasing menționează și o rată anuală a dobânzii aferente creditului de 3,49 %, formularea astfel reținută s‑ar putea dovedi contrară cerinței de claritate și de concizie prevăzute de această dispoziție, cu atât mai mult cu cât articolul 14 alineatul (3) litera (b) din directiva menționată prevede că dobânzile sunt calculate pe baza ratei dobânzii convenite între părți.

60      În ceea ce privește articolul 10 alineatul (2) litera (l) din Directiva 2008/48, potrivit Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție), ar fi suficient ca o clauză precum cea utilizată în contractul de leasing în discuție în litigiul principal să indice că rata dobânzii aplicabile în caz de întârziere la plată este stabilită în funcție de un anumit procent în raport cu o rată a dobânzii de referință menționată într‑o dispoziție legală la care face trimitere acest contract. Instanța de trimitere se întreabă însă dacă nu ar trebui indicată mai degrabă rata aplicabilă în valoare absolută, și anume sub forma unui procent concret.

61      În plus, în ceea ce privește articolul 10 alineatul (2) litera (t) din Directiva 2008/48, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) ar fi de părere că nu este vădit necesar să se menționeze, în cadrul unei clauze precum cea care figurează în contractul de leasing în discuție în litigiul principal, toate condițiile de admisibilitate a unei eventuale reclamații a clientului, fiind suficientă o trimitere la regulamentul care reglementează procedura de mediere. La rândul său, instanța de trimitere consideră că ar fi necesar să se precizeze toate condițiile formale de acces la procedura de mediere în contractul însuși.

62      Pe de altă parte, în ceea ce privește termenul de retragere, ar trebui să se stabilească dacă numai lipsa unor informații obligatorii dintr‑un contract de leasing precum cel în discuție în litigiul principal împiedică acest termen să înceapă să curgă sau dacă prezența unor informații inexacte în contractul respectiv poate produce de asemenea un astfel de efect.

63      În al treilea rând, instanța de trimitere pune în discuție posibilitatea de a califica drept abuzivă exercitarea dreptului de retragere prevăzut la articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2008/48 sau de a‑l supune decăderii.

64      În ceea ce privește, pe de o parte, problema decăderii, instanța de trimitere arată că, în opinia sa, există îndoieli cu privire la faptul că exercitarea dreptului de retragere de către consumator ar putea fi susceptibilă de decădere, cu atât mai mult cu cât nu ar exista un temei juridic în acest sens.

65      În special, din articolul 14 alineatul (1) literele (a) și (b) din Directiva 2008/48 ar rezulta că dreptul de retragere nu este limitat în timp atunci când consumatorul nu primește informațiile prevăzute la articolul 10 din Directiva 2008/48, comerciantul având astfel în orice moment posibilitatea de a face ca termenul de retragere să înceapă să curgă, prin comunicarea acestor informații. În același timp, dreptul de retragere ar viza nu doar protecția individuală a consumatorului, ci și obiective mai generale, precum prevenirea îndatorării excesive și consolidarea stabilității piețelor financiare.

66      Pe de altă parte, în ceea ce privește problema exercitării abuzive a dreptului de retragere, instanța de trimitere arată că, potrivit jurisprudenței recente a Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție), pentru a se putea concluziona în sensul unei astfel de exercitări abuzive, ar trebui să se țină seama, în cadrul unei aprecieri globale, de anumite împrejurări, și anume în special că consumatorul putea în mod clar să constate că informația eronată, neconformă cu modelul legal, era lipsită de relevanță pentru el, că acesta s‑a prevalat pentru prima dată în recurs de faptul că informațiile privind dreptul de retragere nu erau conforme cu modelul menționat sau că și‑a exercitat dreptul de retragere considerând că nu era obligat să plătească o despăgubire comerciantului după ce a utilizat vehiculul în conformitate cu destinația sa.

67      În esență pentru aceleași motive pe care le invocă în privința decăderii, instanța de trimitere consideră totuși că dreptul de retragere nu poate fi limitat pentru motivul că acest drept ar fi fost exercitat în mod abuziv.

68      În al treilea rând, în ipoteza în care un contract de leasing referitor la un autovehicul, precum cel în discuție în litigiul principal, ar constitui un contract de servicii financiare în sensul Directivelor 2002/65 și 2011/83, pentru a stabili dacă VK poate dispune de un drept de retragere, instanța de trimitere ridică problema dacă, în primul rând, un astfel de contract trebuie calificat drept contract negociat în afara spațiilor comerciale în sensul Directivei 2011/83, în măsura în care a fost încheiat în spațiile comerciale ale unei persoane care intervine doar în etapa inițierii contractului, în speță concesionarul de autovehicule, fără ca această persoană să dispună de o putere de reprezentare a creditorului în vederea încheierii contractului respectiv.

69      În această privință, instanța de trimitere observă că, deși Directiva 2011/83 nu este, desigur, aplicabilă serviciilor financiare în temeiul articolului 3 alineatul (3) litera (d) din aceasta, interpretarea articolului 312b din BGB, care privește contractele negociate în afara spațiilor comerciale, ar depinde totuși de cea a acestei directive. Astfel, în măsura în care aceasta din urmă a fost transpusă în afara cadrului stabilit de dreptul Uniunii, ar fi în interesul vădit al Uniunii Europene ca ea să facă obiectul unei interpretări uniforme. Așadar, ar fi vorba despre a se stabili dacă contribuția persoanelor care intervin, în calitate de intermediari, doar în etapa inițierii contractului poate fi asimilată faptului de a acționa în numele sau în contul comerciantului, în sensul articolului 2 punctul 2 din Directiva 2011/83 și, în consecință, al articolului 312b alineatul (1) a doua teză din BGB.

70      În al doilea rând, în ipoteza în care un contract de leasing precum cel în discuție în litigiul principal ar constitui într‑adevăr un contract negociat în afara spațiilor comerciale, instanța de trimitere ridică problema dacă excepția de la dreptul de retragere prevăzută la articolul 16 litera (l) din Directiva 2011/83 pentru o prestare de servicii de închiriere de mașini este aplicabilă acestui contract. Ea se referă în această privință la o decizie a unei instanțe superioare germane potrivit căreia închirierea de mașini include doar închirierea de mașini de scurtă durată, iar nu și contractele de leasing de lungă durată.

71      În al treilea rând, tot pentru a stabili existența unui drept de retragere în favoarea lui VK, instanța de trimitere ridică problema dacă un contract de leasing referitor la un autovehicul precum cel în discuție în litigiul principal poate fi calificat drept contract la distanță, în sensul Directivelor 2002/65 și 2011/83, în măsura în care consumatorul a avut contacte personale doar cu o persoană care intervine exclusiv în etapa inițierii contractului, în speță concesionarul de autovehicule, fără ca această persoană să dispună de o putere de reprezentare în vederea încheierii contractului respectiv și fără ca ea să fie de altfel autorizată să îl încheie.

72      În această privință, instanța de trimitere arată că persoanele care intervin doar într‑o astfel de etapă pregătitoare nu ar trebui să poată fi considerate reprezentanți ai comerciantului care propune un astfel de contract. Totuși, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) ar fi statuat că nu este îndeplinită condiția privind utilizarea exclusivă a mijloacelor de comunicare la distanță, necesară pentru existența unei vânzări la distanță în sensul Directivelor 2002/65 și 2011/83, atunci când, în etapa inițierii unui contract, consumatorul are un contact personal cu o persoană care îi furnizează informații cu privire la contract în numele comerciantului.

73      În aceste condiții, Landgericht Ravensburg (Tribunalul Regional din Ravensburg) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Cu privire la prezumția de legalitate care decurge din articolul 247 § 6 alineatul (2) a treia teză și din articolul 247 § 12 alineatul (1) a treia teză din EGBGB:

a)      Dispozițiile articolului 247 § 6 alineatul (2) a treia teză și cele ale articolului 247 § 12 alineatul (1) a treia teză din EGBGB sunt incompatibile cu articolul 10 alineatul (2) litera (p) și cu articolul 14 alineatul (1) din Directiva [2008/48], în măsura în care declară clauze contractuale contrare cerințelor articolului 10 alineatul (2) litera (p) din Directiva 2008/48 ca îndeplinind cerințele prevăzute la articolul 247 § 6 alineatul (2) prima și a doua teză și la articolul 247 § 12 alineatul (1) a doua teză punctul 2 litera (b) din EGBGB?

În cazul unui răspuns afirmativ:

b)      Din dreptul Uniunii, în special din articolul 10 alineatul (2) litera (p) și din articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2008/48, rezultă că dispozițiile articolului 247 § 6 alineatul (2) a treia teză și cele ale articolului 247 § 12 alineatul (1) a treia teză din EGBGB sunt inaplicabile în măsura în care declară clauze contractuale contrare cerințelor articolului 10 alineatul (2) litera (p) din Directiva 2008/48 ca îndeplinind cerințele prevăzute la articolul 247 § 6 alineatul (2) prima și a doua teză și la articolul 247 § 12 alineatul (1) a doua teză punctul 2 litera (b) din EGBGB?

În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare litera b):

2)      Cu privire la informațiile obligatorii în conformitate cu articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48:

a)      Articolul 10 alineatul (2) litera (p) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că cuantumul dobânzii plătibile pe zi, care trebuie menționat în contractul de credit, trebuie să poată fi calculat pe baza ratei dobânzii aferente creditului, indicată în contract?

b)      Articolul 10 alineatul (2) litera (l) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că rata dobânzii de întârziere aplicabilă la data încheierii contractului de credit sau cel puțin rata dobânzii de referință (în speță, rata dobânzii de bază în conformitate cu articolul 247 din BGB) din care rezultă, prin adăugare, rata dobânzii de întârziere aplicabilă [în speță, de cinci puncte procentuale, în conformitate cu articolul 288 alineatul (1) a doua teză din BGB], trebuie indicată ca valoare absolută, iar consumatorul trebuie să fie informat cu privire la rata dobânzii de referință (rata dobânzii de bază) și la variabilitatea acesteia?

c)      Articolul 10 alineatul (2) litera (t) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că textul contractului de credit trebuie să conțină condițiile de formă esențiale în ceea ce privește accesul la o procedură extrajudiciară de contestare și la o cale de atac?

În cazul unui răspuns afirmativ la cel puțin una dintre întrebările 2 a), 2 b) sau 2 c):

d)      Articolul 14 alineatul (1) a doua teză litera (b) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că termenul de retragere începe să curgă numai atunci când informațiile prevăzute la articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48 au fost comunicate integral și exact?

În cazul unui răspuns negativ:

e)      Care sunt criteriile determinante pentru a declanșa curgerea termenului de retragere în pofida unor informații incomplete sau inexacte?

În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea 1 a) și/sau la cel puțin una dintre întrebările 2 a), 2 b) sau 2 c):

3)      În ceea ce privește decăderea din dreptul de retragere prevăzut la articolul 14 alineatul (1) prima teză din Directiva 2008/48:

a)      Dreptul de retragere prevăzut la articolul 14 alineatul (1) prima teză din Directiva 2008/48 este supus decăderii?

În cazul unui răspuns afirmativ:

b)      Decăderea constituie o limitare în timp a dreptului de retragere care trebuie reglementată printr‑o lege adoptată de parlament?

În cazul unui răspuns negativ:

c)      Invocarea excepției decăderii implică, din punct de vedere subiectiv, faptul că consumatorul a avut cunoștință despre menținerea dreptului său de retragere sau cel puțin că este răspunzător pentru necunoașterea sa în această privință din cauza unei neglijențe grave?

În cazul unui răspuns negativ:

d)      Posibilitatea creditorului de a transmite ulterior împrumutatului informațiile prevăzute la articolul 14 alineatul (1) a doua teză litera (b) din Directiva 2008/48, declanșând astfel curgerea termenului de retragere, se opune aplicării cu bună‑credință a normelor de decădere?

În cazul unui răspuns negativ:

e)      Acest lucru este compatibil cu principiile consacrate ale dreptului internațional care sunt obligatorii pentru instanța germană în temeiul Legii fundamentale?

În cazul unui răspuns afirmativ:

f)      Cum ar trebui să soluționeze practicienii din domeniul dreptului german un conflict între cerințele imperative ale dreptului internațional și cerințele Curții de Justiție a Uniunii Europene?

4)      În ceea ce privește caracterul abuziv al exercitării dreptului de retragere al consumatorului prevăzut la articolul 14 alineatul (1) prima teză din Directiva 2008/48:

a)      Exercitarea dreptului de retragere al consumatorului prevăzut la articolul 14 alineatul (1) prima teză din Directiva 2008/48 poate fi calificată ca fiind abuzivă?

În cazul unui răspuns afirmativ:

b)      Faptul de a califica drept abuzivă exercitarea dreptului de retragere constituie o limitare a dreptului de retragere care trebuie să fie reglementată printr‑o lege adoptată de parlament?

În cazul unui răspuns negativ:

c)      Posibilitatea de a califica exercitarea dreptului de retragere ca fiind abuzivă implică, din punct de vedere subiectiv, faptul că consumatorul a avut cunoștință despre menținerea dreptului său de retragere sau cel puțin că este răspunzător pentru necunoașterea sa în această privință din cauza unei neglijențe grave?

În cazul unui răspuns negativ:

d)      Potrivit principiului bunei-credințe, posibilitatea creditorului de a transmite ulterior împrumutatului informațiile menționate la articolul 14 alineatul (1) a doua teză litera (b) din Directiva 2008/48, declanșând astfel curgerea termenului de retragere, se opune ca exercitarea dreptului de retragere să poată fi calificată ca fiind abuzivă?

În cazul unui răspuns negativ:

e)      Acest lucru este compatibil cu principiile consacrate ale dreptului internațional care sunt obligatorii pentru instanța germană în temeiul Legii fundamentale?

În cazul unui răspuns afirmativ:

f)      Cum ar trebui să soluționeze practicienii din domeniul dreptului german un conflict între cerințele imperative ale dreptului internațional și cerințele Curții de Justiție a Uniunii Europene?

5)      Contractele de leasing de autovehicule cu decont de kilometri cu o durată aproximativă cuprinsă între doi și trei ani, încheiate cu o clauză standard de excludere a dreptului de reziliere ordinară, în cadrul cărora consumatorul este obligat să încheie o poliță de asigurare a tuturor tipurilor de risc cu privire la autovehicul, fiind, pe de altă parte, autorizat să invoce împotriva terților (în special împotriva concesionarului și a producătorului autovehiculului) drepturi în materie de garanție în caz de defecte, și, în plus, trebuie să suporte riscul pierderii, al deteriorării și al altor tipuri de depreciere, intră în domeniul de aplicare al Directivei [2011/83] și/sau al Directivei 2008/48[…] și/sau al Directivei [2002/65]? Acestea sunt contracte de credit în sensul articolului 3 litera (c) din Directiva 2008/48[…] și/sau contracte de servicii financiare în sensul articolului 2 punctul 12 din Directiva 2011/83[…] și al articolului 2 litera (b) din Directiva 2002/65[…]?

6)      În cazul în care contractele de leasing de autovehicule cu decont de kilometri, astfel cum sunt descrise [la întrebarea 5)], sunt contracte de servicii financiare:

a)      Trebuie de asemenea considerat spațiu comercial imobil în sensul articolului 2 punctul 9 din Directiva 2011/83[…] spațiul comercial al unei persoane care inițiază, pentru comerciant, tranzacții cu consumatori, dar care nu dispune ea însăși de o putere de reprezentare pentru încheierea contractelor respective?

În cazul unui răspuns afirmativ:

b)      Acest lucru este valabil în cazul în care persoana care inițiază contractul își desfășoară activitatea comercială într‑un alt sector de activitate și/sau nu este autorizată, în temeiul dispozițiilor dreptului prudențial și/sau ale dreptului civil, să încheie contracte de servicii financiare?

7)      În cazul unui răspuns negativ la una dintre întrebările 6 a) sau 6 b):

Articolul 16 litera (l) din Directiva 2011/83[…] trebuie interpretat în sensul că contractele de leasing de autovehicule cu decont de kilometri (astfel cum sunt descrise [la întrebarea 5)] de mai sus) intră sub incidența acestei excepții?

8)      În cazul în care contractele de leasing de autovehicule cu decont de kilometri, astfel cum sunt descrise [la întrebarea 5)], sunt contracte de servicii financiare:

a)      Calificarea drept contract la distanță în sensul articolului 2 litera (a) din Directiva 2002/65[…] și al articolului 2 punctul 7 din Directiva 2011/83[…] poate fi de asemenea reținută atunci când, la negocierea contractelor, au existat contacte personale doar cu o persoană care inițiază, pentru comerciant, tranzacții cu consumatori, dar care nu dispune ea însăși de o putere de reprezentare pentru încheierea contractelor respective?

În cazul unui răspuns afirmativ:

b)      Acest lucru este valabil în cazul în care persoana care inițiază contractul își desfășoară activitatea comercială într‑un alt sector de activitate și/sau nu este autorizată, în temeiul dispozițiilor dreptului prudențial și/sau ale dreptului civil, să încheie contracte de servicii financiare?”

 Cauza C‑47/21

74      La 12 aprilie 2017, F. F. a încheiat cu C. Bank un contract de împrumut pentru suma de 15 111,70 euro, în scopul achiziționării unui autovehicul de ocazie destinat uzului privat.

75      În cadrul pregătirii și al încheierii contractului de împrumut, concesionarul de autovehicule de la care a fost achiziționat autovehiculul a acționat în calitate de intermediar pentru C. Bank și a utilizat formularele de contract de împrumut puse de aceasta la dispoziția sa. Potrivit contractului de împrumut, prețul de cumpărare al acestui vehicul era de 14 880,00 euro. Întrucât fusese plătit un avans de 2 000,00 euro, prețul rămas de plătit era de 12 880,00 euro și trebuia să fie finanțat prin împrumutul în cauză.

76      Contractul respectiv prevede rambursarea împrumutului prin intermediul a 60 de rate lunare cu un cuantum egal, precum și o plată finală cu un cuantum superior. Vehiculul cumpărat de F. F. a fost cedat C. Bank cu titlu de garanție. După plata cuantumului împrumutului, F. F. a plătit în mod regulat ratele lunare convenite.

77      La 1 aprilie 2020, F. F. s‑a retras din contractul de împrumut.

78      F. F. apreciază că, din cauza lipsei de claritate a informațiilor referitoare la dreptul de retragere care figurează în contractul de împrumut, precum și a caracterului eronat al mai multor mențiuni obligatorii care ar fi trebuit indicate în acest contract în temeiul dreptului german, termenul de retragere de 14 zile prevăzut de dreptul menționat nu a început încă să curgă. În aceste condiții, el solicită în special rambursarea ratelor lunare pe care le‑a plătit până la data retragerii, precum și a avansului pe care l‑a plătit concesionarului, și anume un total de 10 110,11 euro. F. F. solicită de asemenea să se constate că C. Bank nu și‑a îndeplinit obligația de acceptare a vehiculului, în sensul articolului 293 din BGB.

79      C. Bank solicită respingerea acțiunii, considerând mai ales că i‑a furnizat în mod corespunzător lui F. F. toate informațiile obligatorii, în special prin intermediul modelului legal.

80      Instanța de trimitere ridică, în primul rând, problema compatibilității cu Directiva 2008/48 a unei reglementări naționale care stabilește o prezumție legală potrivit căreia comerciantul își respectă obligația de a informa consumatorul cu privire la dreptul său de retragere atunci când face trimitere, într‑un contract, la dispoziții naționale care fac ele însele trimitere la un model legal, respectiv atunci când introduce în contractul în cauză informații întemeiate pe acest model, dar contrare prevederilor directivei menționate. În plus, instanța de trimitere ridică problema dacă, în cazul constatării incompatibilității cu directiva menționată, o astfel de reglementare trebuie lăsată neaplicată.

81      În această privință, instanța de trimitere arată că, chiar presupunând că C. Bank ar fi utilizat modelul legal în mod eronat, F. F. nu ar putea totuși contesta în mod întemeiat aplicarea prezumției legale citate anterior, din moment ce o asemenea contestare ar constitui un abuz de drept potrivit criteriilor stabilite de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție).

82      În al doilea rând, instanța de trimitere ridică problema informațiilor pe care comerciantul este obligat să le menționeze în contractele de credit în temeiul articolului 10 alineatul (2) literele (l), (p), (r) și (t) din Directiva 2008/48, precum și a momentului de la care începe să curgă termenul de retragere în cazul menționării incorecte a unor astfel de informații obligatorii.

83      Mai întâi, în ceea ce privește articolul 10 alineatul (2) litera (r) din Directiva 2008/48, referitor la informațiile privind dreptul creditorului la compensație și modul în care va fi determinată această compensație, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție), confruntată cu o clauză precum cea care figurează într‑un contract precum cel în discuție în litigiul principal, ar considera că creditorul se poate limita să menționeze, în linii mari, principalii parametri de calcul al compensației datorate în cazul rambursării anticipate a creditului. Instanța de trimitere ridică totuși problema dacă nu ar fi mai degrabă necesar ca într‑un contract precum cel în discuție în litigiul principal să se indice o formulă aritmetică precisă și inteligibilă pentru consumator. Dacă este cazul, ar trebui de asemenea să se stabilească în ce măsură caracterul insuficient al informațiilor referitoare la calculul compensației datorate în caz de rambursare anticipată a creditului care figurează într‑un astfel de contract poate fi sancționat exclusiv prin stingerea dreptului la compensație sau dacă o asemenea situație trebuie să fie asimilată unei lipse de informare, astfel încât termenul de retragere nu ar începe să curgă.

84      În continuare, în ceea ce privește articolul 10 alineatul (2) literele (l), (p) și (t) din Directiva 2008/48, instanța de trimitere exprimă aceleași îndoieli menționate la punctele 59-61 din prezenta hotărâre, cu precizarea că contractul încheiat de F. F. cu C. Bank la 12 aprilie 2017 conținea clauze similare celor menționate la aceste puncte.

85      În sfârșit, în ceea ce privește termenul de retragere, instanța de trimitere ridică aceleași probleme care au fost prezentate la punctul 62 din prezenta hotărâre.

86      În al treilea rând, instanța de trimitere ridică problema dacă dreptul de retragere poate fi limitat în timp în cazul încălcării bunei‑credințe. Aceasta ridică în special problema dacă și, dacă este cazul, potrivit căror modalități dreptul de retragere prevăzut la articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2008/48 poate fi supus decăderii și dacă exercitarea acestui drept poate fi considerată abuzivă în anumite împrejurări. În această privință, ea se întemeiază pe același raționament care figurează la punctele 63-67 din prezenta hotărâre.

87      În al patrulea rând, instanța de trimitere ridică problema punerii în aplicare a dreptului consumatorului de a obține rambursarea ratelor lunare plătite, atunci când contractul de credit din care s‑a retras este legat de un contract de vânzare. Astfel, din jurisprudența Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) ar rezulta că, în cazul în care un contract de credit este legat de un contract de vânzare a unui autoturism, creditorul poate refuza să ramburseze ratele lunare plătite și, dacă este cazul, avansul plătit până când vehiculul respectiv îi va fi fost livrat sau până când consumatorul va fi făcut dovada că l‑a expediat sau că a pus creditorul în întârziere cu privire la acceptare, în sensul articolului 293 din BGB, în urma unei oferte efective de acceptare trimise la sediul comerciantului.

88      Or, instanța de trimitere arată că această rambursare poate fi amânată, în cazul contestării validității retragerii de către creditor, până la soluționarea definitivă a litigiului judiciar. Acest lucru determină instanța menționată să aibă îndoieli cu privire la compatibilitatea unei astfel de obligații de restituire prealabilă, precum și a consecințelor procedurale ale acesteia cu efectul util al dreptului de retragere prevăzut la articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2008/48. Astfel, în majoritatea cazurilor, vehiculul ar fi necesar pentru exercitarea profesiei consumatorului și ar imobiliza un capital important. Dacă acesta din urmă ar trebui să restituie vehiculul fără a ști dacă retragerea este într‑adevăr efectivă și în ce termen va primi, dacă este cazul, sumele datorate de creditor pentru a putea cumpăra ulterior un bun de înlocuire, el ar fi cel mai adesea descurajat să își exercite dreptul de retragere.

89      Pe de altă parte, instanța de trimitere solicită să se stabilească, în ipoteza în care ar trebui să se concluzioneze că obligația de restituire prealabilă a vehiculului nu este compatibilă cu articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2008/48, dacă această dispoziție are un efect direct, astfel încât dispozițiile naționale relevante ar trebui lăsate neaplicate.

90      În al cincilea rând, instanța de trimitere ridică problema compatibilității cu articolul 267 TFUE a unei reglementări procedurale naționale care încadrează exercitarea funcției de judecător unic. Problema menționată se explică prin faptul că această cauză cu care este sesizată instanța de trimitere a fost transferată unui judecător unic de către completul de judecată colegial însărcinat cu cauza respectivă în cadrul instanței în cauză și că, în consecință, cererea de decizie preliminară provine de la acest judecător unic.

91      În această privință, instanța de trimitere explică faptul că, în dreptul german, problema dacă un judecător unic este abilitat să formuleze o cerere de decizie preliminară este controversată. Mai precis, din jurisprudența Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) ar reieși că un judecător unic încalcă principiul judecătorului legal dacă formulează din oficiu o cerere de decizie preliminară, întrucât ar fi obligat să trimită litigiul completului de judecată colegial competent pentru ca acesta să se resesizeze cu cauza respectivă.

92      Or, instanța de trimitere consideră că articolul 267 al doilea paragraf TFUE se opune unei astfel de obligații de trimitere către completul de judecată colegial competent. Deși Curtea a statuat deja că o trimitere preliminară efectuată de un judecător unic este admisibilă din punctul de vedere al dreptului Uniunii independent de respectarea sau nerespectarea normelor procedurale naționale, aceasta ar fi lăsat deschisă problema dacă o dispoziție națională care limitează posibilitatea unui judecător unic de a efectua o trimitere preliminară trebuie lăsată neaplicată.

93      Pe de altă parte, instanța de trimitere subliniază că această problemă este relevantă pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată, din moment ce, în proceduri paralele în care un judecător unic a sesizat Curtea cu titlu preliminar, pârâții, întemeindu‑se pe considerațiile Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) citate anterior, ar fi contestat ordonanțele de trimitere sau ar fi solicitat recuzarea judecătorului aflat la originea trimiterii pentru lipsă de imparțialitate, existând posibilitatea ca o asemenea situație să se repete în prezenta cauză.

94      În aceste condiții, Landgericht Ravensburg (Tribunalul Regional din Ravensburg) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Cu privire la prezumția de legalitate prevăzută la articolul 247 § 6 alineatul (2) a treia teză și la articolul 247 § 12 alineatul (1) a treia teză din EGBGB:

a)      Dispozițiile articolului 247 § 6 alineatul (2) a treia teză și cele ale articolului 247 § 12 alineatul (1) a treia teză din EGBGB sunt incompatibile cu articolul 10 alineatul (2) litera (p) și cu articolul 14 alineatul (1) din Directiva [2008/48], în măsura în care declară clauze contractuale contrare cerințelor articolului 10 alineatul (2) litera (p) din Directiva [2008/48] ca îndeplinind cerințele prevăzute la articolul 247 § 6 alineatul (2) prima și a doua teză și la articolul 247 § 12 alineatul (1) a doua teză punctul 2 litera (b) din EGBGB?

În cazul unui răspuns afirmativ:

b)      Din dreptul Uniunii, în special din articolul 10 alineatul (2) litera (p) și din articolul 14 alineatul (1) din Directiva [2008/48], rezultă că dispozițiile articolului 247 § 6 alineatul (2) a treia teză și cele ale articolului 247 § 12 alineatul (1) a treia teză din EGBGB sunt inaplicabile în măsura în care declară clauze contractuale contrare cerințelor articolului 10 alineatul (2) litera (p) din Directiva [2008/48] ca îndeplinind cerințele prevăzute la articolul 247 § 6 alineatul (2) prima și a doua teză și la articolul 247 § 12 alineatul (1) a doua teză punctul 2 litera (b) din EGBGB?

Independent de răspunsurile date la întrebările 1 a) și 1 b):

2)      Cu privire la informațiile obligatorii în conformitate cu articolul 10 alineatul (2) din Directiva [2008/48]:

[întrebarea 2 a) a fost retrasă]

b)      Cu privire la articolul 10 alineatul (2) litera (r) din Directiva [2008/48]:

aa)      Această dispoziție trebuie interpretată în sensul că informațiile cuprinse în contractul de credit referitoare la compensația datorată în cazul rambursării anticipate a împrumutului trebuie să fie suficient de precise pentru a permite consumatorului să calculeze, cel puțin cu aproximație, cuantumul compensației datorate?

(În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea anterioară)

bb)      Articolul 10 alineatul (2) litera (r) și articolul 14 alineatul (1) a doua teză din Directiva [2008/48] se opun unei reglementări naționale potrivit căreia, în cazul unor informații incomplete în sensul articolului 10 alineatul (2) litera (r) din Directiva [2008/48], termenul de retragere începe totuși să curgă de la data încheierii contractului, fiind eliminat doar dreptul creditorului la compensație pentru rambursarea anticipată a creditului?

c)      Articolul 10 alineatul (2) litera (l) din Directiva [2008/48] trebuie interpretat în sensul că rata dobânzii de întârziere aplicabilă la data încheierii contractului de credit sau cel puțin rata dobânzii de referință (în speță, rata dobânzii de bază în conformitate cu articolul 247 din BGB) din care rezultă, prin adăugare, rata dobânzii de întârziere aplicabilă [în speță, de cinci puncte procentuale, în conformitate cu articolul 288 alineatul (1) a doua teză din BGB], trebuie indicată ca valoare absolută, iar consumatorul trebuie să fie informat cu privire la rata dobânzii de referință (rata dobânzii de bază) și la variabilitatea acesteia?

d)      Articolul 10 alineatul (2) litera (t) din Directiva [2008/48] trebuie interpretat în sensul că textul contractului de credit trebuie să conțină condițiile de formă esențiale în ceea ce privește accesul la o procedură extrajudiciară de contestare și la o cale de atac?

În cazul unui răspuns afirmativ la cel puțin una dintre întrebările 2 a), 2 b), 2 c) și 2 d):

e)      Articolul 14 alineatul (1) a doua teză litera (b) din Directiva [2008/48] trebuie interpretat în sensul că termenul de retragere începe să curgă numai atunci când informațiile prevăzute la articolul 10 alineatul (2) din Directiva [2008/48] au fost comunicate integral și exact?

În cazul unui răspuns negativ:

f)      Care sunt criteriile determinante pentru a declanșa curgerea termenului de retragere în pofida unor informații incomplete sau inexacte?

În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea 1 a) și/sau la cel puțin una dintre întrebările 2 a), 2 b), 2 c) și 2 d):

3)      În ceea ce privește decăderea din dreptul de retragere prevăzut la articolul 14 alineatul (1) prima teză din Directiva [2008/48]:

a)      Dreptul de retragere prevăzut la articolul 14 alineatul (1) prima teză din Directiva [2008/48] este supus decăderii?

În cazul unui răspuns afirmativ:

b)      Decăderea constituie o limitare în timp a dreptului de retragere care trebuie reglementată printr‑o lege adoptată de parlament?

În cazul unui răspuns negativ:

c)      Invocarea excepției decăderii implică, din punct de vedere subiectiv, faptul că consumatorul a avut cunoștință despre menținerea dreptului său de retragere sau cel puțin că este răspunzător pentru necunoașterea sa în această privință din cauza unei neglijențe grave?

În cazul unui răspuns negativ:

d)      Posibilitatea creditorului de a transmite ulterior împrumutatului informațiile prevăzute la articolul 14 alineatul (1) a doua teză litera (b) din Directiva [2008/48], declanșând astfel curgerea termenului de retragere, se opune aplicării cu bună‑credință a normelor de decădere?

În cazul unui răspuns negativ:

e)      Acest lucru este compatibil cu principiile consacrate ale dreptului internațional care sunt obligatorii pentru instanța germană în temeiul Legii fundamentale?

În cazul unui răspuns afirmativ:

f)      Cum ar trebui să soluționeze practicienii din domeniul dreptului german un conflict între cerințele imperative ale dreptului internațional și cerințele Curții de Justiție a Uniunii Europene?

4)      În ceea ce privește caracterul abuziv al exercitării dreptului de retragere al consumatorului prevăzut la articolul 14 alineatul (1) prima teză din Directiva [2008/48]:

a)      Exercitarea dreptului de retragere al consumatorului prevăzut la articolul 14 alineatul (1) prima teză din Directiva [2008/48] poate fi calificată ca fiind abuzivă?

În cazul unui răspuns afirmativ:

b)      Faptul de a califica drept abuzivă exercitarea dreptului de retragere constituie o limitare a dreptului de retragere care trebuie să fie reglementată printr‑o lege adoptată de parlament?

În cazul unui răspuns negativ:

c)      Posibilitatea de a califica exercitarea dreptului de retragere ca fiind abuzivă implică, din punct de vedere subiectiv, faptul că consumatorul a avut cunoștință despre menținerea dreptului său de retragere sau cel puțin că este răspunzător pentru necunoașterea sa în această privință din cauza unei neglijențe grave?

În cazul unui răspuns negativ:

d)      Potrivit principiului bunei-credințe, posibilitatea creditorului de a transmite ulterior împrumutatului informațiile prevăzute la articolul 14 alineatul (1) a doua teză litera (b) din Directiva [2008/48], declanșând astfel curgerea termenului de retragere, se opune ca exercitarea dreptului de retragere să poată fi calificată ca fiind abuzivă?

În cazul unui răspuns negativ:

e)      Acest lucru este compatibil cu principiile consacrate ale dreptului internațional care sunt obligatorii pentru instanța germană în temeiul Legii fundamentale?

În cazul unui răspuns afirmativ:

f)      Cum ar trebui să soluționeze practicienii din domeniul dreptului german un conflict între cerințele imperative ale dreptului internațional și cerințele Curții de Justiție a Uniunii Europene?

5)      Independent de răspunsurile date la cele patru întrebări anterioare:

a)      Este compatibilă cu dreptul Uniunii, în special cu dreptul de retragere prevăzut la articolul 14 alineatul (1) prima teză din Directiva [2008/48], situația în care, în temeiul dreptului național, în cadrul unui contract de credit legat de un contract de vânzare, după exercitarea validă a dreptului de retragere al consumatorului în conformitate cu articolul 14 alineatul (1) prima teză din Directiva [2008/48],

aa)      dreptul consumatorului la rambursarea de către creditor a ratelor împrumutului plătite devine exigibil numai atunci când, la rândul său, consumatorul a restituit creditorului bunul cumpărat sau a făcut dovada faptului că i l‑a expediat?

bb)      o acțiune a consumatorului având ca obiect rambursarea de către creditor a ratelor împrumutului plătite după restituirea obiectului vânzării trebuie respinsă ca nefondată în cazul în care creditorul nu și‑a încălcat obligația de acceptare a obiectului vânzării?

În cazul unui răspuns negativ:

b)      Din dreptul Uniunii rezultă că reglementările naționale descrise la întrebările 5) a) aa) și/sau 5) a) bb) sunt inaplicabile?

Independent de răspunsul dat la primele cinci întrebări preliminare:

6)      Articolul 348a alineatul (2) punctul 1 [din Codul de procedură civilă], în măsura în care această dispoziție se referă la adoptarea de ordonanțe de trimitere în temeiul articolului 267 al doilea paragraf TFUE, este incompatibil cu competența instanțelor naționale de a formula cereri de decizie preliminară în temeiul articolului 267 al doilea paragraf TFUE și, prin urmare, nu trebuie aplicat în ceea ce privește adoptarea de ordonanțe de trimitere?”

 Cauza C‑232/21

95      În conformitate cu cererile lor din 30 iunie 2017, din 28 martie 2017, din 26 ianuarie 2019 și, respectiv, din 31 ianuarie 2012, CR, pe de o parte, și AY, ML și BQ, pe de altă parte, au încheiat cu Volkswagen Bank și, respectiv, cu Audi Bank, în cauzele cu care este sesizată instanța de trimitere, contracte de împrumut în scopul achiziționării de autovehicule de ocazie destinate uzului privat. Valorile nete ale contractelor de împrumut se ridicau la 21 418,66 euro, 28 671,25 euro, 18 972,74 euro și, respectiv, 30 208,10 euro.

96      În cadrul pregătirii și al încheierii contractelor de împrumut, concesionarii de autovehicule de la care au fost achiziționate autovehiculele au acționat în calitate de intermediari de credit pentru Volkswagen Bank și pentru Audi Bank. Contractele în cauză prevedeau rambursarea împrumuturilor prin intermediul unor rate lunare, cuantumul împrumuturilor în cauză fiind majorat cu un cuantum referitor la o asigurare ce acoperea cazurile de deces, de invaliditate sau de șomaj. Contractele prevedeau de asemenea o plată finală a unei sume determinate, precum și, pentru unele dintre ele, plata unui avans de către consumator.

97      CR, AY, ML și BQ s‑au retras, la 31 martie 2019, la 13 iunie 2019, la 16 septembrie 2019 și, respectiv, la 20 septembrie 2020, din contractele de împrumut. Astfel cum reiese din decizia de trimitere, primii trei consumatori au propus Volkswagen Bank și Audi Bank restituirea vehiculului, dacă era cazul, la sediul acestora, în schimbul rambursării simultane a plăților efectuate. În ceea ce îl privește pe BQ, la data retragerii sale, acesta rambursase deja integral, spre deosebire de ceilalți trei consumatori, împrumutul de care beneficiase. El a solicitat de asemenea, cu titlu principal, rambursarea ratelor lunare plătite, după transferul proprietății și predarea vehiculului.

98      Acești patru consumatori consideră că retragerile lor sunt valabile pentru motivul că perioada de retragere de 14 zile prevăzută de dreptul german nu ar fi început să curgă. Astfel, informațiile referitoare la dreptul de retragere, precum și celelalte informații obligatorii nu le‑ar fi fost transmise în mod corespunzător.

99      Volkswagen Bank și Audi Bank consideră că au furnizat în mod corespunzător toate informațiile necesare utilizând modelul legal. În două dintre cauzele cu care este sesizată instanța de trimitere, ele invocă, cu titlu subsidiar, excepția de decădere și pe cea de exercitare abuzivă a unui drept de către consumatorii vizați, în măsura în care s‑ar fi întemeiat în mod legitim pe faptul că aceștia nu și‑ar mai exercita dreptul de retragere după ce au utilizat efectiv vehiculul și au plătit în mod regulat ratele lunare datorate în temeiul contractelor de împrumut. În celelalte două cauze cu care este sesizată instanța de trimitere, acestea susțin că nu și‑au încălcat obligația de acceptare a vehiculului, în sensul articolului 293 din BGB, întrucât consumatorii în cauză nu le‑au făcut o ofertă efectivă de acceptare în sensul articolului 294 din BGB.

100    Într‑un context factual și juridic foarte similar celui care stă la baza cauzei C‑47/21, instanța de trimitere adresează întrebări aproape identice cu cele adresate în această cauză, invocând o motivare în esență identică cu cea rezumată la punctele 80-93 din prezenta hotărâre.

101    În ceea ce privește întrebările referitoare la excepția întemeiată pe decădere și la cea întemeiată pe abuzul de drept, instanța de trimitere precizează că, potrivit jurisprudenței Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție), aplicarea acestor excepții ar trebui avută în vedere înainte de toate pentru contracte care au fost deja executate integral de părți.

102    În aceste condiții, Landgericht Ravensburg (Tribunalul Regional din Ravensburg) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Cu privire la prezumția de legalitate prevăzută la articolul 247 § 6 alineatul (2) a treia teză și la articolul 247 § 12 alineatul (1) a treia teză din EGBGB:

a)      Dispozițiile articolului 247 § 6 alineatul (2) a treia teză și cele ale articolului 247 § 12 alineatul (1) a treia teză din EGBGB sunt incompatibile cu articolul 10 alineatul (2) litera (p) și cu articolul 14 alineatul (1) din Directiva [2008/48], în măsura în care declară clauze contractuale contrare cerințelor articolului 10 alineatul (2) litera (p) din Directiva [2008/48] ca îndeplinind cerințele prevăzute la articolul 247 § 6 alineatul (2) prima și a doua teză și la articolul 247 § 12 alineatul (1) a doua teză punctul 2 litera (b) din EGBGB?

În cazul unui răspuns afirmativ:

b)      Din dreptul Uniunii, în special din articolul 10 alineatul (2) litera (p) și din articolul 14 alineatul (1) din Directiva [2008/48], rezultă că dispozițiile articolului 247 § 6 alineatul (2) a treia teză și cele ale articolului 247 § 12 alineatul (1) a treia teză din EGBGB sunt inaplicabile în măsura în care declară clauze contractuale contrare cerințelor articolului 10 alineatul (2) litera (p) din Directiva [2008/48] ca îndeplinind cerințele prevăzute la articolul 247 § 6 alineatul (2) prima și a doua teză și la articolul 247 § 12 alineatul (1) a doua teză punctul 2 litera (b) din EGBGB?

Independent de răspunsul dat la întrebările 1) a) și 1) b):

2)      Cu privire la informațiile obligatorii în conformitate cu articolul 10 alineatul (2) din Directiva [2008/48]:

a)      Articolul 10 alineatul (2) litera (p) din Directiva [2008/48] trebuie interpretat în sensul că cuantumul dobânzii plătibile pe zi, care trebuie menționat în contractul de credit, trebuie să poată fi calculat pe baza ratei dobânzii aferente creditului, indicată în contract?

b)      Cu privire la articolul 10 alineatul (2) litera (r) din Directiva [2008/48]:

aa)      Această dispoziție trebuie interpretată în sensul că informațiile cuprinse în contractul de credit referitoare la compensația datorată în cazul rambursării anticipate a împrumutului trebuie să fie suficient de precise pentru a permite consumatorului să calculeze, cel puțin cu aproximație, cuantumul compensației datorate?

[în cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea anterioară de la punctul aa)]

bb)      Articolul 10 alineatul (2) litera (r) și articolul 14 alineatul (1) a doua teză din Directiva [2008/48] se opun unei reglementări naționale potrivit căreia, în cazul unor informații incomplete în sensul articolului 10 alineatul (2) litera (r) din Directiva [2008/48], termenul de retragere începe totuși să curgă de la data încheierii contractului, fiind eliminat doar dreptul creditorului la compensație pentru rambursarea anticipată a creditului?

În cazul unui răspuns afirmativ la cel puțin una dintre întrebările anterioare 2) a) sau 2 b):

c)      Articolul 14 alineatul (1) a doua teză litera (b) din Directiva [2008/48] trebuie interpretat în sensul că termenul de retragere începe să curgă numai atunci când informațiile prevăzute la articolul 10 alineatul (2) din Directiva [2008/48] au fost comunicate integral și exact?

În cazul unui răspuns negativ:

d)      Care sunt criteriile determinante pentru a declanșa curgerea termenului de retragere în pofida unor informații incomplete sau inexacte?

În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea 1 a) și/sau la una dintre întrebările 2 a) sau 2 b):

3)      În ceea ce privește decăderea din dreptul de retragere prevăzut la articolul 14 alineatul (1) prima teză din Directiva [2008/48]:

a)      Dreptul de retragere prevăzut la articolul 14 alineatul (1) prima teză din Directiva [2008/48] este supus decăderii?

În cazul unui răspuns afirmativ:

b)      Decăderea constituie o limitare în timp a dreptului de retragere care trebuie reglementată printr‑o lege adoptată de parlament?

În cazul unui răspuns negativ:

c)      Invocarea excepției decăderii implică, din punct de vedere subiectiv, faptul că consumatorul a avut cunoștință despre menținerea dreptului său de retragere sau cel puțin că este răspunzător pentru necunoașterea sa în această privință din cauza unei neglijențe grave? Situația este aceeași în ceea ce privește contractele încetate?

În cazul unui răspuns negativ:

d)      Posibilitatea creditorului de a transmite ulterior împrumutatului informațiile prevăzute la articolul 14 alineatul (1) a doua teză litera (b) din Directiva [2008/48], declanșând astfel curgerea termenului de retragere, se opune aplicării cu bună‑credință a normelor de decădere? Situația este aceeași în ceea ce privește contractele încetate?

În cazul unui răspuns negativ:

e)      Acest lucru este compatibil cu principiile consacrate ale dreptului internațional care sunt obligatorii pentru instanța germană în temeiul Legii fundamentale?

În cazul unui răspuns afirmativ:

f)      Cum ar trebui să soluționeze practicienii din domeniul dreptului german un conflict între cerințele imperative ale dreptului internațional și cerințele Curții de Justiție a Uniunii Europene?

4)      În ceea ce privește caracterul abuziv al exercitării dreptului de retragere al consumatorului prevăzut la articolul 14 alineatul (1) prima teză din Directiva [2008/48]:

a)      Exercitarea dreptului de retragere al consumatorului prevăzut la articolul 14 alineatul (1) prima teză din Directiva [2008/48] poate fi calificată ca fiind abuzivă?

În cazul unui răspuns afirmativ:

b)      Faptul de a califica drept abuzivă exercitarea dreptului de retragere constituie o limitare a dreptului de retragere care trebuie să fie reglementată printr‑o lege adoptată de parlament?

În cazul unui răspuns negativ:

c)      Posibilitatea de a califica exercitarea dreptului de retragere ca fiind abuzivă implică, din punct de vedere subiectiv, faptul că consumatorul a avut cunoștință despre menținerea dreptului său de retragere sau cel puțin că este răspunzător pentru necunoașterea sa în această privință din cauza unei neglijențe grave? Situația este aceeași în ceea ce privește contractele încetate?

În cazul unui răspuns negativ:

d)      Potrivit principiului bunei-credințe, posibilitatea creditorului de a transmite ulterior împrumutatului informațiile prevăzute la articolul 14 alineatul (1) a doua teză litera (b) din Directiva [2008/48], declanșând astfel curgerea termenului de retragere, se opune admiterii unei exercitări abuzive a dreptului de retragere? Situația este aceeași în ceea ce privește contractele încetate?

În cazul unui răspuns negativ:

e)      Acest lucru este compatibil cu principiile consacrate ale dreptului internațional care sunt obligatorii pentru instanța germană în temeiul Legii fundamentale?

În cazul unui răspuns afirmativ:

f)      Cum ar trebui să soluționeze practicienii din domeniul dreptului german un conflict între cerințele imperative ale dreptului internațional și cerințele Curții de Justiție a Uniunii Europene?

Independent de răspunsurile date la primele patru întrebări anterioare:

5)      a)      Este compatibilă cu dreptul Uniunii situația în care, în temeiul dreptului național, în cadrul unui contract de credit legat de un contract de vânzare, după exercitarea validă a dreptului de retragere al consumatorului în conformitate cu articolul 14 alineatul (1) prima teză din Directiva [2008/48]:

aa)      dreptul consumatorului la rambursarea de către creditor a ratelor împrumutului plătite devine exigibil numai atunci când, la rândul său, consumatorul a restituit creditorului bunul cumpărat sau a făcut dovada faptului că i l‑a expediat?

bb)      o acțiune a consumatorului având ca obiect rambursarea de către creditor a ratelor împrumutului plătite după restituirea obiectului vânzării trebuie respinsă ca nefondată în cazul în care creditorul nu și‑a încălcat obligația de acceptare a obiectului vânzării?

În cazul unui răspuns negativ:

b)      Din dreptul Uniunii rezultă că reglementările naționale descrise la întrebările 5) a) aa) și/sau 5) a) bb) sunt inaplicabile?

Independent de răspunsurile date la primele cinci întrebări anterioare:

6)      Articolul 348a alineatul (2) punctul 1 [din Codul de procedură civilă], în măsura în care această dispoziție se referă la adoptarea de ordonanțe de trimitere în temeiul articolului 267 al doilea paragraf TFUE, este incompatibil cu competența instanțelor naționale de a formula cereri de decizie preliminară în temeiul articolului 267 al doilea paragraf TFUE și, prin urmare, nu trebuie aplicat în ceea ce privește adoptarea de ordonanțe de trimitere?”

 Procedura în fața Curții

103    Prin decizia președintelui Curții din 22 aprilie 2021, cauzele C‑38/21 și C‑47/21 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii. Prin decizia președintelui Curții din 31 mai 2022, cauza C‑232/21 a fost conexată cu cauzele menționate pentru buna desfășurare a fazei orale a procedurii, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

104    Prin scrisoarea din 3 august 2021, instanța de trimitere a informat Curtea că, în cauza C‑47/21, a intervenit o soluționare amiabilă în una dintre cele două cauze principale și că, pentru acest motiv, retrage întrebarea 2) a) adresată în cauza C‑47/21, menținând în același timp toate celelalte întrebări adresate în această cauză.

105    Ca urmare a completării cererii de decizie preliminară în cauza C‑38/21 în data de 24 august 2021, procedura scrisă în cauzele conexate C‑38/21 și C‑47/21 a fost redeschisă.

106    În conformitate cu articolul 16 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, guvernul german a solicitat ca prezentele cauze să fie judecate în Marea Cameră, fapt care a fost acceptat de Curte la 31 mai 2022.

 Cu privire la întrebările preliminare

 Cu privire la admisibilitate

107    BMW Bank, C. Bank, Volkswagen Bank și Audi Bank, guvernul german, precum și Comisia Europeană exprimă îndoieli cu privire la admisibilitatea anumitor întrebări preliminare adresate în cele trei cauze.

 Cu privire la primele patru întrebări, precum și cu privire la a șasea întrebare, adresate în cauza C‑38/21

108    BMW Bank susține că primele patru întrebări adresate în cauza C‑38/21 sunt inadmisibile în măsura în care ar fi evident că faptele în discuție în litigiul principal nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2008/48, vizată de aceste întrebări. Astfel, această directivă ar exclude din domeniul său de aplicare contractele de leasing care nu includ o obligație de cumpărare a bunului care face obiectul leasingului. În plus, a șasea întrebare în cauza C‑38/21, adresată în ipoteza în care un contract de leasing precum cel în discuție în litigiul principal ar trebui calificat drept contract privind un serviciu financiar, în sensul Directivei 2011/83, ar fi inadmisibilă întrucât contractele privind serviciile financiare sunt excluse în mod expres din domeniul de aplicare al acestei directive.

109    În această privință trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale, instituită la articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este în principiu obligată să se pronunțe [Hotărârea din 21 martie 2023, Mercedes‑Benz Group (Răspunderea producătorilor de vehicule echipate cu dispozitive de manipulare), C‑100/21, EU:C:2023:229, punctul 52 și jurisprudența citată].

110    Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate [Hotărârea din 21 martie 2023, Mercedes‑Benz Group (Răspunderea producătorilor de vehicule echipate cu dispozitive de manipulare), C‑100/21, EU:C:2023:229, punctul 53 și jurisprudența citată].

111    În speță, trebuie subliniat că instanța de trimitere a transmis Curții cererea sa de decizie preliminară în două etape, și anume, într‑o primă etapă, la 30 decembrie 2020, adresând cu această ocazie primele patru întrebări, apoi, într‑o a doua etapă, la 24 august 2021, comunicând alte patru întrebări. În cadrul acestei completări la cererea sa inițială de decizie preliminară, instanța menționată a precizat că se întreba dacă, astfel cum rezultă din a cincea întrebare, Directiva 2008/48 avea vocația de a reglementa un contract de leasing precum cel în discuție în litigiul principal. Aceasta a indicat de asemenea cazurile în care, în funcție de răspunsul pe care Curtea urma să îl dea cu privire la acest subiect, considera că era în continuare relevant să se răspundă la primele patru întrebări adresate la 30 decembrie 2020.

112    Pe de altă parte, deși este adevărat că instanța de trimitere a condiționat a șasea întrebare adresată în cauza C‑38/21 de constatarea, în cadrul răspunsului la a cincea întrebare adresată în această cauză, că un contract de leasing precum cel în discuție în litigiul principal poate fi calificat drept contract privind un serviciu financiar, în sensul Directivei 2011/83, nu este mai puțin adevărat că pertinența sau caracterul neipotetic și, prin urmare, admisibilitatea acestei a șasea întrebări nu pot fi apreciate decât în raport cu răspunsul pe care Curtea îl va da la a cincea întrebare.

113    În aceste condiții, primele patru întrebări adresate în cauza C‑38/21, precum și a șasea întrebare adresată în această cauză nu pot fi considerate, în această etapă, drept ipotetice, dat fiind că necesitatea de a se răspunde la acestea și utilitatea răspunsurilor aferente depind de răspunsul care va fi dat la a cincea întrebare adresată în cauza menționată.

114    În orice caz, trebuie amintit că, atunci când, precum în speță, nu rezultă în mod vădit că interpretarea unei dispoziții de drept al Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, obiecția întemeiată pe inaplicabilitatea acelei dispoziții în cauza principală nu are legătură cu admisibilitatea cererii de decizie preliminară, ci ține de fondul întrebărilor (Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin, C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606, punctul 66 și jurisprudența citată).

 Cu privire la a treia întrebare literele e) și f) și la a patra întrebare literele e) și f), adresate în cauzele C‑38/21, C‑47/21 și C‑232/21

115    Prin intermediul celei de a treia întrebări literele e) și f) și al celei de a patra întrebări literele e) și f) în cauzele C‑38/21, C‑47/21 și C‑232/21, instanța de trimitere ridică în esență problema legăturii dintre dreptul de retragere prevăzut la articolul 14 din Directiva 2008/48 și normele de drept internațional cutumiar în materie de decădere și de abuz de drept.

116    C. Bank, Volkswagen Bank și Audi Bank, precum și guvernul german exprimă îndoieli cu privire la admisibilitatea acestor întrebări.

117    În această privință, trebuie amintit că, pentru a permite Curții să ofere o interpretare a dreptului Uniunii care să fie utilă pentru instanța națională, articolul 94 litera (c) din Regulamentul de procedură al Curții impune printre altele ca cererea de decizie preliminară să cuprindă expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea sau validitatea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura pe care instanța de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal.

118    În speță, este adevărat că, potrivit unei jurisprudențe constante, Uniunea are obligația să își exercite competențele cu respectarea dreptului internațional în ansamblul său, din acesta făcând parte nu numai dispozițiile convențiilor internaționale obligatorii pentru aceasta, ci și normele și principiile dreptului internațional general cutumiar [Hotărârea din 6 octombrie 2020, Comisia/Ungaria (Învățământ superior), C‑66/18, EU:C:2020:792, punctul 87 și jurisprudența citată].

119    Cu toate acestea, instanța de trimitere se limitează să afirme că, în temeiul principiilor generale ale dreptului internațional public, care sunt obligatorii pentru instanța germană în conformitate cu articolul 25 alineatul (2) din Legea fundamentală și din care fac parte principiile decăderii și bunei‑credințe, numai în cazul în care un consumator are cunoștință sau nu are cunoștință din cauza unei neglijențe grave de faptul că beneficiază de un drept de retragere, acest drept ar putea fi considerat prescris sau exercitarea dreptului menționat ar putea fi considerată contrară bunei‑credințe.

120    Or, procedând astfel, instanța de trimitere nu stabilește în mod adecvat în ce măsură normele dreptului internațional cutumiar în materie de decădere și de abuz de drept ar putea intra în conflict cu dreptul Uniunii în contextul unor litigii între particulari referitoare la dreptul de retragere prevăzut la articolul 14 din Directiva 2008/48.

121    În aceste condiții, întrebările 3) e) și 3) f) și întrebările 4) e) și 4) f) adresate în cauzele C‑38/21, C‑47/21 și C‑232/21 nu îndeplinesc cerințele prevăzute la articolul 94 litera (c) din Regulamentul de procedură și sunt, prin urmare, inadmisibile.

 Cu privire la a șasea întrebare adresată în cauzele C‑47/21 și C‑232/21

122    Prin intermediul celei de a șasea întrebări adresate în cauzele C‑47/21 și C‑232/21, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 267 al doilea paragraf TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia un judecător unic este obligat, în special ca urmare a importanței fundamentale a unei cauze cu care este sesizat, să transmită această cauză unei secții civile compuse din trei judecători și să renunțe la a adresa el însuși Curții o cerere de decizie preliminară în cadrul cauzei menționate.

123    C. Bank, Volkswagen Bank și Audi Bank, guvernul german, precum și Comisia consideră că aceste întrebări sunt inadmisibile pentru motivul că în esență nu este necesar un răspuns la acestea pentru soluționarea litigiilor principale.

124    În speță, ținând seama de jurisprudența amintită la punctele 109 și 110 din prezenta hotărâre, este necesar să se constate că a șasea întrebare adresată în cauzele C‑47/21 și C‑232/21 privește interpretarea articolului 267 al doilea paragraf TFUE, dar că instanța de trimitere nu a explicat motivele pentru care interpretarea acestei dispoziții este necesară în scopul de a‑i permite să soluționeze litigiile cu care este sesizată. Astfel, aceasta s‑a limitat să arate că competența judecătorului unic de a sesiza Curtea cu cererile sale de decizie preliminară ar putea fi contestată, citând în această privință proceduri în alte cauze decât cele care au condus la formularea cererilor de decizie preliminară în discuție, în care fie au fost contestate ordonanțele de trimitere adoptate de un judecător unic, fie a fost solicitată recuzarea judecătorului unic pentru lipsă de imparțialitate. În schimb, instanța de trimitere nu precizează care ar fi impactul unei astfel de contestări asupra deciziilor de trimitere sau, dacă este cazul, asupra deciziilor prin care se finalizează judecata. În special, din deciziile de trimitere nu reiese că, în stadiul actual al procedurii, acestea ar face obiectul unei căi de atac în cadrul căreia s‑ar invoca faptul că ele sunt afectate de un eventual viciu ca urmare a faptului că au fost adoptate de un judecător unic.

125    În aceste condiții, a șasea întrebare adresată în cauza C‑47/21 și în cauza C‑232/21 este inadmisibilă întrucât are un caracter ipotetic.

 Cu privire la fond

 A cincea întrebare adresată în cauza C‑38/21

126    Prin intermediul celei de a cincea întrebări adresate în cauza C‑38/21, care trebuie analizată în primul rând, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă un contract de leasing referitor la un autovehicul, care prevede că consumatorul nu are obligația de a cumpăra vehiculul la expirarea contractului, intră în domeniul de aplicare al Directivei 2008/48, în cel al Directivei 2002/65 sau în cel al Directivei 2011/83.

127    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, deși numai instanța de trimitere are competența de a se pronunța cu privire la calificarea contractului în discuție în litigiul cu care este sesizată, în funcție de împrejurările proprii cauzei principale, nu este mai puțin adevărat că este de competența Curții să desprindă din dispozițiile directivelor menționate criteriile pe care instanța menționată trebuie să le aplice în acest scop (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 decembrie 2015, Banif Plus Bank, C‑312/14, EU:C:2015:794, punctul 51 și jurisprudența citată).

128    În plus, nimic nu împiedică o instanță națională să solicite Curții să se pronunțe cu privire la o astfel de calificare, sub rezerva însă ca, în lumina tuturor elementelor din dosarul de care dispune instanța națională menționată, aceasta să efectueze constatarea și aprecierea faptelor necesare respectivei calificări (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 decembrie 2015, Banif Plus Bank, C‑312/14, EU:C:2015:794, punctul 52).

129    În speță, din dosarul de care dispune Curtea reiese că, astfel cum s‑a arătat la punctul 49 din prezenta hotărâre, contractul în discuție în litigiul principal prevede acordarea unui împrumut lui VK pentru ca acesta să poată utiliza cu titlu de închiriere, pe o perioadă de 24 de luni și sub rezerva unei plafonări a kilometrajului pe care este autorizat să îl parcurgă, un autovehicul achiziționat de BMW Bank potrivit specificațiilor furnizate de VK, acest vehicul rămânând proprietatea băncii respective. Pe durata contractului, consumatorul suportă riscul pierderii, al deteriorării și al altor tipuri de depreciere a vehiculului și pentru acest motiv trebuie să încheie o poliță de asigurare a tuturor tipurilor de risc. Revine de asemenea consumatorului sarcina de a invoca împotriva terților drepturi în materie de garanție în caz de defecte, în special față de concesionar și de producător. Nici contractul însuși, nici vreun contract separat nu impun acestui consumator o obligație de cumpărare a vehiculului. Pe de altă parte, consumatorul nu își asumă nicio garanție a valorii reziduale la expirarea contractului și este obligat să compenseze deprecierea monetară numai în cazul în care, la returnarea autovehiculului, se constată că starea acestuia nu corespunde vechimii sale sau că numărul maxim de kilometri convenit a fost depășit.

130    În ceea ce privește, în primul rând, domeniul de aplicare al Directivei 2008/48, trebuie amintit că, în temeiul articolului 2 alineatul (1) din directiva menționată, aceasta se aplică contractelor de credit, sub rezerva excluderilor prevăzute la articolul 2 alineatul (2).

131    Potrivit articolului 2 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2008/48, aceasta nu se aplică contractelor de închiriere sau de leasing în cazul cărora obligația de cumpărare a obiectului contractului nu este stabilită nici prin respectivul contract, nici prin vreun contract separat; se consideră că există o astfel de obligație în cazul în care creditorul decide acest lucru în mod unilateral.

132    În acest cadru, trebuie să se stabilească dacă un contract de leasing precum cel în discuție în litigiul principal intră în sfera noțiunii de „contract de leasing” menționată la această dispoziție, cu precizarea că nici aceasta, nici vreo altă dispoziție a Directivei 2008/48 nu definesc noțiunea în cauză și nici nu fac trimitere la dreptul național.

133    Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, atât din cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, cât și din cele ale principiului egalității rezultă că termenii unei dispoziții de drept al Uniunii care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul de aplicare ale acesteia trebuie în mod normal să primească în întreaga Uniune Europeană o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama de termenii acestei noțiuni, în lumina contextului și a obiectivului urmărit de dispoziția în care este utilizată această noțiune (Hotărârea din 18 iunie 2020, Sparkasse Südholstein, C‑639/18, EU:C:2020:477, punctul 24 și jurisprudența citată).

134    În limbajul juridic curent, noțiunea de „contract de leasing” acoperă un contract prin care una dintre părți acordă un credit celeilalte părți pentru a finanța utilizarea cu titlu de închiriere a unui bun al cărui proprietar rămâne și pe care cealaltă parte poate să îl restituie sau să îl cumpere la sfârșitul contractului, cu precizarea că majoritatea avantajelor și a riscurilor inerente dreptului de proprietate sunt transferate celeilalte părți pe toată durata contractului (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 februarie 2012, Eon Aset Menidjmunt, C‑118/11, EU:C:2012:97, punctele 37 și 38).

135    În speță, din caracteristicile contractului de leasing în discuție în litigiul principal, amintite la punctul 129 din prezenta hotărâre, reiese că BMW Bank i-a acordat lui VK un credit pentru a finanța utilizarea cu titlu de închiriere a unui vehicul achiziționat de această bancă potrivit specificațiilor furnizate de VK, acesta din urmă fiind obligat ca la sfârșitul contractului să restituie vehiculul ca urmare a faptului că nu are obligația de a‑l cumpăra, beneficiind în același timp de majoritatea avantajelor și trebuind să suporte majoritatea riscurilor inerente dreptului de proprietate asupra vehiculului pe toată durata contractului. Deși un astfel de contract de leasing intră în sfera noțiunii „leasing” în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2008/48, el este totuși exclus din domeniul de aplicare al acestei directive din moment ce nu este însoțit de nicio obligație a consumatorului de a cumpăra obiectul contractului la încetarea acestuia.

136    În ceea ce privește, în al doilea rând, domeniul de aplicare al Directivei 2002/65, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 1 alineatul (1) din directiva menționată, aceasta are ca obiect apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre privind comercializarea la distanță a serviciilor financiare de consum. Considerentul (14) al directivei menționate precizează că aceasta acoperă toate serviciile financiare care pot face obiectul comercializării la distanță, sub rezerva aplicării dispozițiilor legislației Uniunii care reglementează în mod specific anumite servicii financiare.

137    Pentru a intra în domeniul de aplicare al Directivei 2002/65, un contract trebuie nu numai să fie un „contract la distanță” în sensul articolului 2 litera (a) din această directivă, ci și să aibă ca obiect furnizarea unui „serviciu financiar”, în sensul articolului 2 litera (b) din directiva menționată, aceste două condiții fiind cumulative.

138    În această privință, trebuie amintit că Directiva 2002/65 efectuează în principiu o armonizare completă a aspectelor pe care le reglementează, astfel încât dispozițiile sale trebuie să primească o interpretare comună tuturor statele membre (Hotărârea din 18 iunie 2020, Sparkasse Südholstein, C‑639/18, EU:C:2020:477, punctul 23), în conformitate cu principiile jurisprudențiale amintite la punctul 133 din prezenta hotărâre.

139    În ceea ce privește noțiunea de „serviciu financiar”, articolul 2 litera (b) din Directiva 2002/65 o definește ca însemnând orice serviciu privind banca, creditarea, asigurarea, pensiile personale, investițiile sau plățile. Prin urmare, trebuie să se verifice dacă un contract de leasing precum cel în discuție în litigiul principal privește cel puțin unul dintre domeniile prevăzute la articolul 2 litera (b) din Directiva 2002/65.

140    În primul rând, este necesar să se considere, astfel cum a procedat domnul avocat general la punctul 95 din concluzii, că noțiunea de „serviciu privind banca”, în sensul acestei dispoziții, trebuie înțeleasă ca fiind un serviciu propus în cadrul unei activități comerciale desfășurate în mod tradițional de bănci.

141    În această privință, trebuie arătat, astfel cum susține guvernul german în observațiile sale scrise, că oferta unui contract de leasing referitor la un autovehicul precum cel în discuție în litigiul principal se situează, în orice caz, în afara gamei de prestații clasice din sectorul bancar, un astfel de serviciu particular fiind cel mai adesea propus de bănci legate de producători de autovehicule sau de societăți specializate în leasingul de autovehicule, precum societățile de închiriere de vehicule.

142    Rezultă că un astfel de contract nu privește un „serviciu privind banca” în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 2002/65.

143    În al doilea rând, în ceea ce privește noțiunea de „serviciu privind […] creditarea” în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 2002/65, este necesar să se constate că această directivă nu conține o definiție a termenului „creditare”.

144    În limbajul juridic curent însă, acest termen desemnează punerea de către creditor la dispoziția împrumutatului a unei sume de bani sau a unor termene ori facilități de plată în scopul finanțării sau al amânării plății, astfel încât un contract de credit trebuie considerat ca fiind un contract în temeiul căruia un creditor acordă sau se angajează să acorde unui consumator un credit sub forma unei amânări la plată, a unui împrumut sau a oricărei alte facilități de plată similare.

145    Rezultă că un contract de servicii financiare privind creditarea se caracterizează, astfel cum reiese în esență și din cuprinsul punctelor 97 și 100 din concluziile avocatului general, prin împrejurarea că se înscrie într‑o logică de finanțare sau de amânare la plată, cu ajutorul unor fonduri sau al unor termene ori facilități de plată puse la dispoziția consumatorului de comerciant în acest scop.

146    În speță, astfel cum s‑a arătat în fața Curții, un contract de leasing al unui autovehicul fără obligație de cumpărare, precum cel în discuție în litigiul principal, cuprinde două elemente, și anume, pe de o parte, un element de creditare caracterizat de împrejurarea că o bancă acordă unui consumator un credit sub forma unor facilități de plată și, pe de altă parte, un element de închiriere care urmărește să permită consumatorului să utilizeze pentru o perioadă determinată un vehicul la alegerea sa care aparține acestei bănci în schimbul plății unui preț inițial urmat de rate lunare.

147    În aceste condiții, pentru a se stabili dacă un astfel de contract, ca urmare a caracterului său hibrid, privește creditarea, în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 2002/65, trebuie să se țină seama, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 97 din concluzii, de scopul său principal, verificându‑se dacă elementul privind creditarea prevalează asupra elementului privind închirierea sau invers.

148    În această privință, este necesar să se constate, astfel cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 100 din concluzii, că un astfel de contract nu se distinge în esență de un contract de închiriere a unui vehicul pe termen lung în cadrul căruia consumatorul trebuie să plătească o chirie în schimbul dreptului de a utiliza vehiculul, în măsura în care acesta nu este însoțit de o obligație de cumpărare a vehiculului la sfârșitul perioadei de leasing, consumatorul nu suportă amortizarea completă a costurilor suportate de furnizorul vehiculului pentru achiziționarea acestuia și nu suportă riscurile legate de valoarea reziduală a vehiculului la expirarea contractului. Nici obligația consumatorului de a compensa deprecierea monetară a vehiculului în cazul în care, la returnarea acestuia, se constată că starea sa nu corespunde vechimii sale sau că numărul maxim de kilometri convenit a fost depășit nu permite să se distingă între aceste tipuri de contracte.

149    Întrucât obiectul principal al unui contract de leasing referitor la un autovehicul fără obligație de cumpărare, precum cel în discuție în litigiul principal, privește închirierea acestui autovehicul, un astfel de contract nu poate fi, așadar, calificat drept contract de servicii financiare privind creditarea, în sensul articolului 1 alineatul (1) din Directiva 2002/65 coroborat cu articolul 2 litera (b) din aceasta.

150    În al treilea rând, întrucât un astfel de contract nu se referă în mod evident nici la „[un] serviciu privind […] asigurarea, pensiile personale, investițiile sau plățile”, în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 2002/65, el nu poate fi calificat drept contract privind comercializarea unui „serviciu financiar”, în sensul aceleiași dispoziții.

151    Din moment ce una dintre cele două condiții cumulative menționate la punctul 137 din prezenta hotărâre nu este îndeplinită, trebuie să se concluzioneze că un contract de leasing referitor la un autovehicul, caracterizat în special prin faptul că nici în acest contract, nici într‑un contract separat nu se prevede obligația consumatorului de a cumpăra vehiculul la expirarea contractului, precum și prin faptul că consumatorul nu suportă nici amortizarea completă a costurilor suportate de furnizorul vehiculului pentru achiziționarea acestuia, nici riscurile legate de valoarea reziduală a vehiculului la expirarea contractului, nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2002/65.

152    În ceea ce privește, în al treilea rând, domeniul de aplicare al Directivei 2011/83, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din aceasta, directiva se aplică, în condițiile și în limitele prevăzute de dispozițiile sale, oricărui contract încheiat între un comerciant și un consumator, cu excepția contractelor menționate la alineatul (3) al acestui articol, precum contractele referitoare la servicii financiare, acestea din urmă fiind definite la articolul 2 punctul 12 din această directivă, în esență în același mod ca la articolul 2 litera (b) din Directiva 2002/65, menționat la punctul 139 din prezenta hotărâre.

153    Un contract de leasing precum cel în discuție în litigiul principal nu poate fi calificat, prin analogie cu considerațiile prezentate la punctele 143-149 din prezenta hotărâre, drept contract de „servicii financiare” în sensul articolului 2 punctul 12 din Directiva 2011/83. Nu este însă exclus ca un astfel de contract de leasing să poată fi calificat drept „contract de prestări de servicii” în sensul articolului 2 punctul 6 din aceeași directivă.

154    În această privință, noțiunea de „contract de prestări de servicii”, prevăzută la această din urmă dispoziție, este definită în mod larg în sensul că corespunde „[oricărui] contract, altul decât un contract de vânzare, în temeiul căruia comerciantul furnizează sau se angajează să furnizeze un serviciu consumatorului, iar acesta plătește sau se angajează să plătească prețul acestuia”. Din modul de redactare a respectivei dispoziții rezultă că această noțiune trebuie înțeleasă în sensul că include toate contractele care nu intră sub incidența noțiunii de „contract de vânzare” (Hotărârea din 12 martie 2020, Verbraucherzentrale Berlin, C‑583/18, EU:C:2020:199, punctul 22).

155    Un contract de leasing precum cel în discuție în litigiul principal, prin care un profesionist se angajează să pună un vehicul la dispoziția unui consumator în schimbul unor plăți eșalonate fără obligația de cumpărare a vehiculului respectiv la finalul leasingului, nu constituie un „contract de vânzare”, care ar consta în transferul dreptului de proprietate asupra vehiculului către consumator, în sensul articolului 2 punctul 5 din Directiva 2011/83. Din moment ce acest contract nu se încadrează nici în lista excluderilor prevăzute la articolul 3 alineatul (3) din această directivă, trebuie să se considere că el intră în domeniul de aplicare al directivei menționate în calitate de „contract de prestări de servicii”, în sensul articolului 2 punctul 6 din aceasta din urmă.

156    Având în vedere motivele care precedă, trebuie să se răspundă la a cincea întrebare adresată în cauza C‑38/21 că articolul 2 punctul 6 din Directiva 2011/83 coroborat cu articolul 3 alineatul (1) din aceasta trebuie interpretat în sensul că un contract de leasing referitor la un autovehicul, caracterizat prin faptul că nici în acest contract, nici într‑un contract separat nu se prevede că consumatorul este obligat să cumpere vehiculul la expirarea contractului, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, în calitate de „contract de prestări de servicii”, în sensul articolului 2 punctul 6 din aceasta. În schimb, un astfel de contract nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2002/65 și nici în cel al Directivei 2008/48.

 Cu privire la întrebările a șasea‑a opta adresate în cauza C‑38/21

157    Trebuie observat că toate aceste întrebări sunt adresate în ipoteza în care Curtea ar concluziona că un contract de leasing precum cel în discuție în litigiul principal trebuie calificat drept contract de servicii financiare în sensul Directivei 2002/65 și/sau al Directivei 2011/83.

158    Or, din considerațiile prezentate la punctele 149, 151 și 156 din prezenta hotărâre reiese că un astfel de contract nu privește servicii financiare în sensul acestor directive, ci trebuie să fie calificat drept „contract de prestări de servicii” în sensul articolului 2 punctul 6 din Directiva 2011/83 coroborat cu articolul 3 alineatul (1) din aceasta.

159    Astfel, întrebările a șasea‑a opta își păstrează relevanța în măsura în care privesc interpretarea dispozițiilor acestei directive.

160    În această privință, trebuie precizat că întrebările respective urmăresc în esență să permită instanței de trimitere să stabilească dacă VK se poate prevala de dreptul de retragere prevăzut la articolul 9 din Directiva 2011/83 numai pentru contractele încheiate la distanță sau în afara spațiilor comerciale sau dacă acest drept este exclus în temeiul articolului 16 din directiva menționată.

161    În aceste condiții, Curtea consideră util să răspundă mai întâi la a opta întrebare, referitoare la noțiunea „contract la distanță”, apoi la a șasea întrebare, referitoare la noțiunea „contract negociat în afara spațiilor comerciale”, și, în final, la a șaptea întrebare, referitoare la articolul 16 din Directiva 2011/83.

–       Cu privire la a opta întrebare adresată în cauza C‑38/21

162    Prin intermediul celei de a opta întrebări adresate în cauza C‑38/21, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 punctul 7 din Directiva 2011/83 trebuie interpretat în sensul că un contract de prestări de servicii, în sensul articolului 2 punctul 6 din această directivă, încheiat între un consumator și un comerciant prin recurgerea la un mijloc de comunicare la distanță poate fi calificat drept „contract la distanță”, în sensul primei dispoziții, atunci când, în etapa inițierii contractului, consumatorul s‑a aflat în prezența fizică a unui intermediar autorizat să răspundă la întrebările sale și să pregătească contractul, dar nu să îl încheie.

163    În această privință, trebuie amintit, pe de o parte, că articolul 2 punctul 7 din Directiva 2011/83 definește noțiunea de „contract la distanță” ca fiind orice contract încheiat între comerciant și consumator în cadrul unui sistem de vânzări sau de prestare de servicii la distanță organizat, fără prezența fizică simultană a comerciantului și a consumatorului, cu utilizarea exclusivă a unuia sau mai multor mijloace de comunicare la distanță, până la și inclusiv în momentul în care este încheiat contractul.

164    Astfel, din modul de redactare a acestei dispoziții, în special din expresia „până la și inclusiv în momentul”, rezultă că, în vederea calificării unui contract drept „contract la distanță”, cerința de a recurge în mod exclusiv la unul sau la mai multe mijloace de comunicare la distanță între comerciant și consumator fără prezența fizică simultană a acestor persoane este valabilă nu numai pentru încheierea contractului ca atare, ci și pentru etapa inițierii acestuia.

165    Pe de altă parte, din definiția noțiunii de „comerciant”, care figurează la articolul 2 punctul 2 din Directiva 2011/83, rezultă că un comerciant poate acționa, în ceea ce privește contractele care intră în domeniul de aplicare al acestei directive, prin intermediul unei alte persoane care acționează în numele sau în contul său.

166    În această privință, este necesar să se arate că un intermediar care, precum în speță, este autorizat de comerciant să efectueze calculul diferitelor elemente ale obiectului contractului, să discute modalitățile și condițiile contractului cu consumatorul, să furnizeze informații cu privire la contractul avut în vedere și să răspundă la întrebările acestui consumator, precum și să completeze, să primească sau să transmită cererea scrisă a consumatorului în cauză referitoare la încheierea acestui contract cu comerciantul acționează în mod necesar atât în numele, cât și în contul comerciantului.

167    Din considerațiile prezentate la punctele 163-166 din prezenta hotărâre rezultă că prezența fizică simultană a consumatorului și a unui intermediar care acționează în numele sau în contul comerciantului în etapa inițierii contractului se opune în principiu ca respectivul contract să poată fi considerat ca fiind încheiat prin recurgerea exclusivă la unul sau la mai multe mijloace de comunicare la distanță.

168    Totuși, astfel cum reiese din considerentul (20) al Directivei 2011/83, definiția noțiunii de „contract la distanță” include situațiile în care consumatorul se deplasează într‑un spațiu comercial doar cu scopul de a se informa cu privire la bunuri sau servicii, iar ulterior negociază și încheie contractul la distanță. Prin contrast, un contract negociat în spațiile comerciale ale comerciantului și în final încheiat prin intermediul mijloacelor de comunicare la distanță nu este considerat un contract la distanță.

169    Dispozițiile Directivei 2011/83 în materie de contracte la distanță urmăresc în acest sens să evite ca utilizarea mijloacelor de comunicare la distanță să conducă la o diminuare a informațiilor furnizate consumatorului, în special în măsura în care informațiile furnizate înainte de încheierea unui contract în temeiul articolului 6 din această directivă, referitoare atât la condițiile contractuale și la consecințele încheierii contractului, care permit consumatorului în cauză să decidă dacă dorește să se angajeze într‑un raport contractual cu un comerciant, cât și la buna executare a contractului, în special la exercitarea drepturilor consumatorului în cauză, au o importanță fundamentală pentru acesta din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 ianuarie 2019, Walbusch Walter Busch, C‑430/17, EU:C:2019:47, punctele 35 și 36, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 5 mai 2022, Victorinox, C‑179/21, EU:C:2022:353, punctul 26, precum și jurisprudența citată).

170    Astfel, nu este necesar să se rețină calificarea drept „contract la distanță”, în sensul articolului 2 punctul 7 din Directiva 2011/83, pentru contractele care, desigur, au fost încheiate cu comerciantul prin intermediul unui mijloc de comunicare la distanță, dar care au făcut obiectul unei negocieri între consumator și un intermediar care acționează în numele sau în contul comerciantului, în cursul căreia consumatorul, care s‑a aflat în prezență fizică a acestui intermediar, a primit printre altele informațiile prevăzute la articolul 6 din Directiva 2011/83 și i‑a putut adresa acestuia întrebări cu privire la contractul avut în vedere sau la oferta propusă, cu scopul de a înlătura orice incertitudine legată de întinderea eventualului său angajament contractual cu comerciantul.

171    În schimb, un contract încheiat între un consumator și un comerciant prin recurgerea la unul sau la mai multe mijloace de comunicare la distanță poate fi calificat drept „contract la distanță”, în sensul articolului 2 punctul 7 din Directiva 2011/83, atunci când, în etapa inițierii contractului cu comerciantul, consumatorul s‑a aflat în prezența fizică a unui intermediar care acționează în numele sau în contul comerciantului, acest intermediar limitându‑se totuși la a permite consumatorului să se informeze cu privire la obiectul contractului și, dacă este cazul, la a primi și a transmite comerciantului cererea consumatorului fără a negocia cu acesta din urmă și fără a‑i furniza informațiile prevăzute la articolul 6 din directiva menționată.

172    Din considerațiile prezentate la punctele 46 și 166 din prezenta hotărâre reiese că a avut într‑adevăr loc o etapă de negociere între VK și un intermediar autorizat să acționeze în numele sau în contul BMW Bank, în special în măsura în care elementele și durata leasingului, precum și cuantumul plății inițiale și cel al ratelor lunare datorate, fiind informații prevăzute la articolul 6 alineatul (1) literele (a), (e), (g) și (o) din Directiva 2011/83, au făcut obiectul unei discuții între aceste două persoane, intermediarul răspunzând în plus la întrebările adresate de VK cu privire la contractul avut în vedere. Sub rezerva verificării de către instanța de trimitere a faptului că VK a primit în cadrul acestei etape pregătitoare, într‑o formă clară și inteligibilă, toate informațiile prevăzute la articolul 6 din directiva menționată, trebuie, așadar, să se considere, conform considerațiilor prezentate la punctul 170 din prezenta hotărâre, că contractul de leasing în discuție în litigiul principal nu este un contract la distanță în sensul articolului 2 punctul 7 din Directiva 2011/83.

173    Având în vedere motivele care precedă, trebuie să se răspundă la a opta întrebare adresată în cauza C‑38/21 că articolul 2 punctul 7 din Directiva 2011/83 trebuie interpretat în sensul că un contract de prestări de servicii, în sensul articolului 2 punctul 6 din această directivă, încheiat între un consumator și un comerciant prin recurgerea la un mijloc de comunicare la distanță nu poate fi calificat drept „contract la distanță”, în sensul primei dispoziții, în cazul în care încheierea contractului a fost precedată de o etapă de negociere care s‑a desfășurat în prezența fizică simultană a consumatorului și a unui intermediar care acționează în numele sau în contul comerciantului și în cursul căreia consumatorul a primit din partea intermediarului, în scopul acestei negocieri, toate informațiile prevăzute la articolul 6 din directiva menționată și a putut adresa întrebări intermediarului respectiv cu privire la contractul avut în vedere sau la oferta propusă, cu scopul de a înlătura orice incertitudine legată de întinderea eventualului său angajament contractual cu comerciantul.

–       Cu privire la a șasea întrebare adresată în cauza C‑38/21

174    Prin intermediul celei de a șasea întrebări adresate în cauza C‑38/21, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 punctul 8 litera (a) din Directiva 2011/83 trebuie interpretat în sensul că un contract de prestări de servicii, în sensul articolului 2 punctul 6 din această directivă, încheiat între un consumator și un comerciant, poate fi calificat drept „contract negociat în afara spațiilor comerciale”, în sensul primei dispoziții, atunci când, în etapa inițierii contractului prin recurgerea la un mijloc de comunicare la distanță, consumatorul s‑a deplasat la spațiul comercial al unui intermediar care acționează în numele sau în contul comerciantului în scopul negocierii contractului respectiv, dar care își desfășoară activitatea într‑un alt domeniu de activitate decât comerciantul în cauză.

175    În această privință, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 2 punctul 8 litera (a) din Directiva 2011/83, noțiunea de „contract negociat în afara spațiilor comerciale” este definită printre altele ca fiind orice contract dintre un comerciant și un consumator încheiat în prezența fizică simultană a comerciantului și a consumatorului, într‑un loc care nu este spațiul comercial al comerciantului. Potrivit articolului 2 punctul 9 din această directivă, noțiunea de „spațiu comercial” este definită ca vizând orice unitate imobilă de vânzare cu amănuntul, în care comerciantul își desfășoară activitatea în permanență, sau orice unitate mobilă de vânzare cu amănuntul, în care comerciantul își desfășoară activitatea în mod obișnuit.

176    Articolul 2 punctul 2 din Directiva 2011/83 prevede că „comerciantul” poate acționa prin intermediul unei alte persoane care acționează în numele sau în contul său. În plus, din considerentul (22) al acestei directive reiese că spațiul comercial al unui intermediar ar trebui să fie considerat spațiu comercial în sensul acestei directive, și anume ca fiind spațiul comercial al comerciantului, în sensul articolului 2 punctul 9 din directiva menționată.

177    Prin urmare, din coroborarea tuturor acestor dispoziții în lumina considerentului amintit reiese că, în cazul în care un consumator se deplasează spontan în spațiul comercial al unui intermediar care acționează în numele sau în contul comerciantului și acolo negociază un contract înainte de a‑l încheia cu comerciantul prin recurgerea la un mijloc de comunicare la distanță, acest contract nu constituie un „contract negociat în afara spațiului comercial”, în sensul articolului 2 punctul 8 litera (a) din Directiva 2011/83, și aceasta chiar dacă consumatorul s‑a deplasat exclusiv în spațiul comercial al intermediarului.

178    Această interpretare este confirmată de obiectivul urmărit de dispozițiile Directivei 2011/83 referitoare la contractele negociate în afara spațiilor comerciale, care constă, astfel cum reiese din considerentele (21) și (37) ale acestei directive, în protejarea consumatorului împotriva riscului de a fi supus unei presiuni psihologice sau de a fi confruntat cu un element de surpriză atunci când se află în afara spațiului comercial al comerciantului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 august 2018, Verbraucherzentrale Berlin, C‑485/17, EU:C:2018:642, punctul 33).

179    În acest context, Curtea a statuat deja că, dacă legiuitorul Uniunii a prevăzut în principiu un drept de retragere în vederea protejării consumatorului, în ceea ce privește contractele negociate în afara spațiilor comerciale, în cazul în care, la momentul încheierii contractului, consumatorul nu se află într‑un spațiu ocupat în mod permanent sau obișnuit de comerciant, el a făcut acest lucru pentru că a considerat că respectivul consumator se poate aștepta să fie abordat de comerciant doar atunci când se deplasează spontan într‑un sediu ocupat în mod permanent sau obișnuit de comerciantul respectiv, astfel încât, dacă este cazul, el nu poate susține în mod valabil ulterior că a fost surprins de oferta comerciantului în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 august 2018, Verbraucherzentrale Berlin, C‑485/17, EU:C:2018:642, punctul 34).

180    Or, situația nu poate fi diferită atunci când un astfel de consumator se deplasează spontan în spațiul comercial al unui intermediar care acționează aparent în numele sau în contul unui astfel de comerciant, indiferent dacă intermediarul în cauză este autorizat să acționeze numai în scopul negocierii contractului, nu și în scopul încheierii acestuia. Într‑un asemenea caz, spațiul comercial al intermediarului trebuie să fie asimilat spațiului comercial al comerciantului în sensul articolului 2 punctul 8 litera (a) din Directiva 2011/83, interpretat în lumina considerentului (22) al acesteia.

181    În aceste condiții, în ipoteza în care intermediarul este el însuși un comerciant a cărui activitate aparține unui alt sector decât cel al comerciantului în numele sau în contul căruia acționează, este determinant să se stabilească, pentru a se putea proceda la o astfel de asimilare, dacă un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat se poate sau nu aștepta, deplasându‑se în spațiul comercial al intermediarului în cauză, să fie abordat de acesta din urmă cu o ofertă comercială în scopul negocierii și ulterior al încheierii la distanță a unui contract care ține de activitatea comerciantului în numele sau în contul căruia acționează acest intermediar (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 august 2018, Verbraucherzentrale Berlin, C‑485/17, EU:C:2018:642, punctele 43 și 44).

182    În aceste condiții, va reveni instanței de trimitere sarcina să verifice dacă, deplasându‑se în spațiul comercial al concesionarului de autovehicule, VK putea, din punctul de vedere al unui consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat, să se aștepte să fie abordat de acest concesionar cu o ofertă comercială în scopul negocierii și al încheierii unui contract de leasing cu BMW Bank și, pe de altă parte, să înțeleagă cu ușurință că concesionarul în cauză acționa în numele sau în contul comerciantului.

183    Având în vedere motivele care precedă, trebuie să se răspundă la a șasea întrebare adresată în cauza C‑38/21 că articolul 2 punctul 8 litera (a) din Directiva 2011/83 trebuie interpretat în sensul că un contract de prestări de servicii, în sensul articolului 2 punctul 6 din această directivă, încheiat între un consumator și un comerciant nu poate fi calificat drept „contract negociat în afara spațiilor comerciale”, în sensul primei dispoziții, atunci când, în etapa inițierii contractului prin recurgerea la un mijloc de comunicare la distanță, consumatorul s‑a deplasat în spațiul comercial al unui intermediar care acționează în numele sau în contul comerciantului în scopul negocierii acestui contract, dar care își desfășoară activitatea într‑un alt domeniu de activitate decât comerciantul în cauză, cu condiția ca acest consumator să se fi putut aștepta, în calitate de consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat, deplasându‑se în spațiul comercial al intermediarului, să fie abordat de acesta din urmă cu o ofertă comercială în scopul negocierii și al încheierii unui contract de prestări de servicii cu comerciantul și, în plus, să fi putut înțelege cu ușurință că intermediarul acționa în numele sau în contul comerciantului în cauză.

–       Cu privire la a șaptea întrebare adresată în cauza C‑38/21

184    Prin intermediul celei de a șaptea întrebări adresate în cauza C‑38/21, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 16 litera (l) din Directiva 2011/83 trebuie interpretat în sensul că exceptarea de la dreptul de retragere prevăzută de această dispoziție pentru contractele la distanță sau negociate în afara spațiilor comerciale care intră în domeniul de aplicare al acestei directive și care privește servicii de închiriere de mașini însoțite de o dată sau de o perioadă de executare specifică este opozabilă unui consumator care a încheiat cu un comerciant, pentru o durată de 24 de luni, un contract de leasing referitor la un autovehicul, calificat drept contract de prestare de servicii la distanță sau negociat în afara spațiilor comerciale în sensul directivei menționate.

185    Cu titlu introductiv, trebuie precizat că răspunsul Curții la această întrebare va fi relevant doar în ipoteza în care instanța de trimitere ar califica contractul de leasing în discuție în litigiul principal, având în vedere răspunsul dat la a opta și la a șasea întrebare adresate în cauza C‑38/21, drept contract la distanță sau contract negociat în afara spațiilor comerciale, în sensul Directivei 2011/83.

186    Sub beneficiul acestei precizări, trebuie amintit că articolele 9-15 din directiva menționată acordă consumatorului un drept de retragere în urma încheierii unui contract la distanță sau a unui contract negociat în afara spațiilor comerciale, în sensul articolului 2 punctele 7 și, respectiv, 8 din directiva în cauză, și stabilesc condițiile și modalitățile de exercitare a acestui drept.

187    Articolul 16 din aceeași directivă stabilește însă excepții de la acest drept de retragere printre altele în ipoteza, prevăzută la litera (l) a acestui articol, a unei prestări de servicii de închiriere de mașini, în cazul în care contractul prevede o dată sau o perioadă de executare specifică.

188    Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă un contract de leasing referitor la un autovehicul, încheiat pentru o perioadă de 24 de luni, precum cel în discuție în litigiul principal, se raportează la o „prestare[…] de servicii de […] închiriere de mașini [pentru] o dată sau o perioadă de executare specifică”, în sensul articolului 16 litera (l) din Directiva 2011/83. În lipsa unei trimiteri la dreptul statelor membre, conform jurisprudenței amintite la punctul 133 din prezenta hotărâre, această noțiune trebuie să primească o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama de termenii noțiunii în cauză, precum și în lumina contextului și a obiectivului urmărit de această dispoziție.

189    Pe de altă parte, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, atunci când termenii care trebuie interpretați figurează într‑o dispoziție care constituie o derogare de la un principiu sau, mai precis, de la norme de drept al Uniunii care urmăresc protecția consumatorilor, aceștia trebuie interpretați în mod strict [a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 martie 2005, EasyCar, C‑336/03, EU:C:2005:150, punctul 21, și Hotărârea din 14 mai 2020, NK (Proiectarea unei case unifamiliale), C‑208/19, EU:C:2020:382, punctul 40]. Totuși, nu înseamnă că termenii utilizați pentru a defini regimul derogatoriu astfel prevăzut trebuie să fie interpretați într‑un mod care l‑ar priva de efecte. Astfel, interpretarea acestor termeni trebuie să fie conformă cu obiectivele urmărite de regimul menționat (Hotărârea din 30 septembrie 2021, Icade Promotion, C‑299/20, EU:C:2021:783, punctul 31 și jurisprudența citată).

190    În ceea ce privește, în primul rând, modul de redactare a articolului 16 litera (l) din Directiva 2011/83, trebuie să se considere că serviciile de închiriere de mașini prevăzute la această dispoziție se caracterizează prin punerea la dispoziția consumatorului, la o anumită dată sau pentru o perioadă specifică, a unei mașini, cu alte cuvinte a unui autovehicul, în schimbul plății unui preț de închiriere sau a unor rate lunare (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 10 martie 2005, EasyCar, C‑336/03, EU:C:2005:150, punctul 27).

191    Or, astfel cum s‑a arătat la punctul 148 din prezenta hotărâre, obiectul principal al unui contract de leasing precum cel în discuție în litigiul principal constă în a permite consumatorului să utilizeze vehiculul pentru o perioadă de executare specifică, în speță 24 de luni, în schimbul plății lunare a unei sume de bani în toată această perioadă. Deși este adevărat că un astfel de contract cuprinde și un element de creditare, modul de redactare a articolului 16 litera (l) din Directiva 2011/83, în măsura în care vizează în general „prestarea de servicii de […] închiriere de mașini”, nu permite să se considere, inclusiv ținând seama de jurisprudența menționată la punctul 189 din prezenta hotărâre, că legiuitorul Uniunii a dorit să excludă din domeniul de aplicare al acestei dispoziții contractele de leasing referitoare la un autovehicul.

192    În special, împrejurarea că articolul 16 litera (l) din Directiva 2011/83 impune condiția potrivit căreia contractul de închiriere de mașini trebuie să prevadă o dată sau o perioadă de executare „specifică” nu permite să se considere că legiuitorul Uniunii ar fi avut în vedere doar contracte de închiriere pe termen scurt. Astfel, termenul „specific” poate acoperi și contracte de închiriere pe termen mai lung, cum ar fi o perioadă de 24 de luni, cu condiția ca aceasta din urmă să fie specificată într‑un mod suficient de precis în contract.

193    În al doilea rând, în ceea ce privește contextul în care se înscrie dispoziția menționată, este adevărat că celelalte categorii de servicii menționate în aceasta, altele decât cele de închiriere de mașini, și anume serviciile de cazare, pentru alt scop decât cel rezidențial, serviciile de transport de mărfuri, serviciile de catering, precum și serviciile în legătură cu agrementul, sunt, în general, furnizate punctual sau pe o perioadă relativ scurtă. Totuși, articolul 16 litera (l) din Directiva 2011/83 nu indică existența niciunei limitări concrete în timp care să permită să se considere că numai contractele de închiriere de mașini încheiate pentru o anumită perioadă maximă ar putea intra sub incidența exceptării de la dreptul de retragere pe care o instituie această dispoziție. Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât, în anumite împrejurări, și celelalte categorii de servicii pot face obiectul unor contracte de lungă durată.

194    În al treilea rând, ținând seama de considerațiile prezentate la punctele 190-193 din prezenta hotărâre și de jurisprudența amintită la punctul 189 din aceasta, trebuie să se stabilească în raport cu obiectivul urmărit de articolul 16 litera (l) din Directiva 2011/83 dacă noțiunea de „prestare[…] de servicii de […] închiriere de mașini [pentru] o dată sau o perioadă de executare specifică”, care este de strictă interpretare, include contractele de leasing referitoare la un autovehicul încheiate pentru o perioadă de 24 de luni, precum cel în discuție în litigiul principal.

195    Așa cum reiese din considerentul (49) al directivei menționate, acest obiectiv constă în protejarea comerciantului împotriva riscului legat de rezervarea anumitor capacități pe care acesta din urmă ar putea avea dificultăți să le exploateze în cazul exercitării dreptului de retragere (Hotărârea din 31 martie 2022, CTS Eventim, C‑96/21, EU:C:2022:238, punctul 44).

196    Astfel, articolul 16 litera (l) din Directiva 2011/83 urmărește printre altele să stabilească o protecție a intereselor furnizorilor anumitor servicii pentru ca aceștia să nu sufere inconvenientele disproporționate legate de anularea, fără costuri și fără motive, a unui serviciu care a condus la o rezervare prealabilă, ca urmare a unei retrageri a consumatorului cu puțin timp înainte de data prevăzută pentru furnizarea acestui serviciu (Hotărârea din 31 martie 2022, CTS Eventim, C‑96/21, EU:C:2022:238, punctul 45 și jurisprudența citată).

197    În ceea ce privește mai exact activitatea întreprinderilor de închiriere de mașini, Curtea a statuat că protecția pe care legiuitorul Uniunii a dorit să o acorde acesteia prin excepția menționată de la dreptul de retragere este legată de faptul că aceste întreprinderi trebuie să adopte dispoziții pentru realizarea, la data stabilită cu ocazia rezervării, a prestației convenite și suportă pentru acest motiv aceleași inconveniente în cazul anulării ca și întreprinderile care își desfășoară activitatea în celelalte sectoare enumerate la dispoziția menționată (a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 martie 2005, EasyCar, C‑336/03, EU:C:2005:150, punctul 29).

198    În speță, din dosarul aflat la dispoziția Curții reiese că, în cadrul unui contract de leasing precum cel în discuție în litigiul principal, comerciantul achiziționează vehiculul în cauză la cererea consumatorului și în funcție de specificațiile acestuia. Comerciantul rămâne proprietarul vehiculului pe durata contractului, consumatorul fiind obligat să îi restituie vehiculul la scadență pentru a‑l putea aloca unei noi utilizări, cum ar fi un nou leasing, o altă formă de închiriere sau o vânzare.

199    Or, indiferent de durata pentru care este încheiat un astfel de contract, în cazul în care consumatorului i‑ar fi recunoscut un drept de retragere, comerciantul ar putea întâmpina dificultăți în a realoca, fără a suporta inconveniente disproporționate în această privință, vehiculul achiziționat în mod special la cererea consumatorului pentru a răspunde specificațiilor acestuia din urmă. Astfel, în funcție printre altele de marcă, de model, de tipul motorului, de culoarea caroseriei, de interiorul vehiculului sau de opțiunile cu care acesta este echipat, comerciantul ar putea să nu reușească, într‑un termen rezonabil după exercitarea dreptului de retragere, să aloce vehiculul unei alte utilizări echivalente pentru perioada corespunzătoare duratei leasingului prevăzute inițial, fără a suferi un prejudiciu economic important.

200    Această interpretare este în concordanță cu excepția de la dreptul de retragere prevăzută la articolul 16 litera (c) din Directiva 2011/83 privind „furnizarea de bunuri confecționate după specificațiile prezentate de consumator sau personalizate în mod clar”. Desigur, un contract de leasing precum cel în discuție în litigiul principal în cauza C‑38/21 nu privește furnizarea unui bun, ci prestarea unui serviciu. Nu este mai puțin adevărat că această altă exceptare dovedește intenția legiuitorului Uniunii de a exclude dreptul de retragere în cazurile în care un bun a fost fabricat sau confecționat potrivit unor specificații precise ale consumatorului, situație care se regăsește atunci când un vehicul nou este comandat potrivit specificațiilor precise ale consumatorului în vederea unei utilizări în cadrul unui contract de leasing.

201    Din interpretarea literală, contextuală și teleologică a articolului 16 litera (l) din Directiva 2011/83, efectuată la punctele 190-200 din prezenta hotărâre, reiese că un contract de leasing referitor la un autovehicul încheiat pentru o perioadă de 24 de luni, precum cel în discuție în litigiul principal, se referă la o „prestare[…] de servicii de […] închiriere de mașini [pentru] o dată sau o perioadă de executare specifică”, în sensul articolului 16 litera (l) din Directiva 2011/83.

202    Având în vedere motivele care precedă, trebuie să se răspundă la a șaptea întrebare adresată în cauza C‑38/21 că articolul 16 litera (l) din Directiva 2011/83 trebuie interpretat în sensul că intră sub incidența exceptării de la dreptul de retragere, prevăzută de această dispoziție pentru contractele la distanță sau negociate în afara spațiilor comerciale care intră în domeniul de aplicare al acestei directive și care privesc servicii de închiriere de mașini însoțite de o dată sau de o perioadă de executare specifică, un contract de leasing privind un autovehicul încheiat între un comerciant și un consumator și calificat drept contract de prestări de servicii la distanță sau negociat în afara spațiilor comerciale în sensul directivei menționate, întrucât obiectul principal al acestui contract constă în a permite consumatorului să utilizeze un vehicul pe durata specifică prevăzută de contractul menționat, în schimbul plății regulate a unor sume de bani.

 Cu privire la primele patru întrebări adresate în cauza C‑38/21

203    Întrucât primele patru întrebări privesc interpretarea dispozițiilor Directivei 2008/48, trebuie să se constate, în primul rând, că, întrucât, în conformitate cu răspunsul dat la a cincea întrebare adresată în cauza C‑38/21, un contract de leasing precum cel în discuție în litigiul principal nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive, nu mai este necesar, în temeiul jurisprudenței amintite la punctul 110 din prezenta hotărâre, să se răspundă la aceste prime patru întrebări în lumina directivei menționate.

204    Această constatare nu este repusă în discuție de faptul că instanța de trimitere arată că, în opinia sa, un astfel de contract de leasing ar trebui să fie guvernat prin analogie de dispozițiile de drept național care transpun Directiva 2008/48.

205    Este adevărat că, în temeiul articolului 1 din Directiva 2008/48 coroborat cu considerentul (10) al acesteia, statele membre pot, în pofida armonizării complete a aspectelor reglementate de această directivă, să mențină sau să introducă dispoziții naționale corespunzătoare celor din directiva menționată sau anumitor prevederi privind contractele de credit din aceasta, care nu intră în sfera de aplicare a aceleiași directive, cum ar fi „contracte[le] de închiriere sau de leasing în cazul cărora obligația de cumpărare a obiectului contractului nu este stabilită nici prin respectivul contract, nici prin vreun contract separat”, menționate la articolul 2 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2008/48.

206    Este de asemenea adevărat că Curtea s‑a declarat în mai multe rânduri competentă să statueze asupra unor cereri de decizie preliminară referitoare la dispoziții ale dreptului Uniunii în cazuri în care aplicabilitatea acestor dispoziții fusese determinată de dreptul național, acesta conformându‑se, în soluționarea unor situații pur interne, soluțiilor reținute de dreptul Uniunii. Astfel, în asemenea cazuri, există un interes cert al Uniunii ca, pentru evitarea unor viitoare divergențe de interpretare, dispozițiile sau noțiunile preluate din dreptul Uniunii să primească o interpretare uniformă, indiferent care ar fi condițiile în care acestea urmează să fie aplicate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 ianuarie 2020, I.G.I., C‑394/18, EU:C:2020:56, punctele 45 și 46, precum și jurisprudența citată).

207    În aceste condiții, reiese din jurisprudența Curții că dispozițiile în cauză ale dreptului Uniunii trebuie să fi devenit aplicabile în temeiul dreptului național în mod direct și necondiționat, pentru a asigura un tratament identic situațiilor interne și situațiilor reglementate de dreptul Uniunii, și că elementele concrete care permit să se stabilească o astfel de aplicabilitate directă și necondiționată trebuie să reiasă din decizia de trimitere. În acest scop, revine instanței de trimitere sarcina să indice, în conformitate cu articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții, motivul pentru care, în pofida caracterului său pur intern, litigiul pendinte în fața acesteia prezintă un element de legătură cu dispozițiile dreptului Uniunii care face ca interpretarea preliminară solicitată să fie necesară pentru soluționarea respectivului litigiu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 ianuarie 2020, I.G.I., C‑394/18, EU:C:2020:56, punctele 46, 48 și 49, precum și jurisprudența citată).

208    În speță, instanța de trimitere arată, în completarea cererii de decizie preliminară, că Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a statuat că contractele de leasing referitoare la un autovehicul care prevăd că consumatorul nu are obligația de a cumpăra vehiculul la expirarea contractului nu intră în domeniul de aplicare al articolului 506 din BGB, care face trimitere la dispoziții din BGB care au transpus Directiva 2008/48. În consecință și în pofida faptului că are îndoieli cu privire la această interpretare, instanța de trimitere arată în cererea sa de decizie preliminară că, potrivit jurisprudenței Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție), care face parte din dreptul german, dispozițiile Directivei 2008/48 nu au devenit aplicabile în mod direct și necondiționat, în temeiul dreptului german, contractelor de leasing precum cel în discuție în litigiul principal.

209    În al doilea rând, este necesar să se observe că, în completarea cererii de decizie preliminară, instanța de trimitere arată că, chiar dacă contractul în discuție în litigiul principal nu ar intra în domeniul de aplicare al Directivei 2008/48 în calitate de contract de credit de consum, a treia și a patra întrebare adresate în cauza C‑38/21 ar rămâne relevante în cazul în care dreptul de retragere prevăzut, pentru contractele negociate în afara spațiilor comerciale și pentru contractele la distanță, de dispozițiile dreptului german de transpunere a dispozițiilor Directivei 2002/65 și ale Directivei 2011/83 ar putea fi invocat de consumator.

210    În această privință, din cuprinsul punctului 156 din prezenta hotărâre reiese că un consumator ca VK nu dispune de un drept de retragere în temeiul Directivei 2002/65, dat fiind că un contract de leasing referitor la un autovehicul, precum cel în discuție în litigiul principal, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive. În plus, din cuprinsul punctelor 156 și 202 din prezenta hotărâre reiese că, deși un astfel de contract intră în domeniul de aplicare al Directivei 2011/83 și presupunând că acesta poate fi calificat drept contract negociat în afara spațiilor comerciale sau contract la distanță în sensul articolului 2 punctele 6 și 7 din această directivă, consumatorul care l‑a încheiat cu un comerciant nu beneficiază de dreptul de retragere prevăzut de această directivă, în conformitate cu articolul 16 litera (l) din aceasta.

211    În aceste condiții, nu este necesar să se răspundă la a treia și la a patra întrebare adresate în cauza C‑38/21 în lumina Directivei 2002/65 și a Directivei 2011/83.

 Cu privire la prima întrebare adresată în cauzele C‑47/21 și C‑232/21

212    Cu titlu introductiv și pentru a răspunde la obiecția C Bank, a Volkswagen Bank și a Audi Bank potrivit căreia această întrebare ar fi inadmisibilă, trebuie amintit că, deși este adevărat că textul literal al întrebării menționate invită Curtea să se pronunțe cu privire la compatibilitatea unor dispoziții de drept intern cu dreptul Uniunii, o astfel de formulare nu împiedică Curtea să furnizeze instanței de trimitere elementele de interpretare proprii dreptului Uniunii care îi vor permite să se pronunțe ea însăși asupra compatibilității dreptului intern cu dreptul Uniunii (Hotărârea din 17 martie 2021, Consulmarketing, C‑652/19, EU:C:2021:208, punctul 33 și jurisprudența citată).

213    În speță, reiese, mai întâi, din cererile de decizie preliminară în cauzele C‑47/21 și C‑232/21 că contractele în discuție în aceste cauze prevăd că termenul în care consumatorul se poate retrage începe să curgă numai după încheierea contractului, cu condiția ca împrumutatul să fi primit toate informațiile obligatorii prevăzute de dreptul german și care corespund în esență mențiunilor indicate la articolul 10 alineatul (2) litera (p) din Directiva 2008/48.

214    În plus, aceste contracte cuprind clauze care corespund modelului legal prevăzut de dreptul german. Chiar dacă instanța de trimitere a stabilit că unele dintre aceste clauze nu erau conforme cu articolul 10 alineatul (2) litera (p) din Directiva 2008/48, ea precizează că reiese din cuprinsul articolului 247 § 6 alineatul (2) a treia teză și al articolului 247 § 12 alineatul (1) a treia teză din EGBGB că, în cazul în care contractul conține o clauză evidențiată și prezentată în mod clar, care corespunde modelului menționat, se consideră că această clauză îndeplinește cerințele în materie de informare a consumatorului cu privire la dreptul său de retragere.

215    În sfârșit, este necesar să se observe că, deși prima întrebare în cauzele C‑47/21 și C‑232/21 este adresată nu numai în raport cu articolul 10 alineatul (2) litera (p) din Directiva 2008/48, ci și cu articolul 14 alineatul (1) din această directivă, numai interpretarea primei dispoziții este necesară pentru a răspunde la această întrebare.

216    În aceste condiții, trebuie să se înțeleagă că, prin intermediul primei întrebări adresate în cauzele C‑47/21 și C‑232/21, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 10 alineatul (2) litera (p) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care stabilește o prezumție legală potrivit căreia comerciantul își respectă obligația de a informa consumatorul cu privire la dreptul său de retragere în cazul în care acest comerciant face trimitere, într‑un contract, la dispoziții naționale care fac ele însele trimitere la un model de informare reglementat în această privință, utilizând în același timp clauze care figurează în acest model și care nu sunt conforme cu prevederile dispoziției menționate din directivă. În cazul unui răspuns afirmativ, instanța de trimitere solicită de asemenea să se stabilească dacă această reglementare națională trebuie lăsată neaplicată într‑un litigiu care se poartă exclusiv între particulari.

217    În această privință, trebuie subliniat că contractele de împrumut în discuție în litigiile principale în cauzele C‑47/21 și C‑232/21 corespund definiției contractelor de credit care figurează la articolul 3 litera (c) din Directiva 2008/48. Astfel, aceste contracte intră în domeniul de aplicare al directivei menționate, conform articolului 2 alineatul (1) din aceasta.

218    Odată făcută această precizare, trebuie amintit că articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48 enumeră informațiile care trebuie menționate în mod clar și concis în contractele de credit care intră în domeniul de aplicare al acestei directive în temeiul articolului 2 din aceasta. Articolul 10 alineatul (2) litera (p) din directiva menționată prevede în special că contractul de credit trebuie să specifice în mod clar și concis existența sau inexistența unui drept de retragere, termenul în care acel drept poate fi exercitat și celelalte condiții pentru exercitarea acestuia, inclusiv informații privind obligația consumatorului de a plăti capitalul tras și dobânda, precum și cuantumul dobânzii plătibile pe zi.

219    Curtea a statuat deja că articolul 10 alineatul (2) litera (p) din Directiva 2008/48 se opune ca un contract de credit să facă trimitere, în ceea ce privește informațiile prevăzute la articolul 10 din această directivă, la o dispoziție națională care trimite ea însăși la alte dispoziții ale dreptului statului membru în cauză. Astfel, atunci când un contract încheiat de un consumator face trimitere la anumite dispoziții de drept național pentru informațiile a căror menționare este impusă de articolul 10 din Directiva 2008/48, consumatorul nu este în măsură, pe baza contractului, nici să determine întinderea angajamentului său contractual, nici să controleze dacă toate elementele necesare, conform dispoziției menționate, figurează în contractul pe care l‑a încheiat, nici, a fortiori, să verifice dacă termenul de retragere de care poate dispune a început să curgă în ceea ce îl privește (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 martie 2020, Kreissparkasse Saarlouis, C‑66/19, EU:C:2020:242, punctele 44 și 49).

220    Rezultă că articolul 10 alineatul (2) litera (p) din Directiva 2008/48 se opune includerii în contractul de credit a unei clauze care face trimitere la dispoziții naționale care fac ele însele trimitere la un model de informare reglementat, cum este modelul legal. Situația este aceeași a fortiori atunci când clauzele care figurează într‑un astfel de model sunt contrare dispoziției menționate ca urmare a lipsei lor de claritate în contextul contractului în cauză. Prin urmare, aceeași dispoziție se opune în egală măsură unei reglementări naționale care asociază utilizării unor astfel de clauze o prezumție legală potrivit căreia comerciantul își respectă obligația de a informa consumatorul cu privire la dreptul său de retragere.

221    În ceea ce privește consecințele pe care instanța de trimitere trebuie să le deducă din această constatare, trebuie amintit că o instanță națională sesizată cu un litigiu care se poartă exclusiv între particulari este obligată, atunci când aplică dispozițiile de drept intern adoptate în vederea transpunerii obligațiilor prevăzute de o directivă, să ia în considerare ansamblul normelor de drept național și să le interpreteze, în cea mai mare măsură posibilă, în lumina textului, precum și a finalității acestei directive pentru a ajunge la o soluție conformă cu obiectivul urmărit de aceasta (Hotărârea din 18 ianuarie 2022, Thelen Technopark Berlin, C‑261/20, EU:C:2022:33, punctul 27 și jurisprudența citată).

222    Principiul interpretării conforme a dreptului național cunoaște însă anumite limite. Astfel, obligația instanței naționale de a se referi la conținutul unei directive atunci când interpretează și aplică normele relevante de drept intern este limitată de principiile generale de drept și nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului național (Hotărârea din 18 ianuarie 2022, Thelen Technopark Berlin, C‑261/20, EU:C:2022:33, punctul 28 și jurisprudența citată).

223    În speță, din dosarul aflat la dispoziția Curții reiese că, potrivit Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție), modul de redactare, geneza și finalitatea dispozițiilor naționale în discuție în litigiul principal se opun ca acestea să poată face obiectul unei interpretări conforme cu Directiva 2008/48. Instanța de trimitere evocă, la rândul său, existența unei poziții doctrinare în favoarea unei astfel de interpretări, intenționând totodată să înlăture aplicarea acestor dispoziții naționale.

224    În aceste condiții, revine acestei instanțe sarcina să verifice dacă dispozițiile naționale în discuție în litigiul principal se pretează la o interpretare în conformitate cu Directiva 2008/48, cu precizarea că ea nu poate considera în mod valabil că se află în imposibilitatea de a efectua o astfel de interpretare pentru simplul motiv că aceste dispoziții au fost interpretate de alte instanțe ale statului membru din care face parte, chiar dacă este vorba despre o instanță supremă, într‑un sens care nu este compatibil cu acest drept (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 aprilie 2021, Profi Credit Slovakia, C‑485/19, EU:C:2021:313, punctul 72 și jurisprudența citată).

225    În ipoteza în care instanța de trimitere ar concluziona în sensul unei asemenea imposibilități, trebuie amintit că, în cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a reglementării naționale conformă cu cerințele dreptului Uniunii, principiul supremației acestui drept impune instanței naționale însărcinate cu aplicarea, în cadrul competenței sale, a dispozițiilor dreptului menționat să asigure efectul deplin al acestora, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional [Hotărârea din 8 martie 2022, Bezirkshauptmannschaft Hartberg‑Fürstenfeld (Efect direct), C‑205/20, EU:C:2022:168, punctul 37 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin, C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606, punctul 95].

226    Or, potrivit unei jurisprudențe constante, o directivă nu poate, prin ea însăși, să creeze obligații în sarcina unui particular și, prin urmare, nu poate fi invocată ca atare împotriva acestuia în fața unei instanțe naționale. Prin urmare, chiar în cazul în care este clară, precisă și necondiționată, o dispoziție a unei directive nu permite instanței naționale să înlăture o dispoziție a dreptului său intern care este contrară acesteia dacă, procedând astfel, ar fi impusă o obligație suplimentară unui particular (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 ianuarie 2022, Thelen Technopark Berlin, C‑261/20, EU:C:2022:33, punctul 32 și jurisprudența citată).

227    În speță, este cert, pe de o parte, că litigiile principale se desfășoară exclusiv între particulari. Pe de altă parte, dacă dispozițiile naționale în cauză ar fi înlăturate în temeiul articolului 10 alineatul (2) litera (p) din Directiva 2008/48 în litigiile principale, băncile pârâte în aceste litigii ar fi lipsite de beneficiul prezumției legale pe care o stabilesc aceste dispoziții și, prin urmare, ar fi obligate să menționeze, în mod clar și inteligibil în contractele în discuție în litigiul principal, informațiile referitoare la dreptul de retragere enumerate în această dispoziție. Or, jurisprudența amintită la punctul anterior exclude ca un astfel de efect să poată fi recunoscut dispoziției menționate exclusiv în temeiul dreptului Uniunii.

228    Rezultă că instanța de trimitere nu este ținută, exclusiv în temeiul dreptului Uniunii, să lase neaplicat articolul 247 § 6 alineatul (2) a treia teză și articolul 247 § 12 alineatul (1) a treia teză din EGBGB, chiar dacă aceste dispoziții sunt contrare articolului 10 alineatul (2) litera (p) din Directiva 2008/48, fără a aduce atingere posibilității acestei instanțe de a înlătura, în temeiul dreptului său intern, dispozițiile menționate (a se vedea prin analogie Hotărârea din 18 ianuarie 2022, Thelen Technopark Berlin, C‑261/20, EU:C:2022:33, punctul 33).

229    Trebuie totuși precizat că partea lezată de neconformitatea dreptului național cu dreptul Uniunii se poate prevala de jurisprudența care decurge din Hotărârea din 19 noiembrie 1991, Francovich și alții (C‑6/90 și C‑9/90, EU:C:1991:428), pentru a obține, dacă este cazul, repararea prejudiciului suferit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 martie 1996, El Corte Inglés, C‑192/94, EU:C:1996:88, punctul 22, precum și Hotărârea din 18 ianuarie 2022, Thelen Technopark Berlin, C‑261/20, EU:C:2022:33, punctul 41 și jurisprudența citată).

230    Având în vedere motivele care precedă, trebuie să răspundă la prima întrebare adresată în cauzele C‑47/21 și C‑232/21, că articolul 10 alineatul (2) litera (p) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care stabilește o prezumție legală potrivit căreia comerciantul își respectă obligația de a informa consumatorul cu privire la dreptul său de retragere în cazul în care acest comerciant face trimitere, într‑un contract, la dispoziții naționale care fac ele însele trimitere la un model de informare reglementat în această privință, utilizând în același timp clauze care figurează în acest model și care nu sunt conforme cu prevederile dispoziției menționate din directivă. În lipsa posibilității de a interpreta reglementarea națională în cauză în conformitate cu Directiva 2008/48, o instanță națională, sesizată cu un litigiu care se poartă exclusiv între particulari, nu este obligată, exclusiv în temeiul dreptului Uniunii, să lase neaplicată o astfel de reglementare, fără a aduce atingere posibilității acestei instanțe de a o înlătura în temeiul dreptului său intern și, în caz contrar, dreptului părții lezate de neconformitatea dreptului național cu dreptul Uniunii de a solicita repararea prejudiciului care a rezultat pentru aceasta.

 Cu privire la a doua întrebare litera a) adresată în cauza C‑232/21

231    Prin intermediul celei de a doua întrebări litera a) adresate în cauza C‑232/21, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 10 alineatul (2) litera (p) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că cuantumul dobânzii plătibile pe zi care trebuie menționat într‑un contract de credit în temeiul acestei dispoziții, aplicabilă în cazul exercitării de către consumator a dreptului de retragere, trebuie să poată fi calculat pe baza ratei dobânzii aferente creditului, indicată în contractul respectiv.

232    Articolul 10 alineatul (2) litera (p) din Directiva 2008/48 prevede că un contract de credit trebuie să specifice în mod clar și concis informații privind obligația consumatorului de a plăti, în cazul exercitării dreptului său de retragere, capitalul tras și dobânda în conformitate cu articolul 14 alineatul (3) litera (b) din această directivă, precum și cuantumul dobânzii plătibile pe zi.

233    Din articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48, interpretat în lumina considerentului (31) al acesteia, reiese că cerința de a menționa într‑un contract de credit redactat pe hârtie sau pe un alt suport durabil, în mod clar și concis, elementele prevăzute la această dispoziție este necesară pentru a‑i permite consumatorului să își cunoască drepturile și obligațiile (Hotărârea din 9 septembrie 2021, Volkswagen Bank și alții, C‑33/20, C‑155/20 și C‑187/20, EU:C:2021:736, punctul 70, precum și jurisprudența citată).

234    Cunoașterea și o bună înțelegere de către consumator a elementelor pe care trebuie să le conțină în mod obligatoriu contractul de credit, conform articolului 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48, sunt necesare pentru buna executare a acestui contract și în special pentru exercitarea drepturilor consumatorului, printre care se numără dreptul său de retragere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 septembrie 2021, Volkswagen Bank și alții, C‑33/20, C‑155/20 și C‑187/20, EU:C:2021:736, punctul 71, precum și jurisprudența citată).

235    Pentru a permite o bună înțelegere a elementelor menționate cu respectarea cerinței de claritate prevăzute la articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48, informația furnizată într‑un contract de credit trebuie, așadar, să fie lipsită de orice contradicție în mod obiectiv susceptibilă să inducă în eroare un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat în ceea ce privește întinderea drepturilor și a obligațiilor sale în temeiul contractului menționat.

236    Pe de altă parte, articolul 14 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2008/48 prevede printre altele că, în cazul exercitării dreptului de retragere, dobânzile trebuie să fie calculate pe baza ratei convenite a dobânzii aferente creditului. Trebuie să se considere că noțiunea de „dobândă” include și dobânzile plătibile pe zi menționate la articolul 10 alineatul (2) litera (p) din această directivă, din moment ce articolul 14 alineatul (3) litera (b) din directiva menționată vizează totalitatea „dobân[zii] aferent[e capitalului] de la data la care creditul a fost tras până la data la care principalul a fost rambursat”.

237    Astfel, din dispozițiile articolului 10 alineatul (2) litera (p) coroborate cu cele ale articolului 14 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2008/48 reiese că, în ceea ce privește cuantumul dobânzii plătibile pe zi pe care consumatorul este obligat să o achite în cazul exercitării dreptului său de retragere, această dobândă nu poate în niciun caz să fie superioară cuantumului calculat pe baza ratei dobânzii aferente creditului, convenită în contractul de credit.

238    Ținând seama de jurisprudența amintită la punctele 233-235 din prezenta hotărâre, informația furnizată în contract în ceea ce privește cuantumul dobânzii plătibile pe zi trebuie să fie indicată în mod clar și concis, astfel încât, printre altele, coroborată cu alte informații, aceasta să fie lipsită de orice contradicție în mod obiectiv susceptibilă să inducă în eroare un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat cu privire la cuantumul dobânzilor zilnice pe care va trebui să le plătească în final. În lipsa unor informații care să prezinte aceste caracteristici, nu se datorează dobândă zilnică.

239    Va reveni instanței de trimitere sarcina să verifice dacă, în lumina clauzelor contractuale în discuție în cauza C‑232/21, un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat, era în măsură să identifice în mod clar cuantumul dobânzii zilnice datorate în cazul exercitării dreptului de retragere.

240    Având în vedere motivele care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare litera a) adresată în cauza C‑232/21 că articolul 10 alineatul (2) litera (p) din Directiva 2008/48 coroborat cu articolul 14 alineatul (3) litera (b) din această directivă trebuie interpretat în sensul că cuantumul dobânzii plătibile pe zi care trebuie menționat într‑un contract de credit în temeiul acestei dispoziții, aplicabilă în cazul exercitării de către consumator a dreptului de retragere, nu poate în niciun caz să fie superior cuantumului calculat pe baza ratei dobânzii aferente creditului, convenită în contractul respectiv. Informația furnizată în contract în ceea ce privește cuantumul dobânzii plătibile pe zi trebuie să fie indicată în mod clar și concis, astfel încât, printre altele, coroborată cu alte informații, aceasta să fie lipsită de orice contradicție în mod obiectiv susceptibilă să inducă în eroare un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat cu privire la cuantumul dobânzilor zilnice pe care va trebui să le plătească în final. În lipsa unor informații care să prezinte aceste caracteristici, nu se datorează dobândă zilnică.

 Cu privire la a doua întrebare litera d) adresată în cauza C‑47/21

241    Prin intermediul celei de a doua întrebări litera d) adresate în cauza C‑47/21, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 10 alineatul (2) litera (t) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că un contract de credit trebuie să conțină condițiile de formă esențiale impuse pentru inițierea unei proceduri extrajudiciare de contestare sau pentru formularea unei căi de atac ori dacă este suficient ca respectivul contract să facă trimitere în această privință la un regulament de procedură disponibil la cerere sau accesibil pe internet.

242    În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 10 alineatul (2) litera (t) din Directiva 2008/48, un contract de credit trebuie să specifice în mod clar și concis dacă există sau nu posibilitatea recurgerii la o procedură extrajudiciară de contestare și la o cale de atac pentru consumator și, în caz afirmativ, modalitățile de acces la acestea.

243    În acest context, Curtea a statuat deja că, deși informația care figurează în contractul de credit nu trebuie în mod necesar să reproducă toate normele procedurale referitoare la procedurile extrajudiciare de contestare și de introducere a unei căi de atac accesibile consumatorului, articolul 10 alineatul (2) litera (t) din Directiva 2008/48 urmărește totuși să asigure, pe de o parte, posibilitatea consumatorului de a decide, în deplină cunoștință de cauză, dacă este oportun să recurgă la una dintre aceste proceduri și, pe de altă parte, faptul că acesta este efectiv în măsură să inițieze o astfel de procedură pe baza informațiilor care figurează în contractul de credit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 septembrie 2021, Volkswagen Bank și alții, C‑33/20, C‑155/20 și C‑187/20, EU:C:2021:736, punctele 132 și 135).

244    În acest scop, este esențial ca consumatorul să fie informat, în primul rând, cu privire la toate procedurile extrajudiciare de contestare sau de formulare a căii de atac aflate la dispoziția sa și, dacă este cazul, cu privire la costul fiecăreia dintre ele, în al doilea rând, cu privire la faptul că contestația sau calea de atac trebuie depusă în scris sau în format electronic, în al treilea rând, cu privire la adresa fizică sau electronică la care trebuie trimisă această contestație sau cale de atac și, în al patrulea rând, cu privire la alte condiții procedurale impuse pentru această contestație sau cale de atac (Hotărârea din 9 septembrie 2021, Volkswagen Bank și alții, C‑33/20, C‑155/20 și C‑187/20, EU:C:2021:736, punctul 136).

245    Curtea a statuat deja în această privință că o simplă trimitere, efectuată în contractul de credit, la un regulament de procedură accesibil pe internet sau la un alt act sau document privind modalitățile de acces la proceduri extrajudiciare de contestare și de introducere a unei căi de atac nu este suficientă (Hotărârea din 9 septembrie 2021, Volkswagen Bank și alții, C‑33/20, C‑155/20 și C‑187/20, EU:C:2021:736, punctul 137). Situația trebuie să fie aceeași atunci când contractul de credit menționează că un astfel de regulament este disponibil la cerere.

246    Având în vedere motivele care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare litera d) adresată în cauza C‑47/21 că articolul 10 alineatul (2) litera (t) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că un contract de credit trebuie să menționeze informațiile esențiale privind toate procedurile extrajudiciare de contestare sau de introducere a unor căi de atac aflate la dispoziția consumatorului și, dacă este cazul, costul fiecăreia dintre acestea, faptul că contestația sau calea de atac trebuie depusă în scris sau în format electronic, adresa fizică sau electronică la care trebuie trimisă această contestație sau cale de atac și celelalte condiții procedurale impuse pentru această contestație sau cale de atac, cu precizarea că o simplă trimitere, efectuată în contractul de credit, la un regulament de procedură disponibil la cerere sau accesibil pe internet sau la un alt act sau document privind modalitățile de acces la proceduri extrajudiciare de contestare și de introducere a unei căi de atac nu este suficientă.

 Cu privire la a doua întrebare litera b) punctul aa) adresată în cauzele C‑47/21 și C‑232/21

247    Prin intermediul celei de a doua întrebări litera b) punctul aa) adresate în cauzele C‑47/21 și C‑232/21, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 10 alineatul (2) litera (r) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că un contract de credit trebuie să indice, pentru calcularea compensației datorate în caz de rambursare anticipată a împrumutului, o formulă aritmetică suficient de concretă și de inteligibilă pentru consumator, astfel încât acesta să poată calcula, cel puțin cu aproximație, suma datorată într‑un asemenea caz.

248    Potrivit articolului 10 alineatul (2) litera (r) din Directiva 2008/48, contractul de credit trebuie să specifice în mod clar și concis „dreptul de rambursare anticipată, procedura de rambursare anticipată, precum și, dacă este cazul, informații privind dreptul creditorului la compensație și modul în care va fi determinată această compensație”.

249    În speță, din deciziile de trimitere reiese că contractele de credit în discuție în cauzele C‑47/21 și C‑232/21 prevăd în esență că, în cazul rambursării anticipate a împrumutului de către consumator, banca poate solicita o compensație care este calculată în conformitate cu cadrul actuarial impus de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție), care ține seama printre altele de nivelul ratei dobânzii care a variat între timp, de fluxurile de numerar convenite inițial pentru împrumut, de beneficiul nerealizat al băncii împrumutătoare, de cheltuielile administrative legate de rambursarea anticipată, precum și de costurile de risc și de cheltuielile administrative economisite datorită rambursării anticipate. Aceste contracte precizează de asemenea că compensația pentru rambursare anticipată astfel calculată este redusă la cea mai mică dintre următoarele două sume atunci când aceasta este mai mare: fie 1 % sau, în cazul în care rambursarea anticipată este efectuată cu mai puțin de șapte ani înainte de data convenită pentru rambursare, 0,5 % din suma rambursată anticipat, fie cuantumul dobânzilor pe care împrumutatul le‑ar fi plătit între data rambursării anticipate și data convenită pentru rambursare.

250    Într‑un context similar, Curtea a statuat deja că, în cazul în care Directiva 2008/48 prevede în sarcina profesionistului obligația de a aduce la cunoștința consumatorului conținutul angajamentului contractual care îi este propus, în cazul căruia anumite elemente sunt stabilite prin acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii ale unui stat membru, acest profesionist este obligat să informeze în mod clar și concis acest consumator cu privire la conținutul respectivelor dispoziții pentru ca acesta din urmă să fie în măsură să își cunoască drepturile și obligațiile (Hotărârea din 9 septembrie 2021, Volkswagen Bank și alții, C‑33/20, C‑155/20 și C‑187/20, EU:C:2021:736, punctul 99, precum și jurisprudența citată).

251    Deși nu este necesar, în acest scop, în ceea ce privește compensația datorată în cazul rambursării anticipate prevăzute la articolul 10 alineatul (2) litera (r) din Directiva 2008/48, ca respectivul contract de credit să precizeze formula aritmetică prin intermediul căreia se calculează respectiva compensație, el trebuie să indice totuși modul de calcul al acestei compensații într‑un mod concret și ușor de înțeles pentru un consumator mediu, astfel încât acesta să poată stabili cuantumul compensației datorate în caz de rambursare anticipată pe baza informațiilor furnizate în contractul de credit (Hotărârea din 9 septembrie 2021, Volkswagen Bank și alții, C‑33/20, C‑155/20 și C‑187/20, EU:C:2021:736, punctul 100).

252    Astfel, Curtea a statuat că o simplă trimitere în vederea calculării compensației datorate în caz de rambursare anticipată a creditului la cadrul actuarial impus de o instanță națională nu îndeplinește cerința, amintită la punctul 250 din prezenta hotărâre, de a aduce la cunoștința consumatorului conținutul angajamentului său contractual (Hotărârea din 9 septembrie 2021, Volkswagen Bank și alții, C‑33/20, C‑155/20 și C‑187/20, EU:C:2021:736, punctul 101).

253    În aceste condiții, obligația prevăzută la articolul 10 alineatul (2) litera (r) din Directiva 2008/48 de a informa consumatorul cu privire la modul în care va fi determinată compensația pe care acesta va trebui să o plătească creditorului în caz de rambursare anticipată a împrumutului urmărește să permită consumatorului să determine cuantumul acestei compensații pe baza informațiilor furnizate în contractul de credit. În această privință, reiese din jurisprudența Curții că furnizarea unei informații incomplete sau eronate nu poate fi asimilată unei lipse de informare decât cu condiția ca, din acest motiv, consumatorul să fie indus în eroare cu privire la drepturile și obligațiile sale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 aprilie 2008, Hamilton, C‑412/06, EU:C:2008:215, punctul 35, precum și Hotărârea din 19 decembrie 2019, Rust Hackner și alții, C‑355/18-C‑357/18 și C‑479/18, EU:C:2019:1123, punctul 78) și ca, în consecință, acesta să fie determinat să încheie un contract pe care probabil nu l‑ar fi încheiat dacă ar fi dispus de toate informațiile complete și corecte din punct de vedere material.

254    Or, nu se poate considera că un consumator a fost indus în eroare, în sensul acestei jurisprudențe, atunci când, în pofida neconformității unei trimiteri, în vederea calculării compensației menționate, cu cadrul actuarial impus de o instanță națională, contractul conține alte elemente care permit îi consumatorului respectiv să determine cu ușurință cuantumul compensației în cauză, în special cuantumul maxim al acesteia, pe care va trebui să îl plătească în caz de rambursare anticipată a împrumutului.

255    Va reveni, așadar, instanței de trimitere sarcina să verifice dacă contractele în discuție în cauzele C‑47/21 și C‑232/21 îndeplinesc această condiție în măsura în care prevăd că compensația pentru rambursare anticipată calculată pe baza cadrului actuarial stabilit de jurisprudență este redusă la cea mai mică dintre cele două sume menționate la punctul 249 din prezenta hotărâre atunci când aceasta este mai mare.

256    Având în vedere motivele care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare litera b) punctul aa) adresată în cauzele C‑47/21 și C‑232/21 că articolul 10 alineatul (2) litera (r) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că un contract de credit trebuie în principiu să indice, pentru calcularea compensației datorate în caz de rambursare anticipată a împrumutului, modul în care va fi determinată această compensație, într‑un mod concret și ușor de înțeles pentru un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat, astfel încât acesta să poată determina cuantumul compensației datorate în caz de rambursare anticipată pe baza informațiilor furnizate în contractul în cauză. În aceste condiții, chiar în lipsa unei indicații concrete și ușor de înțeles a modului de calcul, un astfel de contract poate îndeplini obligația prevăzută la această dispoziție în măsura în care conține alte elemente care îi permit consumatorului să determine cu ușurință cuantumul compensației în cauză, în special cuantumul maxim al acesteia, pe care va trebui să îl plătească în caz de rambursare anticipată a împrumutului.

 Cu privire la a doua întrebare litera b) punctul bb) și literele e) și f) adresată în cauza C‑47/21, precum și cu privire la a doua întrebare litera b) punctul bb) și literele c) și d) adresată în cauza C‑232/21

257    Cu titlu introductiv, este necesar să se considere că a doua întrebare literele e) și f) adresată în cauza C‑47/21, precum și a doua întrebare literele c) și d) adresată în cauza C‑232/21 sunt admisibile, contrar celor susținute de C Bank, precum și de Volkswagen Bank și, respectiv, de Audi Bank în observațiile lor scrise. Desigur, instanța de trimitere adresează întrebările menționate făcând referire în general la articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48, iar nu în mod specific la puncte precise din această dispoziție. Totuși, dintr‑o interpretare de ansamblu a deciziilor de trimitere în cele două cauze rezultă că Curtea este în măsură să înțeleagă aspectele acestei dispoziții care generează îndoieli din partea instanței de trimitere cu privire la interpretarea sa și să îi furnizeze acesteia un răspuns util în această privință. Rezultă că, în conformitate cu principiile amintite la punctele 110 și 117 din prezenta hotărâre, instanța de trimitere a identificat cu suficientă precizie, în cadrul întrebărilor menționate, o dispoziție de drept al Uniunii care are o legătură cu realitatea și cu obiectul litigiilor principale, permițând astfel Curții să ofere acestei instanțe un răspuns util.

258    Astfel, prin intermediul celei de a doua întrebări litera b) punctul bb) și literele e) și f) adresate în cauza C‑47/21, precum și al celei de a doua întrebări litera b) punctul bb) și literele c) și d) adresate în cauza C‑232/21, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 14 alineatul (1) al doilea paragraf litera (b) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că termenul de retragere, prevăzut la articolul 14 alineatul (1) primul paragraf, începe să curgă doar cu condiția ca informațiile cerute în temeiul articolului 10 alineatul (2) din această directivă să fi fost furnizate consumatorului în mod complet și să nu conțină erori materiale.

259    În această privință, trebuie arătat că, în mod similar altor directive ale Uniunii în materie de protecție a consumatorilor, sistemul de protecție stabilit de Directiva 2008/48 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de profesionist, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iunie 2015, Faber, C‑497/13, EU:C:2015:357, punctul 42 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 21 aprilie 2016, Radlinger și Radlingerová, C‑377/14, EU:C:2016:283, punctul 63, precum și jurisprudența citată).

260    Din această perspectivă, pentru un consumator, informațiile prealabile și concomitente încheierii unui contract cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri au o importanță fundamentală. Acesta din urmă decide tocmai pe baza acestor informații dacă dorește să se oblige potrivit condițiilor redactate în prealabil de un profesionist (Hotărârea din 21 aprilie 2016, Radlinger și Radlingerová, C‑377/14, EU:C:2016:283, punctul 64, precum și jurisprudența citată).

261    Reiese astfel din cuprinsul articolului 14 alineatul (1) al doilea paragraf litera (b) din Directiva 2008/48 că termenul de retragere de 14 zile începe să curgă numai din ziua în care, printre altele, informațiile prevăzute la articolul 10 din această directivă au fost primite de consumator, dacă această zi este ulterioară celei a încheierii contractului de credit. Alineatul (2) al articolului 10 menționat enumeră informațiile care trebuie specificate în mod clar și concis în contractul de credit.

262    În această privință, trebuie amintit că obligația de informare enunțată la articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48 contribuie la realizarea obiectivului urmărit de aceasta și care constă, astfel cum reiese din considerentele (7) și (9) ale directivei, în a prevedea, în materia creditului pentru consumatori, o armonizare completă și imperativă într‑o serie de domenii fundamentale, considerată ca fiind necesară pentru a se asigura tuturor consumatorilor din Uniunea Europeană un nivel ridicat și echivalent de protecție a intereselor lor și pentru a facilita apariția unei piețe interne performante a creditului de consum (Hotărârea din 21 aprilie 2016, Radlinger și Radlingerová, C‑377/14, EU:C:2016:283, punctul 61, precum și jurisprudența citată).

263    Astfel, după cum s‑a precizat deja la punctele 233 și 234 din prezenta hotărâre, reiese din cuprinsul articolului 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48, interpretat în lumina considerentului (31) al acestei directive, că cerința constând în a specifica, într‑un contract de credit redactat pe hârtie sau pe un alt suport durabil, în mod clar și concis, elementele menționate la această dispoziție este necesară pentru ca consumatorul să fie în măsură să își cunoască drepturile și obligațiile. Mai precis, cunoașterea și o bună înțelegere de către consumator a elementelor pe care trebuie să le conțină în mod obligatoriu contractul de credit sunt necesare pentru buna executare a acestui contract și în special pentru exercitarea drepturilor consumatorului (Hotărârea din 9 septembrie 2021, Volkswagen Bank și alții, C‑33/20, C‑155/20 și C‑187/20, EU:C:2021:736, punctele 70 și 71, precum și jurisprudența citată).

264    Totuși, așa cum s‑a amintit la punctul 253 din prezenta hotărâre, furnizarea unei informații incomplete sau eronate nu poate fi asimilată unei lipse de informare decât cu condiția ca, din acest motiv, consumatorul să fie indus în eroare cu privire la drepturile și obligațiile sale și ca, în consecință, acesta să fie determinat să încheie un contract pe care probabil nu l‑ar fi încheiat dacă ar fi dispus de toate informațiile complete și corecte din punct de vedere material.

265    Prin urmare, trebuie să se considere că, atunci când o informație furnizată de creditor consumatorului în temeiul articolului 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48 se dovedește incompletă sau eronată, termenul de retragere începe să curgă numai în cazul în care caracterul incomplet sau eronat al acestei informații nu este susceptibil să afecteze capacitatea consumatorului de a aprecia întinderea drepturilor și a obligațiilor sale în temeiul directivei menționate și nici decizia sa de a încheia contractul și să îl priveze, dacă este cazul, de posibilitatea de a‑și exercita drepturile, în esență în condiții identice cu cele care ar fi fost aplicabile dacă această informație ar fi fost furnizată în mod complet și exact (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 9 noiembrie 2016, Home Credit Slovakia, C‑42/15, EU:C:2016:842, punctul 72, precum și Hotărârea din 19 decembrie 2019, Rust‑Hackner și alții, C‑355/18-C‑357/18 și C‑479/18, EU:C:2019:1123, punctul 81). Revine instanței de trimitere sarcina să verifice acest aspect.

266    Mai trebuie precizat că eventuala existență, în dreptul național, a unor măsuri prin care se urmărește sancționarea caracterului incomplet sau eronat al informațiilor furnizate consumatorului într‑un alt mod decât cel care tocmai a fost prezentat anterior nu are efect asupra modalităților de declanșare a termenului de retragere. Astfel, după cum a constatat domnul avocat general în esență la punctul 146 din concluzii, faptul că, potrivit articolului 14 alineatul (1) al doilea paragraf litera (b) din Directiva 2008/48, termenul de retragere începe să curgă numai din ziua în care informațiile prevăzute la articolul 10 din această directivă au fost primite de consumator constituie consecința directă a nerespectării obligației care revine creditorului de a‑i furniza acestuia, în contractul de credit, informațiile obligatorii prevăzute la același articol 10. Or, în conformitate cu articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48, ar fi incompatibil cu efectele pe care le implică armonizarea completă și imperativă operată de această directivă în domeniul dreptului de retragere să se permită statelor membre să deroge de la consecința pe care articolul 14 alineatul (1) al doilea paragraf litera (b) din directiva menționată o atribuie nerespectării obligației de informare prevăzute în special la articolul 10 alineatul (2) din aceeași directivă.

267    Având în vedere motivele care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare litera b) punctul bb) și literele e) și f) adresată în cauza C‑47/21, precum și la a doua întrebare litera b) punctul bb) și literele c) și d) adresată în cauza C‑232/21 că articolul 14 alineatul (1) al doilea paragraf litera (b) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că, atunci când o informație furnizată de creditor consumatorului în temeiul articolului 10 alineatul (2) din această directivă se dovedește incompletă sau eronată, termenul de retragere începe să curgă numai în cazul în care caracterul incomplet sau eronat al acestei informații nu este susceptibil să afecteze capacitatea consumatorului de a aprecia întinderea drepturilor și a obligațiilor sale în temeiul directivei menționate și nici decizia sa de a încheia contractul și să îl priveze, dacă este cazul, de posibilitatea de a‑și exercita drepturile, în esență în condiții identice cu care ar fi fost aplicabile dacă această informație ar fi fost furnizată în mod complet și exact.

 Cu privire la a doua întrebare litera c) adresată în cauza C‑47/21

268    Prin intermediul celei de a doua întrebări litera c) adresate în cauza C‑47/21, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 10 alineatul (2) litera (l) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că un contract de credit trebuie să menționeze, sub forma unui procent concret, rata dobânzii de întârziere aplicabilă la momentul încheierii contractului și, atunci când această rată este determinată în funcție de o rată variabilă a dobânzii de referință, această din urmă rată, precum și mecanismul potrivit căruia ea poate varia în timp.

269    În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 10 alineatul (2) litera (l) din Directiva 2008/48, un contract de credit trebuie să specifice printre altele, în mod clar și concis, rata dobânzii aplicabile, în caz de întârziere la plată, la momentul încheierii contractului și modalitățile de ajustare a acestei rate.

270    Ținând seama de jurisprudența amintită la punctele 233-235din prezenta hotărâre, Curtea a statuat deja că un contract de credit trebuie să menționeze, sub forma unui procent concret, rata dobânzii de întârziere aplicabilă la momentul încheierii acestui contract și trebuie să descrie în mod concret mecanismul de ajustare a ratei dobânzii de întârziere (Hotărârea din 9 septembrie 2021, Volkswagen Bank și alții, C‑33/20, C‑155/20 și C‑187/20, EU:C:2021:736, punctele 92 și 95).

271    Trebuie subliniat că atunci când, așa cum este cazul contractului în discuție în litigiul principal, această rată este determinată în funcție de o rată variabilă a dobânzii de referință, aceasta din urmă trebuie, pentru aceleași motive, să fie menționată sub forma unui procent concret, aplicabil la data încheierii contractului. Modul de calcul al ratei dobânzii de întârziere în funcție de rata dobânzii de referință trebuie să fie prezentat în contract într‑un mod ușor de înțeles pentru un consumator mediu care nu dispune de cunoștințe de specialitate în domeniul financiar, astfel încât acesta să poată calcula rata dobânzii de întârziere pe baza informațiilor furnizate în același contract. Pe de altă parte, contractul de credit trebuie să prezinte frecvența modificării acestei rate a dobânzii de referință, chiar dacă aceasta este determinată de dispozițiile naționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 septembrie 2021, Volkswagen Bank și alții, C‑33/20, C‑155/20 și C‑187/20, EU:C:2021:736, punctul 94).

272    Având în vedere motivele care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare litera c) adresată în cauza C‑47/21 că articolul 10 alineatul (2) litera (l) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că un contract de credit trebuie să menționeze, sub forma unui procent concret, rata dobânzii de întârziere aplicabilă la momentul încheierii contractului și trebuie să descrie în mod concret mecanismul de ajustare a acestei rate. În cazul în care rata respectivă este determinată în funcție de o rată a dobânzii de referință variabilă în timp, contractul de credit trebuie să menționeze rata dobânzii de referință aplicabilă la data încheierii contractului, cu precizarea că modul de calcul al ratei dobânzii de întârziere în funcție de rata dobânzii de referință trebuie să fie prezentat în contract într‑un mod ușor de înțeles pentru un consumator mediu care nu dispune de cunoștințe de specialitate în domeniul financiar, astfel încât acesta să poată calcula rata dobânzii de întârziere pe baza informațiilor furnizate în același contract. Pe de altă parte, contractul de credit trebuie să prezinte frecvența modificării acestei rate a dobânzii de referință, chiar dacă aceasta este determinată de dispozițiile naționale.

 Cu privire la a patra întrebare literele a)-d) adresată în cauzele C‑47/21 și C‑232/21

273    Prin intermediul celei de a patra întrebări literele a)-d) adresate în cauzele C‑47/21 și C‑232/21, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care cel puțin una dintre mențiunile obligatorii prevăzute la articolul 10 alineatul (2) din această directivă nu figurează într‑un contract de credit sau figurează în acesta într‑un mod incomplet sau eronat fără să fi fost comunicată ulterior în mod corespunzător, acesta se opune posibilității creditorului de a invoca în mod valabil faptul că consumatorul și‑a exercitat dreptul de retragere în mod abuziv.

274    Pentru a răspunde la această întrebare și ținând seama de faptul că, în una dintre cauzele principale care au condus la cauza C‑232/21, dreptul de retragere a fost exercitat în condițiile în care contractul de credit fusese executat integral, trebuie, în primul rând, să se verifice în ce măsură o astfel de executare integrală are, în lipsa unor dispoziții specifice în Directiva 2008/48 în acest sens, un efect asupra menținerii dreptului de retragere prevăzut la articolul 14 alineatul (1) din aceasta.

275    În această privință, trebuie arătat că, în conformitate cu articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2008/48, consumatorul dispune de un drept de retragere în legătură cu contractul de credit, exercitarea acestui drept având ca efect stingerea obligației părților de a executa contractul de credit în condițiile și termenele menționate la articolul 14 alineatul (3) litera (b) din această directivă.

276    Pe de altă parte, din considerentul (34) al Directivei 2008/48 reiese că aceasta din urmă prevede un drept de retragere în condiții similare celor prevăzute de Directiva 2002/65. Or, prin faptul că prevede, la articolul 6 alineatul (2) litera (c), că dreptul de retragere nu se aplică contractelor executate integral de cele două părți la cererea expresă a consumatorului, Directiva 2002/65 exprimă principiul potrivit căruia dreptul de retragere nu poate fi invocat, în orice împrejurări, în cazul executării integrale a contractului, principiu care trebuie să fie valabil și pentru Directiva 2008/48.

277    În plus, în cazul executării integrale a contractului de credit, obligația de a furniza informații prevăzute la articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48 nu mai este în principiu susceptibilă să atingă obiectivul urmărit de această dispoziție, care constă, așa cum s‑a arătat la punctele 233 și 234 din prezenta hotărâre, în a permite consumatorului să obțină toate informațiile necesare bunei executări a contractului și în special exercitării drepturilor sale, printre care se numără dreptul său de retragere, astfel încât să îi dea posibilitatea să cunoască întinderea drepturilor și a obligațiilor sale. Rezultă că aceste obligații nu mai prezintă același grad de utilitate odată ce contractul a fost executat integral.

278    În sfârșit, trebuie amintit că, pronunțându‑se asupra dreptului de revocare prevăzut de Directiva 85/577/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 privind protecția consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spațiilor comerciale (JO 1985, L 372, p. 31), Curtea a statuat deja că, în conformitate cu principiile generale ale dreptului civil, acest drept nu poate fi exercitat în cazul în care nu mai există niciun angajament care să decurgă din acest contract (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 aprilie 2008, Hamilton, C‑412/06, EU:C:2008:215, punctul 42).

279    În aceste condiții, din moment ce executarea unui contract constituie mecanismul natural de stingere a obligațiilor contractuale, trebuie să se considere că, în lipsa unor dispoziții specifice în această privință, un consumator nu se mai poate prevala de dreptul de retragere pe care i‑l recunoaște articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2008/48 odată ce contractul de credit a fost executat integral de părți, iar obligațiile reciproce care decurg din acest contract au încetat ca urmare a acestui fapt.

280    În al doilea rând, în ceea ce privește aspectul dacă creditorul poate invoca exercitarea abuzivă de către consumator a dreptului de retragere prevăzut la articolul 14 din Directiva 2008/48, trebuie amintit, în primul rând, că această directivă nu conține dispoziții care să reglementeze problema abuzului de drepturile pe care le acordă consumatorului (Hotărârea din 9 septembrie 2021, Volkswagen Bank și alții, C‑33/20, C‑155/20 și C‑187/20, EU:C:2021:736, punctul 120).

281    Totuși, potrivit unei jurisprudențe constante, există în dreptul Uniunii un principiu general de drept potrivit căruia justițiabilii nu se pot prevala în mod fraudulos sau abuziv de normele dreptului Uniunii (Hotărârea din 26 februarie 2019, T Danmark și Y Denmark, C‑116/16 și C‑117/16, EU:C:2019:135, punctul 70, precum și jurisprudența citată).

282    Justițiabilii sunt ținuți să respecte acest principiu general de drept. Astfel, aplicarea reglementării Uniunii nu poate fi extinsă astfel încât să acopere operațiunile care sunt realizate în scopul de a beneficia în mod fraudulos sau abuziv de avantajele prevăzute de dreptul Uniunii (Hotărârea din 26 februarie 2019, T Danmark și Y Denmark, C‑116/16 și C‑117/16, EU:C:2019:135, punctul 71, precum și jurisprudența citată).

283    Astfel, din acest principiu decurge că un stat membru trebuie să refuze, chiar și în lipsa unor dispoziții de drept național care să prevadă un asemenea refuz, beneficiul dispozițiilor de drept al Uniunii atunci când acestea nu sunt invocate de o persoană în vederea realizării obiectivelor acestor dispoziții, ci în scopul de a beneficia de un avantaj acordat acestei persoane de dreptul Uniunii, deși condițiile obiective necesare pentru a beneficia de avantajul urmărit, prevăzute de dreptul Uniunii, nu sunt îndeplinite decât formal (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 noiembrie 2017, Cussens și alții, C‑251/16, EU:C:2017:881, punctele 32 și 33, precum și Hotărârea din 26 februarie 2019, T Danmark și Y Denmark, C‑116/16 și C‑117/16, EU:C:2019:135, punctele 72 și 91).

284    Astfel, faptul că principiul de drept al Uniunii referitor la interzicerea abuzului de drept este sau nu consacrat în dispoziții de drept național și că, dacă este cazul, aceste dispoziții au fost sau nu au fost adoptate de parlamentul statului membru în cauză este lipsit de relevanță.

285    Astfel cum reiese din jurisprudența Curții, proba unei practici abuzive necesită, pe de o parte, un ansamblu de circumstanțe obiective din care rezultă că, în pofida respectării formale a condițiilor prevăzute de reglementarea Uniunii, obiectivul urmărit de această reglementare nu a fost atins și, pe de altă parte, un element subiectiv care constă în intenția de a obține un avantaj rezultat din reglementarea Uniunii creând în mod artificial condițiile necesare pentru obținerea acestuia (Hotărârea din 26 februarie 2019, T Danmark și Y Denmark, C‑116/16 și C‑117/16, EU:C:2019:135, punctul 97 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 9 septembrie 2021, Volkswagen Bank și alții, C‑33/20, C‑155/20 și C‑187/20, EU:C:2021:736, punctul 122).

286    Verificarea existenței unei practici abuzive impune instanței de trimitere să ia în considerare toate faptele și circumstanțele speței, inclusiv pe cele ulterioare operațiunii al cărei caracter abuziv este invocat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 aprilie 2016, Cervati și Malvi, C‑131/14, EU:C:2016:255, punctul 35, precum și jurisprudența citată).

287    În consecință, este de competența instanței naționale să verifice, în conformitate cu normele privind probele din dreptul național, atât timp cât nu se aduce atingere eficacității dreptului Uniunii, dacă elementele constitutive ale unei practici abuzive, astfel cum sunt amintite la punctul 285 din prezenta hotărâre, sunt întrunite în litigiile principale, altele decât cel vizat la punctul 274 din prezenta hotărâre, în care contractul a fost executat integral. Cu toate acestea, Curtea, pronunțându‑se asupra unei trimiteri preliminare, poate oferi, dacă este cazul, precizări destinate să orienteze instanța respectivă în interpretarea pe care aceasta o va efectua (Hotărârea din 28 iulie 2016, Kratzer, C‑423/15, EU:C:2016:604, punctul 42 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 22 noiembrie 2017, Cussens și alții, C‑251/16, EU:C:2017:881, punctul 59, precum și jurisprudența citată).

288    În această privință, în ceea ce privește, în al doilea rând, existența unui element obiectiv care indică o practică abuzivă, menționat la punctul 285 din prezenta hotărâre, Curtea a constatat deja, pe de o parte, că obiectivul articolului 14 din Directiva 2008/48 constă în a permite consumatorului să încheie contractul cel mai adecvat nevoilor sale și, prin urmare, să se retragă dintr‑un contract care, după încheierea sa, în perioada de reflecție prevăzută pentru exercitarea dreptului de retragere, se dovedește neadecvat nevoilor respectivului consumator. Pe de altă parte, obiectivul articolului 14 alineatul (1) al doilea paragraf litera (b) din această directivă este de a asigura faptul că consumatorul primește toate informațiile necesare pentru a aprecia întinderea angajamentului său contractual și de a penaliza creditorul care nu îi transmite informațiile prevăzute la articolul 10 din această directivă (Hotărârea din 9 septembrie 2021, Volkswagen Bank și alții, C‑33/20, C‑155/20 și C‑187/20, EU:C:2021:736, punctele 123 și 124, precum și jurisprudența citată).

289    Pentru ca creditorul să fie descurajat să încalce obligațiile care îi revin, în conformitate cu Directiva 2008/48, față de consumator, Curtea a statuat, la punctul 126 din Hotărârea din 9 septembrie 2021, Volkswagen Bank și alții (C‑33/20, C‑155/20 și C‑187/20, EU:C:2021:736), că, atunci când creditorul nu a transmis consumatorului informațiile prevăzute la articolul 10 din această directivă, iar acesta din urmă decide să se retragă din contractul de credit după termenul de 14 zile care urmează încheierii acestuia, comerciantul respectiv nu poate reproșa consumatorului menționat că și‑a exercitat în mod abuziv dreptul de retragere, chiar dacă timpul care s‑a scurs între încheierea acestui contract și retragerea consumatorului este considerabil.

290    Curtea a concluzionat că Directiva 2008/48 trebuie interpretată în sensul că se opune ca creditorul să poată considera în mod valabil că, din cauza unui interval de timp considerabil cuprins între încheierea contractului și exercitarea dreptului de retragere prevăzut la articolul 14 alineatul (1) din această directivă, consumatorul a abuzat de acest drept atunci când una dintre mențiunile obligatorii vizate la articolul 10 alineatul (2) din directiva menționată nu figura în contractul de credit și nici nu a fost transmisă ulterior în mod corespunzător, indiferent dacă acest consumator nu avea cunoștință de existența dreptului său de retragere (Hotărârea din 9 septembrie 2021, Volkswagen Bank și alții, C‑33/20, C‑155/20 și C‑187/20, EU:C:2021:736, punctul 127).

291    În această privință este totuși necesar să se precizeze că, în conformitate cu răspunsul dat de Curte la punctul 267 din prezenta hotărâre, un creditor nu poate să invoce caracterul abuziv al exercitării dreptului de retragere atunci când, în cazul unei informații incomplete sau eronate care figurează în contract, termenul de retragere nu a început să curgă ca urmare a faptului că s‑a stabilit că caracterul incomplet sau eronat al acestei informații a afectat capacitatea consumatorului de a aprecia întinderea drepturilor și a obligațiilor sale în temeiul Directivei 2008/48, precum și decizia sa de a încheia contractul.

292    Având în vedere motivele care precedă, trebuie să se răspundă la a patra întrebare literele a)-d) adresată în cauzele C‑47/21 și C‑232/21 că articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că executarea integrală a contractului de credit determină stingerea dreptului de retragere. În plus, creditorul nu poate invoca în mod valabil faptul că consumatorul, având în vedere comportamentul acestuia din urmă intervenit între încheierea contractului și exercitarea dreptului de retragere sau chiar ulterior acestei exercitări, a exercitat acest drept în mod abuziv atunci când, din cauza unei informații incomplete sau eronate în contractul de credit, cu încălcarea articolului 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48, termenul de retragere nu a început să curgă din cauză că s‑a stabilit că acest caracter incomplet sau eronat a afectat capacitatea consumatorului de a aprecia întinderea drepturilor și a obligațiilor sale în temeiul Directivei 2008/48, precum și decizia sa de a încheia contractul.

 Cu privire la a treia întrebare literele a)-d) adresată în cauzele C‑47/21 și C‑232/21

293    Prin intermediul celei de a treia întrebări literele a)-d) adresate în cauzele C‑47/21 și C‑232/21, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 2008/48 trebuie interpretată în sensul că se opune ca creditorul să poată invoca, atunci când consumatorul își exercită dreptul de retragere în conformitate cu articolul 14 alineatul (1) din această directivă, decăderea din dreptul respectiv în temeiul normelor de drept național, inclusiv în cazul în care consumatorul nu avea cunoștință de menținerea dreptului menționat și/sau cel puțin una dintre mențiunile obligatorii prevăzute la articolul 10 alineatul (2) din directiva menționată nu figura în contractul de credit sau figura în acesta în mod incomplet sau eronat fără să fi fost comunicată ulterior în mod corespunzător.

294    Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie amintit că, astfel cum reiese din cuprinsul articolului 14 alineatul (1) al doilea paragraf litera (b) din Directiva 2008/48, termenul de retragere de 14 zile calendaristice începe să curgă numai atunci când informațiile prevăzute la articolul 10 din această directivă i‑au fost transmise consumatorului, în cazul în care data acestei transmiteri este ulterioară zilei în care s‑a încheiat contractul de credit. Articolul 10 menționat enumeră informațiile care trebuie specificate în mod clar și concis în contractele de credit.

295    Trebuie amintit că din cuprinsul articolului 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48, interpretat în lumina considerentelor (9) și (10) ale acesteia, reiese că, în ceea ce privește contractele de credit care intră în domeniul de aplicare al directivei menționate, aceasta prevede o armonizare completă și, astfel cum rezultă din titlul respectivului articol 22, prezintă un caracter imperativ. Rezultă că, în domeniile vizate în mod specific de armonizare, statele membre nu sunt autorizate să mențină sau să introducă în legislația lor națională dispoziții diferite față de cele prevăzute de aceeași directivă (Hotărârea din 9 martie 2023, Sogefinancement, C‑50/22, EU:C:2023:177, punctul 27 și jurisprudența citată).

296    Or, Curtea a statuat deja că condițiile temporale privind exercitarea de către consumator a dreptului său de retragere ține de armonizarea pe care o realizează articolul 14 din Directiva 2008/48 și că, în consecință, având în vedere că această directivă nu prevede nicio limitare în timp a exercitării de către consumator a dreptului său de retragere în cazul în care informațiile prevăzute la articolul 10 din directiva menționată nu i‑au fost transmise sau i‑au fost transmise în mod incomplet sau eronat și în care, în conformitate cu răspunsul dat la punctul 267 din prezenta hotărâre, termenul de retragere nu a început să curgă, o astfel de limitare, precum cea care ar rezulta din decădere, nu poate fi impusă, în cadrul unui stat membru, de reglementarea națională (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 septembrie 2021, Volkswagen Bank și alții, C‑33/20, C‑155/20 și C‑187/20, EU:C:2021:736, punctele 116 și 117).

297    În aceste condiții și pentru a răspunde la întrebările instanței de trimitere, nu este relevant dacă normele de drept național în discuție rezultă dintr‑o lege votată de parlamentul statului membru în cauză, dacă consumatorul avea sau nu avea cunoștință de menținerea dreptului său de retragere și dacă creditorul avea posibilitatea de a face să înceapă să curgă termenul de retragere prin comunicarea informațiilor care lipseau ori a informațiilor incomplete sau eronate.

298    Situația este aceeași în ceea ce privește împrejurarea invocată de guvernul german în observațiile sale scrise, potrivit căreia, în dreptul german, decăderea impune nu numai scurgerea unui anumit interval de timp, ci și împrejurări de fapt din care să rezulte că exercitarea dreptului în cauză prezintă un caracter abuziv. Astfel, din răspunsul dat la punctul 293 din prezenta hotărâre rezultă că un asemenea caracter abuziv este exclus într‑o situație precum cea descrisă la punctul 297 din hotărârea menționată.

299    Având în vedere motivele care precedă, este necesar să se răspundă la a treia întrebare literele a)-d) adresată în cauzele C‑47/21 și C‑232/21 că Directiva 2008/48 trebuie interpretată în sensul că se opune ca creditorul să aibă posibilitatea, atunci când consumatorul își exercită dreptul de retragere în conformitate cu articolul 14 alineatul (1) din această directivă, să invoce decăderea din acest drept în temeiul normelor de drept național, din moment ce cel puțin una dintre mențiunile obligatorii prevăzute la articolul 10 alineatul (2) din această directivă nu figura în contractul de credit sau figura în acesta în mod incomplet sau eronat, fără să fi fost comunicată ulterior în mod corespunzător, și din moment ce, pentru acest motiv, termenul de retragere prevăzut la același articol 14 alineatul (1) nu a început să curgă.

 Cu privire la a cincea întrebare adresată în cauzele C‑47/21 și C‑232/21

300    Prin intermediul celei de a cincea întrebări adresate în cauzele C‑47/21 și C‑232/21, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care prevede că, atunci când consumatorul se retrage dintr‑un contract de credit legat, în sensul articolului 3 litera (n) din această directivă, el trebuie să restituie creditorului bunul finanțat prin credit sau să îl fi pus în întârziere pe creditor să recupereze acest bun înainte de a putea solicita și obține rambursarea ratelor lunare plătite în temeiul contractului de credit, această rambursare putând fi amânată, în cazul contestării validității retragerii de către creditor, până la soluționarea definitivă a litigiului judiciar.

301    În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 3 litera (n) din Directiva 2008/48, un „contract de credit legat” este definit drept un contract de credit în temeiul căruia creditul în cauză servește exclusiv finanțării unui contract privind printre altele furnizarea de bunuri, precum, în speță, un autovehicul, cu condiția ca aceste două contracte să formeze, din punct de vedere obiectiv, o unitate comercială.

302    Directiva 2008/48 nu conține însă dispoziții care să reglementeze consecințele retragerii de către consumator dintr‑un contract de credit legat asupra contractului de furnizare de bunuri. De altfel, considerentul (35) al acestei directive enunță că aceasta nu ar trebui să aducă atingere reglementărilor statelor membre privind chestiuni referitoare la restituirea bunului finanțat prin credit sau la orice alte chestiuni în legătură cu aceasta.

303    Or, în lipsa unei reglementări specifice a Uniunii în materie, modalitățile de punere în aplicare a protecției consumatorilor prevăzute de Directiva 2008/48 țin de ordinea juridică internă a statelor membre în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora din urmă. Totuși, aceste modalități nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare din dreptul intern (principiul echivalenței) și nici să fie reglementate astfel încât să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) (a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 iunie 2021, BNP Paribas Personal Finance, C‑776/19-C‑782/19, EU:C:2021:470, punctul 27 și jurisprudența citată).

304    În ceea ce privește principiul efectivității, singurul relevant în prezentele cauze, reiese din jurisprudența Curții că fiecare caz în care se ridică problema dacă o prevedere procedurală internă face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizat ținând cont de locul pe care respectiva prevedere îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, precum și de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia din urmă în fața diverselor instanțe naționale. Din această perspectivă, trebuie să se țină seama, dacă este cazul, de principiile care stau la baza sistemului jurisdicțional național, precum protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iunie 2021, BNP Paribas Personal Finance, C‑776/19-C‑782/19, EU:C:2021:470, punctul 28 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 17 mai 2022, Unicaja Banco, C‑869/19, EU:C:2022:397, punctul 28 și jurisprudența citată).

305    În speță, din deciziile de trimitere reiese că, în temeiul dreptului german, atunci când se retrage dintr‑un contract de credit, consumatorul este întotdeauna obligat să restituie creditorului bunul finanțat prin contractul respectiv sau să îl pună în întârziere pe creditor pentru recuperarea bunului cu scopul de a putea solicita și obține rambursarea ratelor lunare plătite în temeiul contractului menționat, inclusiv atunci când creditorul contestă validitatea retragerii, iar consumatorul trebuie să introducă în acest caz, pe cale judiciară, o acțiune în restituire și să aștepte soluționarea acestei acțiuni pentru a obține, în caz de succes, rambursarea ratelor lunare.

306    Or, sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, este necesar să se considere că astfel de norme procedurale care reglementează efectele juridice aferente exercitării dreptului de retragere prevăzut la articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2008/48 sunt de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea acestui drept din moment ce consumatorul trebuie să restituie bunul finanțat prin credit sau să îl pună în întârziere pe creditor pentru recuperarea bunului fără ca acesta să fie obligat să ramburseze concomitent ratele lunare ale creditului deja plătite de consumator.

307    Având în vedere motivele care precedă, trebuie să se răspundă la a cincea întrebare adresată în cauzele C‑47/21 și C‑232/21 că articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2008/48 coroborat cu principiul efectivității trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care prevede că, atunci când consumatorul se retrage dintr‑un contract de credit legat, în sensul articolului 3 litera (n) din această directivă, el trebuie să restituie creditorului bunul finanțat prin credit sau să îl fi pus în întârziere pe creditor pentru recuperarea acestui bun fără ca creditorul să fie obligat să ramburseze concomitent ratele lunare ale creditului deja plătite de consumator.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

308    Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

1)      Articolul 2 punctul (6) din Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului coroborat cu articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2011/83

trebuie interpretat în sensul că

un contract de leasing referitor la un autovehicul, caracterizat prin faptul că nici în acest contract, nici într‑un contract separat nu se prevede că consumatorul este obligat să cumpere vehiculul la expirarea contractului, intră în domeniul de aplicare al Directivei 2011/83, în calitate de „contract de prestări de servicii”, în sensul articolului 2 punctul 6 din aceasta. În schimb, un astfel de contract nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2002/65/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 septembrie 2002 privind comercializarea la distanță a serviciilor financiare de consum și de modificare a Directivei 90/619/CEE a Consiliului și a Directivelor 97/7/CE și 98/27/CE și nici în domeniul de aplicare al Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului.

2)      Articolul 2 punctul 7 din Directiva 2011/83

trebuie interpretat în sensul că

un contract de prestări de servicii, în sensul articolului 2 punctul 6 din această directivă, încheiat între un consumator și un comerciant prin recurgerea la un mijloc de comunicare la distanță nu poate fi calificat drept „contract la distanță”, în sensul primei dispoziții, în cazul în care încheierea contractului a fost precedată de o etapă de negociere care s‑a desfășurat în prezența fizică simultană a consumatorului și a unui intermediar care acționează în numele sau în contul comerciantului și în cursul căreia consumatorul a primit din partea intermediarului, în scopul acestei negocieri, toate informațiile prevăzute la articolul 6 din directiva menționată și a putut adresa întrebări intermediarului respectiv cu privire la contractul avut în vedere sau la oferta propusă, cu scopul de a înlătura orice incertitudine legată de întinderea eventualului său angajament contractual cu comerciantul.

3)      Articolul 2 punctul (8) litera (a) din Directiva 2011/83

trebuie interpretat în sensul că

un contract de prestări de servicii, în sensul articolului 2 punctul 6 din această directivă, încheiat între un consumator și un comerciant nu poate fi calificat drept „contract negociat în afara spațiilor comerciale”, în sensul primei dispoziții, atunci când, în etapa inițierii contractului prin recurgerea la un mijloc de comunicare la distanță, consumatorul s‑a deplasat în spațiul comercial al unui intermediar care acționează în numele sau în contul comerciantului în scopul negocierii acestui contract, dar care își desfășoară activitatea într‑un alt domeniu de activitate decât comerciantul în cauză, cu condiția ca acest consumator să se fi putut aștepta, în calitate de consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat, deplasându‑se în spațiul comercial al intermediarului, să fie abordat de acesta din urmă cu o ofertă comercială în scopul negocierii și al încheierii unui contract de prestări de servicii cu comerciantul și, în plus, să fi putut înțelege cu ușurință că intermediarul acționa în numele sau în contul comerciantului în cauză.

4)      Articolul 16 litera (l) din Directiva 2011/83

trebuie interpretat în sensul că

intră sub incidența exceptării de la dreptul de retragere, prevăzută de această dispoziție pentru contractele la distanță sau negociate în afara spațiilor comerciale care intră în domeniul de aplicare al acestei directive și care privesc servicii de închiriere de mașini însoțite de o dată sau de o perioadă de executare specifică, un contract de leasing privind un autovehicul încheiat între un comerciant și un consumator și calificat drept contract de prestări de servicii la distanță sau negociat în afara spațiilor comerciale în sensul directivei menționate, întrucât obiectul principal al acestui contract constă în a permite consumatorului să utilizeze un vehicul pe durata specifică prevăzută de contractul menționat, în schimbul plății regulate a unor sume de bani.

5)      Articolul 10 alineatul (2) litera (p) din Directiva 2008/48

trebuie interpretat în sensul că

se opune unei reglementări naționale care stabilește o prezumție legală potrivit căreia comerciantul își respectă obligația de a informa consumatorul cu privire la dreptul său de retragere în cazul în care acest comerciant face trimitere, într‑un contract, la dispoziții naționale care fac ele însele trimitere la un model de informare reglementat în această privință, utilizând în același timp clauze care figurează în acest model și care nu sunt conforme cu prevederile dispoziției menționate din directivă. În lipsa posibilității de a interpreta reglementarea națională în cauză în conformitate cu Directiva 2008/48, o instanță națională, sesizată cu un litigiu care se poartă exclusiv între particulari, nu este obligată, exclusiv în temeiul dreptului Uniunii, să lase neaplicată o astfel de reglementare, fără a aduce atingere posibilității acestei instanțe de a o înlătura în temeiul dreptului său intern și, în caz contrar, dreptului părții lezate de neconformitatea dreptului național cu dreptul Uniunii de a solicita repararea prejudiciului care a rezultat pentru aceasta.

6)      Articolul 10 alineatul (2) litera (p) din Directiva 2008/48 coroborat cu articolul 14 alineatul (3) litera (b) din această directivă

trebuie interpretat în sensul că

cuantumul dobânzii plătibile pe zi care trebuie menționat într‑un contract de credit în temeiul acestei dispoziții, aplicabilă în cazul exercitării de către consumator a dreptului de retragere, nu poate în niciun caz să fie superior cuantumului calculat pe baza ratei dobânzii aferente creditului, convenită în contractul respectiv. Informația furnizată în contract în ceea ce privește cuantumul dobânzii plătibile pe zi trebuie să fie indicată în mod clar și concis, astfel încât printre altele, coroborată cu alte informații, aceasta să fie lipsită de orice contradicție în mod obiectiv susceptibilă să inducă în eroare un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat cu privire la cuantumul dobânzilor zilnice pe care va trebui să le plătească în final. În lipsa unor informații care să prezinte aceste caracteristici, nu se datorează dobândă zilnică.

7)      Articolul 10 alineatul (2) litera (t) din Directiva 2008/48

trebuie interpretat în sensul că

un contract de credit trebuie să menționeze informațiile esențiale privind toate procedurile extrajudiciare de contestare sau de introducere a unor căi de atac aflate la dispoziția consumatorului și, dacă este cazul, costul fiecăreia dintre acestea, faptul că contestația sau calea de atac trebuie depusă în scris sau în format electronic, adresa fizică sau electronică la care trebuie trimisă această contestație sau cale de atac și celelalte condiții procedurale impuse pentru această contestație sau cale de atac, cu precizarea că o simplă trimitere, efectuată în contractul de credit, la un regulament de procedură disponibil la cerere sau accesibil pe internet sau la un alt act sau document privind modalitățile de acces la proceduri extrajudiciare de contestare și de introducere a unei căi de atac nu este suficientă.

8)      Articolul 10 alineatul (2) litera (r) din Directiva 2008/48

trebuie interpretat în sensul că

un contract de credit trebuie în principiu să indice, pentru calcularea compensației datorate în caz de rambursare anticipată a împrumutului, modul în care va fi determinată această compensație, într‑un mod concret și ușor de înțeles pentru un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat, astfel încât acesta să poată determina cuantumul compensației datorate în caz de rambursare anticipată pe baza informațiilor furnizate în contractul în cauză. În aceste condiții, chiar în lipsa unei indicații concrete și ușor de înțeles a modului de calcul, un astfel de contract poate îndeplini obligația prevăzută la această dispoziție în măsura în care conține alte elemente care îi permit consumatorului să determine cu ușurință cuantumul compensației în cauză, în special cuantumul maxim al acesteia, pe care va trebui să îl plătească în caz de rambursare anticipată a împrumutului.

9)      Articolul 14 alineatul (1) al doilea paragraf litera (b) din Directiva 2008/48

trebuie interpretat în sensul că,

atunci când o informație furnizată de creditor consumatorului în temeiul articolului 10 alineatul (2) din această directivă se dovedește incompletă sau eronată, termenul de retragere începe să curgă numai în cazul în care caracterul incomplet sau eronat al acestei informații nu este susceptibil să afecteze capacitatea consumatorului de a aprecia întinderea drepturilor și a obligațiilor sale în temeiul directivei menționate și nici decizia sa de a încheia contractul și să îl priveze, dacă este cazul, de posibilitatea de a‑și exercita drepturile, în esență în condiții identice cu cele care ar fi fost aplicabile dacă această informație ar fi fost furnizată în mod complet și exact.

10)    Articolul 10 alineatul (2) litera (l) din Directiva 2008/48

trebuie interpretat în sensul că

un contract de credit trebuie să menționeze, sub forma unui procent concret, rata dobânzii de întârziere aplicabilă la momentul încheierii contractului și trebuie să descrie în mod concret mecanismul de ajustare a acestei rate. În cazul în care rata respectivă este determinată în funcție de o rată a dobânzii de referință variabilă în timp, contractul de credit trebuie să menționeze rata dobânzii de referință aplicabilă la data încheierii contractului, cu precizarea că modul de calcul al ratei dobânzii de întârziere în funcție de rata dobânzii de referință trebuie să fie prezentat în contract într‑un mod ușor de înțeles pentru un consumator mediu care nu dispune de cunoștințe de specialitate în domeniul financiar, astfel încât acesta să poată calcula rata dobânzii de întârziere pe baza informațiilor furnizate în același contract. Pe de altă parte, contractul de credit trebuie să prezinte frecvența modificării acestei rate a dobânzii de referință, chiar dacă aceasta este determinată de dispozițiile naționale.

11)    Articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2008/48

trebuie interpretat în sensul că

executarea integrală a contractului de credit determină stingerea dreptului de retragere. În plus, creditorul nu poate invoca în mod valabil faptul că consumatorul, având în vedere comportamentul acestuia din urmă intervenit între încheierea contractului și exercitarea dreptului de retragere sau chiar ulterior acestei exercitări, a exercitat acest drept în mod abuziv atunci când, din cauza unei informații incomplete sau eronate în contractul de credit, cu încălcarea articolului 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48, termenul de retragere nu a început să curgă din cauză că s‑a stabilit că acest caracter incomplet sau eronat a afectat capacitatea consumatorului de a aprecia întinderea drepturilor și a obligațiilor sale în temeiul Directivei 2008/48, precum și decizia sa de a încheia contractul.

12)    Directiva 2008/48

trebuie interpretată în sensul că

se opune ca creditorul să aibă posibilitatea, atunci când consumatorul își exercită dreptul de retragere în conformitate cu articolul 14 alineatul (1) din această directivă, să invoce decăderea din acest drept în temeiul normelor de drept național, din moment ce cel puțin una dintre mențiunile obligatorii prevăzute la articolul 10 alineatul (2) din această directivă nu figura în contractul de credit sau figura în acesta în mod incomplet sau eronat, fără să fi fost comunicată ulterior în mod corespunzător, și din moment ce, pentru acest motiv, termenul de retragere prevăzut la același articol 14 alineatul (1) nu a început să curgă.

13)    Articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2008/48 coroborat cu principiul efectivității

trebuie interpretat în sensul că

se opune unei reglementări naționale care prevede că, atunci când consumatorul se retrage dintr‑un contract de credit legat, în sensul articolului 3 litera (n) din această directivă, el trebuie să restituie creditorului bunul finanțat prin credit sau să îl fi pus în întârziere pe creditor pentru recuperarea acestui bun fără ca creditorul să fie obligat să ramburseze concomitent ratele lunare ale creditului deja plătite de consumator.

Semnături

*      Limba de procedură: germana.

i      Indicatorii, punctele 73, 94, 102, 256, 291 și 299 și punctele 8 și 12 din dispozitivul din prezentul text au făcut obiectul unei modificări de ordin lingvistic ulterior primei publicări.