ORDONANȚA PREȘEDINTELUI TRIBUNALULUI
29 noiembrie 2012(*)
„Măsuri provizorii – Concurență – Decizie a Comisiei de a transmite documente unei instanțe naționale – Confidențialitate – Dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă – Cerere de măsuri provizorii – Fumus boni iuris – Urgență – Evaluare comparativă a intereselor”
În cauza T‑164/12 R,
Alstom, cu sediul în Levallois‑Perret (Franța), reprezentată de J. Derenne, avocat, de N. Heaton, de P. Chaplin și de M. Farley, solicitors,
reclamantă,
împotriva
Comisiei Europene, reprezentată de A. Antoniadis, de N. Khan și de P. Van Nuffel, în calitate de agenți,
pârâtă,
susținută de
National Grid Electricity Transmission plc, cu sediul în Londra (Regatul Unit), reprezentată de A. Magnus, de C. Bryant și de E. Coulson, solicitors, și de J. Turner și de D. Beard, QC,
intervenientă,
având ca obiect o cerere de suspendare a executării Deciziei Comisiei din 26 ianuarie 2012 cuprinsă în scrisorile D/2012/006840 și D/2012/006863 ale directorului general al Direcției Generale Concurență a Comisiei, privind transmiterea anumitor documente către High Court of Justice (England & Wales) [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor)] în vederea utilizării acestora ca probe în cadrul unei acțiuni formulate împotriva reclamantei, și o cerere prin care se urmărește dispunerea tratamentului confidențial în cadrul unei proceduri a măsurilor provizorii al secretelor profesionale care sunt cuprinse în răspunsul reclamantei din 30 iunie 2006 cu privire la comunicarea privind obiecțiunile în cauza COMP/F/38.899 – Instalații de comutație cu izolație în gaz,
PREȘEDINTELE TRIBUNALULUI
pronunță prezenta
Ordonanță
Istoricul cauzei
Considerații introductive
1 Areva T&D Holding SA, Areva T&D SA și Areva T&D AG au făcut parte din grupul reclamantei, Alstom, până la 8 ianuarie 2004, dată la care Areva le‑a achiziționat. La 7 iunie 2010, Areva le‑a cesionat din nou reclamantei, care le‑a redenumit T&D Holding (ulterior Alstom Holdings în urma restructurărilor interne din 30 și 31 martie 2012), Alstom Grid SAS și, respectiv, Alstom Grid AG. Aceste trei întreprinderi sunt desemnate în prezenta ordonanță drept „companiile Grid”, indiferent care este societatea lor mamă.
Procedura la Comisie și la instanțele Uniunii Europene
2 La 20 aprilie 2006, Comisia a adoptat o comunicare privind obiecțiunile în cauza COMP/F/38.899 – Instalații de comutație cu izolație în gaz (denumită în continuare decizia „AIG”) la care, pe de o parte, reclamanta a răspuns la 30 iunie 2006 (denumit în continuare „răspunsul formulat de reclamantă”) și, pe de altă parte, Areva și companiile Grid au răspuns, împreună, în aceeași zi ca reclamanta (denumit în continuare „răspunsul formulat de Areva și de companiile Grid”).
3 La 24 ianuarie 2007, Comisia a adoptat Decizia C(2006) 6762 final, sancționând, între altele, reclamanta, Areva și companiile Grid pentru participarea lor la înțelegere pe piața instalațiilor de comutație cu izolație în gaz. La 18 aprilie 2007, reclamanta, pe de o parte, și Areva și companiile Grid, pe de altă parte, au introdus o acțiune în anulare împotriva acestei decizii.
4 Prin Hotărârea din 3 martie 2011, Areva și alții/Comisia (T‑117/07 și T‑121/07, Rep., p. II‑633), Tribunalul a redus cuantumul amenzilor aplicate reclamantei, precum și societății Areva și companiilor Grid. Areva, pe de o parte, și reclamanta și companiile Grid, pe de altă parte, au formulat recurs împotriva acestei hotărâri (cauzele conexate C‑247/11 P și C‑253/11 P, Areva/Comisia) la 24 mai și, respectiv, la 25 mai 2011.
Procedura la High Court of Justice (England & Wales)
5 La 17 noiembrie 2008, National Grid Electricity Transmission plc (denumită în continuare „NGET”) a intentat o acțiune în despăgubiri la High Court of Justice (England & Wales) (denumită în continuare „High Court”) împotriva, între altele, a reclamantei, a societății Areva și a companiilor Grid, pentru motivul că prețurile pe care aceasta le plătise pentru instalațiile de comutație cu izolație în gaz achiziționate între 1988 și 2004 de la societățile implicate în această înțelegere erau excesive ca urmare a existenței încălcării respective.
6 În cadrul acestei proceduri, NGET a solicitat să fie comunicate răspunsul formulat de reclamantă și cel formulat de Areva și de companiile Grid. High Court s‑a pronunțat asupra acestei cereri prin hotărârea din 4 iulie 2011, iar ulterior, după ce a pronunțat o ordonanță din data de 11 iulie 2011 (denumită în continuare „ordonanța de confidențialitate”), prin care se instituia un „cerc de confidențialitate” al cărui obiect era protejarea informațiilor confidențiale cuprinse în documentele puse la dispoziția părților din procedură în fața sa, High Court a solicitat prin scrisoarea din 13 iulie 2011 transmiterea de către Comisie, în temeiul articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269), a răspunsului formulat de reclamantă și a celui formulat de Areva și de companiile Grid. Prin scrisoarea din 25 iulie 2011, reclamanta și companiile Grid au prezentat observații Comisiei cu privire la cererea de transmitere formulată de High Court.
7 La 28 octombrie 2011, Comisia a trimis o scrisoare către High Court, informând‑o despre intenția sa de a da curs solicitării ei, precizând că avea totuși obligația de a informa în prealabil cu privire la acest aspect în special reclamanta și companiile Grid. Astfel, prin scrisoarea din data de 26 ianuarie 2012, Comisia a comunicat acestor întreprinderi decizia sa de a da curs solicitării High Court (denumită în continuare „decizia atacată”), precum și documentele pe care Comisia intenționa să le trimită, dacă acestea nu contestau decizia respectivă la Tribunal și la judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii.
8 La 21 februarie 2012, reclamanta și companiile Grid au informat Comisia cu privire la intenția lor de a introduce o acțiune împotriva acestei decizii, precum și o cerere de măsuri provizorii la președintele Tribunalului.
Procedură
Cererea de măsuri provizorii și cererea de renunțare în parte la judecată
9 La 10 aprilie 2012, reclamanta și companiile Grid au introdus o acțiune în anulare împotriva deciziei atacate. Printr‑un act separat din aceeași zi, acestea au depus o cerere de măsuri provizorii prin care se urmărea suspendarea executării deciziei atacate, conform articolelor 278 TFUE și 279 TFUE.
10 După primirea cererii de măsuri provizorii, Comisia a luat act de motivul formulat de reclamantă și de companiile Grid potrivit căruia, în pofida excluderii elementelor furnizate în cadrul Comunicării privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2002, C 45, p. 3) din domeniul de aplicare al cererii formulate de High Court, versiunea răspunsurilor pe care Comisia intenționa să o transmită High Court includea astfel de elemente. Prin scrisoarea din 26 aprilie 2012, Comisia a informat aceste întreprinderi că decisese să modifice versiunile respective în sensul de a elimina elementele menționate.
11 La 10 mai 2012, Comisia a depus observații cu privire la cererea de măsuri provizorii.
12 La 21 mai 2012, reclamanta și companiile Grid au depus la grefa Tribunalului o scrisoare prin care informau Tribunalul că, în urma deciziei Comisiei din 26 aprilie 2012, versiunea modificată a răspunsului formulat de Areva și de companiile Grid nu mai ridica nicio problemă suficient de importantă și că, în consecință, companiile Grid deciseseră să renunțe la procedura principală și să își retragă cererea de măsuri provizorii. În plus, luând act de decizia Comisiei, reclamanta și‑a modificat concluziile pentru a ține cont de faptul că anumite motive formulate de aceasta și anumite documente anexate în susținerea cererii sale nu mai erau relevante.
13 La 29 mai 2012, Comisia a depus observații cu privire la cererea de renunțare în parte la judecată și cu privire la modificarea concluziilor din cererea de măsuri provizorii de către reclamantă.
14 La 13 iunie 2012, președintele Tribunalului a adoptat o ordonanță de radiere parțială în cauza T‑164/12 R pentru a elimina numele companiilor Grid de pe lista reclamantelor. La 10 iulie 2012, președintele Camerei a patra a eliminat de asemenea prin ordonanță numele companiilor Grid de pe lista reclamantelor în cauza principală și a obligat Comisia să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și o treime din cheltuielile de judecată efectuate de companiile Grid în cauzele T‑164/12 și T‑164/12 R.
Cererea de intervenție formulată de NGET și cererea de tratament confidențial formulată de reclamantă
15 La 1 mai 2012, NGET a depus o cerere de intervenție în cauza T‑164/12 R în susținerea presupuselor concluzii ale Comisiei. Prin scrisoarea din 22 mai 2012, Comisia l‑a informat pe președintele Tribunalului că nu avea obiecții în această privință. La 23 mai 2012, reclamanta a comunicat observațiile sale cu privire la această cerere în care preciza, în esență, că nu se opunea respectivei intervenții. Printr‑un act separat care avea aceeași dată, reclamanta a introdus o cerere de tratament confidențial cu privire la informațiile și la documentele furnizate în cadrul cauzei T‑164/12 R. La 6 iunie 2012, NGET a depus o scrisoare prin care a indicat că un aspect al procedurii naționale fusese prezentat în mod incorect de reclamantă în observațiile sale formulate cu privire la cererea de intervenție și, cu această ocazie, a reiterat importanța admiterii sale în calitate de intervenientă pentru a putea lămuri Tribunalul cu privire la natura și la statutul procedurii la High Court.
16 La 10 iulie 2012, NGET a depus o cerere de intervenție în susținerea concluziilor Comisiei în cauza T‑164/12, cu privire la care nu s‑a prezentat nicio obiecție nici din partea Comisiei, nici din partea reclamantei. Totuși, aceasta din urmă a introdus la 7 august 2012 o cerere de tratament confidențial cu privire la informațiile și la documentele furnizate în cadrul cauzei T‑164/12.
17 Prin Ordonanța din 4 septembrie 2012, președintele Camerei a patra a Tribunalului a admis cererea de intervenție formulată de NGET în cauza T‑164/12. La 13 septembrie 2012, președintele Tribunalului a adoptat o ordonanță prin care a admis participarea NGET ca intervenientă în cadrul cauzei T‑164/12 R. Fără a aduce atingere aprecierii judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii cu privire la temeinicia cererii de tratament confidențial, o versiune neconfidențială, pregătită de reclamantă, a documentelor furnizate în cadrul cererii de măsuri provizorii a fost, între altele, transmisă intervenientei, căreia i s‑a solicitat să își prezinte eventualele observații în această privință.
18 La 27 septembrie 2012, intervenienta a depus, pe de o parte, memoriul său în intervenție și, pe de altă parte, observațiile cu privire la cererea de tratament confidențial introdusă de reclamantă, în care declara că lăsa la aprecierea Tribunalului posibilitatea adoptării măsurilor procedurale care să permită ascultarea sa cu privire la aceste aspecte. La 8 octombrie 2012, grefa Tribunalului a comunicat aceste două documente reclamantei și Comisiei.
Concluziile părților
19 Reclamanta solicită, în esență, președintelui Tribunalului:
– suspendarea executării deciziei atacate până când Tribunalul se va fi pronunțat asupra acțiunii principale;
– aplicarea tratamentului confidențial în cadrul prezentei proceduri în privința secretelor profesionale care figurează în răspunsul formulat de reclamantă;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
20 Ținând cont de modificarea de către reclamantă a concluziilor sale (a se vedea punctul 12 de mai sus), trebuie să se considere că aceasta din urmă a renunțat la cererea sa de măsuri provizorii, în măsura în care privește informațiile furnizate în cadrul Comunicării privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri.
21 Comisia, susținută de intervenientă, solicită, în esență, președintelui Tribunalului:
– respingerea cererii de măsuri provizorii;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept
Cu privire la cererea prin care se urmărește să se dispună tratamentul confidențial în cadrul procedurii măsurilor provizorii al secretelor profesionale care figurează în răspunsul reclamantei
22 În observațiile sale din data de 10 mai 2012, Comisia apreciază că cererea de măsuri provizorii trebuie să fie respinsă ca inadmisibilă, întrucât vizează să obțină tratamentul confidențial în cursul prezentei proceduri al secretelor profesionale care figurează în răspunsul reclamantei.
23 În această privință, trebuie arătat că, astfel cum este redactată, cererea prin care se urmărește obținerea unui tratament confidențial în cursul prezentei proceduri al secretelor profesionale care figurează în răspunsul formulat de reclamantă nu poate fi înțeleasă decât ca fiind îndreptată împotriva pârâtei. Or, în speță, o astfel de cerere este lipsită de sens, din moment ce Comisia este în posesia versiunii confidențiale a documentelor în litigiu. Dacă totuși, prin această cerere, reclamanta ar fi avut intenția să solicite un astfel de tratament în raport cu o eventuală intervenientă, cererea respectivă ar fi fost prematură. În orice caz, trebuie amintit că, după cum s‑a arătat la punctele 17 și 18 de mai sus, intervenienta nu a avut acces decât la versiunea neconfidențială a documentelor furnizate în cadrul prezentei cereri.
Cu privire la cererea de suspendare a executării deciziei atacate
24 Din interpretarea articolelor 278 TFUE și 279 TFUE, pe de o parte, coroborate cu articolul 256 alineatul (1) TFUE, pe de altă parte, rezultă că judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, în măsura în care consideră că împrejurările o impun, poate dispune suspendarea executării unui act atacat la Tribunal sau poate dispune măsurile provizorii necesare.
25 Articolul 104 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului prevede că cererea de măsuri provizorii trebuie să indice obiectul litigiului, împrejurările care determină urgența, precum și motivele de fapt și de drept care justifică, la prima vedere, dispunerea măsurii provizorii solicitate. Astfel, suspendarea executării unui act și adoptarea celorlalte măsuri provizorii pot fi dispuse de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii dacă se demonstrează că o astfel de decizie este justificată, la prima vedere, în fapt și în drept (fumus boni iuris) și că sunt urgente în măsura în care, pentru a evita prejudicierea gravă și ireparabilă a intereselor părții care le solicită, acestea trebuie adoptate și trebuie să își producă efectele anterior pronunțării unei hotărâri în acțiunea principală. Dacă este cazul, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii trebuie să evalueze de asemenea interesele prezente în cauză (Ordonanța președintelui Curții din 23 februarie 2001, Austria/Consiliul, C‑445/00 R, Rec., p. I‑1461, punctul 73).
26 În cadrul acestei examinări de ansamblu, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii dispune de o putere de apreciere largă și este liber să stabilească, ținând cont de particularitățile speței, modul în care aceste diferite condiții trebuie să fie verificate, precum și ordinea acestei examinări, din moment ce nicio normă de drept nu îi impune un plan de analiză prestabilit în cadrul căreia trebuie apreciată necesitatea de a dispune măsuri provizorii [Ordonanța președintelui Curții din 19 iulie 1995, Comisia/Atlantic Container Line și alții, C‑149/95 P(R), Rec., p. I‑2165, punctul 23, și Ordonanța din 3 aprilie 2007, Vischim/Comisia, C‑459/06 P(R), nepublicată în Repertoriu, punctul 25].
27 Ținând seama de înscrisurile de la dosar, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii consideră că dispune de toate elementele necesare pentru a se pronunța cu privire la prezenta cerere de măsuri provizorii fără a fi util nici să asculte, în prealabil, susținerile orale ale părților, nici să adopte vreo măsură de organizare a procedurii, după cum solicită intervenienta.
28 În împrejurările din speță, trebuie, mai întâi, să se evalueze comparativ interesele.
Cu privire la evaluarea comparativă a intereselor
29 Potrivit unei jurisprudențe consacrate, evaluarea comparativă a diferitor interese prezente în cauză constă pentru judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii în a stabili dacă interesul părții care solicită dispunerea măsurilor provizorii prevalează sau nu prevalează asupra interesului pe care îl prezintă aplicarea imediată a actului în litigiu, examinând în special dacă eventuala anulare a acestui act de către instanța de fond ar permite inversarea situației care ar fi provocată de executarea imediată a acestuia și, invers, dacă suspendarea executării respectivului act ar fi de natură să împiedice deplina eficacitate a acestuia în cazul în care acțiunea principală ar fi respinsă (a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Curții din 11 mai 1989, RTE și alții/Comisia, 76/89 R, 77/89 R și 91/89 R, Rec., p. 1141, punctul 15, și Ordonanța președintelui Curții din 26 iunie 2003, Belgia și Forum 187/Comisia, C‑182/03 R și C‑217/03 R, Rec., p. I‑6887, punctul 142). În acest context, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii poate fi de asemenea nevoit să ia în considerare interesele terților.
30 În ceea ce privește în special condiția potrivit căreia situația juridică creată printr‑o ordonanță privind măsuri provizorii trebuie să fie reversibilă, este necesar să se arate că scopul procedurii privind măsurile provizorii se limitează la a garanta deplina eficacitate a viitoarei hotărâri pe fond [a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Curții din 27 septembrie 2004, Comisia/Akzo și Akcros, C‑7/04 P(R), Rec., p. I‑8739, punctul 36]. În consecință, această procedură are un caracter pur accesoriu în raport cu procedura principală pe care se grefează (Ordonanța președintelui Tribunalului din 12 februarie 1996, Lehrfreund/Consiliul și Comisia, T‑228/95 R, Rec., p. II‑111, punctul 61), astfel încât hotărârea pronunțată de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii trebuie să aibă un caracter provizoriu în sensul că aceasta nu poate nici să anticipeze soluția cu privire la fond a viitoarei hotărâri, nici să îi confere acesteia un caracter iluzoriu, lipsind‑o de efect util (a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Curții din 17 mai 1991, CIRFS și alții/Comisia, C‑313/90 R, Rec., p. I‑2557, punctul 24, și Ordonanța președintelui Tribunalului din 12 decembrie 1995, Connolly/Comisia, T‑203/95 R, Rec., p. II‑2919, punctul 16).
31 Rezultă în mod necesar că interesului susținut de o parte din procedura măsurilor provizorii nu merită să i se confere protecție în măsura în care această parte solicită judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii să pronunțe o hotărâre care, departe de a avea un caracter pur provizoriu, ar avea ca efect anticiparea soluției cu privire la fond a viitoarei hotărâri și i‑ar conferi acesteia un caracter iluzoriu, lipsind‑o de efect util.
32 În speță, Tribunalul va trebui să se pronunțe, în cadrul litigiului principal, cu privire la faptul dacă decizia atacată – prin care Comisia a decis să dea curs cererii formulate de High Court prin care solicită să i se comunice în special răspunsul formulat de reclamantă – trebuie să fie anulată, în special pentru încălcarea secretului profesional protejat prin articolul 339 TFUE.
33 În primul rând, în ceea ce privește interesul susținut de intervenientă, trebuie arătat că, în memoriul său în intervenție, aceasta atrage atenția judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii asupra faptului că, în cadrul evaluării comparative a intereselor existente, trebuie să se aibă în vedere diferitele posibilități pe care le oferă calendarul Tribunalului și, respectiv, cel al High Court.
34 Mai întâi, în ipoteza în care cererea de suspendare a executării ar fi admisă, documentele în litigiu nu ar fi transmise de Comisie către High Court atât timp cât Tribunalul nu ar fi pronunțat hotărârea sa în cadrul procedurii principale. Or, intervenienta apreciază că, dacă Tribunalul hotărăște în favoarea Comisiei, însă pronunță hotărârea ulterior după pronunțarea deciziei de către High Court, intervenienta va fi deposedată de documente utile cererii sale, iar suspendarea va echivala cu a permite reclamantei să beneficieze de efectele utile ale unei hotărâri definitive în favoarea sa, deși Tribunalul ar fi respins acțiunea principală ca nefondată.
35 În plus, în ipoteza în care cererea de măsuri provizorii ar fi respinsă, documentele în litigiu ar fi transmise de Comisie High Court, care, la rândul său, le‑ar comunica „cercului de confidențialitate” stabilit prin ordonanța din 11 iulie 2011 pentru a fi luate în considerare în cadrul procedurii de despăgubiri. Or, intervenienta consideră că dacă Tribunalul se pronunță în favoarea reclamantei înaintea pronunțării deciziei de High Court, informațiile transmise în mod nelegal ar fi excluse din procedura națională.
36 Cu toate acestea, trebuie arătat că intervenienta face abstracție de o altă ipoteză, esențială în raport cu interesele susținute de reclamantă: aceea în care cererea de măsuri provizorii ar fi respinsă, iar High Court s‑ar pronunța înainte ca Tribunalul să aibă timp să se pronunțe asupra cererii principale. Or, într‑o astfel de ipoteză, o hotărâre de anulare ar avea un caracter iluzoriu și ar fi lipsită de efect util. Astfel, respingerea prezentei cereri ar avea drept consecință anticiparea soluției cu privire la fond a viitoarei decizii, și anume respingerea acțiunii în anulare.
37 Cu privire la jurisprudența amintită la punctele 30 și 31 de mai sus, trebuie arătat, așadar, că, în fața judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii, procedura contencioasă privind transmiterea documentelor în litigiu de către o instituție unei instanțe naționale, solicitată în cadrul unui litigiu în curs precum în speță, poate repune în discuție caracterul accesoriu al procedurii referitoare la măsurile provizorii.
38 Cu toate acestea, în situația în care, pe de o parte, s‑ar admite prezenta cerere și, pe de altă parte, High Court s‑ar pronunța înainte ca Tribunalul să își pronunțe hotărârea în cadrul procedurii principale, intervenienta nu a demonstrat că nu putea să își apere interesul solicitând, în calitate de reclamantă la High Court, suspendarea procedurii de despăgubiri.
39 În plus, admiterea unei astfel de cereri pare mai probabilă decât dacă suspendarea ar fi fost solicitată de reclamantă în calitate de pârâtă la High Court în ipoteza în care, pe de o parte, prezenta cerere ar fi respinsă și, în consecință, documentele ar fi transmise High Court și, pe de altă parte, aceasta din urmă s‑ar pronunța înainte ca Tribunalul să se pronunțe în cadrul procedurii principale.
40 În al doilea rând, în ceea ce privește interesul susținut de Comisie, trebuie arătat că, în cadrul observațiilor sale din data de 10 mai 2012, Comisia arată că nu are alt interes decât acela de a apăra competența instanțelor naționale pentru a aplica dispozițiile de drept al Uniunii, asigurând efectul deplin al acestora și protejând drepturile pe care le conferă persoanelor fizice. În această privință, Comisia precizează că interesele în cauză nu sunt numai cele ale entităților care solicită repararea prejudiciului pe care l‑a cauzat acestora un comportament de natură să restrângă sau să denatureze concurența, ci și interesul general al unei aplicări eficace a normelor Uniunii în domeniul concurenței, iar acțiunile în despăgubiri introduse la instanțele naționale pot contribui în mod substanțial la menținerea unei concurențe efective. În această privință, intervenienta adaugă că atât Comisia, cât și instanțele Uniunii au recunoscut importanța de a asigura victimelor încălcărilor dreptului concurenței posibilitatea de a iniția acțiuni în repararea prejudiciului și de a exercita drepturile pe care le conferă acestora dreptul Uniunii. În acest context, Comisia arată că, în hotărârea din 12 iunie 2009, atunci când s‑a pronunțat, între altele, asupra cererii de suspendare a procedurii, introdusă de reclamantă și de toate celelalte pârâte la High Court cu privire la acțiunea în anulare împotriva deciziei AIG, această din urmă instanță a insistat în mod specific asupra necesității de a nu întârzia faza precontencioasă, chiar dacă anumite acțiuni se aflau în continuare pe rolul Tribunalului.
41 În ceea ce privește aplicarea eficace a normelor Uniunii în domeniul concurenței și, în special, a procedurilor privind acțiunile în despăgubiri inițiate la nivel național, dacă interesul pe care îl are celeritatea justiției găsește un ecou special în evaluarea comparativă a intereselor efectuată de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, trebuie să se constate că Comisia, deși a preluat, la rândul său, poziția High Court, nu a introdus totuși o cerere de judecare a cauzei potrivit procedurii accelerate la Tribunal, după cum o invita reclamanta declarând în prezenta cerere că, dacă este cazul, nu s‑ar opune la formularea unei astfel de cereri. Or, conform articolului 76a din Regulamentul de procedură, întrucât o intervenientă nu putea să introducă o astfel de cerere, revenea Comisiei sarcina să formuleze cererea, în măsura în care rapiditatea finalizării acestei proceduri ar fi fost un element primordial al poziției acestei instituții.
42 În plus, având în vedere considerațiile expuse la punctele 37-39 de mai sus privind menținerea efectului util al hotărârii Tribunalului în cadrul procedurii principale și împrejurările speciale din speță, trebuie efectuată o evaluare comparativă între aplicarea eficace a normelor Uniunii în domeniul concurenței și respectarea caracterului accesoriu al procedurii măsurilor provizorii. De altfel, o evaluare similară a fost implicit efectuată atunci când cererea de măsuri provizorii a fost declarată inadmisibilă, solicitându‑i-se președintelui Tribunalului să dispună divulgarea „provizorie” a unor informații pretins confidențiale deținute de Comisie, întrucât ordonanța prin care se admitea această cerere ar fi fost susceptibilă să neutralizeze în avans consecințele hotărârii care urma să fie pronunțată ulterior cu privire la fond (a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Tribunalului din 23 ianuarie 2012, Henkel și Henkel France/Comisia, T‑607/11 R, nepublicată în Repertoriu, punctele 23-25).
43 În al treilea rând, în memoriul său în intervenție din data de 27 septembrie 2012, intervenienta a subliniat că este necesar ca judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii să ia în considerare, în cadrul evaluării comparative a intereselor, strategia de opoziție pe care ar adopta‑o reclamanta prin recurgerea la proceduri dilatorii pentru a împiedica avansarea procedurii de la High Court. În această privință, pe de o parte, trebuie arătat că niciunul dintre actele de procedură enumerate de intervenientă ca fiind obstacole în calea acțiunii sale în despăgubiri nu a fost calificat ca fiind abuz de drept, fapt recunoscut de intervenientă. În consecință, aceste proceduri nu sunt decât expresia unor mijloace juridice puse la dispoziția unei părți pentru a‑și apăra drepturile. Atunci când aceste proceduri au fost considerate nefondate, acțiunea intervenientei a fost admisă, iar procedura la High Court a continuat astfel în mod corespunzător. Pe de altă parte, deși, potrivit intervenientei, această procedură a avut o durată neobișnuit de lungă, totuși intervenienta nu demonstrează că a suferit un prejudiciu ca urmare a acestei durate de așa natură încât interesul său de a cunoaște informațiile în litigiu înainte de pronunțarea de către Tribunal a hotărârii sale în cadrul procedurii principale ar trebui să prevaleze asupra interesului de a menține efectul util al acestei hotărâri (a se vedea punctele 37-39 de mai sus).
44 În consecință, interesul susținut de reclamantă trebuie să prevaleze față de interesul Comisiei și cel al intervenientei în respingerea cererii de măsuri provizorii cu atât mai mult cu cât dispunerea suspendării executării, care a fost solicitată, nu ar însemna decât menținerea, pentru o perioadă limitată, a statu‑quoului care există de mai mulți ani (a se vedea în acest sens Ordonanța RTE și alții/Comisia, citată anterior, punctul 15; a se vedea și Ordonanța președintelui Tribunalului din 16 noiembrie 2012, Akzo Nobel și alții/Comisia, T‑345/12 R, punctul 29), fără ca aceasta să cauzeze inconveniente de așa natură încât ar trebui să se pună capăt imediat acestei situații de așteptare. Trebuie adăugat în această privință că reclamanta nu se opune decât la transmiterea versiunii confidențiale a documentelor în litigiu. În consecință, admiterea cererii de suspendare a executării deciziei atacate nu împiedică adoptarea unei noi decizii de către Comisie care să permită transmiterea versiunii neconfidențiale a documentelor în litigiu în timp ce se așteaptă ca Tribunalul să se pronunțe asupra acțiunii în anulare în cadrul procedurii principale. Astfel, procedura de la High Court poate, într‑o anumită măsură, să continue.
Cu privire la urgență
45 Protejarea interesului reclamantului este urgentă atunci când acesta riscă să suporte un prejudiciu grav și ireparabil în cazul respingerii cererii sale de măsuri provizorii. În acest context, reclamanta susține, în esență, că situația care rezultă în urma transmiterii documentelor în litigiu nu ar mai putea fi înlăturată. Odată transmise informațiile confidențiale, o anulare ulterioară a deciziei atacate, între altele, pentru încălcarea secretului profesional protejat prin articolul 339 TFUE nu ar inversa efectele care decurg din publicare. În consecință, dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă nu ar fi decât o „cochilie goală” dacă informațiile în litigiu ar fi comunicate înainte ca litigiul principal să fie soluționat.
46 Cu titlu introductiv, trebuie observat că, având în vedere specificitatea procedurii contencioase de transmitere a unor documente confidențiale în cadrul procedurii referitoare la măsurile provizorii (a se vedea punctul 37 de mai sus) și împrejurările speciale ale cauzei (a se vedea punctele 38 și 39 de mai sus), este suficient să se aprecieze gravitatea și caracterul ireparabil al prejudiciului suferit de reclamantă în cazul de față ca urmare a înseși transmiterii unor informații litigioase în raport cu dreptul său la o protecție jurisdicțională efectivă.
47 Astfel, trebuie constatat că, în ipoteza în care, pe de o parte, această cerere ar fi respinsă și documentele ar fi transmise de Comisie High Court și, pe de altă parte, aceasta din urmă s‑ar pronunța înainte ca Tribunalul să fi avut timp să se pronunțe asupra acțiunii în cadrul procedurii principale privind eventuala natură nelegală a transmiterii unor informații, dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă pe care îl deține reclamanta ar deveni lipsit de sens.
48 Or, este interesant de evidențiat că intervenienta, care în cererea sa de intervenție a precizat tocmai că ar fi în măsură să lămurească Tribunalul cu privire la natura și la statutul cererii pe care a formulat‑o în Regatul Unit, precizează, pe de o parte, în scrisoarea sa din 6 iunie 2012, că High Court nu trebuie să aștepte decizia Curții în cauzele de recurs referitoare la hotărârile Tribunalului pronunțate în urma acțiunilor introduse împotriva deciziei AIG și, pe de altă parte, în memoriul său în intervenție din 27 septembrie 2012, că este probabil că Tribunalul va avea nevoie de mai mult timp pentru a se pronunța asupra acțiunii din cadrul procedurii principale decât High Court pentru a finaliza procedura națională. În lumina acestor informații, riscul ca instanța națională să pronunțe hotărârea sa în considerarea informațiilor transmise înainte ca Tribunalul să fie avut posibilitatea de a se pronunța asupra legalității acestei transmiteri pare serios și departe de a fi ipotetic.
49 Astfel, dat fiind că, în cazul respingerii prezentei cereri de măsuri provizorii, Comisia ar transmite imediat informațiile în litigiu, ar exista temerea că dreptul fundamental al reclamantei la o cale de atac eficientă, consacrat la articolul 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, și la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (JO 2010, C 83, p. 389), riscă să fie compromis dacă Comisia ar fi autorizată să transmită informațiile în cauză înainte ca Tribunalul să se pronunțe cu privire la acțiunea principală. În consecință, întrucât dreptul fundamental de care beneficiază reclamanta poate fi afectat în mod grav și iremediabil, sub rezerva examinării condiției privind fumus boni iuris (a se vedea, în ce privește legătura strânsă dintre această din urmă condiție și condiția privind urgența, Ordonanța președintelui Tribunalului din 8 aprilie 2008, Cipru/Comisia, T‑54/08 R, T‑87/08 R, T‑88/08 R și T‑91/08 R‑T‑93/08 R, nepublicată în Repertoriu, punctele 56 și 57), dispunerea suspendării executării, care a fost solicitată, este urgentă (a se vedea și Ordonanța Akzo Nobel și alții/Comisia, citată anterior, punctele 31-33).
Cu privire la fumus boni iuris
50 Potrivit unei jurisprudențe consacrate, condiția privind fumus boni iuris este îndeplinită atunci când cel puțin unul dintre motivele invocate de partea care solicită măsurile provizorii în susținerea acțiunii principale pare, la prima vedere, pertinent și, în orice caz, bine întemeiat, în sensul că evidențiază existența unor probleme juridice complexe a căror soluție nu se impune de la bun început și care necesită, prin urmare, o examinare aprofundată, care nu poate fi efectuată de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, ci trebuie să facă obiectul procedurii principale, sau atunci când dezbaterea dintre părți evidențiază existența unei controverse juridice importante a cărei soluție nu se impune de la bun început (a se vedea Ordonanța președintelui Tribunalului din 19 septembrie 2012, Grecia/Comisia, T‑52/12 R, punctul 13 și jurisprudența citată; a se vedea în acest sens și Ordonanța președintelui Curții din 8 mai 2003, Comisia/Artegodan și alții, C‑39/03 P‑R, Rec., p. I‑4485, punctul 40).
51 Reclamanta susține în special că decizia atacată încalcă, în primul rând, articolul 339 TFUE, în al doilea rând, punctul (25) din Comunicarea Comisiei privind cooperarea dintre Comisie și instanțele statelor membre ale Uniunii Europene în aplicarea articolelor 81 [CE] și 82 [CE] (JO 2004, C 101, p. 54, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 122) și, în al treilea rând, articolul 4 alineatul (3) TUE.
52 În acest context, se susține, în esență, că transmiterea răspunsului reclamantei, astfel cum este preconizată de Comisie, încalcă articolul 339 TFUE, întrucât garanțiile oferite de High Court pentru a proteja confidențialitatea informațiilor transmise nu ar asigura același nivel de protecție precum cel care rezultă din dispozițiile Tratatului FUE.
53 Comisia, după ce amintește obligația care îi revine, precizată în Hotărârea Tribunalului din 18 septembrie 1996, Postbank/Comisia (T‑353/94, Rec., p. II‑921, punctul 90), de a lua toate măsurile de precauție necesare pentru a nu se aduce atingere acestui drept ca urmare a transmiterii și în cursul transmiterii de documente instanței naționale, apreciază că din această hotărâre rezultă că revine instanței naționale obligația de a garanta confidențialitatea informațiilor transmise și, în consecință, Comisia respectă această obligație, întrucât, pe de o parte, indică instanței naționale documentele sau pasajele care conțin informații confidențiale sau secrete de afaceri și, pe de altă parte, se asigură că aceste informații nu sunt transmise decât atunci când instanța națională oferă garanții concrete cu privire la capacitatea și la voința sa de a proteja confidențialitatea acestor informații.
54 În primul rând, în ceea ce privește prima măsură de precauție privind indicarea de către Comisie a documentelor sau a pasajelor care intră sub incidența confidențialității sau a secretului de afaceri, Comisia nu a considerat necesar să examineze veridicitatea acestei calificări înaintea transmiterii informațiilor respective, ci s‑a limitat să indice pasajele considerate ca atare de reclamantă. În această privință, este neobișnuit că, în observațiile sale din data de 10 mai 2012, Comisia revine asupra recunoașterii acestei calități, întrucât, din simplul fapt că aceasta comunică instanței naționale informațiile respective conform măsurilor de precauție care se aplică în privința transmiterii unor informații protejate de articolul 339 TFUE, s‑ar putea deduce că acestea din urmă intră în mod efectiv în domeniul de aplicare al dispoziției menționate. În orice caz, verificarea unei astfel de calificări, dacă ar fi necesară, impune o examinare detaliată pe care judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii nu are obligația să o efectueze.
55 În al doilea rând, în ceea ce privește garanțiile concrete oferite de instanța națională, de a căror existență Comisia trebuie să se asigure înaintea transmiterii informațiilor respective, rezultă din decizia atacată că Comisia s‑a limitat să afirme că ordonanța de confidențialitate permitea protecția tuturor informațiilor confidențiale cuprinse în documentele solicitate, conform garanțiilor prevăzute la articolul 339 TFUE. În această privință, din decizia atacată nu rezultă nicio apreciere cu privire la efectele concrete ale protecției prevăzute de ordonanța de confidențialitate în raport cu obligația prevăzută la articolul 339 TFUE, astfel cum este interpretată în jurisprudență.
56 În primul rând, trebuie arătat că, în observațiile din data de 10 mai 2012, Comisia precizează că instanța națională a informat‑o că documentele solicitate nu ar fi comunicate decât în limitele „cercului de confidențialitate” stabilit în cadrul procedurii la High Court de acord cu părțile din litigiu și că reclamanta nu a exprimat nicio preocupare cu privire la întinderea „cercului de confidențialitate” sau la modalitățile corespunzătoare acestuia, în observațiile pe care le‑a prezentat Comisiei la 25 iulie 2011. Totuși, faptul că părțile din litigiul la High Court, inclusiv reclamanta, au fost implicate în stabilirea perimetrului „cercului de confidențialitate” nu trebuie să facă uitat faptul că, în hotărârea sa din 4 iulie 2011 (punctul13), instanța națională a menționat în mod specific posibilitatea acestor părți de a depune observații la Comisie în ceea ce privește caracterul adecvat al deciziei de a da curs sau de a nu da curs solicitării de transmitere a informațiilor respective. În plus, rezultă din observațiile (punctul 34) trimise la 25 iulie 2011 de reclamantă că aceasta din urmă comunicase Comisiei necesitatea de a modifica conținutul anumitor documente în ipoteza în care s‑ar da curs solicitării High Court. Cu alte cuvinte, compunerea „cercului de confidențialitate” ridica în mod evident dificultăți reclamantei, întrucât aceasta din urmă se opunea comunicării în acest cadru a versiunilor confidențiale ale documentelor solicitate. În consecință, având în vedere prezența unor astfel de elemente, nu se poate exclude eventualitatea ca, în cadrul procedurii principale, Tribunalul să examineze aspectul dacă, pentru a respecta protecția secretului profesional conform articolului 339 TFUE, Comisia nu trebuia să ia alte măsuri de precauție decât cele prevăzute în decizia atacată.
57 În al doilea rând, din analiza ordonanței de confidențialitate comunicate de High Court Comisiei în anexă la cererea de transmitere a documentelor în litigiu rezultă că „cercul de confidențialitate”, a cărui compunere poate face obiectul unor modificări pe viitor, este constituit dintr‑un număr important de persoane (pe această listă figurează 92 de nume) care ocupă funcții diferite precum avocat extern, consilier juridic intern (acesta este, de exemplu, cazul a doi angajați ai intervenientei), secretară sau informatician. Desigur, toate aceste persoane sunt supuse unei obligații de confidențialitate și, potrivit intervenientei, niciuna dintre ele nu exercită funcții comerciale. Totuși, având în vedere reflecțiile la nivelul dreptului Uniunii privind protecția confidențialității comunicărilor dintre avocați și clienți și cerința de independență care implică absența oricărui raport de muncă, chiar și atunci când există obligații deontologice și de disciplină profesională, problema – dacă, ținând cont în cauză de modalitățile de difuzare la nivel național a informației solicitate care erau cunoscute Comisiei, aceasta din urmă ar fi trebuit să examineze în detaliu consecințele concrete ale garanției respective privind protejarea secretului profesional și eventual să concluzioneze în sensul respingerii cererii de transmitere astfel cum a fost formulată, în caz contrar riscând să determine o încălcare a articolului 339 TFUE – ar putea fi în mod rezonabil ridicată în cadrul procedurii principale. În această privință, trebuie adăugat că, pentru a demonstra că divulgarea prevăzută nu poate fi asimilată unei divulgări către părțile din procedura din Regatul Unit, Comisia nu se poate limita să afirme că obiectivul unui „cerc de confidențialitate” este să permită avocaților părților să examineze documentele divulgate, întrucât tocmai compunerea acestui cerc nu este nici imuabilă, nici limitată la persoane care au calitatea de avocat.
58 În lumina acestor constatări, nu se poate exclude ca, în cadrul procedurii principale, să fie necesar ca instanța competentă pentru soluționarea cauzei pe fond să se pronunțe asupra întinderii controlului pe care trebuie să îl efectueze Comisia atunci când se asigură că informațiile confidențiale nu sunt transmise decât atunci când instanța națională oferă garanții concrete cu privire la capacitatea și la voința sa de a proteja confidențialitatea informațiilor respective. Cu alte cuvinte, instanța competentă pentru soluționarea cauzei pe fond ar putea fi determinată să își pună problema dacă măsurile de precauție adoptate în cauză de Comisie pentru a respecta obligația care îi revine în temeiul articolului 339 TFUE au fost suficiente sau dacă aceasta ar fi trebuit să facă o analiză mai detaliată a mecanismului propus de instanța națională pentru a proteja confidențialitatea informațiilor solicitate.
59 În plus, chiar dacă măsurile de precauție menționate ar fi considerate corespunzătoare, în principiu, pentru a respecta această obligație, trebuie observat că în Hotărârea Postbank/Comisia, citată anterior, se precizează că este posibil ca, deși Comisia ar adopta toate măsurile de protecție necesare, în anumite cazuri, protecția terților să nu fie asigurată pe deplin. În aceste ipoteze excepționale, Tribunalul precizează că Comisia poate refuza comunicarea unor documente autorităților judiciare naționale. Ținând cont de situația de fapt din speță, nu este exclus ca instanța competentă pentru soluționarea cauzei pe fond să fie nevoită să stabilească dacă Comisia se afla într‑o astfel de situație.
60 Or, aceste analize ridică noi probleme de drept. În această privință, trebuie arătat că, atât în scrisoarea sa din 28 octombrie 2011 (punctul 6), trimisă High Court, cât și în decizia atacată (punctul 14), Comisia însăși a remarcat caracterul de noutate al cererii și problemele pe care le ridică.
61 Având în vedere considerațiile de mai sus, trebuie să se constate că prezenta cauză ridică probleme de drept inedite care, la prima vedere, nu pot fi considerate ca lipsite de relevanță și, așadar, soluționarea acestora necesită o examinare aprofundată în cadrul procedurii principale. Prin urmare, se impune să se admită existența unui fumus boni iuris (a se vedea și Ordonanța Akzo Nobel și alții/Comisia, citată anterior, punctele 44-56).
62 În consecință, întrucât toate condițiile necesare sunt îndeplinite în această privință, trebuie să se admită cererea de măsuri provizorii și să se acorde măsurile provizorii prin care se interzice Comisiei să transmită informațiile în litigiu, după cum se preconizează în decizia atacată.
Pentru aceste motive,
PREȘEDINTELE TRIBUNALULUI
dispune:
1) Suspendă executarea Deciziei Comisiei din 26 ianuarie 2012 în măsura în care privește transmiterea către High Court of Justice (England & Wales) a versiunii confidențiale a răspunsului formulat de Alstom din 30 iunie 2006 cu privire la comunicarea privind obiecțiunile în cauza COMP/F/38.899 – Instalații de comutație cu izolație în gaz.
2) Respinge în rest cererea de măsuri provizorii.
3) Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.
Luxemburg, 29 noiembrie 2012.