AVIZUL 1/94 AL CURȚII

din 15 noiembrie 1994

„Competența Comunității de a încheia acorduri internaționale în domeniul serviciilor și al protecției proprietății intelectuale – Articolul 228 alineatul (6) din Tratatul CE”

Printr‑o cerere formulată în temeiul articolului 228 alineatul (6) din Tratatul CE, Comisia a solicitat avizul Curții cu privire la competența Comunității Europene de a încheia Acordul de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului și în special Acordul general privind comerțul cu servicii (GATS) și Acordul privind aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală, inclusiv comerțul cu mărfuri contrafăcute (TRIPS).

Cuprins

Prezentarea cererii

I –  Acordurile rezultate din Runda Uruguay

II –  Statutul Comunităților Europene în cadrul OMC

III –  Negocierea și semnarea Acordului OMC

IV –  Întrebările Comisiei și procedura

A –  Întrebările Comisiei

B –  Procedura

V –  Cu privire la admisibilitatea cererii

VI –  Cu privire la formularea întrebărilor

VII –  Esența litigiului

VIII –  Aspecte asupra cărora există un acord

IX –  Acorduri multilaterale privind comerțul cu bunuri

X –  Analiza acordurilor GATS și TRIPS

A –  GATS

1.  Justificarea GATS

2.  Esența GATS

3.  Definiția serviciilor și modalități de prestare a acestora

4.  Dubla „universalitate” a GATS

5.  Natura angajamentelor asumate

a)  Angajamente generale

b)  Angajamente specifice

6.  Caracterul dinamic al acordului

B –  TRIPS

1.  Obiective și justificare

2.  Domeniul de aplicare și mijloacele adoptate în vederea atingerii obiectivelor propuse

3.  Dispoziții materiale specifice

a)  Drepturi de autor și drepturi conexe

b)  Proprietatea industrială

i)  Mărcile

ii)  Indicațiile geografice

iii)  Desenele și modele industriale

iv)  Brevetele

v)  Schemele de configurație (topografii) ale circuitelor integrate

vi)  Protecția informațiilor tehnice nedivulgate

vii)  Controlul practicilor anticoncurențiale în licențele contractuale

4.  Dispoziții specifice de procedură (mijloace de asigurare a respectării drepturilor de proprietate intelectuală)

a)  Măsuri corective

b)  Garanții procedurale

XI –  Politica comercială comună, GATS și TRIPS: pozițiile părților în cauză

A –  GATS

B –  TRIPS

XII –  GATS, TRIPS și competențele implicite

A –  Considerații generale privind competențele implicite

B –  GATS

1.  Poziția Comisiei

a)  Cu privire la existența competențelor interne

i)  Cu privire la competențele întemeiate pe dispoziții specifice din Tratatul CE

ii)  Cu privire la competențele întemeiate pe dispoziții generale (articolele 100 A și 235 din Tratatul CE)

b)  Cu privire la necesitatea unei acțiuni externe a Comunității

2.  Pozițiile părților care au prezentat observații

i)  Cu privire la competențele care se întemeiază pe dispoziții specifice din Tratatul CE

ii)  Cu privire la competențele care ar putea rezulta din dispoziții cu caracter general din tratat (articolele 100 A și 235 din Tratatul CE)

C –  TRIPS

1.  Poziția Comisiei

a)  Cu privire la existența competențelor interne

i)  Cu privire la competențele care decurg din dreptul derivat

ii)  Cu privire la competențele care ar putea rezulta din dispoziții cu caracter general din tratat (articolele 100 A și 235 din Tratatul CE)

b)  Cu privire la necesitatea unei acțiuni externe a Comunității

2.  Pozițiile părților care au prezentat observații

XIII –  Problema reprezentării anumitor teritorii care depind de unele state membre, dar care nu fac parte din Comunitate

XIV –  Incidența chestiunii competenței asupra modalităților de exprimare a punctelor de vedere în cadrul OMC

XV –  Chestiuni bugetare și financiare

XVI –  Răspunsuri propuse de Comisie, de Consiliu și de statele care au prezentat observații la întrebările formulate în cererea de emitere a unui aviz

XVII –  Întrebări adresate de Curte Comisiei, Consiliului și statelor membre și răspunsurile date la aceste întrebări

A –  Prima întrebare

B –  A doua întrebare

C –  A treia întrebare

D –  A patra întrebare

E –  A cincea întrebare

F –  A șasea întrebare

G –  A șaptea întrebare

H –  A opta întrebare

I –  A noua întrebare

J –  A zecea întrebare

K –  A unsprezecea întrebare

Poziția Curții

I –  Introducere

II –  Cu privire la admisibilitatea cererii

III –  Cu privire la formularea întrebărilor Comisiei

IV –  Cu privire la reprezentarea anumitor teritorii care depind de unele state membre

V –  Cu privire la Acordurile multilaterale privind comerțul cu bunuri

VI –  Cu privire la articolul 113 din Tratatul CE, la GATS și la TRIPS

A –  GATS

B –  TRIPS

VII –  Cu privire la competențele externe implicite ale Comunității Europene, la GATS și la TRIPS

A –  GATS

B –  TRIPS

VIII –  Cu privire la obligația de cooperare între statele membre și instituțiile comunitare

 Prezentarea cererii

I –  Acordurile rezultate din Runda Uruguay

Negocierile economice „cele mai complexe din întreaga istorie a lumii” (potrivit exprimării Consiliului) s‑au încheiat prin semnarea la Marrakech, la 15 aprilie 1994, a Actului final cuprinzând rezultatele negocierilor comerciale multilaterale din cadrul Rundei Uruguay. Aceste negocieri, care au început odată cu Declarația ministerială de la Punta del Este din 20 septembrie 1986, au durat șapte ani. Reprezentanții guvernelor și ai Comunităților Europene care au participat la redactarea Actului final au convenit că era de dorit ca acesta să intre în vigoare la 1 ianuarie 1995 sau cât mai repede posibil după această dată.

Actul final conține un Acord de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului (denumit în continuare „Acordul OMC”). A fost astfel creat un cadru instituțional comun pentru desfășurarea relațiilor comerciale între membrii OMC. Acest acord nu conține dispoziții de natură materială. Acestea se regăsesc în anexele care conțin diverse „acorduri comerciale multilaterale”, care fac parte integrantă din Acordul OMC.

Acestea cuprind:

–        Acorduri multilaterale privind comerțul cu bunuri, precum GATT 1994 (anexa 1A);

–        Acordul general privind comerțul cu servicii (GATS, anexa 1B(1));

–        Acordul privind aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate Intelectuală (TRIPS, anexa 1C(2));

–        Înțelegerea privind regulile și procedurile de soluționare a litigiilor (anexa 2);

–        Mecanismul de examinare a politicilor comerciale (anexa 3).

Acordul OMC și anexele la acesta constituie un „pachet” unic. Un stat care dorește să devină membru al OMC trebuie să accepte toate acordurile multilaterale negociate în cadrul Rundei Uruguay. Procedura de soluționare a litigiilor se aplică în privința tuturor acestor acorduri multilaterale. Această procedură permite, în ultimă instanță, adoptarea unor măsuri cunoscute sub denumirea de măsuri „de retorsiune încrucișată”. Încălcarea unui singur element din acest ansamblu (indiferent dacă este din domeniul bunurilor, al serviciilor sau al protecției proprietății intelectuale) poate fi compensată printr‑o măsură de retorsiune într‑un sector diferit [articolul 22 alineatul (3) litera (b) din Înțelegerea privind regulile și procedurile de soluționare a litigiilor] sau în domeniul unui alt acord [articolul 22 alineatul (3) litera (c) din înțelegere]. Pe de altă parte, astfel cum arată Comisia, „în mod similar, se poate acorda o compensație într‑un alt sector sau în cadrul altui acord decât cel în cadrul căruia s‑a produs încălcarea”.

Acest sistem de tip „pachet” unic pune capăt la ceea ce s‑a numit „GATT à la carte”. Acordurile particulare rezultate din Runda Tokyo prevedeau o participare variabilă. În plus, fiecare acord era însoțit de o procedură proprie de soluționare a litigiilor.

În anexa la Acordul OMC, există și patru acorduri plurilaterale (care vizează achizițiile publice, comercializarea avioanelor civile, sectorul lactatelor și sectorul cărnii de bovine). În aceste domenii, se acceptă o excepție de la principiul „pachetului” unic: acordurile sunt obligatorii numai pentru membrii OMC care le‑au acceptat. Cu toate acestea, procedura de soluționare a litigiilor se aplică în raporturile dintre părțile care le‑au acceptat.

II –  Statutul Comunităților Europene în cadrul OMC

Două dintre dispozițiile Acordului OMC vizează în mod expres Comunitățile Europene.

Articolul IX, care reglementează adoptarea deciziilor, prevede ca, în cazul deciziilor adoptate prin vot, „[l]a reuniunile Conferinței ministeriale și ale Consiliului General, fiecare membru OMC dispune de un vot” și că „[î]n cazurile în care Comunitățile Europene își exercită dreptul de vot, acestea dispun de un număr de voturi egal cu cel al numărului statelor lor membre care sunt membre ale OMC”.

Pe de altă parte, articolul XI alineatul (1), care vizează membrii originari ai OMC, prevede că:

„Părțile contractante la GATT 1947 la data intrării în vigoare a prezentului acord și Comunitățile Europene, care acceptă prezentul acord și acordurile comerciale multilaterale și pentru care listele de concesii și de angajamente sunt anexate la GATT 1994, precum și pentru care listele de angajamente specifice sunt anexate la Acordul general privind comerțul cu servicii [care figurează în anexa IB], devin membri originari ai OMC.”

III –  Negocierea și semnarea Acordului OMC

Declarația de la Punta del Este, care constituie punctul de plecare al negocierilor, a fost aprobată de Consiliu și de reprezentanții guvernelor statelor membre „în măsura în care aceasta le vizează”. Negocierile au fost purtate numai de către Comisie în numele Comunității și al statelor membre. Consiliul arată că „s‑a hotărât ca, în scopul garantării unei coerențe maxime în desfășurarea negocierilor, Comisia să acționeze ca negociator unic al Comunității și al statelor membre”. Procesul‑verbal al reuniunii în cadrul căreia Consiliul a aprobat Declarația de la Punta del Este arată, cu toate acestea, că „prezenta decizie (de a autoriza Comisia să deschidă negocierile prevăzute în declarație) nu prejudecă problema competenței Comunității și a statelor membre cu privire la aspecte specifice”.

Acordul OMC a fost semnat, pe de o parte, de președintele Consiliului și de Sir Leon Brittan, membru al Comisiei, în numele Consiliului Uniunii Europene, și, pe de altă parte, de reprezentanții statelor, în numele guvernelor lor. Această procedură a fost urmată de punerea în executare a deciziei adoptate de Consiliu și de reprezentanții statelor membre în cadrul unei reuniuni care a avut loc la 7 și la 8 martie 1994. Din memoriul Consiliului rezultă că Comisia a solicitat să se precizeze în procesul‑verbal al acestei reuniuni că, din punctul său de vedere, „Actul final [...], precum și acordurile anexate la acesta intră în competența exclusivă a Comunității Europene”.

IV –  Întrebările Comisiei și procedura

A –  Întrebările Comisiei

La 6 aprilie 1994, cu câteva zile înainte de data prevăzută pentru semnarea Acordului OMC la Marrakech, dar cu câteva săptămâni după aprobarea Actului final de către Comitetul pentru Negocieri Comerciale (înființat prin Conferința de la Punta del Este pentru a duce la bun sfârșit negocierile din cadrul Rundei Uruguay), Comisia a adresat Curții o cerere de emitere a unui aviz în temeiul articolului 228 alineatul (6) din Tratatul CE.

Întrebările sunt următoarele:

„Având în vedere rezultatele negocierilor comerciale din cadrul Rundei Uruguay a GATT, cuprinse în Actul final de la 15 decembrie 1993:

1)      Comunitatea Europeană are competența de a încheia toate părțile Acordului de instituire a OMC care privesc comerțul cu servicii (GATS) și aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală, inclusiv comerțul cu mărfuri contrafăcute (TRIPS), în temeiul Tratatului CE, în special în temeiul articolului 113, singur sau coroborat cu articolele 100 A și/sau 235 din tratatul menționat?

2)      Comunitatea Europeană are competența de a încheia singură părțile din Acordul OMC care privesc produsele și/sau serviciile care intră mod exclusiv în domeniul de aplicare al Tratatelor CECO și CEEA?

3)      În cazul în care răspunsul la întrebările precedente este afirmativ, această împrejurare aduce atingere capacității statelor membre de a încheia Acordul OMC, având în vedere că s‑a convenit deja că vor fi membri originari ai OMC?”

B –  Procedura

În conformitate cu articolul 107 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, cererea de emitere a unui aviz a fost comunicată Consiliului Uniunii Europene (denumit în continuare „Consiliul”) și statelor membre. Consiliul, precum și guvernele danez, elen, francez, german, olandez, portughez, al Regatului Unit și spaniol au prezentat observații scrise. La cererea Parlamentului European, s‑a permis acestei instituții să prezinte observații.

V –  Cu privire la admisibilitatea cererii

Deși nu a invocată în mod expres inadmisibilitatea cererii, Consiliul amintește că, în toate cazurile în care a fost utilizată procedura prevăzută la articolul 228 alineatul (6), „introducerea cererii a avut loc înainte de semnarea acordului”. Potrivit Consiliului, „este discutabil dacă inițierea unei proceduri de emitere a unui aviz prealabil (în raport cu un acord «avut în vedere») [...] este posibilă după ce obligațiile pe plan internațional au luat naștere”. Guvernul olandez împărtășește aceleași îndoieli.

Guvernul spaniol solicită în mod expres respingerea cererii ca inadmisibilă. Procedura de emitere a unui aviz nu ar putea fi inițiată decât până la momentul în care Comunitatea și‑a asumat un angajament internațional. Guvernul spaniol subliniază că semnătura are rolul de a autentifica textele rezultate în urma negocierilor și implică angajamentul de a le supune spre aprobare autorităților competente.

Guvernul francez adresează Comisiei o critică de natură politică. Fără a se referi la inadmisibilitatea cererii, acesta arată că, așteptând până în ultimul moment, adică până în momentul semnării și încheierii Acordului OMC, deși dezacordul cu privire la existența competențelor naționale apăruse încă din 1992, Comisia nu a dat dovadă de spirit de cooperare și a adoptat o atitudine care contravine coerenței acțiunii Comunității și celei a statelor membre. Statele nu mai au nicio posibilitate de a supune Acordul OMC aprobării parlamentelor lor atât timp cât chestiunea referitoare la competență nu este încă soluționată. În ceea ce privește Consiliul, nici acesta nu mai are posibilitatea de a sesiza Parlamentul European cu o propunere de decizie de încheiere a acordului, atât timp cât temeiurile juridice ale acelei decizii, precum și chestiunea competenței sunt incerte.

VI –  Cu privire la formularea întrebărilor

Consiliul critică modul în care Comisia a formulat întrebările.

Potrivit Consiliului, având în vedere că procedura se referă la un acord care a fost semnat de Comunitate și de statele membre ale acesteia în temeiul competențelor lor, nu este vorba de a se stabili dacă Comunitatea poate să încheie singură acest acord (ipoteză teoretică, în opinia Consiliului), ci de a se stabili dacă „încheierea în comun a acordurilor rezultate din Runda Uruguay de Comunitate și de statele membre este compatibilă cu repartizarea competențelor prevăzută de tratatele de instituire a Comunităților Europene”.

Potrivit guvernului portughez, întrebările formulate de Comisie corespund unei etape deja depășite din procesul de încheiere a acordului. În realitate, se are în vedere să se determine dacă formula acordului mixt este sau nu este compatibilă cu principiile și cu normele din Tratatele CE și CECO referitoare la repartizarea competențelor între Comunitate și statele membre.

Guvernul Regatului Unit examinează întrebările într‑o ordine diferită de cea propusă de Comisie. Mai întâi, acesta explică competența Comunității în temeiul teoriei competențelor implicite, subliniind în același timp competența paralelă a statelor membre și indică, în continuare, motivul pentru care articolul 113 nu poate constitui un temei pentru încheierea acordurilor.

VII –  Esența litigiului

Problemele care trebuie soluționate nu privesc toate acordurile multilaterale anexate la Acordul OMC și nici Acordul de instituire a OMC.

Astfel cum subliniază și Consiliul, sunt puse în discuție, în primul rând, dispozițiile materiale. Dispozițiile instituționale nu ridică nicio problemă specifică din punctul de vedere al competenței. Astfel, competența de a participa la înțelegerile instituționale decurge în mod obligatoriu din competența care există în raport cu dispozițiile materiale, înțelegerile instituționale având rolul de a asigura „gestionarea” înțelegerilor materiale. Prin urmare, nu este necesar să se efectueze aici o descriere a acestor înțelegeri instituționale.

Dintre dispozițiile materiale, expune Consiliul, trebuie avute în vedere cele trei acorduri principale privind bunurile (GATT versiunea 1994), privind serviciile (GATS) și privind proprietatea intelectuală (TRIPS).

În ceea ce privește comerțul cu bunuri (care face obiectul GATT 1994 și al mai multor memorandumuri de interpretare), Consiliul, guvernele care au prezentat observații și Parlamentul European recunosc existența competenței Comunității. Singurele rezerve privesc produsele CECO (rezervă formulată de Consiliu și de toate guvernele care au prezentat observații), Acordul privind barierele tehnice în calea comerțului (rezervă formulată doar de guvernul olandez) și necesitatea de a utiliza, cu titlu suplimentar, ca temei juridic, articolul 43 din Tratatul CE în domeniul agriculturii (însă această ultimă rezervă, formulată de Consiliu, de Regatul Unit și de Parlamentul European, nu contestă competența exclusivă a Comunității).

Esența dezacordului o constituie serviciile și proprietatea intelectuală. În această privință, Comisia se află în dezacord cu opt state (toate statele membre, cu excepția Regatului Belgiei, a Marelui Ducat al Luxemburgului, a Irlandei și a Republicii Italia) și cu Parlamentului European. Pe scurt, divergența este următoarea.

În opinia Comisiei, competența Comunității este exclusivă (fie în temeiul politicii comerciale comune, fie, în subsidiar, în temeiul competențelor implicite sau mai exact al paralelismului dintre competențele interne și externe). În opinia statelor membre care au prezentat observații, competența este partajată între state și Comunitate. În orice caz, statele care au prezentat observații și Parlamentul European exclud competența în temeiul politicii comerciale comune. Parlamentul European nu adoptă o poziție expresă cu privire la temeinicia tezei subsidiare a Comisiei.

VIII –  Aspecte asupra cărora există un acord

Înainte de a explica aspectele asupra cărora există divergențe și raționamentele invocate în sprijinul pozițiilor susținute de către părțile în cauză, este important să se precizeze aspectele asupra cărora se pare că părerile sunt convergente.

–        Din împrejurarea că atât Consiliul, cât și toate statele membre au semnat Acordul OMC și anexele la acesta, rezultă că există un acord cu privire la oportunitatea sau chiar necesitatea încheierii acestui acord.

–        Există un acord asupra aspectului că încheierea Acordului OMC impune, în conformitate cu articolul 228 alineatul (3) al doilea paragraf din Tratatul CE, avizul conform al Parlamentului European, deoarece acest acord prevede crearea unui cadru instituțional specific.

–        Comisia a subliniat că „din rațiuni politice, dacă nu juridice, [...] unanimitatea va fi necesară pentru încheierea Rundei Uruguay în ansamblul său”. Nici Consiliul, nici statele care au prezentat observații nu au contrazis Comisia în această privință.

IX –  Acorduri multilaterale privind comerțul cu bunuri

Acordurile multilaterale privind comerțul cu bunuri cuprind în esență GATT din 1994, a cărui interpretare este precizată în diferite protocoale la acord, acorduri privind anumite produse (agricole și textile) și acorduri privind utilizarea reglementărilor restrictive, precum barierele tehnice în calea comerțului, aplicarea unor măsuri sanitare și fitosanitare și TRIMS („Trade related investment measures”).

Comisia consideră că toate aceste acorduri „privesc comerțul cu mărfuri și urmăresc expansiunea comerțului internațional prin eliminarea obstacolelor în calea comerțului și a denaturărilor comerciale” și intră în sfera de aplicare a articolului 113 din Tratatul CE.

Consiliul admite că „competența exclusivă a Comunității are în vedere aproape toate dispozițiile GATT și ale anexelor la acesta” și că această competență „decurge, în esență, din articolul 113”. Cu toate acestea, Consiliul subliniază că este necesar să se recurgă la articolul 43 pentru acordurile privind agricultura și pentru cele privind măsurile sanitare și fitosanitare, întrucât acestea „se referă nu numai la măsurile comerciale aplicabile schimburilor comerciale internaționale cu produse agricole, ci și [...] mai ales, la regimul intern de organizare a piețelor agricole”.

În ceea ce privește agricultura, guvernul Regatului Unit se raliază poziției Consiliului, pe care o susține printr‑un raționament bazat pe exemple concrete.

Acesta oferă „două exemple în care acordurile din anexa IA la Acordul OMC au efecte asupra regimului comunitar intern al produselor agricole. În primul rând, dispozițiile Acordului privind agricultura prin care se limitează „sprijinul intern” vor avea un efect direct asupra valorii subvenției pe care agricultorii și cei care se ocupă cu prelucrarea produselor agricolele o vor primi ca urmare a organizărilor comune ale piețelor agricole, care au fost toate instituite în temeiul articolului 43 din tratat și, prin urmare, vor avea un efect direct asupra funcționării acestor organizări comune. În al doilea rând, dispozițiile Acordului privind agricultura referitoare la angajamentele de reducere a subvențiilor la export vor afecta sistemul comunitar de restituiri la exportul de produse agricole comunitare, care a fost instituit și gestionat în conformitate cu articolul 43. Practic, toate organizările comune ale piețelor comportă dispoziții privind restituirile la export și sistemul este gestionat pe baza unor regulamente de executare ale Consiliului și Comisiei, adoptate în conformitate cu dispozițiile care reglementează organizările comune”.

Regatul Unit subliniază că aceste măsuri vizează produsele agricole originare din Comunitate, în timp ce instrumentele uzuale ale politicii comerciale (restricții cantitative, măsuri tarifare) vizează produsele importate, iar nu pe cele indigene. Guvernul Regatului Unit deduce că aceste măsuri intră în sfera de aplicare a articolului 43.

Aceste remarci privind agricultura nu contestă competența exclusivă a Comunității.

Parlamentul European este de asemenea de părere că se impune recurgerea la articolul 43 din tratat, având în vedere importanța considerabilă a Acordului privind agricultura. Parlamentul European semnalează că sistemul de preferințe generalizate se întemeiază atât pe articolul 113, cât și pe articolul 43 din tratat [Regulamentul (CEE) nr. 3917/92 al Consiliului din 21 decembrie 1992 (JO L 396, p. 1) și Regulamentul (CE) nr. 3668/93 al Consiliului din 20 decembrie 1993 (JO L 338, p. 22)].

Guvernul olandez acordă o atenție deosebită Acordului privind barierele tehnice în calea comerțului. Spre deosebire de Comisie, care revendică o competență exclusivă a Comunității în privința acestui nou acord, guvernul olandez consideră că „într‑o mare măsură, Comunitatea a dobândit o competență exclusivă în domeniul barierelor tehnice în calea comerțului”, dar că „statele membre dispun încă de o competență proprie, atât ca urmare a caracterului anumitor directive, cât și a faptului că în acest domeniu nici nu s‑a realizat și nici nu s‑a avut în vedere realizarea unei armonizări complete”.

În domeniul comerțului cu mărfuri, adevăratul măr al discordiei între Comisie, pe de o parte, și Consiliu și guvernele care au prezentat observații, pe de altă parte, îl constituie produsele CECO.

Potrivit Comisiei, Acordurile multilaterale privind comerțul cu bunuri nu necesită niciun alt temei juridic decât articolul 113, chiar și în cazul în care acestea privesc produsele CECO sau produsele Euratom.

Comisia depune eforturi pentru a reduce importanța acordată de celelalte părți articolului 71 din Tratatul CECO. Această clauză de neafectare de la articolul 71 nu ar rezerva niciun drept statelor membre, în sensul articolului 232 alineatul (1) din Tratatul CE.

Comisia invocă Avizul 1/75 din 11 noiembrie 1975 (Rec., p. 1355 și în special p. 1365), potrivit căruia:

„este exclus ca [articolul 71 din Tratatul CECO] să poată determina ca articolele 113 și 114 din Tratatul CEE să devină inoperante și să poată afecta atribuirea de competențe Comunității în vederea negocierii și încheierii unor acorduri internaționale care intră în domeniul politicii comerciale comune”.

În sfârșit, Comisia consideră că o altă modalitate legală de a încheia acorduri comerciale în temeiul Tratatului CECO ar fi recurgerea la dispozițiile articolului 95.

Consiliul, dimpotrivă, apreciază că „încheierea GATT și a anexelor la acesta de către statele membre, în măsura în care dispozițiile acestora intră în competența din domeniul politicii comerciale care le este rezervată în temeiul articolului 71 din Tratatul CECO, este în mod evident compatibilă cu tratatul”.

Guvernul spaniol insistă asupra competenței exclusive a statelor membre în ceea ce privește produsele CECO. Republica Elenă susține această opinie. Poziția guvernului portughez este în același sens.

Guvernul Regatului Unit invocă de asemenea articolul 71 din Tratatul CECO pentru a susține competența statelor membre, dar admite că, astfel cum a indicat Comisia, o altă modalitate legală de încheiere a acordului ar fi recurgerea la articolul 95 din Tratatul CECO.

În cea ce privește guvernul francez, acesta consideră că „încheierea de către CECO, în temeiul articolului 95 din tratatul respectiv, a unor acorduri privind regimul comercial al produselor CECO nu a avut ca efect să transfere către CECO competențele recunoscute statelor membre la articolul 71 din același tratat” și că „prin urmare, statele membre pot hotărî să încheie ele însele GATT și anexele la acestea în ceea ce privește dispozițiile referitoare la comerțul cu produse CECO ce intră în competența care le este rezervată prin articolul 71 din Tratatul CECO”.

X –  Analiza acordurilor GATS și TRIPS

A –  GATS

1.     Justificarea GATS

De ce un acord general privind comerțul cu servicii? În unele țări dezvoltate, sectorul serviciilor a devenit sectorul dominant al economiei. Potrivit Comisiei, unii economiști consideră că această evoluție reprezintă „o prevestire a unei restructurări fundamentale în economia mondială și a unei tranziții din ce în ce mai clare a industriei de bază spre economiile țărilor în curs de dezvoltare care vor deveni astfel principalii exportatori de produse prelucrate”. „Economiile dezvoltate vor exporta mai ales servicii și bunuri cu o înaltă valoare adăugată (în care o componentă majoritară va fi reprezentată de expertiză).” „Expansiunea comerțului internațional cu servicii a rămas în urmă față de creșterea din acest sector în cadrul economiilor naționale din cauza faptului că nicio normă internațională nu oferă siguranța și previzibilitatea necesare operatorilor. Prin urmare, a apărut ideea de a crea un cadru care să permită introducerea liberalizării prin negocierea unor noi norme.”

2.     Esența GATS

GATS constituie o încercare de transpunere a principiilor GATT în domeniul serviciilor, unde barierele în calea comerțului nu sunt constituite de taxele vamale sau de contingente la import, ci de reglementările privind accesul pe piețe și privind calificările prestatorilor de servicii. Regulile care trebuie respectate nu au fost încă definite. Astfel cum a subliniat și guvernul francez pe un plan mai general referitor la OMC, GATS constituie un cadru de negociere în vederea elaborării unor reguli asupra cărora există deja un consens și în vederea încheierii unor acorduri în domenii noi.

3.     Definiția serviciilor și modalități de prestare a acestora

Noțiunea de serviciu este foarte vastă, întrucât aceasta cuprinde „orice servicii din orice sectoare, cu excepția serviciilor furnizate în exercițiul puterii centrale”. Prin „serviciu furnizat în exercițiul puterii centrale” se înțelege „orice serviciu care nu este furnizat pe o bază comercială sau în concurență cu unul sau mai mulți furnizori de servicii” [articolul 1 alineatul (3) literele (b) și (c) din GATS].

În conformitate cu articolul 1 alineatul (2) din GATS, comerțul cu servicii cuprinde patru tipuri sau modalități de prestare a serviciilor:

–        „cross‑border supply” (sau „prestări transfrontaliere”), care constă în furnizarea unui serviciu de pe teritoriul unui stat membru pe teritoriul oricărui alt stat membru. Consiliul dă exemplul următor: un birou de arhitectură stabilit într‑un stat A furnizează un proiect de instalații electrice unui birou de inginerie stabilit într‑un stat B.

–        „consumption abroad” (sau „consumul în străinătate”) constă în furnizarea unui serviciu pe teritoriul unui stat membru pentru consumatorul din oricare alt stat membru. Exemplu: serviciile prestate în statul A turiștilor veniți din statul B.

–        „commercial presence” („prezența comercială” sau „prezența persoanelor juridice”), care constă în furnizarea unui serviciu de către un furnizor de servicii dintr‑un stat membru, prin prezența comercială pe teritoriul oricărui alt stat membru. Prin „prezență comercială” se înțelege, în conformitate cu articolul XXVIII litera (d), „orice tip de entitate comercială sau profesională, inclusiv sub forma:

(i)      constituirii, achiziționării sau menținerii unei persoane juridice sau

(ii)      creării sau menținerii unei sucursale sau a unui birou de reprezentare pe teritoriul unui stat membru în scopul furnizării unui serviciu”.

Astfel cum remarcă Consiliul, este avut în vedere cazul stabilirii și al prestării de servicii într‑un stat B de către întreprinderile sau profesioniștii dintr‑un stat A. Acest mod de prestare de servicii se întâlnește, de exemplu, în cazul serviciilor bancare.

–        „movement of persons” („circulația persoanelor”, „prezența persoanelor fizice”). Reprezintă furnizarea unui serviciu de către un furnizor de servicii dintr‑un stat membru, prin prezența persoanelor fizice ale acestui stat membru pe teritoriul oricărui alt stat membru. Potrivit Consiliului, acesta este cazul unei întreprinderi dintr‑un stat A care prestează servicii într‑un stat B cu lucrători care provin din statul A. Un exemplu tipic în acest sens este executarea lucrărilor de construcții.

4.     Dubla „universalitate” a GATS

Consiliul subliniază că GATS prezintă o dublă universalitate. Pe de o parte, acest acord reglementează toate sectoarele serviciilor (a se vedea mai sus definiția serviciului, la X. A. 3.): cu alte cuvinte, sunt vizate transporturile, serviciile financiare și de asigurări, telecomunicațiile, serviciile informatice și audiovizualul, sectorul turismului, al industriei hoteliere și al industriei alimentare, construcțiile, profesiunile liberale și chiar educația și sănătatea etc. Pe de altă parte, GATS reglementează toate aspectele legate de stabilirea și de activitatea prestatorilor de servicii. GATS se aplică „măsurilor statelor membre care afectează comerțul cu servicii”, astfel cum acesta a fost definit. Prin urmare, GATS cuprinde:

–        toate condițiile de stabilire (prin înființarea sau prin achiziționarea unei societăți sau prin crearea unei sucursale);

–        toate condițiile privind regimul de desfășurare a acestor activități (de la regimul insolvenței până la regimul fiscal sau cel al personalului).

5.     Natura angajamentelor asumate

Este necesar să se facă o distincție între angajamentele generale și angajamentele specifice.

a)     Angajamente generale

Cel mai important angajament este principiul tratamentului pe baza clauzei națiunii celei mai favorizate [articolul II alineatul (1)]. Cu toate acestea, pe parcursul unei perioade care nu poate depăși zece ani (a se vedea anexa), o țară poate menține măsuri care prevăd o discriminare între partenerii săi comerciali în cazul în care această măsură este menționată în anexă pe lista excepțiilor și îndeplinește condițiile indicate în anexă. Articolul V prevede, în plus, o derogare permanentă de la principiul tratamentului pe baza clauzei națiunii celei mai favorizate în favoarea integrărilor regionale, pe baza modelului de la articolul XXIV din GATT.

Un alt angajament general este cel al transparenței: fiecare membru trebuie să publice măsurile sau reglementările privind serviciile [articolul III alineatul (1)], care sunt denumite în acord „măsuri pertinente cu aplicabilitate generală care vizează sau afectează funcționarea prezentului acord”.

Trebuie menționat și angajamentul de a prevedea proceduri (judiciare, de arbitraj sau administrative) de atac împotriva deciziilor administrative care afectează comerțul cu servicii [articolul VI alineatul (2)].

În plus, trebuie evidențiat angajamentul tuturor membrilor de a evita ca un prestator ce monopolizează un serviciu pe teritoriul unui membru să acționeze într‑un mod care nu este compatibil cu principiul tratamentului pe baza clauzei națiunii celei mai favorizate sau cu angajamentele sale specifice [articolul VIII alineatul (1)].

În sfârșit, sunt asumate angajamente privind recunoașterea autorizațiilor, licențelor sau certificatelor eliberate furnizorilor de servicii (articolul VII).

b)     Angajamente specifice

Angajamentele specifice care se găsesc în părțile III și IV din acord și în anexele la acesta constau în angajamentul unui membru de a permite accesul pe piețe serviciilor și prestatorilor de servicii ai oricărui alt membru și în angajamentul de a acorda serviciilor și prestatorilor de servicii din oricare alt membru, în ceea ce privește măsurile care afectează prestarea de servicii, un tratament nu mai puțin favorabil decât cel acordat propriilor servicii similare și propriilor prestatori de servicii similare (principiul tratamentului național).

Restricțiile reglementate de angajamentul de a permite accesul pe piețe sunt precizate la articolul XVI alineatul (2): se are în vedere, în esență, renunțarea la restricțiile cantitative impuse în activitatea prestatorilor de servicii din alte state membre. Consiliul citează următoarele exemple de asemenea restricții:

–        un număr maxim de întreprinderi de televiziune sau de transport controlate de întreprinderi sau de resortisanți din țări terțe;

–        un număr maxim de medici „străini”;

–        un procent maxim pentru participarea „străină” la capitalul întreprinderilor de televiziune, de transport etc.;

–        interzicerea anumitor activități băncilor sau societăților de asigurare aflate sub control străin;

–        stabilirea unor „cote” în sectorul audiovizual pentru producțiile din țări terțe.

Aceste angajamente, care nu sunt nici necondiționate, nici absolute, sunt consemnate în liste pe țări. Un membru poate preciza în lista sa că nu permite accesul complet pe piața sa, poate impune condiții (de exemplu, o prezență comercială) sau poate enunța restricții. Aceste condiții și restricții sunt menționate în lista acestuia. Același lucru este valabil și pentru angajamentul privind tratamentul național.

Pentru Comunitatea Europeană, lista a fost depusă de către Comunitate și de către statele membre; cu toate acestea, angajamentele asumate vizează nominal fiecare stat membru, iar condițiile și restricțiile nu sunt identice pentru toate statele membre.

Aceste angajamente specifice sunt rezultatul unor negocieri multilaterale în cadrul cărora nu s‑a încercat asigurarea unei reciprocități în fiecare sector, ci la modul global.

6.     Caracterul dinamic al acordului

Destinat să constituie un cadru de negociere, GATS comportă, subliniază Consiliul, un caracter dinamic. Consiliul evidențiază articolul XIX din GATS, care vizează obligația inițierii unor serii de negocieri succesive în vederea ridicării progresive a nivelului de liberalizare. Trebuie avut în vedere și articolul X, care prevede negocieri multilaterale pe baza principiului nediscriminării în privința măsurilor urgente de salvgardare. Poate fi de asemenea menționat și articolul XIII, care, deși prevede neaplicarea principiului tratamentului pe baza clauzei națiunii celei mai favorizate, a angajamentelor specifice privind permiterea accesului pe piață și a acordării tratamentului național în privința contractelor de achiziții publice de servicii, arată totuși că, într‑un anumit termen, vor avea loc negocieri multilaterale pe această temă. În sfârșit, trebuie subliniat articolul XV, care prevede angajamentul de începere a unor negocieri în vederea elaborării regulilor multilaterale necesare pentru evitarea efectelor de denaturare provocate de subvenții.

B –  TRIPS

1.     Obiective și justificare

Astfel cum a subliniat guvernul francez, principalul obiectiv al TRIPS este de a consolida și de a armoniza protecția proprietății intelectuale la scară mondială.

Guvernul francez arată că, întrucât eforturile întreprinse în acest scop în alte cadre și în special lucrările realizate între 1980 și 1984 pentru a revizui Convenția de uniune de la Paris pentru protecția proprietății industriale au eșuat, țările dezvoltate au insistat ca proprietatea intelectuală să fie inclusă în Runda Uruguay astfel încât să se înscrie în dinamica de ansamblu a GATT (împreună cu mijloacele de negociere a acestuia) și a mecanismului acestuia de soluționare a litigiilor.

Comerțul cu produse contrafăcute în anumite țări terțe (mărci folosite în mod neautorizat, forme de produse imitate, produse sau procedee protejate de un brevet contrafăcute sau copii‑pirat ale cărților, discurilor și casetelor video) provoacă, astfel cum arată Comisia, un prejudiciu considerabil industriei comunitare. Se consideră că absența unei protecții eficiente a proprietății intelectuale în anumite țări terțe are același efect asupra „mărfurilor care fac obiectul drepturilor de proprietate intelectuală” ca orice altă restricție asupra importurilor.

Comisia arată că atât Statele Unite ale Americii, cât și Comunitatea au pus în aplicare măsuri de retorsiune comercială față de țările care fie asigurau numai o protecție insuficientă a proprietății intelectuale, fie aplicau discriminări între partenerii lor comerciali. Aceste măsuri au avut ca efect acceptarea de către țările în curs de dezvoltare a ideii de consolidare a proprietății intelectuale, deși, până în momentul respectiv, acestea aveau tendința de a înțelege această ramură a dreptului ca pe un instrument de exploatare aflat în mâinile economiilor industrializate. Pe de altă parte, Comisia arată că țările în curs de dezvoltare sunt din ce în ce mai conștiente de potențialele avantaje pe care le prezintă protecția mai puternică a proprietății intelectuale prin faptul că aceasta încurajează inovația la nivel local.

2.     Domeniul de aplicare și mijloacele adoptate în vederea atingerii obiectivelor propuse

Acordul TRIPS are o sferă foarte vastă de aplicare, întrucât reglementează atât proprietatea literară și artistică (dreptul de autor și drepturile conexe), cât și proprietatea industrială (mărcile, indicațiile de proveniență și denumirile de origine, brevetele, desenele și modelele, know‑how‑ul), cu excepția totuși a soiurilor de plante [articolul 1 alineatul (2) din TRIPS].

Partea I din Acordul TRIPS (articolele 1-8) conține dispozițiile generale și principiile fundamentale. În partea II (articolele 9-40) sunt stabilite normele privind existența, întinderea și exercitarea drepturilor de proprietate intelectuală. Partea III (articolele 41-61) enunță mijloacele de asigurare a respectării drepturilor de proprietate intelectuală. Partea IV (articolul 62) definește procedurile referitoare la dobândirea și menținerea drepturilor de proprietate intelectuală. Partea V (articolele 63 și 64) se referă la soluționarea diferendelor. În partea VI (articolele 65-67) sunt cuprinse prevederile tranzitorii, iar în partea VII (articolele 68-73), prevederile instituționale și finale.

Protecția proprietății intelectuale pe care Acordul TRIPS urmărește să o instituie are un caracter minimal. În același timp, Acordul TRIPS lasă membrilor săi libertatea de a institui o protecție mai largă și de a alege mijloacele cele mai adecvate pentru punerea în aplicare a dispozițiilor sale [articolul 1 alineatul (1) din TRIPS].

Aplicabilitatea acordului este determinată în funcție de un criteriu personal [drept aplicabil anumitor persoane fizice și juridice resortisante din țările terțe; articolul 1 alineatul (3) din TRIPS].

Acordul TRIPS prevede atât principiul tratamentului național (articolul 3), cât și principiul tratamentului pe baza clauzei națiunii celei mai favorizate (articolul 4). Există excepții de la aceste două principii. Astfel, principiul tratamentului național se aplică numai sub rezerva excepțiilor care au fost deja prevăzute prin Convenția de uniune de la Paris pentru protecția proprietății industriale, prin Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice, prin Convenția de la Roma privind protecția artiștilor interpreți sau executanți, a producătorilor de fonograme și a organismelor de radiodifuziune și prin Tratatul de la Washington asupra proprietății intelectuale în materie de circuite integrate. În plus, în ceea ce îi privește pe artiștii interpreți sau executanți, producătorii de fonograme și organismele de radiodifuziune, obligația de a aplica tratamentul național se limitează la drepturile care sunt vizate chiar de către TRIPS [articolul 3 alineatul (1) din TRIPS].

Astfel cum arată Consiliul, obiectivele TRIPS sunt urmărite pe două căi: în primul rând, printr‑o trimitere la convențiile internaționale care, potrivit expresiei Comisiei, „[se bucurau] de un nivel de acceptare relativ ridicat”, și anume Convențiile de la Paris privind proprietatea industrială și de la Berna privind proprietatea literară și artistică – convenții care, la rândul lor, vizează o armonizare a drepturilor, precum și asigurarea tratamentului național în domeniile nearmonizate; în al doilea rând, prin dispoziții materiale specifice („plus elements”) „în domenii” – subliniază Comisia – „ale proprietății intelectuale în care țările participante aveau nevoie urgentă de o protecție mai extinsă”.

Trimiterea la Convenția de uniune de la Paris privește toate dispozițiile materiale ale acestei convenții; sunt excluse doar dispozițiile instituționale, finale și tranzitorii [articolul 2 alineatul (1) din TRIPS]. Trimiterea la Convenția de la Berna se referă de asemenea la toate dispozițiile materiale ale acestei convenții, cu excepția celor care privesc drepturile morale de autor [articolul 9 alineatul (1) din TRIPS].

Dispozițiile materiale specifice sunt reunite în părțile II, III și IV ale TRIPS.

Sfera de aplicare a acestor dispoziții materiale specifice nu acoperă un aspect important: epuizarea drepturilor. Una dintre dispozițiile generale ale TRIPS, articolul 6, arată că:

„În scopul de a soluționa diferende în cadrul prezentului acord, sub rezerva prevederilor articolelor 3 [tratament național] și 4 [tratament pe baza clauzei națiunii celei mai favorizate], nicio prevedere a prezentului acord nu trebuie să fie utilizată pentru a aborda problema epuizării drepturilor de proprietate intelectuală.”

Se amintește că principiul epuizării este cel potrivit căruia titularii de drepturi de proprietate intelectuală nu au dreptul de a invoca aceste drepturi pentru a controla circulația produselor pe care le‑au introdus ei înșiși pe piață sau care au fost introduse pe piață cu consimțământul lor. Potrivit Comisiei, din articolul 6 din TRIPS rezultă că „în cazul în care un membru aplică principiul epuizării «naționale» (sau «regionale» pentru uniunile vamale sau regionale), dispozițiile Acordului TRIPS privind soluționarea diferendelor (inclusiv reclamațiile privind o încălcare a acestuia, fără să fi existat o încălcare) nu pot fi invocate”.

Statele membre ale Comunității, care sunt obligate să aplice principiul epuizării în relațiile intracomunitare, au libertatea de a exclude acest principiu atunci când produsul importat provine dintr‑o țară terță; situația este asemănătoare chiar pentru Comunitate.

Cu toate acestea, în cazul în care un stat membru aplică principiul epuizării pentru resortisanții săi, fără a‑l limita la punerea în circulație într‑un stat membru al Comunității, statul respectiv trebuie să aplice principiul în același mod și pentru resortisanții din țările terțe, în temeiul principiului tratamentului național. De asemenea, principiul tratamentului pe baza clauzei națiunii celei mai favorizate împiedică orice țară membră la TRIPS să aplice o normă diferită, în funcție de țara terță din care provin resortisanții.

Potrivit Comisiei, articolul 6 din TRIPS permite unui membru să „continue să se opună importurilor paralele de mărfuri [...] comercializate în străinătate (adică într‑o țară terță) de către titularul dreptului de proprietate intelectuală sau cu consimțământul acestuia”. Comisia consideră că limitarea principiului epuizării la relațiile intracomunitare „este necesară în vederea respectării dispozițiilor dreptului comunitar și pentru a permite titularilor comunitari de drepturi să cucerească piețe externe (adică piețele din țările terțe), păstrând în același timp un anumit control asupra importurilor (sau reimporturilor) de mărfuri pe bază de tehnologie în Comunitate”.

3.     Dispoziții materiale specifice

a)     Drepturi de autor și drepturi conexe

Protecția dreptului de autor se extinde asupra expresiilor, și nu asupra ideilor, procedurilor, metodelor de funcționare sau conceptelor matematice în sine [articolul 9 alineatul (2) din TRIPS]. Durata minimă a protecției este stabilită (articolul 12).

Programele de calculator sunt protejate ca operele literare în temeiul Convenției de la Berna [articolul 10 alineatul (1) din TRIPS].

Drepturile conexe, care sunt drepturile artiștilor interpreți sau executanți, ale producătorilor de fonograme și ale organismelor de radiodifuziune, sunt consacrate și definite (articolul 14 din TRIPS).

Autorilor de programe de calculator trebuie să li se acorde un drept de închiriere. Acest drept nu este prevăzut pentru autorii de opere cinematografice decât atunci când închirierea (a) „conduce la o răspândire largă a copiilor acestor opere care să compromită într‑un mod important dreptul exclusiv de reproducere conferit de către (statul membru în cauză) autorilor și succesorilor în drepturi”.

b)     Proprietatea industrială

i)     Mărcile

Protecția care trebuie acordată mărcilor este similară atât pentru mărcile de produse, cât și pentru cele de servicii.

Sunt prevăzute semnele care pot constitui o marcă și sunt definite drepturile conferite de marcă [articolul 15 alineatul (1) și articolul 16 alineatul (1) din TRIPS].

Înregistrarea unei mărci poate fi condiționată de folosința acesteia, dar nu și de depunerea cererii de înregistrare [articolul 15 alineatul (3)]. Sunt reglementate durata minimă a înregistrării și reînnoirile acesteia (articolul 18). În cazul introducerii unei obligații de folosință, TRIPS stabilește durata minimă de nefolosință care poate determina anularea înregistrării mărcii (articolul 19).

Protecția mărcilor notorii, în sensul articolului 6a din Convenția de uniune de la Paris, se întinde la mărcile de servicii [articolul 16 alineatul (2)] și depășește sfera produselor similare [articolul 16 alineatul (3)].

Membrii TRIPS pot stabili condițiile privind acordarea de licențe și cesionarea mărcilor. Cu toate acestea, nu este permisă acordarea de licențe obligatorii pentru mărci, iar cesionarea mărcilor se poate realiza fără transferul concomitent al întreprinderii căreia îi aparține marca.

ii)  Indicațiile geografice

Secțiunea 3 din partea II din TRIPS conține dispoziții foarte exacte asupra protecției care trebuie asigurată indicațiilor geografice, înțelese ca fiind „indicațiile care servesc la identificarea unui produs ca fiind originar din teritoriul unui membru sau al unei regiuni ori localități din acest teritoriu, în cazurile în care o calitate, un renume sau o altă caracteristică a produsului poate fi atribuită în mod esențial acestei origini geografice” [articolul 22 alineatul (1) din TRIPS].

În mod general, se are în vedere să se împiedice:

„a)      utilizarea, în desemnarea sau prezentarea unui produs, a oricărui mijloc care indică sau sugerează că produsul în cauză este originar dintr‑o regiune geografică alta decât locul adevărat de origine, într‑un mod care să inducă publicul în eroare cu privire la originea geografică a produsului;

b)      orice utilizare care constituie un act de concurență neloială în sensul articolului 10bis din Convenția de la Paris (1967)” [articolul 22 alineatul (2) din TRIPS].

Trebuie instituită o protecție suplimentară în privința indicațiilor geografice pentru vinuri și produse spirtoase: mijloacele de împiedicare a utilizării unei indicații geografice care identifică vinuri sau produse spirtoase care nu sunt originare din locul indicat trebuie să poată fi utilizate și „în cazurile în care originea adevărată a produsului este indicată sau în cazurile în care indicația geografică este utilizată în traducere sau este însoțită de expresii precum «de genul», «de tipul», «de stilul», «imitație» sau altele” [articolul 23 alineatul (1) din TRIPS].

Cu toate acestea, aceste reguli nu se vor aplica decât pe viitor. Astfel,

„nicio prevedere din prezenta secțiune nu pretinde vreunui membru să împiedice folosința continuă și similară a unei anumite indicații geografice dintr‑o altă țară membră care identifică vinuri sau produse spirtoase, cu privire la produse sau servicii, de către unul dintre resortisanții sau de către una dintre persoanele domiciliate pe acel teritoriu care au utilizat această indicație geografică în mod continuu pentru produse sau servicii identice sau similare pe teritoriul acestui membru, fie (a) pentru o perioadă de zece ani înainte de 15 aprilie 1994, fie (b) cu bună‑credință, înainte de această dată [articolul 24 alineatul (4) din TRIPS]”.

iii)  Desenele și modele industriale

Acordul TRIPS se aplică și domeniului esteticii industriale. Trebuie asigurată protecția desenelor și a modelelor industriale noi sau originale [articolul 25 alineatul (1)]. Se definește întinderea acestei protecții și se fixează durata minimă a protecției (articolul 26).

În special pentru textile, modalitățile de protecție nu trebuie să fie de natură să compromită în mod nerezonabil posibilitatea de a obține această protecție [articolul 25 alineatul (2) din TRIPS].

iv)  Brevetele

În secțiunea 5 din partea II privind brevetele, se regăsesc în primul rând dispozițiile privind obiectul brevetabil (articolul 27). În conformitate cu aceste dispoziții, un brevet poate fi obținut pentru orice invenție de produs sau de procedeu în toate domeniile tehnologice (același articol). Cu toate acestea, țările în curs de dezvoltare beneficiază de posibilitatea de a prelungi, pentru o anumită perioadă, obligația de a extinde protecția în privința unor brevete pentru produse în domenii ale tehnologiei care, potrivit sistemelor lor de drept, nu pot face obiectul unei astfel de protecții la data aplicării generale a acordului [articolul 65 alineatul (4)]. Drepturile conferite de brevet sunt definite (articolul 28) și trebuie să aibă o durată minimă de 20 de ani (articolul 33). În sfârșit, articolul 31 prevede dispoziții care au rolul de a limita condițiile în care pot fi acordate licențe obligatorii.

v)     Schemele de configurație (topografii) ale circuitelor integrate

Dispozițiile privind topografiile circuitelor integrate au rolul de a remedia insuficiențele Tratatului de la Washington asupra proprietății intelectuale în materie de circuite integrate. Aceste dispoziții definesc atât domeniul de aplicare al dreptului care trebuie acordat (articolul 36), cât și durata protecției (articolul 38).

vi)  Protecția informațiilor tehnice nedivulgate

Membrii TRIPS au obligația de a proteja contra concurenței neloiale informațiile nedivulgate [articolul 39 alineatul (1)]. Deținătorii legitimi trebuie să aibă posibilitatea să împiedice „ca informații aflate în mod licit sub controlul lor să fie divulgate terților sau dobândite sau utilizate de către aceștia fără consimțământul lor și de o manieră contrară uzanțelor comerciale cinstite”. Protecția este acordată sub rezerva îndeplinirii următoarelor condiții: aceste informații trebuie să fie secrete, să aibă o valoare comercială prin faptul că sunt secrete și să fi făcut obiectul unor măsuri destinate să le păstreze secrete din partea persoanei care le controlează în mod licit [articolul 39 alineatul (2)].

vii)  Controlul practicilor anticoncurențiale în licențele contractuale

Membrii au convenit că anumite practici sau condiții în materie de acordare de licențe legate de drepturile de proprietate intelectuală care limitează concurența pot să aibă efecte negative asupra schimburilor și să împiedice transferul și difuzarea de tehnologie (articolul 40). Prin urmare, Acordul TRIPS consacră dreptul membrilor de a preciza practicile sau condițiile care pot constitui o utilizare abuzivă a drepturilor de proprietate intelectuală și de a adopta măsurile corespunzătoare pentru a preveni sau a controla aceste practici.

4.     Dispoziții specifice de procedură (mijloace de asigurare a respectării drepturilor de proprietate intelectuală)

Pentru a obține o protecție uniformă minimă a proprietății intelectuale, nu este suficient să se definească conținutul diferitelor drepturi care trebuie recunoscute. Este necesar să se prevadă în plus „mijloace eficace și adecvate” pentru a asigura că drepturile respective sunt respectate (a se vedea expunerea de motive a TRIPS). Astfel se explică existența părții III din TRIPS care se referă la procedurile pe care statele membre trebuie să le instituie astfel încât să permită o acțiune eficientă contra oricărui act care ar aduce atingere drepturilor de proprietate intelectuală reglementate de TRIPS [articolul 41 alineatul (1)]. În această parte III, pe de o parte, sunt enumerate măsurile pe care titularii drepturilor de proprietate intelectuală trebuie să aibă posibilitatea să le solicite autorităților judiciare, administrative și vamale, atât împotriva atingerilor aduse drepturilor lor, cât și împotriva riscurilor de atingere a drepturilor lor (a), iar pe de altă parte, sunt precizate condițiile pe care trebuie să le îndeplinească procedurile prin care pot fi obținute astfel de măsuri (b).

a)     Măsuri corective

Acordul TRIPS prevede atât măsuri destinate să determine încetarea sau reprimarea atingerilor aduse drepturilor de proprietate intelectuală (injoncțiune de încetare, daune interese, confiscare sau distrugere de obiecte contrafăcute, sancțiuni penale), cât și măsuri care au rolul de a preveni atingerile aduse drepturilor de proprietate intelectuală (măsuri provizorii, suspendarea punerii în circulație de către autoritățile vamale).

Autoritățile judiciare trebuie să aibă competența să dispună făptuitorului să înceteze să aducă atingere unui drept de proprietate intelectuală al reclamantului [articolul 44 alineatul (1)].

Autoritățile judiciare trebuie să aibă competența să dispună făptuitorului să plătească titularului dreptului încălcat daune interese adecvate în cazul în care acest făptuitor știa sau avea motive rezonabile să știe că activitatea sa aducea atingere unui drept de proprietate intelectuală [articolul 45 alineatul (1)].

De asemenea, autoritățile judiciare trebuie să aibă competența să dispună ca mărfurile care aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală să fie scoase, fără niciun fel de compensație, din circuitele comerciale sau, cu excepția cazului în care acest lucru este contrar prevederilor constituționale existente, să fie distruse (articolul 46).

Trebuie prevăzute sancțiuni penale, inclusiv pedepse privative de libertate, în cazul actelor de contrafacere a mărcilor sau de piraterie care aduc atingere unui drept de autor, săvârșite cu intenție, comise la scară comercială (articolul 61).

În ceea ce privește măsurile preventive, acestea sunt de două tipuri.

În primul rând, autoritățile judiciare sunt competente să dispună adoptarea de măsuri provizorii, rapide și eficiente, pentru a împiedica faptul ca un act care încalcă un drept de proprietate intelectuală să fie comis [articolul 50 alineatul (1)]. Dacă este cazul, aceste măsuri pot fi adoptate fără ascultarea celeilalte părți [articolul 50 alineatul (2)], aceasta având, cu toate acestea, posibilitatea să formuleze ulterior o cale de atac [articolul 50 alineatul (4)].

În al doilea rând, membrii trebuie să adopte proceduri care să permită titularului unui drept care are motive valabile să bănuiască că urmează să fie efectuat un import de mărfuri de marcă contrafăcute sau de mărfuri piratate care aduc atingere dreptului de autor să prezinte autorităților administrative sau judiciare competente o cerere scrisă pentru suspendarea punerii în liberă circulație a acestor mărfuri de către autoritățile vamale. Membrii pot să prevadă măsuri similare pentru alte cazuri în care se aduce atingere drepturilor de proprietate intelectuală (articolul 51).

Aceste măsuri de suspendare a punerii în liberă circulație a mărfurilor au de asemenea un caracter provizoriu. Menținerea acestora depinde de inițierea unei proceduri pe fond ( a se vedea articolul 55).

b)     Garanții procedurale

Procedurile destinate să asigure respectarea drepturilor de proprietate intelectuală trebuie să fie loiale și echitabile [articolul 41 alineatul (2)]. Caracterul loial și echitabil al procedurilor este precizat în mai multe moduri.

Titularii de drepturi trebuie să aibă acces la procedurile judiciare civile destinate să asigure respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, iar pârâții trebuie să fie informați în timp util printr‑o notificare scrisă suficient de precisă, indicând, printre altele, dovezile pe care se sprijină pretențiile (articolul 42). Părților trebuie să li se permită să fie reprezentate de un avocat independent, iar procedurile nu trebuie să impună cerințe excesive în materie de prezență obligatorie personală (articolul 42). Toate părțile implicate în acest tip de proceduri au dreptul să își justifice pretențiile și să prezinte toate elementele pertinente de probă (articolul 42) și trebuie să aibă dreptul de a solicita înfățișarea de către partea adversă a elementelor de probă care se află în posesia sa (articolul 43). Hotărârile asupra fondului se bazează exclusiv pe elemente de probă asupra cărora părțile au avut posibilitatea să își prezinte opinia și trebuie să fie, de preferință, scrise și motivate [articolul 41 alineatul (3)].

Părțile trebuie să dispună de o cale de atac în fața unei autorități judiciare împotriva actelor administrative finale și împotriva hotărârilor judecătorești inițiale [articolul 41 alineatul (4)].

Trebuie să se prevadă posibilitatea ca titularii de drepturi de proprietate intelectuală să plătească daune interese dacă folosesc în mod abuziv sau nejustificat procedurile la care pot recurge [articolul 48 alineatul (1)].

XI –  Politica comercială comună, GATS și TRIPS: pozițiile părților în cauză

Astfel cum s‑a arătat deja, Comisia, pe de o parte, și Consiliul, statele care au prezentat observații și Parlamentul European, pe de altă parte, sunt în total dezacord asupra includerii materiilor reglementate de GATS și de TRIPS în cadrul politicii comerciale comune, în privința căreia Comunitatea are o competență exclusivă în temeiul articolului 113 din Tratatul CE.

Pozițiile părților asupra GATS și TRIPS vor fi examinate succesiv.

A –  GATS

Comisia a arătat, în teza sa principală, că serviciile reglementate de GATS intră în domeniul politicii comerciale comune. Aceasta din urmă nu poate fi limitată la mărfuri. Ideea esențială exprimată de Comisie este că orice acord care urmărește să influențeze direct sau indirect volumul sau structura fluxului de schimburi comerciale este un acord de politică comercială și trebuie încheiat în temeiul articolului 113.

Care sunt argumentele principale ale Comisiei?

–        Mai întâi, jurisprudența Curții, care a subliniat că „noțiunea de politică comercială are același conținut, indiferent dacă aceasta se aplică în sfera de acțiune internațională a unui stat sau în cea a Comunității” (Avizul 1/75, citat anterior, în special p. 1362 al patrulea paragraf). Or, potrivit Comisiei, niciun stat membru nu ar putea să pretindă în mod rezonabil că comerțul cu servicii nu reprezintă o activitate de comerț și că acordurile pe care le încheie în acest domeniu nu intră sub incidența politicii sale comerciale.

–        Legăturile sau asemănările evidențiate de către economiști între mărfuri și servicii, cele două sectoare fiind incluse în balanța comercială.

–        Doctrina juridică cea mai recentă care ar considera practic în unanimitate că comerțul cu servicii este parte a politicii comerciale comune. Cu toate acestea, Comisia recunoaște că anumiți reprezentanți ai „celui mai moderat” curent doctrinar exclud serviciile prestate de către o unitate situată în țara în care sunt prestate serviciile. În opinia Comisiei, nu există niciun motiv de a face astfel o distincție între prestarea transfrontalieră directă de servicii, care, numai ea, ar face parte din politica comercială comună, și prestarea de servicii prin intermediul unei prezențe comerciale, care ar face parte dintr‑o politică externă de stabilire.

–        Obiectivul GATS care constă în liberalizarea comerțului cu servicii.

–        Instrumentele utilizate (tratamentul pe baza clauzei națiunii celei mai favorizate, transparența) care sunt instrumente tradiționale ale politicii comerciale. Situația ar fi asemănătoare și în privința dispozițiilor privind accesul pe piețe și tratamentul național. Listele de angajamente specifice, deși se referă în mare măsură la obstacolele normative, ar fi comparabile cu listele tarifare ale membrilor în sectorul mărfurilor.

În plus, Comisia depune eforturi pentru a demonstra că dispozițiile GATS au un corespondent în dispoziții comparabile din GATT.

Legătura strânsă dintre mărfuri și servicii ar fi de asemenea demonstrată de posibilitatea aplicării unor măsuri de retorsiune încrucișată, iar această legătură ar confirma că mărfurile și serviciile fac parte din aceeași politică comercială.

Clauzele referitoare la negocierile ulterioare (a se vedea mai sus X. A. 6., Caracterul dinamic al GATS) „nu pot modifica temeiul juridic al acordului analizat aici”. „Orice acord care rezultă din aceste dispoziții trebuie să fie supus ulterior unei evaluări specifice pentru a se determina temeiul juridic al acestuia.”

Faptul că nu toate sectoarele serviciilor reglementate de GATS sunt armonizate în dreptul comunitar și că, în anumite cazuri, sunt încă reglementate de legislațiile naționale nu pune în discuție, potrivit opiniei Comisiei, competența Comunității. „GATT și în special dispoziția din acesta privind tratamentul național are impact asupra legislațiilor și reglementărilor naționale ale statelor membre (de exemplu, asupra legislațiilor fiscale) de mulți ani deja, fără a se fi susținut vreodată că acesta intră, în parte, în competența statelor membre.”

În încheiere, Comisia formulează două precizări privind articolele 59 și 75 din Tratatul CE.

Articolul 59 al doilea paragraf din Tratatul CE, care conferă Consiliului competența de a extinde beneficiile capitolului privind serviciile la prestatorii de servicii care sunt resortisanți ai unui stat terț și sunt stabiliți în cadrul Comunității, nu se opune oare includerii comerțului cu servicii în articolul 113 din Tratatul CE? Nu, răspunde Comisia. Este vorba de o dispoziție internă, iar nu de o dispoziție de politică comercială comună. „Această dispoziție nu poate servi drept temei juridic pentru o politică convențională care are obiectivul să reglementeze toate modalitățile de prestare a serviciilor la nivel internațional, precum GATS.”

În măsura în care se referă și la transporturi, GATS nu intră oare sub incidența articolului 75, care conferă instituțiilor competență internă (a se vedea Hotărârea din 31 martie 1971, cunoscută sub numele „AETR”, Comisia/Consiliul, 22/70, Rec., p. 263, privind paralelismul dintre competențele interne și externe)? Răspunsul Comisiei este negativ. Precedentul AETR poate fi invocat pentru a încheia acorduri în sectoarele politicii de transporturi care nu sunt de natură comercială. Pe de altă parte, în sectorul transporturilor, Consiliul a adoptat o serie de măsuri privind restricții comerciale, mai ales sancțiuni economice, care au fost întemeiate pe articolul 113 și care prevedeau întreruperea comerțului cu servicii de transport.

Toate celelalte părți în cauză sunt în mod hotărât ostile punctului de vedere susținut de Comisie.

Potrivit Consiliului, interpretarea noțiunii de politică comercială comună susținută de Comisie conduce la transformarea acesteia într‑o politică comună în materie de relații economice externe. În economia mondială, fluctuațiile cursurilor de schimb valutar sau diferențele dintre costurile salariale influențează volumul și fluxurile de schimburi internaționale într‑o măsură mult mai mare decât, de exemplu, variațiile tarifelor vamale. „Dacă s‑ar urma teza Comisiei, ar trebui să se conchidă în mod obligatoriu că, în temeiul articolului 113, Comunitatea are o competență exclusivă de reglementare a cursurilor de schimb ale monedelor statelor membre sau de punere în aplicare a unei politici de stabilire a salariilor. O asemenea interpretare ar goli complet de conținut competența statelor membre în materie de politică economică, cel puțin în privința relațiilor externe.”

În cadrul Conferinței interguvernamentale privind uniunea politică, Comisia propusese o asemenea extindere a competențelor Comunității. Noțiunea de politică comercială comună ar fi fost înlocuită cu cea de politică comună în domeniul relațiilor economice externe și ar fi cuprins în special „măsurile economice și comerciale din domeniul serviciilor, capitalurilor, proprietății intelectuale, investițiilor, stabilirii și concurenței”, domenii ale căror limite pot fi extinse. Această politică ar fi intrat în sfera de competență exclusivă a Comunității [articolul Y 17 alineatul (2) din propunerea Comisiei]. Comunitatea ar fi fost reprezentată exclusiv de către Comisie în relațiile cu țările terțe, cu organizațiile internaționale și în conferințele internaționale.

Potrivit Consiliului, Comisia ar încerca, prin cererea sa de emitere a unui aviz, să se consacre, pe calea interpretării juridice, propuneri care au fost respinse de Conferința interguvernamentală privind uniunea politică. Acest argument se regăsește și în memoriile guvernelor francez, danez și al Regatului Unit.

Consiliul nu realizează o distincție reală între argumentele susținute pentru a exclude serviciile din cadrul politicii comerciale, pe de o parte, și cele pe care le invocă, pe baza examinării teoriei paralelismului competențelor interne și externe, pentru a ajunge la concluzia că există o competență comună a Comunității, pe de altă parte.

Potrivit Consiliului, GATS vizează în principal prestarea de servicii prin intermediul unei prezențe comerciale în țara destinatarului acestor servicii. Aceasta ar rezulta din însăși natura serviciilor. Acestea sunt consumate sau utilizate în momentul în care sunt furnizate și nu pot fi depozitate sau transportate; în consecință, acestea trebuie consumate pe loc, chiar acolo unde sunt prestate. Or, reglementarea prezenței comerciale înseamnă reglementarea condițiilor de stabilire a societăților din țări terțe și regimul juridic care li se va aplica după stabilire.

Potrivit Consiliului, acest regim al primei stabiliri este reglementat de dreptul național și nu intră în noțiunea de politică comercială comună. De asemenea, în cazul consumului în străinătate (de exemplu, turiști indieni care vizitează Franța), Consiliul atrage atenția asupra faptului că, în domeniul turismului, competențele aparțin în continuare statelor membre și că o propunere de a atribui Comunității competențe din acest domeniu a fost respinsă de Conferința interguvernamentală privind uniunea politică. În ceea ce privește „circulația persoanelor”, Consiliul observă că intrarea și șederea în statele Comunității a persoanelor fizice, resortisante ale unor țări terțe, angajate de un prestator de servicii dintr‑o țară terță, intră sub incidența legislațiilor naționale și sunt de competența exclusivă a statelor membre. În privința prestărilor transfrontaliere, Consiliul subliniază că competența statelor membre de a reglementa aceste „schimburi internaționale de servicii” nu a fost niciodată contestată. „Un stat membru poate introduce «cote de difuzare» cu scopul de a obliga sălile de cinema să rezerve o proporție minimă pentru proiectarea filmelor produse în Comunitate și să limiteze, în consecință, posibilitatea de difuzare a filmelor necomunitare.” În rezumat, potrivit Consiliului, schimburile internaționale de servicii intră sub incidența articolului 113 numai în măsura în care serviciile în cauză sunt direct legate de o livrare de mărfuri (de exemplu, montarea unei instalații).

Guvernul Regatului Unit elaborează o argumentare mai specifică privind sfera de aplicare a noțiunii de politică comercială comună.

Acesta arată în primul rând că, în cazul serviciilor, capitolele din tratat privind stabilirea și serviciile îi vizează numai pe resortisanții statelor membre. Numai resortisanții statelor membre sunt autorizați să înființeze o unitate principală într‑un stat membru. Numai resortisanții statelor membre stabiliți într‑un stat membru pot crea unități secundare în alte state membre. De asemenea, numai resortisanții statelor membre pot invoca libera prestare a serviciilor, chiar dacă articolul 59 al doilea paragraf prevede posibilitatea ca și resortisanții țărilor terțe stabiliți într‑un stat membru să beneficieze de libera prestare de servicii.

Regatul Unit arată în continuare că o interpretare literală a articolului 113, care limitează această dispoziție la schimburile de mărfuri, este perfect coerentă cu sistemul tratatului. Astfel, „în cazul în care statele ar putea avea în continuare politici comerciale diferite, adică ar putea aplica reguli diferite în materie de tarife și de contingente la importurile provenind din țări terțe, rezultatul ar fi o deturnare a fluxurilor comerciale”. În schimb, acest risc nu există în cazul serviciilor. Nu există „riscul ca prestatorii de servicii sau persoanele care au intenția de a se stabili într‑un stat membru care impune restricții resortisanților țărilor terțe să facă acest lucru prin intermediul unui stat membru cu norme mai permisive. În cazul în care un stat membru îi permite unui resortisant al unei țări terțe să desfășoare o activitate în domeniul serviciilor pe teritoriul său, acest resortisant nu dobândește astfel dreptul de a desfășura o activitate în domeniul serviciilor într‑un alt stat membru, dat fiind faptul că nu este resortisant al unui stat membru”. „Nu există nicio logică [...] care să impună, așadar, existența unei politici comerciale comune exclusive în domeniul serviciilor, dar există o logică imperativă care impune o politică comercială comună exclusivă în domeniul mărfurilor”.

Chiar dacă se utilizează expresia „comerț cu servicii”, problemele ridicate de servicii sunt foarte diferite de cele ridicate de produse. În cazul serviciilor, aspectele esențiale sunt stabilirea societăților străine, investițiile directe ale acestora, libera circulație a personalului necesar pentru prestarea serviciilor, precum și reglementările privind accesul la profesiunile din domeniul serviciilor.

În sfârșit, Regatul Unit amintește că Acordul GATS reglementează și serviciile de transport și că anexele la acesta reglementează transporturile aeriene, precum și negocierile asupra transporturilor maritime. Regatul Unit face referire la articolul 61 primul paragraf, la articolul 74 din Tratatul CE și la jurisprudență (Hotărârea AETR, citată anterior, și Avizul 1/76 din 26 aprilie 1977, Rec., p. 741, referitor la proiectul de acord privind instituirea unui Fond european pentru dezarmarea navelor de navigație interioară) pentru a conchide că „titlul privind transporturile și numai acest titlu din tratat constituie temeiul acordurilor cu țări terțe în materie de prestare a serviciilor de transport”.

În această privință, Regatul Unit invocă de asemenea practica Consiliului. În momentul în care a adoptat măsuri externe al căror obiect principal a fost reglementarea transporturilor, Consiliul a procedat astfel pe baza titlului privind transporturile. Cu privire la acest subiect, Regatul Unit citează: Decizia nr. 80/50/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1979 de instituire a unei proceduri de consultare privind relațiile dintre statele membre și țările terțe în domeniul transportului aerian, precum și acțiunile în acest domeniu în cadrul organizațiilor internaționale (JO 1980, L 18, p. 24, Ediție specială, 07/vol. 1, p. 108), Decizia nr. 82/505/CEE a Consiliului din 12 iulie 1982 de încheiere a Acordului privind transportul rutier internațional ocazional de călători efectuat cu autobuzul și autocarul (ASOR) (JO L 230, p. 38, Ediție specială, 07/vol. 1, p. 139), Acordul încheiat între Comunitatea Economică Europeană, pe de o parte, și Austria, Spania, Finlanda, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveția și Turcia, pe de altă parte, Regulamentul (CEE) nr. 4055/86 al Consiliului din 22 decembrie 1986 de aplicare a principiului libertății de a presta servicii în transporturile maritime între state membre și între state membre și țări terțe (JO L 378, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 173), Decizia nr. 92/384/CEE a Consiliului din 22 iunie 1992 privind încheierea Acordului între Comunitatea Economică Europeană, Regatul Norvegiei și Regatul Suediei în domeniul aviației civile (JO L 200, p. 20), Decizia nr. 92/577/CEE a Consiliului din 27 noiembrie 1992 privind încheierea Acordului între Comunitatea Economică Europeană și Republica Austria în domeniul tranzitului feroviar și rutier de mărfuri (JO L 373, p. 4), Decizia nr. 92/578/CEE a Consiliului din 30 noiembrie 1992 privind încheierea Acordului între Comunitatea Economică Europeană și Confederația Elvețiană privind transportul feroviar și rutier de mărfuri (JO L 373, p. 26). În ceea ce privește aceste două din urmă decizii, Regatul Unit subliniază că Comisia a propus ca temei juridic articolul 113 din Tratatul CEE, însă Consiliul a adoptat decizia în temeiul articolului 75 din Tratatul CEE.

Guvernul francez atrage atenția în primul rând asupra sferei de aplicare extrem de vaste a Acordului OMC, care:

„se poate extinde la orice problemă economică legată de dezvoltarea comerțului. Prin urmare, această sferă de aplicare poate acoperi toate politicile comunitare. În mod evident, acest lucru nu înseamnă că aceste politici trebuie să se dilueze complet în politica comercială comună atunci când sunt proiectate către exterior în cadrul OMC sub pretextul că au un impact comercial. O astfel de diluare ar genera probleme grave de coerență, de exemplu în domeniul mediului: în funcție de situația în care sunt preconizate, pe plan intern sau în alte cadre externe, integrându‑se în politica de mediu, aceleași măsuri ar putea intra sub incidența unei competențe partajate, iar atunci când ar fi discutate în cadrul OMC, aceste măsuri ar intra sub incidența politicii comerciale comune, fiind, așadar, de competența exclusivă a Comunității”.

Spre deosebire de poziția susținută de Comisie în materie de servicii, guvernul francez invocă în continuare anumite argumente menționate deja anterior, precum cel întemeiat pe lucrările Conferinței interguvernamentale privind uniunea politică, cel referitor la legătura dintre uniunea vamală și politica comercială comună având în vedere riscul de deturnare a traficului, precum și cel care rezultă din faptul că GATS reglementează și alte modalități de prestare a serviciilor decât modul transfrontalier de prestare a acestora. În ceea ce privește recurgerea la instrumente clasice ale politicii comerciale (cum sunt clauza națiunii celei mai favorizate sau principiul tratamentului național), care sunt foarte importante în opinia Comisiei, guvernul francez se limitează la a arăta că aceste instrumente au fost utilizate în afara relațiilor comerciale dintre state și citează, cu privire la acest subiect, cazul unei convenții privind statutul refugiaților. În sfârșit, acesta conchide, ca și Consiliul, că doar serviciile legate direct de furnizarea unor mărfuri intră sub incidența politicii comerciale comune.

Din examinarea celor patru moduri de prestare a serviciilor reglementate de GATS, guvernul spaniol concluzionează că ultimele trei modalități (consumul în străinătate, prezența comercială și circulația persoanelor) intră în competența statelor membre: dispozițiile articolelor 48, 52 și 59 din Tratatul CE guvernează libera circulație a lucrătorilor, dreptul de stabilire și libera prestare a serviciilor numai în ceea ce îi privește pe resortisanții celorlalte state membre ale Comunității.

Guvernul portughez subliniază, la modul general, că cheia controversei dintre Comisie și statele membre nu este reprezentată de problema instrumentelor și a finalității Acordului OMC, ci mai degrabă de natura domeniilor reglementate de acesta. „În stadiul actual de internaționalizare a economiilor naționale, orice mijloc intern sau extern, din domeniul bilateral sau multilateral, adoptat în cadrul relațiilor economice, are potențialul de a influența direct sau indirect volumul sau structura fluxurilor și schimburilor comerciale. De aceea, acest criteriu, singur, nu poate servi drept fundament pentru delimitarea competenței exclusive a Comunităților în cadrul politicii comerciale comune [...]. O astfel de interpretare ar conduce la un transfer în sfera competenței comunitare exclusive a aspectelor legate de politica taxelor comerciale, a monedelor naționale și a costurilor salariale directe și indirecte.”

Cu privire în special asupra serviciilor, guvernul portughez subliniază că, deși prestarea transfrontalieră de servicii intră fără nicio îndoială în sfera de aplicare a articolului 113, situația este diferită în ceea ce privește celelalte moduri de prestare a serviciilor, precum consumul în străinătate și circulația persoanelor; astfel, reglementarea turismului, intrarea și deplasarea resortisanților din țările terțe, precum și statutul forței de muncă provenind din țări necomunitare intră în competența proprie a statelor. În ceea ce privește prezența comercială, guvernul portughez remarcă faptul că articolul 52 din Tratatul CE nu conferă Comunității o competență proprie în domeniul stabilirii resortisanților din țări terțe.

Republica Elenă consideră că încheierea Acordului GATS presupune obligatoriu intervenția comună a Comunității și a statelor, dat fiind caracterul dinamic și evolutiv al structurii instituționale pe care acest acord o creează. Participarea statelor membre ar fi justificată de competențele care le sunt proprii, aceste competențe fiind fie „concurente cu cele ale Comunității, fie prioritare față de competențele Comunității, fie exclusive”. Republica Elenă nu formulează nicio altă precizare.

Guvernul olandez subliniază faptul că prestarea transfrontalieră de servicii nu joacă un rol esențial în GATS și că acest acord privește în realitate stabilirea prestatorilor de servicii resortisanți din țările terțe și exercitarea activității acestora în statele membre. Ca exemplu de caz în care statele membre au o competență exclusivă, guvernul olandez menționează deplasarea persoanelor fizice (resortisante ale unor state terțe) având ca destinație teritoriul unui stat membru.

Guvernul olandez subliniază de asemenea că politica comercială și politica de transporturi au fost concepute în mod expres ca domenii distincte și că o acțiune externă în domeniul transporturilor nu poate fi întemeiată pe articolul 113.

În ceea ce privește schimburile de servicii financiare, guvernul olandez atrage atenția Curții asupra anumitor măsuri comunitare: A doua directivă a Consiliului în domeniul bancar, care conține un titlu consacrat relațiilor cu țările terțe(3), Prima directivă în domeniul asigurărilor pentru daune, care prevede posibilitatea Comunității de a încheia convenții cu țări terțe(4), și Decizia Consiliului de aprobare a acordului încheiat cu Elveția în domeniul asigurărilor(5). Primele două acte se întemeiază pe articolul 57 alineatul (2), iar al treilea act se întemeiază atât pe articolul 57 alineatul (2), cât și pe articolul 235. Prin urmare, articolul 113 nu a fost luat în considerare în niciunul dintre aceste cazuri.

Guvernul german se raliază de asemenea observațiilor Consiliului. Acesta subliniază că GATS reglementează serviciile de transport, domeniu care este vizat la nivel comunitar de articolul 74 și următoarele din Tratatul CE. Potrivit guvernului german, „articolul 113 din Tratatul CE nu este suficient pentru a justifica competența Uniunii Europene, vastul domeniu reglementat de GATS depășind cu mult serviciile legate de libera circulație a mărfurilor”. În plus, guvernul german arată că, în anumite sectoare, precum educația și cultura, Comunitatea dispune numai de o competență foarte limitată, dat fiind că politica culturală de fond rămâne în competența statelor membre, astfel cum se arată la articolul 128 din Tratatul CE. Pe de altă parte, există alte sectoare în care Comunitatea nu are absolut nicio competență. În această privință, guvernul german citează domenii cum sunt dreptul de intrare, de ședere și de muncă al lucrătorilor din țări terțe în raport cu prestarea de servicii, precum și statutul întreprinderilor din țările terțe.

La rândul său, guvernul danez consideră, la modul general, că articolul 113 din tratat nu cuprinde politica economică externă și, asemănător Consiliului și altor guverne, face trimitere în această privință la lucrările Conferinței interguvernamentale privind uniunea politică. În ceea ce privește în special Acordul GATS, guvernul danez consideră că articolul 113 nu poate fi utilizat pentru a încheia un acord privind serviciile, mai ales în domeniul transporturilor. Potrivit guvernului danez, este necesar să se recurgă la alte dispoziții din tratat (capitolul privind stabilirea sau partea a patra din tratat referitoare la transporturi).

În opinia Parlamentului European, Comisia încearcă să facă în așa fel încât toate relațiile economice internaționale să intre în politica comercială comună și, astfel, să aducă sub incidența articolului 113 din tratat materii care țin de libera circulație a serviciilor, de transporturi, de fiscalitate, de apropierea legislativă etc. Potrivit Parlamentului European, argumentația Comisiei, care recurge la concepte economice, este contestabilă. Nu este cazul să se prospecteze și să se dezvolte teorii economice, ci să se abordeze problema în contextul său juridic actual.

Parlamentul European recunoaște că, analizată din perspectiva unui stat suveran, noțiunea de schimburi comerciale nu privește doar produsele finite, ci totalitatea elementelor anterioare și ulterioare, începând de la concepție până la vânzarea către consumatorul final. Oricât de interesantă ar fi această concepție, ea trebuie totuși să se supună aspectelor de legalitate, astfel cum este concepută aceasta în prezent în cadrul Comunității.

O interpretare largă a noțiunii de politică comercială comună ar fi făcută în detrimentul prerogativelor Parlamentului European, ceea ce ar fi incompatibil cu principiul constituțional al participării parlamentare, rezultat din jurisprudența izvorâtă din Hotărârea „Dioxid de titan” (Hotărârea din 11 iunie 1991, Comisia/Consiliul, C‑300/89, Rec., p. I‑2867).

Parlamentul European arată că nici în Avizul 1/78 („Cauciuc”), din 4 octombrie 1979 (Rec., p. 2871), nici în celelalte cauze cu care a fost sesizată, Curtea nu a aplicat articolul 113 din tratat în alt domeniu decât cel al mărfurilor.

Parlamentul European subliniază că articolul 228 alineatul (3) al doilea paragraf din Tratatul CE, astfel cum a fost modificat la Maastricht, care prevede necesitatea obținerii avizului conform al Parlamentului European pentru acordurile care creează un cadru instituțional, este un temei juridic necesar pentru încheierea Acordului OMC.

În ceea ce privește anumite sectoare de servicii specifice, Parlamentul European formulează opinia potrivit căreia temeiul juridic pentru încheierea de acorduri internaționale în domeniul transporturilor este articolul 75 din tratat, iar nu articolul 113. Articolul 75 din tratat ar trebui considerat o „lex specialis” în raport cu alte dispoziții din tratat referitoare la relațiile externe ale Comunității. Din modul de redactare a articolului 75 literele (a) și (c) ar reieși în mod clar că această dispoziție poate constitui temeiul juridic al oricărui act comunitar destinat reglementării unor aspecte din domeniul transporturilor în relația cu țări terțe, precum acordurile de tranzit sau măsurile privind infrastructura la frontierele cu țări terțe.

Parlamentul European consideră de asemenea că dispozițiile GATS privind achizițiile publice nu intră sub incidența articolului 113 din tratat. În această privință, Parlamentul European face trimitere la cauza C‑360/93, aflată în prezent pe rolul Curții, în care acesta a formulat o acțiune în anulare împotriva unor decizii ale Consiliului privind un acord între Comunitate și Statele Unite ale Americii referitor la atribuirea contractelor de achiziții publice întrucât acestea se întemeiau exclusiv pe articolul 113. În opinia Parlamentului European, aceste acte ar fi trebuit să fie adoptate în temeiul articolelor 59-66 și 100 A.

În sfârșit, în măsura în care GATS se referă la investițiile făcute de întreprinderi străine, Parlamentul European arată că temeiul juridic trebuie să fie constituit de articolul 52 și de articolul 57 alineatul (2) din tratat. În această privință, Parlamentul European face trimitere la observațiile sale prezentate în cadrul cererii de emitere a unui aviz 2/92, aflată în prezent pe rolul Curții.

Pe de altă parte, Parlamentul European încearcă combaterea argumentelor pe care Comisia le‑a invocat în susținerea tezei potrivit căreia serviciile intră în domeniul politicii comerciale comune, întemeiată pe faptul că deciziile comunitare din domeniul sancțiunilor economice au fost adoptate exclusiv în temeiul articolului 113. Mai întâi, aceste măsuri aveau ca obiectiv întreruperea unui flux comercial, adică afectarea comerțului cu mărfuri, iar nu reglementarea transporturilor. Astfel, luând drept exemplu cazul embargoului asupra schimburilor cu Irakul(6) privind produsele importate sau exportate, este dificil de conceput cum ar fi fost posibil ca măsura să fie eficientă în cazul în care nu ar fi fost aplicată transporturilor aeriene și maritime. Apoi, aceste decizii au fost adoptate în situații de urgență, fiind acte atipice, în care temeiul juridic apare după considerente, acestea făcând referire la o concertare politică a statelor membre. Cea mai bună dovadă în acest sens este că Tratatul privind Uniunea Europeană le rezervă o dispoziție specială. Articolul 228 A, astfel cum a fost introdus la Maastricht, prevede că „în cazul în care o poziție comună sau o acțiune comună adoptate în conformitate cu dispozițiile Tratatului privind Uniunea Europeană referitoare la politica externă și de securitate comună prevăd o acțiune a Comunității care urmărește să întrerupă sau să reducă, în tot sau în parte, relațiile economice cu una sau mai multe țări terțe, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată la propunerea Comisiei, ia măsurile urgente necesare”.

B –  TRIPS

Comisia pleacă de la două premise. Pe de o parte, politica comercială comună cuprinde toate măsurile care au ca scop principal influențarea volumului sau a structurii schimburilor de mărfuri sau de servicii prin reglementarea sau armonizarea drepturilor de proprietate intelectuală. Pe de altă parte, normele privind drepturile de proprietate intelectuală sunt strâns legate de comerțul cu produse și servicii cărora li se aplică aceste norme. Comisia deduce astfel ca o concluzie principală că, în temeiul articolului 113 din Tratatul CE, competența Comunității este exclusivă.

Întrucât acordul avut în vedere are ca scop reglementarea directă a comerțului cu drepturi de proprietate intelectuală, trebuie să se considere că acesta intră în domeniul politicii comerciale comune.

Pentru a demonstra legătura foarte strânsă dintre drepturile de proprietate intelectuală, pe de o parte, și produse și servicii, pe de altă parte, Comisia face trimitere la articolul 36 din Tratatul CE și la norma similară stabilită de Curte în domeniul serviciilor.

Potrivit Comisiei, aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală intră în sfera de aplicare a politicii comerciale comune.

Pe de altă parte, Comisia face referire la practica instituțiilor.

Comisia citează trei situații în care Consiliul și ea însăși au utilizat Regulamentul (CEE) nr. 2641/84 al Consiliului, prin care a fost instituit un nou instrument de politică comercială, cu scopul de a permite Comunității să răspundă oricăror practici comerciale ilicite ale statelor terțe și să elimine prejudiciile aduse de acestea industriei comunitare(7). Deși acest regulament nu menționează în mod special încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală, Consiliul și Comisia s‑au folosit de acesta de trei ori până în prezent pentru a apăra interesele Comunității în domeniul proprietății intelectuale. Comisia concluzionează că, în vederea asigurării protecției drepturilor sale de proprietate intelectuală care afectează volumul schimburilor sale de mărfuri și de servicii cu țările terțe, Comunitatea deține competența exclusivă de adoptare a măsurilor destinate aplicării dreptului, ca răspuns la practici comerciale ilicite, recurgând la instrumentele de politică comercială existente.

De asemenea, de la 1 ianuarie 1989, Comunitatea a suspendat Republica Coreea de pe lista țărilor care pot beneficia de sistemul său de tarife preferențiale generalizate, cu titlu de măsură de retorsiune împotriva tratamentului discriminatoriu suferit de industria comunitară în domeniul protecției drepturilor de proprietate intelectuală în comparație cu tratamentul acordat industriei din Statele Unite ale Americii(8).

În plus, mai multe acorduri bilaterale încheiate de Comunitate cu țări terțe conțin dispoziții privind protecția drepturilor de proprietate intelectuală. Astfel, de exemplu, aproape toate acordurile bilaterale privind textilele încheiate în anii ’80 în temeiul articolului 113 din tratat conțin o dispoziție privind protecția mărcilor, a desenelor sau a modelelor de produse textile(9). Comunitatea a încheiat de asemenea în temeiul articolului 113 din tratat, o serie de acorduri reciproce cu țări terțe pentru protecția anumitor denumiri de vinuri originare din acele țări care beneficiau de o denumire de origine(10). Mai recent, în cadrul acordurilor europene încheiate cu țările din Europa Centrală și de Est, Comunitatea a inserat clauze cu rolul de a ridica nivelul de protecție a proprietății intelectuale. Dispozițiile comerciale ale acestor acorduri, precum și dispozițiile privind drepturile de proprietate intelectuală au intrat în vigoare prin intermediul unor acorduri interimare. Deciziile Consiliului de punere în aplicare a acestor acorduri interimare în cadrul Comunității s‑au întemeiat pe articolul 113 din Tratatul CE(11).

În sfârșit, în 1986, Regulamentul (CEE) nr. 3842/86 al Consiliului din 1 decembrie 1986 de stabilire a măsurilor în vederea interzicerii punerii în liberă circulație a mărfurilor contrafăcute(12) a fost adoptat în temeiul articolelor 113 și 235 din tratat. Potrivit Comisiei, acest regulament, al cărui obiect este de a împiedica introducerea pe piață a mărfurilor contrafăcute, este o măsură clasică de politică comercială care are drept scop protejarea drepturilor de proprietate intelectuală ale Comunității pe plan internațional.

În susținerea poziției sale, în ultimul rând, Comisia invocă acțiunea externă a Comunității, în special, pe de o parte, participarea acesteia la conferințele internaționale care au stabilit Protocolul privind Acordul de la Madrid referitor la înregistrarea internațională a mărcilor de fabrică și Tratatul de la Washington asupra proprietății intelectuale în materie de circuite integrate (Tratatul IPIC) și, pe de altă parte, Decizia Consiliului de autorizare a Comisiei să negocieze, în numele Comunității, un nou instrument de protecție a drepturilor artiștilor interpreți sau executanți și ale producătorilor de fonograme(13).

Astfel cum s‑a arătat în cadrul expunerii pozițiilor părților cu privire la GATS, Consiliul contestă radical concepția extensivă pe care o susține Comisia în privința politicii comerciale comune. Potrivit Consiliului, nu este suficient ca TRIPS să aibă un efect asupra schimburilor comerciale pentru ca acesta să intre în domeniul politicii comerciale comune. Pentru determinarea temeiului juridic al unui act trebuie să se aibă în vedere obiectul principal al acestuia. Cu privire la articolul 100 A din Tratatul CE, Consiliul face trimitere la Hotărârea din 17 martie 1993 privind „Directiva deșeuri”, Comisia/Consiliul (C‑155/91, Rec., p. I‑939, punctele 19 și 20).

Ca și în cazul GATS, Consiliul amintește că propunerile Comisiei prin care se urmărea să se confere Comunității competența exclusivă pentru încheierea de acorduri internaționale în domeniul proprietății intelectuale au fost respinse de Conferința interguvernamentală asupra uniunii politice.

Ca răspuns la susținerea Comisiei potrivit căreia propunerea sa de decizie a Consiliului de obligare a statelor membre să adere la Convențiile de la Berna (Actul de la Paris) și de la Roma, Consiliul arată că nu a acceptat această propunere tocmai din cauza transferului extraordinar de competențe pe care l‑ar fi implicat o astfel de decizie.

În privința prezenței Comunității pe scena internațională în domeniul proprietății intelectuale, Consiliul subliniază că, de fiecare dată când a autorizat Comisia să negocieze în numele Comunității, a făcut acest lucru pentru domenii în care existau acte de drept derivat.

Guvernul german consideră că, din punctul său de vedere, în ceea ce privește TRIPS, articolul 113 din Tratatul CE poate constitui temeiul juridic numai pentru cesiunea și dreptul de folosință al drepturilor de proprietate intelectuală în raport direct cu livrările de mărfuri și serviciile care le însoțesc.

Guvernul Regatului Unit arată că politica comercială comună, prevăzută în tratat pentru mărfuri, îndeplinește funcția de a permite libera circulație pe piața internă a tuturor mărfurilor, indiferent dacă sunt originare dintr‑un stat membru sau dintr‑o țară terță și puse în liberă circulație într‑un stat membru. Acest rol nu favorizează extinderea politicii comerciale comune în privința negocierii acordurilor internaționale destinate să asigure respectarea drepturilor de proprietate intelectuală în Comunitate și în țările terțe. Faptul că un stat membru recunoaște că o persoană deține drepturi de proprietate intelectuală pentru mărfuri importate dintr‑o țară terță nu afectează dreptul unui titular dintr‑un alt stat membru să invoce dispozițiile de drept al proprietății intelectuale din acest ultim stat membru pentru a limita importarea produsului în cauză – acest din urmă titular poate invoca articolul 36 din Tratatul CE pentru a proteja drepturile care îi sunt recunoscute în ordinea juridică din acest stat membru. Prin urmare, faptul că drepturile de proprietate intelectuală nu sunt subordonate politicii comerciale comune nu poate determina o deturnare a fluxurilor comerciale.

Calificând drept extravagantă poziția Comisiei în privința sferei de aplicare a politicii comerciale comune, guvernul Regatului Unit subliniază imposibilitatea introducerii într‑o sferă de competență comunitară exclusivă a unui domeniu care este încă în mare măsură reglementat de norme naționale nearmonizate. Cu toate acestea, guvernul Regatului Unit acceptă faptul că secțiunea 4 din partea III din TRIPS (articolele 51-60) privind suspendarea punerii în circulație de către autoritățile vamale, care are un corespondent în dispozițiile din Regulamentul nr. 3842/86, citat anterior, privind mărfurile contrafăcute, intră în domeniul de aplicare al articolului 113 din tratat.

Guvernul francez arată că însuși titlul acordului indică faptul că TRIPS nu se referă în primul rând la comerțul internațional, cu excepția câtorva dispoziții privind comerțul cu mărfuri contrafăcute (și anume câteva articole din partea III care privesc mijloacele de asigurare a respectării drepturilor de proprietate intelectuală și articolul 69, care instituie o cooperare în vederea eliminării comerțului internațional cu mărfuri contrafăcute). În esență, acesta privește prerogativele titularilor de drepturi de proprietate intelectuală a căror protecție trebuia întărită și armonizată la scară mondială.

Ca răspuns la argumentul pe care Comisia îl întemeiază pe introducerea de clauze privind proprietatea intelectuală în acordurile cu state terțe, Republica Franceză subliniază că aceste clauze se mărginesc, în general, la un singur articol și nu reprezintă decât clauze „de diligență”, care în realitate vizează numai țările terțe în cauză.

Franța concluzionează că Acordul TRIPS nu poate să aibă ca singur temei juridic articolul 113, având în vedere că obiectul principal al acestui acord nu îl constituie schimburile economice internaționale, ci protecția proprietății intelectuale.

Potrivit guvernului danez, Comunitatea nu poate deține o competență exclusivă în materie de proprietate intelectuală în temeiul articolului 113, deoarece, astfel cum rezultă din Hotărârea din 20 octombrie 1993, Phil Collins și alții (C‑92/92 și C‑326/92, Rec., p. I‑5145), în absența unei armonizări comunitare, acesta este un domeniu care intră în competența legislațiilor naționale.

Guvernele elen, olandez și portughez arată de asemenea că Acordul TRIPS reglementează domenii care intră în competența statelor membre, atât timp cât nu a fost realizată niciun fel de armonizare în această privință la nivel comunitar.

Guvernul spaniol subliniază, la rândul său, că nu există vreo legislație comunitară care să reglementeze toate aspectele legate de dreptul proprietății intelectuale; prin urmare, statele membre își păstrează o competență în materie, iar Comunitatea nu poate să revendice competența exclusivă în acest domeniu.

Ca răspuns la argumentele Comisiei, care, pentru a‑și susține teza, citează exemple de măsuri de politică comercială comună adoptate de către Comunitate pentru a proteja proprietatea intelectuală, guvernul spaniol arată în special că măsurile respective reglementau regimul importurilor și nu afectau cu nimic regimul proprietății intelectuale și nici nu implicau angajamente comunitare în domeniul respectiv.

Și Parlamentul European se opune poziției Comisiei cu privire la TRIPS, din aceleași motive pe care le‑a expus în cazul GATS (a se vedea mai sus XI. A).

XII –  GATS, TRIPS și competențele implicite

A –  Considerații generale privind competențele implicite

Pentru cazul în care Curtea ar decide că GATS și TRIPS nu intră în domeniul politicii comerciale comune, Comisia susține, într‑o teză subsidiară, că Comunitatea are o competență exclusivă în temeiul teoriei competențelor implicite, aceste competențe decurgând fie din dispozițiile specifice ale tratatului (cum ar fi articolul 54 din Tratatul CE), fie din dispoziții cu caracter general (articolele 100 A și 235 din Tratatul CE). În schimb, statele care au prezentat observații și Consiliul, deși recunosc că Comunitatea are anumite competențe, susțin că statele membre dispun în egală măsură de anumite competențe.

Comisia identifică două situații în care Comunitatea ar dispune de o competență implicită pe plan internațional, competență care ar avea un caracter exclusiv:

–        prima situație: unele dispoziții din tratat au atribuit instituțiilor comunitare competențe interne în vederea îndeplinirii unui obiectiv specific, iar participarea Comunității la un angajament internațional este necesară pentru îndeplinirea obiectivului respectiv (ceea ce este denumit de Comisie „doctrina Avizului 1/76”). Potrivit Comisiei, nu ar fi necesar ca competențele interne să fi fost deja exercitate.

–        a doua situație: a fost adoptată legislație secundară chiar și în domeniile care nu intră sub incidența politicilor comune, iar angajamentele internaționale avute în vedere cuprind norme care, în cazul în care ar fi adoptate de către statele membre în afara cadrului instituțiilor comune, ar putea afecta sau influența în mod negativ domeniul de aplicare al normelor comunitare existente (ceea ce Comisia denumește „doctrina AETR”).

Consiliul susține că argumentele dezvoltate de Comisie privind competențele implicite nu iau în considerare diferența dintre existența competențelor și exercitarea acestora. Competențele externe ale Comunității pot dobândi un caracter exclusiv doar prin exercitarea de către Comunitate a competențelor sale interne. Pe de altă parte, atât timp cât rămân competente pe plan intern, statele membre își păstrează competența și pe plan internațional.

Guvernul Regatului Unit susține că, atunci când obiectul unui proiect de acord internațional intră în domeniul de aplicare al unei dispoziții din Tratatul CE care autorizează luarea de măsuri interne și atunci când astfel de măsuri interne sunt luate în cadrul dispoziției respective, din această dispoziție poate rezulta o competență externă implicită în favoarea Comunității pentru acordul în cauză. Dar faptul că Comunitatea are competența implicită de a încheia un acord internațional nu ar exclude în mod obligatoriu participarea statelor membre. Această participare nu ar fi exclusă mai ales atunci când reglementările interne care guvernează domeniul proiectului de acord nu constituie măsuri exclusive de armonizare. În această situație, statele membre ar putea participa la încheierea acordului internațional în cauză. Potrivit acestor principii, care au rezultat din jurisprudența Curții, Comunitatea ar avea competența de a participa la încheierea Acordului GATS, în temeiul articolelor 54, 57, 66, 75, 84, 99 și 100 A din Tratatul CE și în temeiul articolelor 100 A, 113 și 235 pentru Acordul TRIPS. Iar statele membre ar avea și ele competența de a participa la încheierea celor două acorduri.

Potrivit guvernului Regatului Unit, caracterul exclusiv sau neexclusiv al competenței Comunității depinde nu numai de dispozițiile tratatului, ci și de întinderea măsurilor care au fost adoptate de instituțiile comunitare în vederea punerii în aplicare a acestor dispoziții.

Guvernul francez subliniază că, în cazurile în care Comunitatea dispune de o competență internă, însă nu a exercitat‑o încă, precum și în cazurile în care dispozițiile acordurilor cu state terțe nu afectează normele adoptate de Comunitate, statele membre își păstrează competența de a‑și asuma angajamente internaționale.

Potrivit guvernului german, competența externă implicită a Comunității este exclusivă numai în cazul și în măsura în care organele comunitare și‑au exercitat efectiv competența pe plan intern. O competență legislativă internă care nu a fost exercitată nu ar putea să confere o competență externă exclusivă.

Guvernul portughez subliniază că, în domeniile care nu au fost reglementate prin acte comunitare sau a căror reglementare se supune unor criterii de armonizare minimă, continuă să existe o competență concurentă a statelor membre, dar aceasta nu este decât tranzitorie.

Parlamentul European atrage atenția asupra faptului că, în cazul în care Curtea ar recunoaște competența Comunității pentru încheierea Acordului OMC și a anexelor la acesta în temeiul teoriei competențelor implicite, temeiurile juridice ale deciziei de a încheia acordul în numele Comunității trebuie precizate foarte clar în decizia respectivă.

B –  GATS

1.     Poziția Comisiei

Argumentația Comisiei poate fi împărțită în două părți. În prima parte, Comisia încearcă să identifice competențele interne ale instituțiilor din care poate rezulta o competență a Comunității pe plan internațional. În a doua parte, scopul Comisiei este acela de a convinge că este necesară o acțiune a Comunității și că acțiunile dispersate ale statelor membre în relațiile cu statele terțe comportă riscuri.

a)     Cu privire la existența competențelor interne

Comisia încearcă, mai întâi, să demonstreze că competența Comunității pe plan intern rezultă din acele capitole din tratat care vizează dreptul de stabilire și serviciile; Comisia face puține referiri la dreptul derivat (i). În continuare, pentru cazul în care s‑ar considera că Comunitatea nu dispune de competențe suficiente pe baza dispozițiilor specifice din tratat, Comisia susține că Comunitatea ar putea încheia Acordurile GATS în temeiul unor dispoziții generale din tratat, cum ar fi articolele 100 A și 235 (ii).

i)     Cu privire la competențele întemeiate pe dispoziții specifice din Tratatul CE

Comisia consideră că competența internă a Comunității cuprinde cele patru moduri de prestare a serviciilor vizate de GATS. Potrivit Comisiei, libera prestare a serviciilor în sensul tratatului include „prestările transfrontaliere de servicii” (a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 3 decembrie 1974, Van Binsbergen, 33/74, Rec., p. 1299), precum și „consumul în străinătate” în sensul GATS (a se vedea Hotărârea din 26 februarie 1991, cunoscută sub numele „Ghid turistic”, Comisia/Franța, C‑154/89, Rec., p. I‑659, punctele 9 și 10). Serviciile prestate prin intermediul unei prezențe comerciale (al treilea tip de servicii prevăzut de GATS) sau ca urmare a deplasării persoanelor fizice (al patrulea și ultimul mod de prestare a serviciilor prevăzut de GATS) ar fi de asemenea reglementate de dispozițiile din tratat privind libera prestare a serviciilor (articolul 59 și articolul 60 al treilea paragraf) și de cele privind dreptul de stabilire (articolele 52 și 58 coroborate cu articolul 66).

Prin urmare, Comisia nu citează în sprijinul poziției sale decât dispoziții care privesc în mod exclusiv resortisanții statelor membre ale Comunității. Cu toate acestea, Comisia consideră că nicio dispoziție din capitolele tratatului privind dreptul de stabilire și serviciile nu obligă legiuitorul comunitar să facă o aplicare exclusiv intracomunitară a competențelor care i‑au fost conferite. De asemenea, Comisia subliniază că jurisprudența AETR se caracterizează prin faptul că se aplică în cazurile în care tratatul nu prevede în mod expres decât stabilirea unor norme interne.

Comisia susține că, la fel ca în capitolul din tratat privind libera prestare a serviciilor, în cadrul GATS noțiunea de servicii desemnează serviciile din toate sectoarele, cu excepția serviciilor furnizate „în exercițiul puterii centrale” [articolul 1 alineatul (3) litera (b) din GATS]. Potrivit Comisiei, această excepție ar fi fost introdusă pentru a se evita conflictele cu dispozițiile din Tratatul CE care exclud din domeniul serviciilor activitățile care intră în sfera exercitării autorității publice.

Din împrejurarea că, potrivit jurisprudenței Curții, statele membre sunt obligate potrivit dreptului comunitar „să ia toate măsurile, indiferent dacă sunt de procedură sau de fond, de natură a garanta eficacitatea dreptului comunitar” Comisia deduce că Comunitatea are competența de a‑și asuma acest tip de obligații în cadrul unui acord internațional. De aceea, aceasta consideră că articolul VI alineatul (2) litera (a) din GATS, care impune statelor membre ale OMC obligația de a menține sau de a institui tribunale sau proceduri judiciare care să permită revizuirea actelor administrative care afectează comerțul cu servicii, intră în competența exclusivă a Comunității.

Trecând la articolul XVI din GATS, privind asumarea unor angajamente specifice în ceea ce privește accesul pe piețe, Comisia susține că, pe plan intern, Comunitatea deține competențele necesare pentru a înlătura restricțiile cantitative privind accesul pe piețele enumerate în această dispoziție (cote, număr maxim de persoane angajate de un furnizor de servicii, tipuri de structuri de societate obligatorii pentru furnizorii de anumite servicii etc.).

După Tratatul de la Maastricht, Comunitatea ar dispune de asemenea, pe plan intern, de competențe legislative care acoperă în întregime articolul XI din GATS. Acesta prevede că membrii OMC nu trebuie să aplice restricții transferurilor și plăților internaționale privind tranzacțiile curente având legătură cu angajamente specifice, cu excepția cazurilor avute în vedere la articolul XII (restricții destinate să protejeze echilibrul balanței de plăți). Astfel, în dreptul comunitar, sunt interzise orice restricții privind circulația capitalurilor și plăților între statele membre, precum și între statele membre și țările terțe [articolul 73 B alineatele (1) și (2) din Tratatul CE]. În plus, articolul 73 C alineatul (2) conferă Consiliului competențele necesare pentru a adopta măsuri referitoare la circulația capitalurilor având ca destinație țări terțe sau provenind din țări terțe, în cazul în care acestea implică investiții directe.

În domeniul recunoașterii autorizațiilor, licențelor și certificatelor (articolul VII din GATS), Comisia susține că Comunitatea dispune de competențe interne în temeiul articolelor 49, 57 și 66 din tratat, pe care, de altfel, le‑a și folosit.

În această privință, Comisia face trimitere la Directiva 89/48/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 privind sistemul general de recunoaștere a diplomelor de învățământ superior acordate pentru formarea profesională cu durata minimă de trei ani (JO 1989, L 19, p. 16, Ediție specială, 05/vol. 2, p. 76) și la Directiva 92/51/CEE a Consiliului din 18 iunie 1992 privind cel de‑al doilea sistem general de recunoaștere a formării profesionale, de completare a Directivei 89/48/CEE (JO L 209, p. 25, Ediție specială, 05/vol. 2, p. 212).

Desigur, Comisia recunoaște că sistemul general de recunoaștere reciprocă instituit de aceste două directive nu privește calificările sau experiența profesională dobândite într‑un stat terț. Cu toate acestea, potrivit Comisiei, din ratio decidendi a Hotărârii din 9 februarie 1994, Tawil‑Albertini (C‑154/93, Rec., p. I‑451), rezultă în mod clar că la nivel comunitar se pot adopta măsuri privind recunoașterea calificărilor obținute în țări terțe (punctele 11-15 din hotărâre).

În sfârșit, Comunitatea ar dispune, pe plan intern, în privința tuturor tipurilor de transport, de competențe vaste pentru adoptarea măsurilor necesare atingerii obiectivelor specifice politicii sale comune (articolul 74 și următoarele din Tratatul CE). Toate tipurile de transport ar reprezenta prin excelență o prestare de servicii pentru care este deosebit de necesară o acțiune internațională în vederea atingerii obiectivelor din tratat. Astfel, Regulamentul nr. 4055/86, citat anterior, stabilește norme de punere în aplicare a principiului liberei prestări a serviciilor de transport maritim între statele membre și țările terțe. În plus, Comunitatea ar fi folosit deja pe scară largă competențele sale pe plan extern.

ii)  Cu privire la competențele întemeiate pe dispoziții generale (articolele 100 A și 235 din Tratatul CE)

În cazurile în care competențele Comunității întemeiate pe dispoziții specifice din Tratatului CE nu ar acoperi întregul domeniu al GATS, Comisia susține că se poate recurge la articolul 100 A pentru încheierea acestui acord. Potrivit Comisiei, articolul respectiv impune „în mod clar” Consiliului o obligație juridică de a acționa în vederea realizării pieței interne.

În cazul în care s‑ar considera că acest temei este, la rândul lui, insuficient, Comisia susține că ar trebui să se recurgă la articolul 235 din tratat pentru a conferi instituțiilor comunitare competențele externe necesare. Astfel, statele membre nu ar avea posibilitatea de a întreprinde o acțiune comunitară prin intermediul unui acord încheiat în afara cadrului comunitar atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 235. Or, potrivit Comisiei, aceste condiții ar fi îndeplinite. Nu se contestă necesitatea încheierii acordului: acordul contribuie la îndeplinirea obiectivelor tratatului și are o legătură directă cu funcționarea pieței comune. Departe de a putea să contribuie la realizarea obiectivelor specifice ale Comunității, o acțiune unilaterală a statelor membre în afara cadrului comunitar ar implica riscul de a o împiedica și de a conduce la compromiterea și dezintegrarea progresivă a pieței interne.

b)     Cu privire la necesitatea unei acțiuni externe a Comunității

În primul rând, Comisia subliniază că, în cazul în care Comunitatea ar deveni parte la acord alături de propriile sale state membre, s‑ar aduce atingere coeziunii pieței interne. În această privință, Comisia invocă trei argumente.

Mai întâi, dând exemplul serviciilor financiare, Comisia evidențiază că recunoașterea competenței statelor membre ar avea ca rezultat ca acele state membre care dispun de centre financiare dezvoltate să fie situate într‑o poziție privilegiată în negocierile bilaterale cu țările terțe. În schimbul unor oferte relativ generoase, aceste state ar fi în măsură să obțină cele mai importante concesii. Astfel, prestatorii de servicii din aceste state și‑ar consolida în mod disproporționat poziția lor concurențială în raport cu prestatorii de servicii din alte state membre.

Potrivit Comisiei, intenția celei de A doua directive 89/646, citată anterior, privind activitatea bancară a fost tocmai de a evita o asemenea situație. Directiva respectivă, care a armonizat condițiile de autorizare în cadrul Comunității, conține astfel și dispoziții privind comerțul cu servicii financiare cu țările terțe (a se vedea titlul III, consacrat relațiilor cu țările terțe, articolele 8 și 9). Directiva urmărește să evite discrepanțele dintre condițiile de acces al băncilor din țările terțe pe piața internă și, în mod reciproc, să garanteze că orice țară terță acordă instituțiilor de credit comunitare, indiferent de statul membru din care provin, un acces real comparabil cu cel pe care Comunitatea îl oferă instituțiilor sale de credit. Cu privire la acest ultim aspect, în cazurile în care Comisia constată că o țară terță nu acordă un asemenea acces, „aceasta poate să facă propuneri Consiliului în vederea obținerii unui mandat corespunzător de negociere pentru a dobândi posibilități concurențiale comparabile pentru instituțiile de credit comunitare. Consiliul hotărăște cu majoritate calificată” [a se vedea articolul 9 alineatul (3) din A doua directivă].

În continuare, Comisia subliniază că, odată stabilite într‑un stat membru, filialele băncilor din țări terțe, considerate din acel moment, în conformitate cu articolul 58 din tratat, ca fiind resortisanți ai Comunității, pot să facă concurență băncilor din celelalte state membre fără ca acestea să se poată opune.

În sfârșit, Comisia arată că nu ar fi posibil să se decidă că, în temeiul unei aplicări stricte a Hotărârii AETR, citată anterior, competența Comunității se limitează la domeniile care au făcut obiectul unei armonizări pe plan intern întrucât nu s‑a efectuat încă o armonizare a tuturor sectoarelor de servicii. Astfel, în cazul în care s‑ar adopta acest criteriu de repartizare a competențelor, statele ale căror sectoare‑cheie din domeniul serviciilor fac obiectul normelor armonizate ar fi complet subordonate disciplinei comunitare, în timp ce statele ale căror sectoare principale de servicii nu au constituit sau au constituit prea puțin obiectul unor norme armonizate și‑ar păstra o libertate aproape intactă de negociere. Potrivit Comisiei, o astfel de situație ar priva Comunitatea de posibilitatea de a negocia în mod echilibrat în interesul tuturor statelor membre în toate sectoarele de servicii.

În al doilea rând, Comisia susține că, în cazul în care statele membre și‑ar păstra anumite competențe, acest lucru ar putea afecta sau influența în mod negativ normele comunitare existente. În această privință, Comisia invocă trei argumente.

Mai întâi, Comisia arată că, la trei ani de la intrarea în vigoare a Acordului OMC, membrii vor putea să modifice unilateral lista lor de angajamente specifice prin acordarea unor compensații membrilor GATS care pot să dovedească că drepturile lor sunt „anulate sau compromise” prin respectiva modificare. Dat fiind faptul că în sistemul GATS compensările pot consta numai în modificarea actelor cu putere de lege sau a normelor administrative (de exemplu, pentru a stabili condiții mai flexibile de acces pe piață într‑un sector de servicii), Comisia consideră că acestea vor afecta legislația comunitară sau îi vor influența în mod negativ domeniul de aplicare. Acesta este motivul pentru care statelor membre nu li s‑ar putea recunoaște competența de a încheia GATS.

În continuare, potrivit Comisiei, nu este necesar ca angajamentele internaționale să fie în contradicție cu normele comunitare pentru ca aceste angajamente să afecteze normele comunitare existente. Este suficient ca aceste angajamente să se refere la un domeniu deja reglementat „în mare parte” de normele comunitare (a se vedea Avizul 2/91 din 19 martie 1993, Rec., p. I‑1061, punctele 25 și 26). Or, domeniul vizat de GATS ar fi reglementat în totalitate de normele comunitare.

În sfârșit, Comisia susține că, în principiu, nu este posibilă nicio modificare a angajamentelor specifice pe parcursul celor trei ani care urmează intrării în vigoare a Acordului OMC și a anexelor la acesta. Prin urmare, în cazul în care statele membre ar încheia Acordul OMC în nume propriu, pe parcursul acestei perioade ar putea să folosească drept pretext eventualele incompatibilități dintre legislația comunitară și angajamentele lor în temeiul GATS pentru a nu pune în aplicare dreptul comunitar.

2.     Pozițiile părților care au prezentat observații

Consiliul și guvernele care au prezentat observații contestă punctul de vedere al Comisiei.

Statele membre și Consiliul nu formulează nicio observație privind necesitatea unei acțiuni externe a Comunității. Care sunt argumentele pe care statele membre și Consiliul le aduc împotriva tezei competenței Comunității, pe care Comisia o întemeiază pe dispozițiile specifice din tratat sau pe dispozițiile cu caracter general din articolele 100 A și 235 din Tratatul CEE?

i)     Cu privire la competențele care se întemeiază pe dispoziții specifice din Tratatul CE

În primul rând, Consiliul, guvernul spaniol și guvernul portughez susțin că noțiunea de servicii din cadrul GATS este mai vastă decât cea din dreptul comunitar. Astfel, spre deosebire de GATS, tratatul nu ar viza prestarea de servicii cu titlu gratuit (articolul 60 din tratat).

Potrivit Consiliului, Comisia elimină orice deosebire dintre regimul aplicabil resortisanților și societăților din statele membre și regimul aplicabil resortisanților și societăților din statele terțe. Consiliul susține că articolele din tratat privind dreptul de stabilire și libera prestare de servicii nu abordează problema tratamentului care trebuie acordat resortisanților și societăților din state terțe. Articolul 59 alineatul (2) din tratat ar reprezenta singura excepție. Această dispoziție ar crea un temei juridic specific pentru legiferarea în domeniul prestatorilor de servicii din țările terțe, cu condiția ca aceștia să fie deja stabiliți în interiorul Comunității. Această dispoziție ar fi complet redundantă în cazul în care, după cum susține Comisia, Comunitatea ar dispune deja, pe plan intern, de competențe în ceea ce privește resortisanții statelor terțe în materie de liberă prestare a serviciilor și de libertate de stabilire.

Potrivit Consiliului, dreptul comunitar reglementează, în ceea ce îi privește pe resortisanții din statele terțe, numai problemele legate de a doua stabilire și de prestarea de servicii pornind de la o primă stabilire în Comunitate. În ceea ce privește „prezența comercială”, Consiliul face o distincție între filialele unei societăți dintr‑un stat terț și simplele sucursale ale unei societăți dintr‑un stat terț. Consiliul acceptă că este posibil ca dreptul comunitar să se aplice filialei comunitare a unei societăți dintr‑un stat terț. Dimpotrivă, simplele sucursale ale unor societăți din țări terțe, care sunt stabilite în Comunitate, ar intra în sfera de competență a statelor membre, întrucât articolul 58 din tratat se referă numai la societăți.

Consiliul contestă competența pe care Comunitatea ar avea‑o, potrivit Comisiei, în privința asumării unor angajamente specifice privind accesul pe piețele de servicii. Astfel, după mai multe dezbateri, listele de angajamente specifice au fost depuse în numele Comunității și al statelor membre, iar limitările stabilite, precum și condițiile la care au fost supuse aceste angajamente variază de la un stat membru la altul. Consiliul subliniază că o trecere în revistă succintă a documentului care conține angajamentele specifice în materie de servicii, document pe care îl consideră de o importanță capitală, arată în mod clar că legislațiile direct vizate sunt legislațiile naționale. În consecință, oferta de angajamente specifice înaintată de Comunitate și de statele membre intră, în cea mai mare parte, în sfera de competență a statelor membre. În opinia Consiliului, simpla existență a acestei liste oferă un răspuns suficient la întrebările adresate Curții.

Potrivit guvernului spaniol, există părți întregi ale GATS care reglementează domenii în care Comunitatea nu are nicio competență pe plan intern. Astfel, dispozițiile din GATS care privesc următoarele aspecte intră în sfera de competență a statelor membre:

–        prestarea de servicii de către societăți din țări terțe care doresc să se stabilească în Comunitate (prezență comercială);

–        prestarea de servicii prin intermediul deplasării unor persoane fizice resortisante ale unor țări terțe;

–        prestările de servicii cu titlu gratuit;

–        angajamentele în domeniul circulației capitalurilor resortisanților din țări terțe care nu sunt stabiliți în Comunitate (articolul XI din GATS), dat fiind faptul că articolul 67 din tratat impune eliminarea restricțiilor în calea circulației capitalurilor numai pentru capitalurile aparținând persoanelor cu reședința într‑un stat membru;

–        angajamentele privind recunoașterea diplomelor sau a titlurilor obținute în țări terțe.

Guvernul portughez subliniază că tipurile de prestări de servicii vizate de GATS, altele decât „prestările transfrontaliere de servicii”, intră în sfera de competență a statelor membre.

Guvernul portughez insistă asupra faptului că „domeniile cele mai importante și mai sensibile ale liberalizării serviciilor pe plan internațional sunt cele privind condițiile de stabilire a societăților din țările terțe și regimul aplicabil persoanelor care desfășoară activități independente și angajaților societăților din țări terțe”. Guvernul portughez consideră că aceste domenii intră în competența statelor.

Potrivit guvernului danez, nu există nicio îndoială că actele juridice comunitare adoptate în domeniul serviciilor vizează numai anumite domenii. În aceste domenii, actele juridice adoptate vizează numai anumite aspecte ale prestării de servicii. Rezultă că statele membre au competența de a încheia acorduri internaționale atât în domeniile în care nu există reglementări comunitare, cât și în domeniile în care există o reglementare comunitară care este însă fragmentară.

Guvernul olandez se raliază poziției Consiliului și semnalează un caz de competența exclusivă a statelor membre, și anume acela al deplasării persoanelor fizice dintr‑un stat terț în Comunitate (mobilitatea lucrătorilor).

În rezumat, guvernul Regatului Unit consideră Comunitatea ca având competența de a participa la încheierea Acordului GATS în temeiul articolelor 54, 57, 66, 75, 84, 99 și 100 A din Tratatul CE. Astfel, anumite aspecte din acord intră în domeniile de competență a Comunității, care sunt reglementate de aceste dispoziții și în care Comunitatea a adoptat măsuri interne. Cu toate acestea, nu toate activitățile economice reglementate de GATS au făcut obiectul unei reglementări comunitare; la adoptarea de asemenea reglementări, acestea ar consta în măsuri de armonizare instituind norme minime pe care statele membre le pot depăși. Ar rezulta că statele membre sunt și ele competente să participe la încheierea GATS.

Mai întâi, Regatul Unit subliniază că nici capitolul privind stabilirea, nici cel privind serviciile nu reglementează:

–        prestarea unui serviciu pe teritoriul unei țări terțe având ca destinație teritoriul unui stat membru [articolul I alineatul (2) litera (a) din GATS];

–        prestarea unui serviciu de către un prestator resortisant dintr‑o țară terță, prin intermediul unei prezențe comerciale (alta decât societatea menționată la articolul 58 din Tratatul CE) pe teritoriul unui stat membru [articolul I alineatul (2) litera (c) din GATS];

–        prestarea unui serviciu de către un prestator resortisant dintr‑o țară terță prin intermediul prezenței unei persoane fizice dintr‑o țară terță pe teritoriul unui stat membru [articolul I alineatul (2) litera (d) din GATS].

Guvernul Regatului Unit arată în special că nicio dispoziție din tratat nu reglementează prima stabilire a persoanelor fizice și juridice resortisante ale unor țări terțe care doresc să întreprindă activități de prestare de servicii în statele membre. Acesta subliniază că articolul 59 al doilea paragraf din tratat vizează numai resortisanții din țările terțe stabiliți deja în cadrul Comunității. În absența unei legislații comunitare interne, aceste chestiuni rămân de competența statelor membre.

În ceea ce privește filialele și sucursalele, guvernul Regatului Unit admite totuși că instituțiile comunitare au luat măsuri de stabilire „a unor norme referitoare la exercitarea de către Comunitate a competenței externe privind stabilirea resortisanților din țările terțe în cadrul Comunității” în temeiul articolului 57 alineatul (2) din Tratatul CE.

Astfel, articolul 9 alineatul (3) din Prima directivă 77/780/CEE a Consiliului din 12 decembrie 1977 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit (JO L 322, p. 30) prevede că „[...] Comunitatea poate conveni, prin acorduri încheiate în conformitate cu tratatul, cu una sau cu mai multe țări terțe, aplicarea unor dispoziții care, pe baza principiului reciprocității, acordă sucursalelor unei instituții de credit cu sediul în afara Comunității un tratament identic pe tot teritoriul Comunității”. De asemenea, articolele 8 și 9 din Directiva 89/646, citată anterior, urmăresc să garanteze că instituțiile comunitare de credit care desfășoară activități în țări terțe se bucură de avantaje echivalente cu cele de care beneficiază societățile din țările terțe, societăți‑mamă ale societăților comunitare care sunt societăți în sensul articolului 58 din tratat.

În sectorul asigurărilor ar exista dispoziții similare. Astfel, articolul 32 din Directiva 79/267/CEE a Consiliului din 5 martie 1979 de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind inițierea și exercitarea activității de asigurare directă de viață (JO L 63, p. 1) prevede că „[p]rin intermediul acordurilor încheiate în conformitate cu tratatul cu una sau mai multe țări terțe, Comunitatea poate aproba aplicarea de dispoziții diferite de cele prevăzute în prezentul titlu, în scopul garantării că, pe baza condițiilor de reciprocitate, în statele membre există o protecție adecvată pentru asigurați”. Iar articolul 32b, introdus prin Directiva 90/619/CEE a Consiliului din 8 noiembrie 1990 (JO L 330, p. 50), prevede la alineatul (3) că „[a]tunci când Comisia constată [...] că o țară terță nu acordă întreprinderilor de asigurare comunitare acces efectiv pe piață comparabil cu cel acordat de Comunitate întreprinderilor de asigurare din țara terță în cauză, Comisia poate prezenta Consiliului propuneri pentru un mandat adecvat de negociere cu scopul de a obține oportunități competitive comparabile pentru întreprinderile de asigurare comunitare. Consiliul decide cu majoritate calificată”.

În ceea ce privește prima stabilire a persoanelor fizice resortisante ale unor țări terțe, guvernul Regatului Unit invocă de asemenea existența unei dispoziții de drept derivat.

Articolul 1 litera (c) din Directiva 73/148/CEE a Consiliului din 21 mai 1973 privind eliminarea restricțiilor de circulație și ședere în cadrul Comunității pentru resortisanții statelor membre în materie de stabilire și de prestare de servicii (JO L 172, p. 14), adoptată în temeiul articolului 54 alineatul (2) și al articolului 63 alineatul (2), acordă efectiv dreptul de reședință soților și copiilor resortisanți din țări terțe.

Guvernul Regatului Unit adaugă că aceste dispoziții cu caracter de excepție privind prima stabilire a persoanelor fizice sau juridice resortisante ale unor țări terțe au frecvent o sferă de aplicare limitată.

Astfel, titlul III din Prima directivă bancară 77/780, citată anterior, nu împiedică statele membre să aplice sucursalelor instituțiilor de credit din state terțe, atunci când acestea își inițiază sau își continuă activitățile în cadrul Comunității, condiții mai stricte decât cele pe care le aplică sucursalelor instituțiilor comunitare de credit [a se vedea în același sens considerentele celei de A doua directive 89/646, citată anterior, și considerentul (9) al Directivei 92/96/CEE a Consiliului din 10 noiembrie 1992, JO L 360, p. 1, în domeniul asigurărilor].

Guvernul Regatului Unit concluzionează că, sub rezerva acestor dispoziții cu caracter de excepție, prima stabilire a persoanelor fizice și juridice resortisante ale unor țări terțe constituie un domeniu în care statele membre își păstrează o competență tranzitorie.

În continuare, guvernul Regatului Unit examinează competențele statelor membre și, respectiv, ale Comunității în ceea ce privește regimul care reglementează activitățile desfășurate de filialele și de sucursalele societăților din țări terțe, după stabilirea acestora în cadrul Comunității.

În această privință, guvernul Regatului Unit evidențiază că, pe plan intern, după ce filialele sau sucursalele societăților înmatriculate într‑un stat terț se stabilesc într‑un stat membru, Comunitatea este competentă, în temeiul capitolelor privind stabilirea și serviciile, să reglementeze activitățile acestora. Guvernul Regatului Unit subliniază de asemenea că, în anumite sectoare, Comunitatea a utilizat această competență.

Astfel, Directiva 89/117/CEE a Consiliului din 13 februarie 1989 privind obligațiile în materie de publicare a documentelor contabile anuale ale sucursalelor, stabilite într‑un stat membru, ale instituțiilor de credit și instituțiilor financiare cu sediul social în afara statului membru respectiv (JO L 44 din 1989, p. 40, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 212) se aplică nu numai sucursalelor societăților comunitare, ci și sucursalelor societăților din țări terțe (articolele 1 și 3). De asemenea, A unsprezecea directivă 89/666/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind publicitatea sucursalelor înființate într‑un stat membru de anumite forme de societăți comerciale care intră sub incidența legislației unui alt stat (JO L 395, p. 36, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 100) se aplică sucursalelor societăților din țări terțe (articolele 7-10). Titlul III din Prima directivă bancară 77/780, citată anterior, și din Directiva 79/267, de asemenea citată anterior, în domeniul asigurării, conțin, în egală măsură, dispoziții privind sucursalele întreprinderilor care au sediul în afara Comunității.

În rest însă, întrucât nu există legislație comunitară internă, regimul care se aplică activității unei filiale sau sucursale a unei societăți dintr‑un stat terț rămâne în continuare în sfera de competență a statelor membre.

În privința articolului VI alineatul (2) litera (a) din GATS (menținerea sau instituirea unor tribunale sau proceduri judiciare care să permită obținerea revizuirii actelor administrative care afectează comerțul cu servicii), guvernul Regatului Unit afirmă că problemele privind competența, procedura și căile de atac rămân în sfera de competență a statelor membre, sub rezerva câtorva dispoziții de drept derivat care armonizează procedurile și căile de atac interne.

În această privință, guvernul Regatului Unit citează Directiva 89/665/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative care vizează căile de atac față de atribuirea contractelor de achiziții publice de produse și a contractelor publice de lucrări (JO L 395, p. 33, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 237). Acesta precizează totuși că directiva menționată este o măsură de armonizare parțială care lasă statelor membre o posibilitate vastă de alegere a mijloacelor de realizare a obiectivelor sale.

Guvernul Regatului Unit concluzionează că statele membre sunt competente pentru a participa la încheierea Acordului GATS în domeniul reglementat de articolul VI alineatul (2) litera (a) din acordul menționat.

În sfârșit, trecând la articolul VII din GATS (recunoașterea licențelor și certificatelor), guvernul Regatului Unit arată că, deși normele comunitare prevăd armonizarea și recunoașterea reciprocă a calificărilor obținute în statele membre, acestea din urmă continuă să fie competente totuși în ceea ce privește calificările obținute în statele terțe. În această privință, guvernul Regatului Unit face trimitere la Hotărârea Tawil‑Albertini, citată anterior.

ii)   Cu privire la competențele care ar putea rezulta din dispoziții cu caracter general din tratat (articolele 100 A și 235 din Tratatul CE)

Consiliul contestă faptul că articolele 100 A și 235 din tratat impun legiuitorului comunitar o obligație juridică de a acționa. Acceptarea unei asemenea idei ar conduce la eliminarea distincției dintre existența unei competențe și exercitarea acesteia și ar fi în contradicție flagrantă cu articolul 3 B din tratat, care enunță principiul subsidiarității.

Potrivit guvernului Regatului Unit, Curtea nu a acceptat ca directivele de instituire a unor norme minime să poată constitui sursa unei competențe comunitare exclusive (a se vedea Avizul 2/91, citat anterior, punctul 21). Astfel, o competență externă exclusivă poate fi fondată numai pe măsuri interne de armonizare exclusivă. A fortiori, o competență externă exclusivă nu poate să decurgă, în lipsa unor norme interne, doar din articolul 100.

Guvernul francez nu interpretează articolul 235 din tratat în același mod precum Comisia. Spre deosebire de aceasta, guvernul francez consideră că Consiliul dispune de o competență vastă pentru a aprecia dacă o acțiune a Comunității este necesară pentru realizarea unuia dintre obiectivele Comunității și că această necesitate nu se regăsește în speță.

Guvernul german explică faptul că articolul 235 nu poate conferi competențe Comunității în sectoarele care intră în sfera de competență exclusivă a statelor membre și că, în orice caz, liberalizarea comerțului cu servicii pe plan mondial nu este unul dintre obiectivele Comunității.

Guvernul portughez contestă că, astfel cum pare să susțină Comisia, este posibil ca o competență obligatorie și exclusivă într‑un domeniu determinat, pe plan intern sau extern, să decurgă din articolul 235 din tratat. Guvernul portughez prezintă următoarele motive.

Pe de o parte, Consiliul ar continua să aibă libertatea de a aprecia cu privire la tipul de mijloace cel mai adecvat să se recurgă pentru atingerea obiectivelor comunitare. Consiliul ar putea, de exemplu, din motive de ordin internațional sau intern, să prefere recurgerea la mecanismul de cooperare dintre Comunitate și statele membre, ceea ce ar conduce, pe planul relațiilor externe, la încheierea de acorduri mixte. Aceasta ar fi fost opinia Curții atunci când a considerat că „deși articolul 235 permite Consiliului să adopte orice «dispoziții corespunzătoare» și în domeniul relațiilor externe, acest articol nu creează nicio obligație, ci conferă Consiliului o posibilitate a cărei neexercitare nu poate să afecteze validitatea unei deliberări” (Hotărârea AETR, citată anterior, punctul 95). Pe de altă parte, articolul 235 nu permite transferarea competențelor reziduale și proprii statelor membre către Comunitate. În acest scop, ar fi indispensabilă revizuirea tratatelor.

Guvernul spaniol consideră că articolele 100 A și 235 din tratat sunt, printre multe alte dispoziții, acelea care furnizează temeiul juridic al competenței comunitare.

Parlamentul European arată că, în niciun mod, o eventuală recurgere la articolul 235 din Tratatul CE nu ar putea fi interpretată ca aducând atingere libertății sale de a emite un aviz conform în cazul în care acordul i se pare inacceptabil, având în vedere obiectivele tratatului și interesele cetățenilor.

C –  TRIPS

1.     Poziția Comisiei

Ca și în cazul GATS, argumentația Comisiei poate fi segmentată în două părți. În prima parte, scopul Comisiei este de a identifica competențele interne ale instituțiilor din care poate rezulta o competență a Comunității pe plan internațional. În a doua parte, scopul acesteia este de a convinge cu privire la necesitatea unei acțiuni comunitare sau la riscul pe care îl antrenează acțiunile disparate ale statelor membre în raport cu țările terțe.

a)     Cu privire la existența competențelor interne

Mai întâi, Comisia încearcă să demonstreze că competența Comunității pe plan intern rezultă din actele de drept derivat care există în domeniul proprietății intelectuale (i). În continuare, Comisia susține că, în ipoteza în care s‑ar considera că Comunitatea nu dispune de competențe suficiente în temeiul actelor de drept derivat, Comunitatea ar putea încheia TRIPS în temeiul unor dispoziții generale ale tratatului, cum ar fi cele ale articolelor 100 A și 235 (ii).

i)     Cu privire la competențele care decurg din dreptul derivat

În ceea ce privește Acordul TRIPS, Comisia arată mai întâi că obiectul articolului 36 din Tratatul CE nu este de a rezerva anumite domenii competenței exclusive a statelor membre (a se vedea Hotărârea din 4 octombrie 1991, Richardt și „Les Accessoires Scientifiques”, C‑367/89, Rec., p. I‑4621, punctele 19-21).

În continuare, Comisia efectuează o comparație punct cu punct și extrem de detaliată între Acordul TRIPS și dispozițiile de drept comunitar pertinente pentru a trage concluzia că, în general, Comunitatea are competența externă necesară pentru a încheia Acordul TRIPS în mod integral.

1. În ceea ce privește dreptul de autor (secțiunea 1 din partea II din TRIPS, articolele 9-14), Comisia recunoaște, mai întâi, că Comunitatea nu este parte nici la Convenția de la Berna (Convenția pentru protecția operelor literare și artistice, Actul de la Paris din 24 iulie 1971), nici la Convenția de la Roma (Convenția internațională privind protecția artiștilor interpreți sau executanți, a producătorilor de fonograme și a organismelor de radiodifuziune din 26 octombrie 1961).

Comisia subliniază că Acordul TRIPS, în secțiunea 1 din partea II referitoare la dreptul de autor și la alte drepturi conexe dreptului de autor, obligă membrii OMC să prevadă o protecție minimă.

Aceasta amintește că, în materia dreptului de autor și a drepturilor conexe, Consiliul a adoptat mai multe directive și consideră că acestea reglementează, pe plan intern, domeniile vizate la articolele 10-14 din TRIPS.

Astfel, articolul 1 alineatul (1) din Directiva 91/250/CEE a Consiliului din 14 mai 1991 privind protecția juridică a programelor de calculator (JO L 122, p. 42, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 114) corespunde articolului 10 alineatul (1) din Acordul TRIPS, care prevede că programele pentru calculator sunt protejate ca opere literare în temeiul Convenției de la Berna. Articolul 2 alineatul (1) din Directiva 92/100/CEE a Consiliului din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale (JO L 346, p. 61, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 120) ar corespunde, potrivit Comisiei, articolului 11 din Acordul TRIPS, care se referă la drepturile de închiriere. La rândul lor, articolul 6 alineatul (1), articolul 7 și articolul 8 alineatul (1) din această directivă ar reglementa materia de la articolul 14 din Acordul TRIPS (drepturile conexe). Directiva 93/98/CEE a Consiliului din 29 octombrie 1993 privind armonizarea duratei de protecție a dreptului de autor și a anumitor drepturi conexe (JO L 290, p. 9, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 141) ar reglementa materia de la articolul 12 din Acordul TRIPS privind durata protecției dreptului de autor. În sfârșit, Comisia arată că a prezentat Consiliului o Propunere de Directivă privind protecția juridică a bazelor de date (JO C 308 din 15.11.1993, p. 1), al cărei obiectiv este clarificarea protecției bazelor de date din perspectiva dreptului de autor și conferirea dreptului de a împiedica extragerea neautorizată de date din informațiile cuprinse într‑o bază de date. Comisia precizează că această propunere nu a fost încă adoptată, dar subliniază că nu a fost contestată competența Comunității de a adopta o astfel de directivă.

2. În ceea ce privește mărcile (articolele 15-21 din TRIPS, în secțiunea 2 din partea II din acord), Comisia arată că, în ordinea internă, Consiliul a adoptat Regulamentul (CE) nr. 40/94 din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară (JO 1994, L 11, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 146) și Prima directivă 89/104/CEE din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci (JO 1989, L 40, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 146).

Comisia recunoaște că Prima directivă se limitează la dispozițiile naționale care au incidență directă asupra funcționării pieței interne, dar subliniază faptul că Consiliul s‑a declarat dispus să adopte ulterior noi directive de apropiere a legislațiilor naționale privind mărcile.

3. În ceea ce privește indicațiile geografice și denumirile de origine (articolele 22-24 din TRIPS, în secțiunea 3), Comisia susține că dispozițiile comunitare adoptate în acest domeniu ar fi mult mai precise și mai cuprinzătoare decât cele prevăzute în secțiunea corespondentă din TRIPS.

Mai întâi, Directiva 79/112/CEE a Consiliului din 18 decembrie 1978 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la etichetarea și prezentarea produselor alimentare, precum și la publicitatea acestora (JO 1979, L 33, p. 1) ar interzice orice etichetare a produselor alimentare care poate induce cumpărătorul în eroare cu privire la originea sau la proveniența unui produs alimentar. Apoi, Consiliul a adoptat Regulamentul (CEE) nr. 2081/92 din 14 iulie 1992 privind protecția indicațiilor geografice și a denumirilor de origine ale produselor agricole și alimentare (JO L 208, p. 1). În sfârșit, în cadrul organizării comune a pieței vinului sau în temeiul articolelor 43 și 100 A din tratat, Consiliul a adoptat mai multe regulamente care au legătură cu denumirea și cu prezentarea vinurilor și produselor spirtoase.

4. În domeniul desenelor și modelelor industriale (reglementate de secțiunea 4 din partea II din TRIPS, articolele 25 și 26), Comisia semnalează că a înaintat Consiliului o propunere de directivă destinată armonizării legislațiilor naționale privind desenele și modelele, precum și o propunere de regulament de instituire a unui model comunitar, în temeiul articolului 100 A din tratat. Potrivit Comisiei, nivelul de protecție prevăzut în aceste două propuneri ar fi mult mai mare decât obligațiile generale enunțate la articolele 25 și 26 din Acordul TRIPS.

5. În domeniul brevetelor (reglementat de secțiunea 5 din partea II din TRIPS, articolele 27-34), Comisia precizează că din ordinea juridică comunitară fac parte atât Convenția de la München din 5 octombrie 1973 privind eliberarea brevetului european, cât și Acordul de la Luxemburg din 15 decembrie 1989 privind brevetele comunitare (JO L 401, p. 1), care a fost semnat de statele membre, dar nu a intrat încă în vigoare. Potrivit Comisiei, Comunitatea are competența de a adopta dispoziții în domeniul dreptului brevetelor în măsura în care aceste dispoziții sunt necesare pentru buna funcționare a pieței interne. De altfel, Consiliul a adoptat Regulamentul (CEE) nr. 1768/92 din 18 iunie 1992 privind instituirea unui certificat suplimentar de protecție pentru medicamente (JO L 182, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 11, p. 130) și a adoptat o poziție comună privind o propunere de directivă asupra protecției juridice a invențiilor biotehnologice care armonizează dreptul statelor membre în privința posibilității de a acorda brevete pentru material biotehnologic.

6. În domeniul topografiei circuitelor integrate, Comisia susține că Directiva 87/54/CEE a Consiliului din 16 decembrie 1986 privind protecția juridică a topografiilor produselor din materiale semiconductoare (JO 1987, L 24, p. 36, Ediție specială, 13/vol. 11, p. 218) este corespondentul pe plan intern al secțiunii 6 din partea II din TRIPS (articolele 35-38 privind schemele de configurație ale circuitelor integrate).

7. În ceea ce privește partea III din Acordul TRIPS, care instituie norme pentru respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, potrivit sublinierii Comisiei, competențele Comunității pe plan intern în acest domeniu sunt la fel de extinse ca dispozițiile articolelor 41-61 din Acordul TRIPS, iar competențele Comunității au fost deja exercitate prin adoptarea Regulamentului nr. 3842/86, citat anterior, de stabilire a unor măsuri destinate interzicerii punerii în liberă circulație a mărfurilor contrafăcute.

Pe scurt, Comisia consideră că toate dispozițiile din Acordul TRIPS au, pe plan intern, un corespondent în dispozițiile de drept comunitar derivat.

ii)  Cu privire la competențele care ar putea rezulta din dispoziții cu caracter general din tratat (articolele 100 A și 235 din Tratatul CE)

În general, Comisia recurge la aceleași argumente, în favoarea utilizării articolului 100 A sau a articolului 235 ca temei juridic pentru încheierea Acordului TRIPS, ca acelea pe care le‑a folosit și în legătură cu GATS. Singurul argument specific pentru TRIPS este următorul. Întrucât TRIPS instituie norme în domenii în care nu există măsuri de armonizare comunitară, încheierea acestuia ar permite să se realizeze de la bun început o armonizare în cadrul Comunității și, prin aceasta, să se contribuie la instituirea și funcționarea pieței interne.

b)     Cu privire la necesitatea unei acțiuni externe a Comunității

Comisia subliniază că, în cazul în care Comunitatea ar fi doar o simplă parte la TRIPS, alături de altele, împreună cu propriile sale state membre, coeziunea pieței interne ar avea de suferit din două motive. Pe de o parte, piața internă ar fi afectată de o denaturare a concurenței, iar pe de altă parte, posibilitățile de concurență pe piețele unor state terțe ar fi denaturate în mod artificial.

Potrivit Comisiei, riscul de denaturare a schimburilor comerciale este următorul: în cazul în care statele membre ar fi libere să negocieze și să încheie acorduri proprii în domeniul reglementat de TRIPS, acestea ar putea să își plaseze întreprinderile într‑o situație concurențială mai favorabilă decât cea a întreprinderilor din alte state membre și, în consecință, să ofere economiilor lor un avantaj incompatibil cu concurența nedenaturată de pe piața internă.

Comisia citează un exemplu de act de drept derivat care nu permite statelor membre să negocieze în mod liber acorduri bilaterale cu state terțe.

În cadrul Directivei 87/54, citată anterior, privind protecția juridică a topografiilor produselor din materiale semiconductoare, statele membre pot extinde această protecție la resortisanții statelor terțe numai cu anumite condiții. Această directivă a fost deja folosită de mai multe ori pentru extinderea protecției juridice a topografiilor produselor din materiale semiconductoare pe bază de reciprocitate pentru un număr limitat de țări care satisfac criteriile din directivă și care oferă același nivel de protecție resortisanților Comunității. Statele membre nu sunt autorizate să deroge de la dispozițiile deciziilor Consiliului care oferă această protecție. Motivul este enunțat în considerentele directivei, în care se arată că diferențele care caracterizează protecția juridică ce decurg din legislația statelor membre au efecte negative directe asupra funcționării pieței comune.

În ceea ce privește riscul de a se aduce atingere coerenței globale a normelor comunitare în cazul unei competențe partajate, Comisia arată că adoptarea Acordului TRIPS atât de către statele membre, în nume propriu, cât și de către Comunitate poate „afecta” dreptul comunitar sau poate „influența în mod negativ domeniul de aplicare al acestuia” în sensul jurisprudenței AETR, din următoarele motive.

În primul rând, chiar dacă nu stabilește cerințe minime, TRIPS „ar afecta” totuși dreptul comunitar în domeniile în care nivelul de protecție asigurat de acesta din urmă este mai mic decât cel prevăzut în TRIPS.

În al doilea rând, chiar dacă prevede numai un nivel minim de protecție, TRIPS trebuie extins la toți membrii acordului menționat. În cazul în care statele membre ar putea negocia cu țările terțe în afara cadrului comunitar în vederea extinderii protecției proprietății intelectuale la resortisanții din țările terțe, ar putea să apară divergențe și conflicte între regimurile lor externe din acest domeniu și regimul Comunității.

În al treilea rând, chiar dacă TRIPS prevede numai cerințe minime, normele comunitare din domeniul proprietății intelectuale nu stabilesc, în ceea ce le privește, un nivel minim de protecție. Făcând trimitere la Avizul 2/91, citat anterior, în care Curtea ar fi estimat că simpla coexistență a normelor internaționale și a celor comunitare care reglementează același domeniu poate afecta dreptul comunitar, chiar în cazul în care nu există contradicții între aceste norme, Comisia concluzionează că încheierea Acordului TRIPS de către statele membre „ar afecta” normele comunitare existente.

În al patrulea rând, TRIPS lasă membrilor săi libertatea de a ridica nivelul de protecție pe care îl asigură în măsura în care noua protecție astfel obținută continuă să fie conformă cu dispozițiile minime ale acordului. Cum Comunitatea aplică principiul epuizării naționale sau „comunitare”, ar fi suficient ca un stat membru să adopte principiul „epuizării internaționale” prevăzut în TRIPS pentru ca normele comunitare și funcționarea pieței interne să fie afectate.

În sfârșit, în cazul în care Acordul TRIPS ar fi încheiat atât de către Comunitate, cât și de către statele membre, în temeiul unei competențe partajate, acest fapt ar afecta grav dreptul comunitar, întrucât ar conduce practic la „înghețarea” sau la neaplicarea normelor comunitare de armonizare în sfera de aplicare a acordului. De asemenea, dreptul comunitar ar fi „afectat” în măsura în care statele membre ar continua să se prevaleze de excepția de la articolul 36 din Tratatul CE pentru a proteja „obiectul” specific al drepturilor de proprietate intelectuală, ceea ce ar împiedica armonizarea la nivel comunitar și instituirea sau funcționarea pieței interne.

2.     Pozițiile părților care au prezentat observații

Consiliul analizează mai întâi stadiul acțiunii legislative a Comunității în domeniul proprietății intelectuale și face distincția între patru „blocuri” de legislație comunitară.

–        Primul „bloc” cuprinde măsurile comunitare adoptate mai ales în temeiul articolului 43 din Tratatul CE, care privesc protecția indicațiilor geografice.

Consiliul consideră că sfera de aplicare a acestui prim „bloc” coincide cu cea a secțiunii 3 din partea II din TRIPS privind indicațiile geografice și că în acest caz sunt îndeplinite în general condițiile necesare care să determine o competență externă implicită în temeiul jurisprudenței AETR.

–        Al doilea „bloc” de legislație cuprinde măsurile comunitare de armonizare a legislațiilor naționale adoptate în temeiul articolului 100 A din tratat, precum și, în anumite cazuri, în temeiul articolelor 57 și 66, care privesc anumite aspecte ale regimului proprietății intelectuale.

Este vorba despre directivele privind dreptul de autor și drepturile conexe [Directiva 92/100/CEE a Consiliului din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale (JO L 346, p. 61, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 120), Directiva 93/83/CEE a Consiliului din 27 septembrie 1993 privind coordonarea anumitor norme referitoare la dreptul de autor și drepturile conexe aplicabile difuzării de programe prin satelit și retransmisiei prin cablu (JO L 248, p. 15, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 134), Directiva 93/98/CEE a Consiliului din 29 octombrie 1993 privind armonizarea duratei de protecție a dreptului de autor și a anumitor drepturi conexe (JO L 290, p. 9, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 141), Directiva 91/250/CEE a Consiliului din 14 mai 1991 privind protecția juridică a programelor de calculator (JO L 122, p. 42, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 114), Directiva 87/54/CEE a Consiliului din 16 decembrie 1986 privind protecția juridică a topografiilor produselor din materiale semiconductoare (JO L 24, p. 36, Ediție specială, 13/vol. 11, p. 218) și Prima directivă 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci (JO L 40, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 146)].

Potrivit Consiliului, sfera de aplicare a celui de al doilea „bloc” de legislație nu se suprapune decât foarte puțin cu domeniile reglementate de secțiunile 1 și 2 din partea II din TRIPS (dreptul de autor și mărcile). Consiliul arată că, în schimb, nu a fost adoptată nicio măsură de armonizare în domeniul desenelor și modelelor industriale și al brevetelor (reglementat de secțiunile 4 și 5 din partea II din TRIPS).

În orice caz, adoptarea unor dispoziții de drept comunitar nu implică obligația aplicării acestora în privința resortisanților țărilor terțe, în timp ce obiectivul TRIPS este tocmai acela de a stabili normele minime care trebuie să fie aplicate resortisanților acestor țări.

–        Al treilea „bloc” de legislație comunitară cuprinde măsurile comunitare care vizează să creeze, pentru anumite aspecte ale drepturilor de proprietate intelectuală, un regim comunitar de protecție care să se adauge regimurilor stabilite de fiecare legislație națională. Se are în vedere Regulamentul (CEE) nr. 1768/92 al Consiliului din 18 iunie 1992 privind instituirea unui certificat suplimentar de protecție pentru produse medicamentoase (JO L 182, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 11, p. 130) și Regulamentul nr. 40/94, citat anterior, privind marca comunitară.

Potrivit Consiliului, măsurile cuprinse în cel de al treilea „bloc” nu urmăresc decât instituirea unui regim comunitar de protecție care să se suprapună regimurilor naționale. Prin urmare, Consiliul consideră că, deși teoria competențelor implicite care decurge din Hotărârea AETR poate avea efecte în raport cu regulamentele comunitare, aceste efecte nu se produc decât în limitele obiectului acestor regimuri complementare și nu se extind la ceea ce continuă să constituie obiectul regimurilor naționale privind mărcile (armonizate parțial) și brevetele (nearmonizate).

–        Al patrulea „bloc” de legislație cuprinde Regulamentul nr. 3842/86, citat anterior, de stabilire a unor măsuri în vederea interzicerii punerii în liberă circulație a mărfurilor contrafăcute.

Potrivit Consiliului, acest regulament corespunde numai anumitor dispoziții din partea III din Acordul TRIPS (partea referitoare la mijloacele de asigurare a respectării drepturilor de proprietate intelectuală), și anume cele care au legătură cu interzicerea punerii în circulație a mărfurilor contrafăcute (articolele 51-60 din TRIPS). În schimb, cea mai mare parte a dispozițiilor din această parte III continuă să se afle în competența statelor membre (articolele 41-50 și 61). Aceasta este mai ales situația în cazul dispozițiilor care privesc instituirea unor sancțiuni penale (articolul 61 din TRIPS).

Prin urmare, Consiliul consideră că jurisprudența AETR se poate aplica numai în măsura – mică – în care Regulamentul de interzicere a punerii în liberă circulație a mărfurilor contrafăcute se suprapune cu anumite dispoziții din Acordul TRIPS.

Consiliul conchide că statele membre și Comunitatea sunt competente împreună să încheie Acordul TRIPS.

La rândul său, guvernul Regatului Unit subliniază mai întâi că de fiecare dată când a luat inițiative legislative în domeniul proprietății intelectuale, Comisia a avut grijă să constate că drepturile naționale de proprietate intelectuală continuă să existe.

În consecință, fiecare stat membru își păstrează propriul sistem juridic de protecție a brevetelor, a mărcilor, a drepturilor de autor și a desenelor. Guvernul Regatului Unit insistă asupra următorului aspect: chiar și marca comunitară și brevetul comunitar (atunci când va fi introdus) vor coexista cu drepturile naționale, lăsându‑le în esență intacte.

Apoi, guvernul Regatului Unit arată că există foarte puține norme comunitare privind conținutul drepturilor de proprietate intelectuală. Există doar câteva exemple de armonizare a nomelor naționale care definesc obiectul specific al proprietății intelectuale. Regatul Unit citează două dintre acestea: Directiva 89/104, citată anterior, privind mărcile și Directiva 87/54, de asemenea citată anterior, privind topografia produselor din materiale semiconductoare.

În ceea ce privește în mod special dreptul de autor și drepturile conexe, Regatul Unit arată că, deși o serie de dispoziții ale TRIPS se referă la conținutul sau la obiectul specific al dreptului de autor și al drepturilor conexe, nu a existat nicio tentativă de armonizare a acestora la nivel comunitar. Guvernul Regatului Unit conchide că „statelor membre le incumbă obligația să definească conținutul dreptului de autor și al drepturilor conexe în legislația lor internă, făcând sau nefăcând trimitere la [C]onvenți[a]” (de la Berna).

Regatul Unit amintește de asemenea că, în ceea ce privește dreptul de autor, articolul 9 din Acordul TRIPS le impune membrilor să respecte articolele 1-21 din Convenția de la Berna. Întrucât Comisia nu este, ca atare, parte la Convenția de Berna, decizia de a încheia un acord prin care statele membre să se angajeze să respecte principiile convenției în relațiile lor cu țări terțe intră în competența exclusivă a statelor membre.

În ceea ce privește brevetele, Regatul Unit amintește că la nivel comunitar nu există nicio armonizare. Regatul Unit răspunde Comisiei, care se bazează pe Convenția privind brevetul comunitar, că această convenție – care nu a intrat în vigoare – a fost negociată la nivel interguvernamental, iar nu la nivel comunitar, și că aceasta lasă intacte sistemele naționale de brevete.

Pe lângă domeniile brevetelor și drepturilor de autor, Regatul Unit citează în special trei domenii din dreptul proprietății intelectuale reglementate de Acordul TRIPS pentru care nu există nicio măsură comunitară de armonizare: desenele și modelele industriale, protecția informațiilor nedivulgate și mijloacele de asigurare a respectării drepturilor de proprietate intelectuală.

Regatul Unit subliniază că, chiar și în cazurile în care s‑a realizat o armonizare a normelor naționale la nivel comunitar, sfera de aplicare a acestora este limitată printr‑o trimitere explicită la legislațiile statelor membre sau printr‑o recunoaștere implicită a faptului că statele membre pot continua punerea în aplicare a propriilor lor sisteme de proprietate intelectuală în domeniile care nu sunt reglementate de legislația comunitară.

În acest sens, Regatul Unit citează mai multe exemple.

a)      Dispozițiile Directivei 87/54, citată anterior, privind topografia produselor din materiale semiconductoare nu aduc atingere drepturilor conferite de către statele membre în conformitate cu obligațiile care le incumbă în temeiul acordurilor internaționale.

b)      Directiva 89/104, citată anterior, privind mărcile nu vizează o apropiere integrală a legislațiilor vizate ale statelor membre, ci numai apropierea dispozițiilor care au incidență directă asupra funcționării pieței interne (al treilea considerent). Statele membre își păstrează în special dreptul de a proteja mărcile comerciale dobândite prin folosință.

c)      Directiva 91/250, citată anterior, privind protecția juridică a programelor de calculator nu aduce atingere dispozițiilor naționale privind drepturile care decurg din brevete, din mărci, din concurența neloială, din secrete de afaceri, din protecția semiconductorilor sau din dreptul contractual [articolul 9 alineatul (1)].

d)      Directiva 92/100, citată anterior, privind dreptul de închiriere și de împrumut lasă în totalitate statelor membre competența de a evalua oportunitatea de a impune societăților de gestiune colectivă obligația de a pretinde numai o remunerație echitabilă, precum și stabilirea debitorilor (articolul 4).

e)      Directiva 93/83, citată anterior, privind coordonarea anumitor norme referitoare la dreptul de autor și drepturile conexe aplicabile difuzării de programe prin satelit și retransmisiei prin cablu permite statelor membre să prevadă pentru titularii drepturilor în cauză măsuri de protecție mai extinse decât dreptul de a se opune difuzării, care este menționat la articolul 8 din Directiva 92/100 (articolul 6).

Guvernul Regatului Unit mai susține în general că, sub rezerva unor excepții pe care le menționează, niciuna dintre măsurile comunitare din materia proprietății intelectuale nu vizează aspectele referitoare la reciprocitate, la recunoaștere mutuală sau la drepturile care trebuie să se acorde resortisanților țărilor terțe în Comunitate.

În concluzie, potrivit guvernului Regatului Unit, Comunitatea și statele membre au o competență comună în privința participării la încheierea Acordului TRIPS. Comunitatea are, în mod cert, competența de a participa la încheierea TRIPS în temeiul doctrinei competențelor implicite, dat fiind că anumite aspecte limitate ale acestui acord sunt reglementate de măsuri interne adoptate în conformitate cu articolele 100 A și 235 din Tratatul CE, însă statele membre sunt de asemenea competente, întrucât acestea își păstrează o competență internă importantă în domeniile care fac obiectul TRIPS.

În ceea ce privește TRIPS și competențele implicite, statele membre, cu excepția Regatului Unit, se raliază în general observațiilor Consiliului. Numai guvernele german, spaniol, francez, portughez și olandez dezvoltă puțin această chestiune.

Guvernul german susține că TRIPS trebuie încheiat sub forma unui acord mixt. Pe de o parte, Comunitatea are competență în acest sens în măsura în care a legiferat în domeniul proprietății intelectuale. Pe de altă parte, și statele membre au aceeași competență din trei motive. Dreptul de autor rămâne în mare măsură nearmonizat; statele sunt cele care au aderat la convențiile internaționale din acest domeniu; obligațiile care decurg din Acordul TRIPS, în marea lor majoritate, pot fi îndeplinite numai de statele membre (este vorba în special de obligația de a stabili proceduri administrative, civile și chiar penale pentru a pune în aplicare diferitele drepturi de proprietate intelectuală).

Guvernul spaniol consideră de asemenea că TRIPS trebuie încheiat sub forma unui acord mixt. Astfel, mai întâi, reglementările comunitare guvernează numai anumite aspecte ale drepturilor de proprietate intelectuală și industrială. Apoi, reglementările comunitare în cauză nu au întotdeauna ca obiectiv să armonizeze legislațiile naționale. Astfel, Regulamentul nr. 40/94, citat anterior, privind marca comunitară lasă intacte legislațiile naționale în domeniul mărcilor; acest regulament creează doar un regim de protecție specifică pentru marca comunitară care coexistă cu mărcile naționale. În sfârșit, anumite dispoziții comunitare din domeniu se limitează la stabilirea unei protecții minime. Prin urmare, statele membre au în continuare posibilitatea de a adopta măsuri mai restrictive [a se vedea, de exemplu, articolul 18 din Regulamentul (CEE) nr. 823/87 al Consiliului din 16 martie 1987 de instituire a unor dispoziții specifice privind vinurile de calitate produse în anumite regiuni (JO L 84, p. 59)].

Guvernul spaniol consideră de asemenea că dispozițiile din TRIPS privind măsurile care trebuie luate pentru a garanta o protecție eficientă a drepturilor de proprietate intelectuală și industrială, cum sunt garantarea unei proceduri loiale și echitabile, prezentarea unor mijloace de probă, dreptul de a fi ascultat, motivarea deciziilor, dreptul la o cale de atac, măsurile provizorii și conservatorii, actele din oficiu ale autorităților vamale, daunele interese și sancțiunile penale, intră în competența statelor membre. Astfel, ordinea juridică comunitară nu ar cuprinde nicio dispoziție privind aceste aspecte.

Pe de altă parte, guvernul spaniol critică trimiterea făcută de Comisie la articolul 36 din tratat. Potrivit guvernului spaniol, aceasta nu are nicio relevanță. Articolul 36 este aplicabil numai comerțului „între statele membre” și, în consecință, nu se aplică limitărilor aplicate importurilor provenind din țări terțe din motive de protecție a proprietății intelectuale (a se vedea Hotărârea din 15 iunie 1976, EMI, 96/75, Rec., p. 913).

Guvernul francez este de acord cu observațiile Consiliului.

Cu toate acestea, guvernul francez subliniază că, în cazul brevetelor, care constituie aspectul esențial al Acordului TRIPS, poziția Comisiei este criticabilă. Guvernul francez amintește că, la scară europeană, întregul domeniu este guvernat de convenții internaționale, iar cea mai importantă dintre acestea aflată în vigoare (Convenția de la München, citată anterior, privind eliberarea brevetului european) depășește cadrul comunitar având în vedere că există 17 țări europene care au aderat la aceasta.

În continuare, guvernul francez adaugă că una dintre caracteristicile TRIPS este aceea că intervine într‑un domeniu în care au fost adoptate de mult timp convenții multilaterale cuprinzătoare care continuă să fie în vigoare și să fie gestionate de către instituția specializată din cadrul Organizației Națiunilor Unite, Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (OMPI). Comunitatea nu a emis niciodată pretenția de a se substitui statelor membre în aceste convenții, nu este membră a OMPI și nici nu a solicitat să devină membră a acestei organizații. Dacă s‑ar accepta teza Comisiei, statele membre și‑ar pierde orice competență externă paralelă și, din acel moment, nu ar mai putea să încheie sau să gestioneze tratate bilaterale sau multilaterale în domeniile reglementate de TRIPS.

În ceea ce privește TRIPS, și guvernul portughez face trimitere la observațiile Consiliului.

Guvernul portughez subliniază numai că din jurisprudența Curții (Hotărârile EMI și Phil Collins și alții, citate anterior) rezultă că, în stadiul actual al dreptului comunitar și în absența unor dispoziții comunitare de armonizare a legislațiilor, statelor membre le revine obligația de a stabili condițiile și modalitățile de protecție a proprietății literare și artistice. Potrivit guvernului portughez, măsurile de armonizare comunitară privesc numai un segment foarte limitat din materiile reglementate de Acordul TRIPS (secțiunea 6 din partea II privind topografiile circuitelor integrate).

În sfârșit, guvernul portughez insistă asupra faptului că participarea statelor membre se impune și datorită existenței, în partea III din TRIPS, a dispozițiilor privind procedurile judiciare (secțiunea 2 din partea III din TRIPS) și de natură penală (secțiunea 5 din partea III din TRIPS), materii care intră în competența statelor membre.

La rândul său, guvernul olandez consideră că TRIPS reglementează într‑o mare măsură domeniile în care competențele sunt deținute de statele membre, în măsura în care nu s‑a realizat o armonizare la nivel comunitar. Acesta amintește că Regulamentul privind marca comunitară permite menținerea legislațiilor naționale din domeniul mărcilor și că, pe de altă parte, normele convenționale în domeniul brevetelor au caracter interguvernamental.

Pe de altă parte, guvernul olandez insistă asupra faptului că TRIPS reglementează materii în care statele membre dețin o competență exclusivă, în special articolul 61 din TRIPS privind procedurile penale. Spre deosebire de toate celelalte state membre, guvernul olandez face trimitere la dispozițiile din titlul VI din Tratatul privind Uniunea Europeană cu privire la cooperarea în domeniile justiției și afacerilor interne. Potrivit guvernului olandez, prin faptul că s‑a acordat dispozițiilor de drept penal un loc aparte față de cel atribuit dispozițiilor din Tratatul CE, conferința interguvernamentală a indicat în mod clar că acest domeniu intră în competența statelor membre.

Potrivit guvernului olandez, aceste motive sunt suficiente pentru a determina participarea statelor membre la încheierea Acordului TRIPS. Acest lucru este cu atât mai important cu cât doar statele membre pot fi trase la răspundere în privința respectării obligațiilor care decurg din acord în acest domeniu.

XIII –  Problema reprezentării anumitor teritorii care depind de unele state membre, dar care nu fac parte din Comunitate

În privința situației teritoriilor dependente, ale căror relații externe sunt asigurate de anumite state membre, nu există nicio îndoială, potrivit Comisiei, că statele membre în cauză au capacitatea de a încheia Acordul OMC în numele acestor teritorii, în măsura în care acestea din urmă pot fi ele însele părți la Acordul OMC.

Consiliul arată că, în privința GATT, anumite state membre au competența de a încheia și de a executa acorduri pentru teritoriile cărora nu li se aplică tratatele de instituire a Comunităților Europene, adică teritoriile de peste mări.

Guvernul Regatului Unit arată că este singurul competent să încheie Acordul OMC în numele teritoriilor sale dependente care nu sunt în mod individual membre ale OMC. Guvernul Regatului Unit face trimitere la Avizul 2/91, citat anterior (punctul 35).

Guvernul francez subliniază, făcând trimitere la același aviz, că, atunci când dispozițiile unui acord internațional nu se încadrează în domeniul atribuit regimului de asociere a țărilor și teritoriilor de peste mări, statele membre care asigură relațiile internaționale ale acestor teritorii au competența de a încheia acordul în cauză.

Acordul OMC și acordurile anexate acestuia nu se încadrează, în numeroase privințe, în domeniul atribuit regimului de asociere a țărilor și teritoriilor de peste mări. Acesta vizează, în primul rând, domeniul de aplicare materială al Acordului OMC și al anexelor la acesta: sectoare specifice, cum sunt prestarea de servicii în domeniul transporturilor, dar și proprietatea intelectuală nu intră în prezent sub incidența regimului de asociere cu țările și teritoriile de peste mări. Aceasta rezultă și din domeniul de aplicare „personală” al Acordului OMC și al anexelor la acesta. Astfel, schimburile comerciale de produse dintre țările și teritoriile de peste mări și statele terțe, precum și stabilirea și prestarea de servicii de către resortisanți sau de către întreprinderi din țări terțe nu intră, în măsura în care nu sunt stabilite într‑un stat membru al Comunității, sub incidența dispozițiilor regimului de asociere cu țările și teritoriile de peste mări.

Guvernul olandez consideră că, oricare ar fi repartizarea finală a competențelor între Comunitate și statele membre, statele membre care au legături cu țări și teritorii de peste mări sunt abilitate, cel puțin pentru a apăra interesele acestor țări și teritorii, să încheie Acordul OMC în mod autonom și, cu ocazia aplicării acestui acord, să acționeze în beneficiul acestor țări și teritorii.

Guvernul olandez amintește în această privință jurisprudența Curții din Avizul 1/78, citat anterior, privind Acordul internațional privind cauciucul natural și Avizul 2/98, de asemenea citat anterior, privind Convenția nr. 170 a OIM.

În continuare, guvernul olandez se referă la Declarația privind reprezentarea țărilor și teritoriilor de peste mări menționate la articolul 227 alineatele (3) și (5) literele (a) și (b) din Tratatul CE, adoptată la încheierea Tratatului privind Uniunea Europeană. Guvernul olandez interpretează această declarație în sensul că se aplică în privința tuturor capitolelor din Tratatul privind Uniunea Europeană(14). În opinia sa, în temeiul acestei declarații, statul membru care reprezintă pe plan internațional teritorii dependente trebuie să se asigure, în măsura posibilului, că intervenția sa nu contravine poziției generale adoptate de Comunitate în materia respectivă. Potrivit guvernului olandez, aceste principii se aplică și în cadrul gestionării Acordului OMC.

XIV –  Incidența chestiunii competenței asupra modalităților de exprimare a punctelor de vedere în cadrul OMC

Comisia evidențiază că a acceptat ca statele membre să devină membre ale OMC pentru că, din motive politice, a considerat că este oportun să se mențină situația care exista în cadrul GATT, și anume o apartenență comună a Comunităților Europene și a statelor membre, consolidată de disciplina comunitară cu privire la pozițiile care urmează să fie adoptate în cadrul GATT.

Comisia consideră că încheierea acordului numai de către Comunitate va avea drept consecință că statele membre, care vor deveni membri cu drepturi depline ai OMC în conformitate cu articolele XI și XIV din Acordul OMC (a se vedea mai sus II. Statutul Comunităților Europene în cadrul OMC), nu vor mai putea să își exercite toate drepturile suverane în cadrul OMC, ci vor fi supuse, în calitate de membre ale OMC, procedurilor comunitare care decurg din articolul 113 sau din alte dispoziții pertinente din Tratatul CE. Prin urmare, Comisia le va servi drept purtător de cuvânt, iar pozițiile oficiale vor putea fi adoptate în cadrul OMC numai pe baza procedurilor prevăzute la articolul 113 (sau la orice alt articol relevant din tratat). Statele membre se vor putea exprima și vor putea lua poziție numai în măsura în care vor fi autorizate în mod expres sau în cazul în care se exprimă în numele unuia dintre „teritoriile lor dependente”. De altfel, aceasta este situația actuală din cadrul GATT.

Comisia susține că, în cazul în care și‑ar păstra anumite competențe pentru GATS sau pentru TRIPS, statele membre, la fel ca și Comunitatea, s‑ar putea regăsi în imposibilitatea juridică de a‑și exercita dreptul de a adopta măsuri de retorsiune încrucișată. Astfel, în cazul în care un stat membru, în sfera sa de competență, ar fi autorizat în mod corespunzător să ia măsuri de retorsiune, însă consideră că acestea sunt ineficiente dacă ar fi luate în domeniile reglementate de GATS sau de TRIPS, statul respectiv nu ar mai dispune, din perspectiva dreptului comunitar, de competența de a lua măsuri de retorsiune în domeniul comerțului cu mărfuri, întrucât acest domeniu intră, în orice situație, în competența exclusivă a Comunității în temeiul articolului 113 din tratat. În mod similar, în cazul în care Comunitatea ar obține dreptul de retorsiune în domeniul mărfurilor, însă s‑ar considera incapabilă să îl exercite, aceasta s‑ar afla în imposibilitatea juridică de a lua măsuri de retorsiune în domeniul serviciilor sau în domeniile TRIPS, întrucât competențele necesare ar fi rezervate statelor membre.

Potrivit Comisiei, recunoașterea unor competențe în favoarea statelor membre în domeniul GATS și TRIPS ar putea conduce la situații inechitabile atât pentru statele membre, cât și pentru Comunitate. Astfel, în cazul în care o țară terță ar obține un drept de retorsiune față de Comunitate pentru o încălcare a GATT sau a unuia dintre acordurile privind mărfurile, însă – în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 22 din Acordul privind soluționarea litigiilor – a fost autorizată, în cele din urmă, să ia măsuri de retorsiune în domeniul de competență al statelor membre în cadrul GATS sau al TRIPS, statele membre ar fi sancționate pentru o încălcare care este imputabilă doar Comunității. În mod similar, Comunitatea ar putea ajunge în situația de a fi ținta unor măsuri de retorsiune în sectorul mărfurilor pentru o încălcare comisă de unul dintre statele sale membre în cadrul GATS sau al TRIPS.

Consiliul contestă ferm susținerea potrivit căreia stabilirea modalităților de participare a Comunității și a statelor sale membre la OMC poate fi o chestiune de ordin politic. Consiliul consideră că participarea comună la OMC a Comunității și a statelor membre este justificată juridic și se poate realiza cu respectarea principiului coerenței acțiunii externe a Uniunii, principiu consacrat la articolul C al doilea paragraf(15) și la articolul J.1 alineatul (4) a doua și a treia teză(16) din Tratatul privind Uniunea Europeană, la articolul 5 din Tratatul CE, precum și de condițiile stabilite de Curtea de Justiție în Avizul 2/91, citat anterior.

Consiliul declară că este conștient de obligația juridică pe care o au instituțiile comunitare și statele membre de a identifica formulele care să garanteze o acțiune comună, coordonată și coerentă a Comunității și a statelor membre. Consiliul recunoaște că în prezent nu este în măsură să prezinte un text prin care să se stabilească astfel de formule de participare. Consiliul impută această responsabilitate Comisiei, care, având în vedere poziția sa „absolutistă” privind competența exclusivă a Comunității de a încheia Acordul OMC și anexele la acesta, ar fi refuzat să participe la o discuție asupra acestei probleme.

În opinia Consiliului, această problemă nu este insurmontabilă. Negocierile din Runda Uruguay au fost purtate pentru Comunitate și pentru statele sale membre în așa fel încât să se asigure o unitate de acțiune. Gestionarea acordurilor în cadrul OMC va fi probabil mai puțin complicată decât negocierile.

Nimic nu ar autoriza Comisia să presupună că cerințele enunțate în Tratatul privind Uniunea Europeană, în tratate și în jurisprudența Curții ar putea fi încălcate în viitor. De altfel, Comisia poate recurge la mijloacele jurisdicționale care îi stau la dispoziție (articolele 169 și 173 din tratat) pentru a veghea la conformitatea cu dreptul comunitar a actelor Consiliului și ale statelor membre.

Statele membre care au prezentat observații susțin pe deplin punctul de vedere al Consiliului.

După ce a făcut trimitere la Avizul 2/91, citat anterior, și la articolul C al doilea paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană, astfel cum a procedat și Consiliul, guvernul Regatului Unit subliniază că tocmai asocierea strânsă, preconizată în aceste texte, caracterizează negocierile din Runda Uruguay. Acestea au demonstrat că este posibil să se identifice și să se pună în practică un sistem eficient de negociere cu țările terțe, respectându‑se competențele Comunității și ale statelor membre.

Arătând că numărul de voturi ale Comunității depinde direct și exclusiv de apartenența statelor membre la OMC, guvernul francez consideră, asemănător Consiliului, că apartenența statelor membre nu este justificată de pretinse motive politice, ci de existența competențelor pe care le dețin, altfel spus, de caracterul neexclusiv al competenței Comunității de a încheia acest acord.

Guvernul olandez, care face trimitere la Avizul 2/91, citat anterior, la obligația de loialitate comunitară consacrată la articolul 5 din Tratatul CE, precum și la necesitatea de a asigura coerența acțiunii externe a Uniunii, evocată la articolul C al doilea paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană, consideră că statele membre, Consiliul și Comunitatea ar putea să se înțeleagă asupra tuturor aspectelor acțiunilor care urmează să fie întreprinse în cadrul OMC, cum sunt apropierea reciprocă a punctelor de vedere, exercitarea funcției de purtător de cuvânt pe parcursul negocierilor și intervenția în cadrul soluționării litigiilor.

Guvernul olandez subliniază că elaborarea unei astfel de înțelegeri, cu respectarea competențelor comunitare și naționale existente, este o chestiune de natură internă, care trebuie soluționată de Comunitate și statele membre, ceea ce nu modifică cu nimic faptul că, în domeniile reglementate de Acordul OMC, Comunitatea nu dispune de competențe exclusive.

Guvernul spaniol recunoaște, pentru situația unei participări comune a statelor membre și a Comunității la încheierea Acordului OMC și a anexelor la acesta, necesitatea de coordonare a acțiunilor actuale și viitoare ale Comunității și ale statelor membre în cadrul noii organizații. În această privință, guvernul spaniol citează aceeași jurisprudență (Avizele 1/78 și 2/91) și aceleași texte convenționale ca și celelalte guverne care au depus observații (obligația de loialitate comunitară enunțată la articolul 5 din Tratatul CE).

Guvernul elen subliniază doar faptul că o participare comună a Comunității și a statelor membre la procedurile de luare a deciziilor în cadrul OMC ar putea funcționa numai în cazul în care s‑ar respecta principiul coerenței acțiunii externe a Uniunii Europene, consacrat la articolul C al doilea paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană.

XV –  Chestiuni bugetare și financiare

În ceea ce privește dispozițiile financiare ale Acordului OMC, Comisia subliniază că cheltuielile de funcționare a OMC, deși sunt de importanță vitală pentru buna funcționare a organizației, nu ocupă, în cadrul acordului, o poziție centrală, așa cum ocupau dispozițiile financiare în economia Acordului privind cauciucul natural, obiect al Avizului 1/78, citat anterior (punctul 55). Bugetul OMC este o simplă consecință a urmăririi obiectivelor generale ale Organizației.

În consecință, chiar dacă plata contribuțiilor stabilite ar trebui efectuată de statele membre, acest lucru nu ar putea pune în discuție competența exclusivă a Comunității de a încheia Acordul OMC: statele membre nu ar face decât să execute, pe seama Comunității, obligații internaționale pe care numai aceasta este abilitată să le contracteze.

Cu toate acestea, în cazul în care Curtea ar considera că statele membre pot contribui în nume propriu la bugetul OMC, Comisia subliniază că competențele partajate care ar rezulta s‑ar limita la aspectele bugetare și financiare ale noii organizații.

Guvernul portughez consideră că unul dintre motivele determinante în favoarea tezei încheierii unui acord internațional în mod comun, dar autonom, de către Comunitate și de către statele membre constă în finanțarea națională a cheltuielilor rezultate din punerea în aplicare a tratatului. Această interpretare ar fi fost confirmată de jurisprudența comunitară în Avizul 1/78, citat anterior.

Guvernul portughez subliniază faptul că statele membre vor finanța cheltuielile rezultate din crearea și funcționarea OMC, dat fiind că sunt membrii originari ai acesteia (a se vedea articolul XI din Acordul de instituire a OMC). Guvernul portughez consideră că acest fapt este suficient pentru a justifica participarea statelor membre la încheierea acordului, existând două motive în acest sens.

Primul motiv decurge din dreptul comunitar: în practica comunitară, unul dintre motivele principale pentru care acordurile internaționale sunt încheiate de Comisie și de statele membre constă în faptul că finanțarea cheltuielilor care rezultă din punerea în aplicare a tratatului incumbă statelor membre.

Contrar celor susținute de Comisie, nu ar avea decât o mică importanță faptul că finanțarea ocupă sau nu ocupă un loc esențial în structura acordului (așa cum a fost cazul pentru Acordul privind cauciucul natural, care a stat la baza emiterii Avizului 1/78). Astfel, o serie de acorduri internaționale asupra produselor de bază ar fi fost încheiate, după Avizul 1/78, potrivit formulei acordului mixt, întrucât responsabilitatea financiară revenea bugetelor naționale, chiar în cazul în care contribuțiile vizau numai acoperirea cheltuielilor inerente funcționării organismelor create în vederea gestionării acordurilor în cauză. În mod analog, acorduri similare ar fi fost încheiate sub formă pur comunitară pentru singurul motiv că se prevăzuse ca finanțarea acestora să se facă din bugetul comunitar.

Guvernul portughez prezintă un al doilea motiv, întemeiat pe propriul său drept constituțional, în favoarea participării statelor membre la încheierea Acordului OMC. În temeiul articolului 164 litera (j) din Constituția Republicii Portugheze, aprobarea tratatelor internaționale în care se prevede participarea Portugaliei în cadrul unor organizații internaționale revine parlamentului și, ulterior, președintele republicii trebuie să le ratifice [a se vedea articolul 137 litera (b)]. Potrivit guvernului Portugaliei, aderarea Portugaliei la Comunitatea Europeană nu poate împiedica aplicarea acestor dispoziții constituționale, cel puțin în cazurile în care participarea Portugaliei la organizații internaționale implică contribuții financiare suportate din bugetul național.

XVI –  Răspunsuri propuse de Comisie, de Consiliu și de statele care au prezentat observații la întrebările formulate în cererea de emitere a unui aviz

Având în vedere considerațiile de mai sus, Comisia și părțile care au prezentat observații propun următoarele răspunsuri la întrebările formulate.

Comisia conchide:

„–      părțile la Acordul de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) privind comerțul cu mărfuri, adică Acordul GATT din 1994 și anexele la acesta, intră în competența exclusivă a Comunității în cadrul articolului 113 din Tratatul CE, cu excepția, probabil, a anumitor aspecte referitoare la produsele CECO;

–      partea din Acordul OMC privind comerțul cu servicii (GATS) intră de asemenea în competența exclusivă a Comunității în cadrul articolului 113 din Tratatul CE sau al articolelor 235 și/sau 100 A din tratatul menționat și, dacă este cazul, în temeiul principiului competențelor implicite în sensul jurisprudenței rezultate din Avizul 1/76 și al jurisprudenței AETR;

–      partea din Acordul OMC care privește comerțul în domeniul drepturilor de proprietate intelectuală (TRIPS) intră de asemenea în competența exclusivă a Comunității în cadrul articolului 113 din Tratatul CE sau al articolelor 100 A și/sau 235 din tratatul menționat și, dacă este cazul, în temeiul principiului competențelor implicite în sensul jurisprudenței rezultate din Avizul 1/76 și al jurisprudenței AETR.”

Consiliul trage următoarele concluzii:

„În ceea ce privește procedura

Consiliul lasă la aprecierea Curții de Justiție aspectul dacă, în împrejurările speciale ale speței – fiind vorba despre un acord «care nu este avut în vedere», ci este deja semnat sub rezerva încheierii sale –, cererea de emitere a unui aviz (prealabil) este admisibilă. În orice caz, Consiliul consideră că este indispensabil ca toate întrebările formulate de către Comisie să fie reformulate de Curte.

În ceea ce privește fondul

Comunitatea deține o competență exclusivă privind aproape întregul Acord GATT, sub rezerva unor excepții referitoare în special la regimul aplicabil produselor care intră sub incidența Tratatului CECO și la teritoriile de peste mări cărora nu li se aplică tratatele comunitare. Pe de altă parte, Comunitatea deține o competență exclusivă, în conformitate cu jurisprudența AETR, în privința anumitor aspecte speciale din Acordurile GATS și TRIPS.

Pe lângă acestea și mai ales în măsura în care Consiliul a decis deja să nu mai exercite potențiala competență a Comunității în privința Acordurilor GATS și TRIPS, competența statelor membre este preponderentă pentru un număr semnificativ de domenii reglementate de aceste două acorduri. În sfârșit, anumite materii care intră sub incidența acordurilor GATS și TRIPS pot intra, în orice caz, numai în competența exclusivă a statelor membre, în stadiul actual al tratatului.”

Consiliul sugerează următoarele:

„în măsura în care cererea de emitere a unui aviz este admisibilă, Curtea să răspundă după cum urmează:

Încheierea acordurilor rezultate din Runda Uruguay de către Comunitate și statele membre împreună este compatibilă cu repartizarea competențelor stabilită prin tratatele de instituire a Comunităților Europene.”

Guvernul Regatului Unit concluzionează următoarele:

„1)      Comunitatea are competența de a participa la încheierea Acordului GATS în temeiul articolelor 54, 57, 66, 75, 84, 99 și 100 A din Tratatul CE.

2)      Statele membre au de asemenea competența de a participa la încheierea Acordului GATS.

3)      Statele membre au competența de a participa la încheierea Acordului TRIPS.

4)      Comunitatea are de asemenea competența de a participa la încheierea Acordului TRIPS, în temeiul articolelor 100 A, 113 și 235 din Tratatul CE.

5)      Statele membre au competența de a participa la încheierea Acordului de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului.”

Guvernul francez „invită Curtea să răspundă la cererea Comisiei în sensul că încheierea Acordului OMC (luând în ansamblu acordurile anexate la acesta) intră atât în competența Comunității, cât și în competența statelor membre și că, în ceea ce privește Comunitatea, decizia nu poate fi fondată pe un temei juridic care să se limiteze numai la articolul 113 și nici numai la articolele 100 A, 113 și 235”.

Guvernul spaniol invită Curtea să emită un aviz prin care să constate că există competențe partajate între Comunitate și statele membre în cadrul Acordului de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului și că, în consecință, acest acord are caracter mixt.

Guvernul portughez concluzionează:

„–      În partea referitoare la servicii, la drepturile de proprietate intelectuală, la reglementarea schimburilor comerciale cu produse vizate de Tratatul CECO, Acordul OMC reglementează domenii care, în parte, intră în competența concurentă sau exclusivă a statelor membre;

–      finanțarea cheltuielilor de funcționare a OMC din bugetele naționale este o chestiune rezervată competenței proprii a statelor membre;

–      în măsura în care domeniile vizate de Acordul OMC intră în parte în competența Comunității și în parte în competența statelor membre, forma acordului mixt nu numai că este compatibilă cu sistemul comunitar de repartizare a competențelor prevăzut în tratatele fundamentale, ci este și singura modalitate de a asigura unitatea și coerența în cadrul reprezentării internaționale a intereselor Uniunii Europene și ale statelor membre în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului.”

Guvernul german concluzionează:

„Acordurile GATS și TRIPS, taxele vamale CECO și Acordul OMC trebuie încheiate sub forma unor acorduri mixte. Acestea trebuie ratificate de Republica Federală Germania.”

Guvernul danez conchide:

„Comunitățile Europene nu dispun de [...] competența exclusivă de a încheia Acordul de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului.”

Potrivit guvernului danez,

„statelor membre le este permis să decidă dacă Comunitatea încheie acordul. De asemenea, statele membre pot opta pentru forma mixtă, astfel încât acordul să fie încheiat atât de către Comunitate, cât și de către statele membre. În opinia guvernului danez, statele membre trebuie să hotărască și cu privire la problema punerii în practică a acordului. În domeniile în care statele membre au intenția, în prezent sau în viitor, de a pune în practică acest acord la nivel național, nu este oportun ca acordul să fie încheiat doar de Comunitate. Aceasta este situația pentru anumite părți din Acordurile GATS și TRIPS. Pentru cele două domenii care sunt reglementate de aceste două acorduri, guvernul danez consideră că este necesar să se mențină competența mixtă și să se adauge în acord precizarea temeiului juridic necesar”.

În cazul în care Curtea ar considera că cererea de emitere a unui aviz introdusă de Comisie este admisibilă, guvernul olandez consideră că încheierea Acordului OMC și a anexelor la acesta intră în competența comună a statelor membre și a Comunității.

Guvernul elen:

„solicită Curții să se pronunțe în favoarea pozițiilor susținute de Consiliu”.

În ceea ce privește Parlamentul European, acesta propune Curții:

„–      să declare că Acordul de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului trebuie încheiat în temeiul articolului 228 alineatul (3) al doilea paragraf din Tratatul CE;

–      să declare că, indiferent de ceea ce tocmai s‑a arătat, articolul 113 din Tratatul CE nu constituie un temei juridic suficient;

–      să declare că o eventuală recurgere la articolul 235 din Tratatul CE sau la jurisprudența Curții de Justiție nu ar putea, în niciun caz, să fie interpretată ca având capacitatea de a antrena obligația juridică a Parlamentului European de a emite un aviz conform, chiar și în cazurile în care încheierea acordului, prin conținutul său, ar fi inacceptabilă pentru Parlamentul European.”

XVII –  Întrebări adresate de Curte Comisiei, Consiliului și statelor membre și răspunsurile date la aceste întrebări

Curtea a decis să adreseze următoarele întrebări Comisiei și părților care au prezentat observații.

A –  Prima întrebare

S‑a solicitat Comisiei să răspundă la argumentul pe care Consiliul l‑a întemeiat pe modul în care a fost alcătuită lista de angajamente specifice, depusă în numele Comunității și al statelor membre. În urma examinării acestui document rezultă că, într‑adevăr, condițiile impuse în privința eliminării restricțiilor la accesul pe piața serviciilor și constrângerile impuse acestei eliminări sunt diferite de la un stat membru la altul.

În răspuns, Comisia consideră că modul în care a fost pregătită oferta comunitară, precum și conținutul și titlul acesteia nu au niciun efect asupra stabilirii competenței comunitare.

Astfel, Comisia ar fi acceptat ca lista să fie depusă în numele Comunității și al statelor sale membre doar pentru a atenua temerile statelor membre că nu vor putea dobândi calitatea de membru al OMC în absența unei oferte „Servicii” prezentate în numele lor. Această concesie, de natură pur politică, nu ar antrena recunoașterea competenței statelor membre de a încheia Acordul GATS.

În ceea ce privește variațiile, de la un stat membru la altul, referitoare la condițiile impuse pentru eliminarea restricțiilor la accesul pe piețele de servicii dintr‑un stat membru în altul, acestea se explică prin metodologia adoptată de GATS și prin faptul că armonizarea comunitară nu este încă finalizată.

Obiectivul fundamental al GATS ar fi de a liberaliza schimburile internaționale de servicii. Cu toate acestea, pentru a asigura flexibilitatea, articolele XVI și XVII din GATS ar autoriza membrii OMC să impună limite și condiții în listele lor de angajamente specifice. Din motive de transparență, s‑ar fi considerat că este preferabil să se enumere tipurile de restricții existente, mai degrabă decât să se enunțe o clauză generală de „standstill”.

Enumerarea restricțiilor existente ar fi diferită de la un stat membru la altul întrucât armonizarea comunitară nu este încă totală, iar statele membre dispun încă de o competență concurentă pe plan intern. Dar acest lucru nu ar însemna că, pe plan extern, competențele sunt de asemenea partajate.

Domeniul mărfurilor ar reprezenta un exemplu tipic de competență externă exclusivă a Comunității, suprapusă unei competențe interne, în parte concurentă. De exemplu, reglementările în domeniul barierelor tehnice în calea comerțului continuă să intre, în parte, în sfera de competență a statelor membre, în timp ce, pe plan internațional, Comunitatea are competența exclusivă în temeiul articolului 113 din tratat. În temeiul acestei dispoziții, Comunitatea a încheiat Codul privind barierele tehnice din GATT. În cazul în care, în prezent, s‑ar realiza un inventar al situației din domeniul standardelor și normelor tehnice aplicate mărfurilor, comparabil cu lista angajamentelor din domeniul serviciilor, diversitatea ar fi extrem de importantă. Acest lucru nu ar pune totuși în discuție competența exclusivă a Comunității de a încheia un acord internațional având ca obiect liberalizarea acestui domeniu. [Comisia] concluzionează că niciun argument nu poate fi întemeiat pe modul de elaborare și pe conținutul listelor de angajamente specifice în vederea determinării competențelor Comunității și, respectiv, ale statelor membre în vederea încheierii GATS.

B –  A doua întrebare

Potrivit rezumatului Avizului 1/76 realizat de Comisie, competența Comunității de a‑și asuma angajamente internaționale nu se limitează la cazurile în care competența internă a fost deja utilizată, ci poate exista și în cazurile în care măsurile comunitare interne nu sunt adoptate decât la încheierea și la intrarea în vigoare a acordurilor internaționale. Se solicită Comisiei să precizeze care sunt măsurile interne a căror adoptare este avută în vedere la încheierea și la intrarea în vigoare a GATS și a TRIPS.

Comisia subliniază că, în cadrul propunerii sale de acte de punere în aplicare a rezultatelor Rundei Uruguay, pe care a transmis‑o recent Consiliului, a propus:

–        o modificare a articolelor 5 și 29 din Regulamentul (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară (JO L 11, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 146);

–        o modificare a regulamentelor Consiliului privind protecția indicațiilor geografice ale vinurilor, ale vinurilor aromatizate și ale băuturilor spirtoase [Regulamentul (CEE) nr. 822/87 al Consiliului din 16 martie 1987 privind organizarea comună a pieței vitivinicole (JO L 84, p. 1), Regulamentul (CEE) nr.1576/89 al Consiliului din 29 mai 1989 de stabilire a normelor generale cu privire la definirea, desemnarea și prezentarea băuturilor spirtoase (JO L 160, p. 1, Ediție specială, 03/vol. 7, p. 76) și Regulamentul (CEE) nr. 1601/91 al Consiliului din 10 iunie 1991 de stabilire a normelor generale privind definirea, descrierea și prezentarea vinurilor aromatizate, a băuturilor aromatizate pe bază de vin și a cocteilurilor aromatizate din produse vitivinicole (JO L 149, p. 1, Ediție specială, 03/vol. 9, p. 262)];

–        o decizie de extindere a protecției prevăzute de Directiva 87/54/CEE a Consiliului din 16 decembrie 1986 privind protecția juridică a topografiilor produselor din materiale semiconductoare (JO 1987, L 24, p. 36, Ediție specială, 13/vol. 11, p. 218) în privința persoanelor fizice și juridice din statele membre ale OMC;

–        o propunere modificată de regulament de stabilire a măsurilor de interzicere a punerii în liberă circulație, a exportului sau a tranzitului mărfurilor contrafăcute și a mărfurilor piratate.

Comisia adaugă că, pe termen foarte scurt, s‑a limitat la a propune numai măsuri care sunt absolut necesare pentru punerea corectă în aplicare a Acordului OMC și a anexelor la acesta. Acesta este motivul pentru care nu are în vedere introducerea unor măsuri comunitare de punere în aplicare a GATS decât peste o anumită perioadă.

C –  A treia întrebare

1.      Comisia a arătat că nicio dispoziție din capitolele Tratatului CE privind dreptul de stabilire și libera prestare a serviciilor nu obligă legiuitorul comunitar să utilizeze exclusiv pe plan intern (adică pentru resortisanții statelor membre) competențele care îi sunt conferite în acele capitole. Se solicită Comisiei să precizeze în ce situații și pe baza căror considerente legiuitorul comunitar a recurs deja la aceste competențe în privința resortisanților țărilor terțe.

Comisia a înaintat o listă de 33 de acte normative de drept derivat care conțin și un aspect extern. Unele dintre acestea au fost adoptate în domeniile bancar, financiar, al asigurărilor și al telecomunicațiilor și se întemeiază pe articolul 54, pe articolul 57 alineatul (2) sau pe articolul 66 din tratat. Altele au fost adoptate în domeniul transporturilor și se întemeiază pe articolul 84 alineatul (2) din tratat. Cele mai importante dintre actele menționate de Comisie pot fi grupate după cum urmează.

a)      Anumite acte de drept derivat prevăd că dispozițiile pe care le conțin se aplică și sucursalelor comunitare ale societăților din state terțe sau chiar adoptă dispoziții specifice pentru acestea.

A se vedea:

–      articolul 3 din Directiva 89/117/CEE a Consiliului din 13 februarie 1989 privind obligațiile în materie de publicare a documentelor contabile anuale ale sucursalelor, stabilite într‑un stat membru, ale instituțiilor de credit și instituțiilor financiare cu sediul social în afara statului membru respectiv (JO L 44, p. 40, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 212), întemeiată pe articolul 54 din tratat;

–      articolul 7 din A unsprezecea directivă 89/666/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind publicitatea sucursalelor înființate într‑un stat membru de anumite forme de societăți comerciale care intră sub incidența legislației unui alt stat (JO L 395, p. 36, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 100), întemeiată pe articolul 54 din tratat;

–      Directiva 91/308/CEE a Consiliului din 10 iunie 1991 privind prevenirea folosirii sistemului financiar în scopul spălării banilor, întemeiată pe articolul 57 alineatul (2) și pe articolul 100 A (JO L 166, p. 77, Ediție specială, 09/vol. 1, p. 103);

–      Directiva 94/19/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 30 mai 1994 privind sistemele de garantare a depozitelor (JO L 135, p. 5, Ediție specială, 06/vol. 2, p. 163), întemeiată pe articolul 57 alineatul (2) din tratat. Articolul 6 din această directivă prevede că statele membre verifică dacă sucursalele înființate de instituțiile de credit care au sediul social în afara Comunității beneficiază de acoperire echivalentă celei menționate în prezenta directivă. În caz contrar, statele membre pot să le impună să adere la un sistem de garantare a depozitelor care funcționează pe teritoriul lor.

b)      În domeniul financiar, reglementările comunitare se aplică tuturor valorilor mobiliare care sunt admise sau fac obiectul unei cereri de admitere la cotarea oficială la o bursă de valori care se află sau operează într‑un stat membru, chiar dacă emitentul lor este stabilit într‑un stat terț.

A se vedea articolul 1 din Directiva 79/279/CEE a Consiliului din 5 martie 1979 de coordonare a condițiilor de admitere a valorilor mobiliare la cota oficială a unei burse (JO L 66, p. 21) și articolul 1 din Directiva 80/390/CEE a Consiliului din 17 martie 1980 de coordonare a condițiilor de elaborare, control și distribuție a prospectului care trebuie publicat pentru admiterea valorilor mobiliare la cota oficială a unei burse de valori (JO L 100, p. 1), ambele directive fiind întemeiate pe articolul 54 alineatul (3) litera (g) și pe articolul 100 din tratat.

c)      Într‑o ordine de idei foarte apropiată, o directivă se aplică societăților din țările terțe ale căror acțiuni sunt admise la cota oficială a unei burse de valori din cadrul Comunității.

A se vedea Directiva 82/121/CEE a Consiliului din 15 februarie 1982 privind informațiile care trebuie publicate periodic de către societățile ale căror acțiuni au fost admise la cota oficială a unei burse de valori (JO L 48, p. 26), întemeiată pe articolul 54 alineatul (3) litera (g) și pe articolul 100 din tratat.

O altă directivă se aplică societăților din țările terțe care dobândesc sau cedează o participație importantă într‑o societate care intră sub incidența legislației unuia dintre statele membre și ale căror acțiuni sunt admise la cota oficială a unei burse de valori din cadrul Comunității.

A se vedea Directiva 88/627/CEE a Consiliului din 12 decembrie 1988 privind informațiile care trebuie publicate la achiziția sau transferul unei participații importante într‑o societate cotată la bursă (JO L 348, p. 62), întemeiată pe articolul 54 din tratat.

d)      Directiva „televiziune fără frontiere” obligă statele membre să se asigure că toate emisiunile de televiziune transmise fie de stațiile de emisie aflate sub jurisdicția lor, fie de posturile de televiziune care, deși nu se află sub jurisdicția niciunui stat membru, utilizează o frecvență sau o capacitate de satelit acordată de statul membru sau o stație de emisie de la sol spre un satelit situat în statul membru, respectă legislația în vigoare pe teritoriile lor, aplicabilă emisiunilor adresate publicului.

A se vedea articolul 2 din Directiva 89/552/CEE a Consiliului din 3 octombrie 1989 privind coordonarea anumitor acte cu putere de lege și acte administrative ale statelor membre cu privire la desfășurarea activităților de difuzare a programelor de televiziune (JO L 298, p. 23, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 215), întemeiată pe articolul 57 alineatul (2) și pe articolul 66 din tratat.

e)      Anumite acte de drept derivat abilitează Comunitatea să coopereze cu autoritățile din țările terțe pentru a consolida eficiența legislației comunitare.

A se vedea:

–      Directiva 92/30/CEE a Consiliului din 6 aprilie 1992 privind supravegherea instituțiilor de credit pe bază consolidată (JO L 110, p. 52), întemeiată pe articolul 57 alineatul (2) din tratat. Articolul 8 abilitează Consiliul să încheie acorduri cu țările terțe pentru a ajunge la un acord asupra unor modalități de aplicare a supravegherii pe bază consolidată, pe de o parte, a instituțiilor de credit ale căror întreprinderi‑mamă au sediile centrale într‑o țară terță și, pe de altă parte, a instituțiilor de credit situate în țări terțe, ale căror întreprinderi‑mamă, indiferent dacă sunt instituții de credit sau holdinguri financiare, au sediile centrale în cadrul Comunității;

–      Directiva 89/592/CEE a Consiliului din 13 noiembrie 1989 de coordonare a reglementărilor referitoare la utilizările abuzive ale informațiilor confidențiale (JO L 334, p. 30), întemeiată pe articolul 100 A din tratat. Articolul 11 abilitează Comunitatea să încheie acorduri cu state terțe în domeniile reglementate de directivă.

f)      Anumite acte de drept derivat abilitează Comunitatea să încheie acorduri cu una sau mai multe țări terțe pentru a conveni asupra unor norme mai favorabile pentru sucursalele comunitare ale societăților din aceste țări terțe decât cele prevăzute de actele de drept derivat, în măsura în care sucursalelor societăților comunitare din aceste țări terțe le este rezervat un tratament comparabil (principiul reciprocității). În această privință, Comisia face trimitere la:

–        articolul 9 alineatul (3) din Prima directivă 77/780/CEE a Consiliului din 12 decembrie 1977 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit (JO L 322, p. 30), întemeiată pe articolul 57 din tratat;

–        articolul 32 din Prima directivă 79/267/CEE a Consiliului din 5 martie 1979 de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind inițierea și exercitarea activității de asigurare directă de viață (JO L 63, p. 1), întemeiată de asemenea pe articolul 57 din tratat;

–        articolul 29 din Prima directivă 73/239/CEE a Consiliului din 24 iulie 1973 de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind inițierea și exercitarea activității de asigurare generală directă (JO L 228, p. 3, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 14), întemeiată pe articolul 57 alineatul (2) din tratat. În aplicarea articolului 29 din această directivă, s‑a încheiat un acord cu Confederația Elvețiană, în temeiul articolului 57 alineatul (2) și al articolului 235 (JO 1991, L 205, p. 2).

g)      Alte acte de drept derivat organizează o procedură permanentă de evaluare a accesului rezervat agenților economici comunitari pe piețele statelor terțe. În cazul în care se constată că întreprinderile comunitare nu beneficiază de un acces pe piețele statelor terțe comparabil cu cel oferit de Comunitate întreprinderilor din acele state terțe, Comisia poate deschide negocieri cu țările terțe în cauză în vederea remedierii situației și chiar poate propune Consiliului închiderea pieței comunitare pentru filialele comunitare ale societăților din statele terțe respective.

În această privință, Comisia face trimitere la:

–        articolele 8 și 9 din A doua directivă 89/646/CEE a Consiliului din 15 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit și de modificare a Directivei 77/780/CEE (JO L 386, p. 1), întemeiată pe articolul 57 alineatul (2);

–        articolul 4 din Directiva 90/618/CEE a Consiliului din 8 noiembrie 1990 de modificare, în special în ceea ce privește asigurarea de răspundere civilă auto, a Directivelor 73/239/CEE și 88/357/CEE de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind asigurarea generală directă (JO L 330, p. 44, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 243);

–        articolul 8 din A doua directivă 90/619/CEE a Consiliului din 8 noiembrie 1990 de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind asigurarea directă de viață, de stabilire a dispozițiilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a libertății de a presta servicii și de modificare a Directivei 79/267/CEE (JO L 330, p. 50);

–        articolul 7 din Directiva 93/22/CEE a Consiliului din 10 mai 1993 privind serviciile de investiții în domeniul valorilor mobiliare (JO L 141, p. 27, Ediție specială, 06/vol. 7, p. 3), întemeiată pe articolul 57 alineatul (2) din tratat.

h)      În domeniul financiar, există directive ale Consiliului care autorizează Comunitatea să încheie acorduri cu țări terțe în vederea recunoașterii, pe bază de reciprocitate, a prospectelor stabilite și controlate în conformitate cu reglementarea din statul sau statele terțe respective în vederea admiterii la cotare sau în vederea unei oferte publice.

A se vedea Directiva 87/345/CEE a Consiliului din 22 iunie 1987 de modificare a Directivei 80/390, citată anterior (JO L 185, p. 81), întemeiată pe articolul 54 alineatul (2), din tratat și Directiva 89/298/CEE a Consiliului din 17 aprilie 1989 de coordonare a condițiilor de întocmire, control și difuzare a prospectului care trebuie publicat în cazul unei oferte publice de valori mobiliare (JO L 124, p. 8), întemeiată pe articolul 54 din tratat.

i)      În domeniul achizițiilor publice, o directivă prevede că oferta prezentată pentru atribuirea unui contract de achiziții publice de bunuri care cuprinde o cantitate de produse originare dintr‑un stat terț a cărei valoare depășește 50 % din valoarea totală a produselor incluse în această ofertă poate fi respinsă, cu excepția cazului în care Comunitatea a încheiat cu statul terț respectiv un acord care să garanteze un acces comparabil și efectiv al întreprinderilor din Comunitate la achizițiile publice din acel stat terț.

A se vedea articolul 29 din Directiva 90/531/CEE a Consiliului din 17 septembrie 1990 privind procedurile de atribuire a contractelor de achiziții în sectoarele apei, energiei, transporturilor și telecomunicațiilor, întemeiată pe articolul 57 alineatul (2) și pe articolele 66, 100 A și 113 din tratat (JO L 297, p. 1).

În temeiul articolului 29 din această directivă, Comunitatea Europeană a încheiat un acord sub forma unui memorandum de înțelegere cu Statele Unite ale Americii privind achizițiile publice. Acest memorandum asigură întreprinderilor comunitare un acces comparabil și efectiv pe piețele din Statele Unite în ceea ce privește atribuirea contractelor de achiziții publice de bunuri și de lucrări de către entitățile contractante din sectorul electricității [a se vedea Decizia 93/323/CEE a Consiliului din 10 mai 1993 de aprobare a acordului (JO L 125, p. 1), întemeiată pe articolul 113, și Decizia 93/324/CEE a Consiliului din 10 mai 1993 privind extinderea beneficiilor dispozițiilor Directivei 90/531/CEE la Statele Unite ale Americii, întemeiată de asemenea pe articolul 113 din tratat (JO L 125, p. 54)].

În temeiul unei alte directive, în cazurile în care Comisia constată că, din perspectiva atribuirii contractelor de achiziții publice de servicii, o țară terță nu acordă întreprinderilor din Comunitate un acces efectiv comparabil cu cel pe care îl acordă Comunitatea întreprinderilor din statul terț respectiv, Comisia poate propune Consiliului să decidă suspendarea sau restricționarea atribuirii de contracte de achiziții publice de servicii:

–        întreprinderilor guvernate de legislația țării terțe respective;

–        întreprinderilor afiliate la întreprinderile specificate la litera (a) și care au sediul social în Comunitate, dar care nu au legătură directă și efectivă cu economia unui stat membru;

–        întreprinderilor care prezintă oferte care au ca obiect servicii originare din țara terță respectivă.

A se vedea articolul 37 alineatul (3) din Directiva 93/38/CEE a Consiliului din 14 iunie 1993 de coordonare a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții în sectoarele apei, energiei, transporturilor și telecomunicațiilor (JO L 199, p. 84), întemeiată pe articolul 57 alineatul (2), precum și pe articolele 66, 100 A, și 113 din Tratatul CEE.

j)      În domeniul transporturilor maritime, un regulament stabilește procedura care trebuie urmată pentru a face față practicilor tarifare neloiale ale anumitor armatori resortisanți ai unor țări terțe care asigură deservirea liniilor internaționale de transport de mărfuri.

A se vedea Regulamentul (CEE) nr. 4057/86 al Consiliului din 22 decembrie 1986 privind practicile tarifare neloiale în domeniul transporturilor maritime (JO L 378, p. 14, Ediție specială, 07/vol. 2, p. 13), întemeiat pe articolul 84 alineatul (2) din tratat.

Un alt regulament stabilește procedura care trebuie aplicată atunci când o măsură luată de către o țară terță sau de către agenții acesteia restricționează sau amenință să restricționeze accesul liber al companiilor maritime ale statelor membre sau al navelor înmatriculate într‑un stat membru (articolul 1). Acest regulament se aplică companiilor maritime dintr‑o țară terță care asigură un serviciu între propria țară sau o altă țară terță și unul sau mai multe state membre (articolul 2). Articolul 4 alineatul (1) litera (b) autorizează adoptarea coordonată de contramăsuri împotriva unor astfel de companii [litera (b)].

A se vedea Regulamentul (CEE) nr. 4058/86 al Consiliului din 22 decembrie 1986 privind o acțiune coordonată de garantare a accesului liber la traficul transoceanic (JO L 378, p. 21, Ediție specială, 07/vol. 2, p. 20), întemeiat pe articolul 84 alineatul (2) din tratat.

2. Se solicită Comisiei să dezvolte, de manieră generală, pentru cazul în care competența ar fi, astfel cum susțin Consiliul și anumite state membre care au prezentat observații, limitată la resortisanții statelor membre, argumentele care ar permite să se deducă, dintr‑o competență internă astfel limitată, o competență externă care ar cuprinde tratamentul care trebuie acordat resortisanților statelor terțe.

În prealabil, Comisia subliniază că atât GATS, cât și Tratatul CE se bazează pe principiul nediscriminării și utilizează aceleași mijloace juridice pentru a‑și realiza obiectivul de liberalizare a prestărilor de servicii. Astfel, articolele 52 și 59 din tratat interzic statelor membre să adopte măsuri care să aducă atingere principiului nediscriminării pe motiv de cetățenie sau de naționalitate. La rândul său, GATS interzice membrilor săi să efectueze discriminări între resortisanții diferiților membrii (clauza națiunii celei mai favorizate) și să îi trateze în mod diferit pe furnizorii de servicii naționali și străini în ceea ce privește accesul pe piață și condițiile de desfășurare a activităților lor (clauza accesului pe piață și a tratamentului național).

De aceea, în cazul în care s‑ar recunoaște o competență externă a Comunității pentru încheierea GATS pe baza teoriei paralelismului competențelor, aceasta nu ar însemna că competențele externe ale Comunității sunt mai vaste decât competențele sale interne, ci că acestea au o întindere comparabilă sau chiar mai restrânsă.

Comisia invocă în continuare două argumente în favoarea unei competențe externe a Comunității care ar include tratamentul ce se acordă resortisanților țărilor terțe: pe de o parte, necesitatea unei acțiuni externe și, pe de altă parte, riscul de a se aduce atingere normelor comunitare.

În ceea ce privește necesitatea unei acțiuni externe, Comisia arată că avantajele economice de care beneficiază furnizorii comunitari de servicii în temeiul tratatului sunt aproape de atingerea limitelor lor odată cu realizarea pieței interne. În prezent, liberalizarea comerțului cu servicii în țările terțe este aspectul cel mai propice pentru sprijinirea dezvoltării economice a statelor membre. Potrivit Comisiei, Comunitatea nu poate încerca să obțină avantaje comerciale pentru operatorii economici comunitari pe piețele țărilor terțe fără să fie în măsură să ofere contrapartide furnizorilor de servicii din țările terțe pe piața comună, ceea ce presupune ca aceasta să aibă o competență de reglementare a accesului lor pe piața comună.

Pentru a ilustra strânsa interdependență dintre aceste două dimensiuni ale acțiunii comunitare, Comisia oferă două exemple: Acordul din 10 octombrie 1989 dintre Comunitatea Economică Europeană și Confederația Elvețiană privind asigurările directe, altele decât asigurările de viață, și A doua directivă bancară, citată anterior. Acordul încheiat cu Confederația Elvețiană „privește stabilirea, pe baze de reciprocitate, a condițiilor necesare și suficiente pentru a permite agențiilor și sucursalelor care aparțin întreprinderilor al căror sediu social se află pe teritoriul unei părți contractante și care doresc să se stabilească sau care s‑au stabilit pe teritoriul celeilalte părți contractante să aibă acces la activitatea independentă de asigurări directe, altele decât asigurarea de viață sau să li se permită să desfășoare această activitate” (articolul 1). A doua directivă bancară prevede posibilitatea suspendării cererilor de autorizare a filialelor comunitare ale instituțiilor de credit din țări terțe în vederea asigurării unui instrument de negociere prin intermediul căruia Comunitatea să obțină un acces efectiv pe piețele țărilor terțe în cauză pentru filialele instituțiilor comunitare de credit, constituite în țările respective.

Al doilea argument prezentat de Comisie este acela că, în cazul în care competența internă a Comunității ar fi limitată la resortisanții statelor membre, s‑ar putea aduce atingere principiilor libertății de stabilire și liberei prestări a serviciilor.

Mai întâi, dacă fiecare stat membru în parte ar putea să stabilească normele care să guverneze accesul pe piețele lor și desfășurarea activităților independente pentru resortisanții statelor terțe, ar putea exista deturnări ale prestărilor de servicii și ale concurenței. De exemplu, statul membru cel mai liberal în domeniile bancar și al asigurărilor ar atrage cea mai importantă parte a furnizorilor de asemenea servicii din statele terțe, prevăzând condiții mai puțin stricte decât cele din dreptul comunitar (în ceea ce privește capitalul minim, rezervele tehnice, marja de solvabilitate etc.). Astfel, asigurații care au reședința în statele membre mai puțin liberale ar renunța la serviciile societăților de asigurare stabilite în statele respective pentru a beneficia de serviciile companiilor de asigurări din statul cel mai liberal.

Apoi, indiferent de existența sau inexistența unei armonizări comunitare, ar exista riscul de a se aduce atingere principiilor fundamentale ale dreptului comunitar. De exemplu, în domeniul recunoașterii calificărilor profesionale, în cazul în care un stat membru prevede un regim mai favorabil decât cel aplicabil resortisanților comunitari pentru resortisanții unui stat terț, acest fapt ar constitui un obstacol în calea dreptului de stabilire și a dreptului la libera prestare a serviciilor pe teritoriul statului membru respectiv ale resortisanții celorlalte state membre. De altfel, o asemenea reglementare ar contraveni principiului coerenței sau preferinței comunitare și chiar articolului 5 din tratat.

D –  A patra întrebare

Consiliul consideră că, în esență, capitolele din Tratatul CE privind dreptul de stabilire și serviciile nu reglementează tratamentul care trebuie acordat resortisanților statelor terțe (societăți și persoane fizice). În continuare, în ceea ce privește tipul de prestare prin intermediul „prezenței comerciale”, potrivit terminologiei GATS, acesta face o distincție între filialele unei societăți dintr‑un stat terț și simplele sucursale ale unei societăți dintr‑un stat terț. Se solicită Consiliului să își clarifice punctul de vedere.

În prealabil, Consiliul informează Curtea că, în cadrul Consiliului (Afaceri generale) din 4 octombrie 1994 de la Luxemburg, a aprobat un proiect de decizie de încheiere a Acordurilor din Runda Uruguay, care a fost trimis Parlamentului European pentru ca acesta să poată adopta o poziție în cadrul procedurii de aviz conform. Acest proiect de decizie va fi eventual revizuit în lumina avizului pe care Curtea îl va emite la 15 noiembrie 1994. În acest stadiu, Consiliul a reținut ca temeiuri juridice ale competenței comunitare articolele 43, 54, 57, 66, 75, articolul 84 alineatul (2), și articolele 99, 100, 100 A, 113 și 235 coroborate cu articolul 228 alineatul (3) al doilea paragraf din Tratatul CE.

După ședința din 11 octombrie 1994, Consiliul a comunicat Curții „codul de conduită” stabilit de comun acord de către Consiliu, statele membre și Comisie în ceea ce privește negocierile „de după Runda Uruguay” cu privire la servicii. Textul său este următorul:

„1.      În ceea ce privește negocierile cu privire la comerțul cu servicii prevăzute în deciziile ministeriale adoptate la Marrakech la 15 aprilie 1994 și în cadrul oricărei alte discuții privind comerțul în acest domeniu purtate fie sub egida Comitetului pregătitor, fie a Consiliului Organizației Mondiale a Comerțului pentru comerțul cu servicii, s‑a convenit că, deși fiecare parte își menține poziția asupra unui nou mandat și asupra problemei repartizării competențelor și fără a se aduce atingere cererii de emitere a unui aviz pe care Comisia a adresat‑o Curții cu privire la competențe, Comisia ar trebui să continue(17):

a)      să negocieze în numele Comunității și al statelor membre în cadrul negocierilor și al discuțiilor menționate mai sus;

b)      să informeze statele membre cât mai rapid posibil cu privire la data și la locul de desfășurare ale oricăror discuții sau negocieri cu alte părți, indiferent dacă acestea au loc în cadrul unor grupuri de negociere oficiale sau neoficiale, atunci când statele membre nu au fost informate direct în această privință;

c)      să exprime în privința tuturor chestiunilor pozițiile adoptate în conformitate cu procedurile decizionale pertinente(18);

d)      să asigure ca reprezentanții tuturor statelor membre să poată asista la toate reuniunile și negocierile referitoare la fond, fiind subînțeles faptul că statele membre pot să însărcineze președinția să le reprezinte;

e)      să transmită rapid statelor membre orice înștiințare, oficială sau neoficială, emisă de Secretariatul GATT sau de alți participați, inclusiv de Comisie, care nu a fost trimisă direct statelor membre.

2.      Consiliul adoptă hotărârea de a întocmi cu regularitate un bilanț al negocierilor pe baza rapoartelor pe care Comisia le va prezenta Consiliului în timp util pentru a‑i acorda timpul necesar pregătirii lucrărilor. Pentru fiecare sector de servicii, Consiliul va analiza modul de formulare a obiectivelor de negociere și își rezervă dreptul de a acorda Comisiei în timp util orientările corespunzătoare.”

Consiliul consideră că, în esență, capitolele din Tratatul CE privind dreptul de stabilire și serviciile nu reglementează tratamentul care trebuie acordat persoanelor fizice sau juridice resortisante ale statelor terțe întrucât, potrivit acestuia, din articolul 52 și următoarele, din articolul 59 și următoarele și din articolul 221 rezultă că Tratatul CE nu impune statelor membre nicio obligație în ceea ce privește tratamentul care trebuie acordat resortisanților statelor terțe.

Consiliul își precizează raționamentul cu ajutorul unui exemplu: privatizarea unei întreprinderi publice de servicii.

În absența unor măsuri comunitare de armonizare în acest domeniu, statele membre își păstrează competența de a reglementa condițiile de privatizare. Cu toate acestea, în exercitarea acestei competențe, statele membre trebuie să respecte condițiile și limitele care le sunt impuse prin dispozițiile pertinente din tratat (de exemplu, principiul nediscriminării pe motiv de naționalitate, care se aplică societăților în conformitate cu articolul 58). În această privință, este necesar să se facă distincția între societățile înființate în statele membre și societățile „străine”, adică înființate în țări terțe. Astfel, atunci când se stabilesc prin legi naționale condițiile în care societățile private pot deține participații în capitalul întreprinderii care urmează să fie privatizată, nu s‑ar putea produce o discriminare între societățile înființate în statele membre pe motivul „naționalității” acestora. În schimb, în ceea ce privește societățile străine, competența statelor membre rămâne intactă și poate fi exercitată fără a se aplica vreo dispoziție de drept comunitar.

Același exemplu permite Consiliului să explice distincția pe care o face în cazul prestării de servicii prin „prezență comercială” între filialele și sucursalele sau agențiile societăților din țări terțe.

Potrivit Consiliului, în cazul în care o societate dintr‑o țară terță deține două filiale înființate în state membre diferite, statul membru care efectuează privatizarea nu va putea, în temeiul articolului 58 din Tratatul CE coroborat cu articolul 52, să practice o discriminare între aceste două filiale cu ocazia stabilirii condițiilor de acces la capital pentru societățile private.

În schimb, atunci când o societate dintr‑o țară terță deține numai sucursale sau agenții (care nu au, așadar, personalitate juridică) în statele membre, articolul 58, care vizează doar societățile, nu își găsește aplicare, iar statul membru care efectuează privatizarea va putea acorda un tratament diferențiat acestor sucursale sau agenții.

E –  A cincea întrebare

Regatul Unit arată că nicio dispoziție din tratat nu abordează prima stabilire a persoanelor fizice și juridice resortisante ale unor țări terțe care doresc să desfășoare o activitate în domeniul serviciilor într‑un stat membru. Cu toate acestea, Regatul Unit arată că instituțiile comunitare au adoptat măsuri de stabilire „a unor norme privind exercitarea de către Comunitate a competenței externe în privința stabilirii resortisanților țărilor terțe în Comunitate”. În acest sens, Regatul Unit citează directivele adoptate în domeniul bancar și al asigurărilor. Se solicită Regatului Unit să precizeze modul în care conciliază această practică (pe care nu o contestă) cu poziția de principiu pe care o susține în privința sferei de aplicare a capitolelor privind stabilirea și libera prestare a serviciilor.

Potrivit guvernului Regatului Unit, capitolele din Tratatul CE privind stabilirea și serviciile nu conțin nicio dispoziție specifică privind competența internă a Comunității în domeniul primei stabiliri a resortisanților țărilor terțe în statele membre.

Singurul obiectiv al capitolului privind dreptul de stabilire este acela de a garanta stabilirea resortisanților unui stat membru pe teritoriul altui stat membru. Obiectivul capitolului privind libera prestare a serviciilor este de a asigura această libertate resortisanților unui stat membru stabiliți în alt stat membru al Comunității. Prin urmare, aceste capitole nu urmăresc niciun obiectiv specific în sensul jurisprudenței Curții privind competența internațională care să poată constitui fundamentul unei competențe internaționale implicite în ceea ce privește încheierea de acorduri cu țări terțe.

În această privință, există un contrast între capitolele privind stabilirea și libera prestare a serviciilor, pe de o parte, și capitolele privind transporturile, pe de altă parte.

În Hotărârea din 14 iulie 1976, Kramer (3/76, 4/76 și 6/76, Rec., p. 1279), Curtea a considerat că anumite dispoziții din Tratatul CEE și din actul de aderare, precum și din Regulamentul (CEE) nr. 2142/70 al Consiliului din 20 octombrie 1970 privind organizarea comună a pieței în sectorul produselor pescărești (JO L 236, p. 5) conferă Comunității o competență internă de reglementare a activității de pescuit în marea liberă în vederea conservării resurselor biologice. Curtea a considerat că, din obligațiile impuse și din competențe atribuite instituțiilor comunitare pe plan intern rezultă că, în vederea conservării resurselor biologice din marea liberă, Comunitatea are competența de a‑și asuma angajamente internaționale. Guvernul Regatului Unit arată că jurisdicția fiecărui stat membru în marea liberă se limitează la navele aflate sub pavilionul său și că rezervele de pește migrează. În consecință, măsurile de conservare adoptate de un stat (sau de Comunitate pentru apele care intră în suveranitatea statelor membre) nu ar avea un efect util în cazul în care statele vecine nu ar adopta măsuri corespunzătoare. Rezultă că, prin natura sa, conservarea resurselor din marea liberă se poate realiza numai prin încheierea de acorduri internaționale între părțile care dispun de jurisdicție asupra acestor ape.

Guvernul Regatului Unit subliniază că deși, în Hotărârea AETR, Curtea a constatat existența unei competențe interne în temeiul articolelor 74 și 75 din Tratatul CEE, aceasta s‑a bazat totuși pe articolul 75 litera (a), care „vizează, de asemenea, în ceea ce privește acea parte a traseului situată pe teritoriul comunitar, transporturile efectuate dinspre sau către teritoriul unor state terțe”. Curtea a putut astfel să concluzioneze că „competența Comunității se extinde la relațiile cărora li se aplică dreptul internațional și implică, prin urmare, în domeniul avut în vedere, necesitatea încheierii de acorduri cu statele terțe interesate”.

În schimb, temeiul unei competențe externe a Comunității pentru încheierea GATS nu trebuie căutat în normele din tratat privind stabilirea și serviciile, ci în normele de drept derivat adoptate în cadrul capitolelor privind stabilirea și serviciile.

Capitolele privind stabilirea și serviciile nu definesc vreun obiectiv specific pentru prima stabilire sau pentru libera prestare a serviciilor de către resortisanții țărilor terțe. Acest fapt nu exclude posibilitatea Comunității de a adopta, în anumite împrejurări, acte privind resortisanții țărilor terțe. Guvernul Regatului Unit menționează două situații în care Comunitatea poate acționa în acest sens.

În primul rând, atunci când Consiliul adoptă norme interne pentru a facilita exercitarea libertății de stabilire și a liberei prestări a serviciilor de către resortisanții statelor membre, aceste norme interne pot reglementa și situația resortisanților din țări terțe în măsura în care este necesar să se asigure exercitarea efectivă a drepturilor menționate anterior de către resortisanții statelor membre în condițiile prevăzute de tratat pentru funcționarea pieței comune. Regatul Unit oferă două exemple în acest sens. Pentru a facilita dreptul de stabilire al resortisanților statelor membre, a fost adoptată o directivă prin care membrii familiilor acestora, resortisanți ai unor țări terțe, beneficiază de drept de intrare și de ședere. Celălalt exemplu este acela al extinderii normelor privind sucursalele societăților care au sediul într‑un stat membru la sucursalele societăților care au sediul în țări terțe. În această privință, guvernul Regatului Unit face trimitere la A unsprezecea directivă 89/666/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind publicitatea sucursalelor înființate într‑un stat membru de anumite forme de societăți comerciale care intră sub incidența legislației unui alt stat (JO L 395, p. 36, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 100).

În al doilea rând, printr‑o dispoziție expresă, norme interne pot să prevadă competența externă a Comunității în domeniile reglementate de acestea. Astfel, normele interne pot prevedea încheierea de acorduri cu țările terțe prin care să se impună ca sucursalele societăților din țările terțe să fie tratate în același mod în toate statele membre sau încheierea de acorduri cu țările terțe astfel încât sucursalele societăților din statele membre să beneficieze de un tratament care să nu fie mai puțin favorabil decât cel acordat sucursalelor societăților din țări terțe în cadrul Comunității. În această privință, Regatul Unit face trimitere la dispozițiile din Prima și din A doua directivă bancară, citate anterior, precum și la dispozițiile din Prima directivă 79/267/CEE a Consiliului din 5 martie 1979 de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind inițierea și exercitarea activității de asigurare directă de viață (JO L 63, p. 1), pe care le‑a expus mai în detaliu în observațiile sale scrise [la XII. B. 2. i)].

În sfârșit, guvernul Regatului Unit amintește că din jurisprudența Curții rezultă că, în cazurile în care Comunitatea, în temeiul capitolelor privind stabilirea și serviciile, a adoptat norme care constituie ele însele măsuri de armonizare exclusivă, chiar dacă nu a prevăzut dispoziții exprese pentru exercitarea unei competențe internaționale, aceste norme interne pot constitui temeiul unei competențe internaționale implicite a Comunității (a se vedea Hotărârea AETR, citată anterior). Cu toate acestea, în cazurile în care normele interne pertinente nu reprezintă măsuri de armonizare exclusivă, competența externă derivată din exercitarea competenței interne nu este nici ea exclusivă.

F –  A șasea întrebare

Nici Consiliul, nici statele care au prezentat observații nu răspund la argumentele expuse de Comisie pentru a demonstra necesitatea exercitării unei acțiuni externe a Comunității, în mod exclusiv. Se solicită Consiliului și statelor respective fie să răspundă, fie să indice de ce nu consideră necesar să răspundă la aceste argumente.

Consiliul subliniază dificultățile cu care s‑a confruntat pentru a înțelege argumentele expuse de Comisie pentru a demonstra necesitatea exercitării unei acțiuni externe a Comunității, în mod exclusiv. În rest, Consiliul nu a considerat necesar să răspundă în mod explicit și își explică poziția după cum urmează.

Mai întâi, Consiliul susține că precedentul invocat de Comisie pentru a apăra teza „necesității” participării doar a Comunității la Acordul GATS este cel reprezentat de așa‑numitele acorduri „europene” încheiate cu statele din Europa Centrală și de Est care au fost încheiate în comun de către Comunitate și statele membre.

Apoi, asemănător Parlamentului European, Consiliul consideră că Comisia face o confuzie între două chestiuni distincte, și anume cea a cadrului juridic care trebuie respectat de către legiuitorul comunitar, pe de o parte, și cea a criteriilor de oportunitate politică în temeiul cărora legiuitorul comunitar ar decide să acționeze (sau să nu acționeze) și a amplorii care trebuie să fie dată acțiunii sale, pe de altă parte.

În sfârșit, potrivit Consiliului, argumentul Comisiei privind riscul apariției unor acțiuni internaționale dispersate ale statelor membre, în cazul în care acestea încheie Acordurile GATS și TRIPS în temeiul propriilor lor competențe, se întemeiază pe o prezentare eronată a faptelor.

Consiliul susține că, până în prezent, competența statelor membre într‑o mare parte a domeniilor reglementate de aceste două acorduri nu fost contestată și a fost exercitată în mod constant pe plan internațional (de exemplu, convențiile încheiate sub egida OMPI). Acest fapt nu a împiedicat dezvoltarea progresivă a legislației comunitare interne și a acțiunii internaționale a Comunității.

Guvernele danez și elen nu au adus nicio precizare cu privire la această întrebare adresată de Curte.

Potrivit guvernului german, în cazul în care s‑ar admite, astfel cum susține Comisia cu titlu subsidiar, că Comunitatea are obligația de a acționa, recurgând la competențele care îi sunt conferite de articolele 100 A și 235 din Tratatul CE, această poziție ar contraveni articolului 4 din același tratat și ar conduce la o modificare a tratatului. Guvernul federal invocă problemele instituționale pe care le‑ar ridica o astfel de poziție, având în vedere considerentele exprimate de Bundesverfassungsgericht în hotărârea sa din 12 octombrie 1993 privind ratificarea Tratatului privind Uniunea Europeană, în special în partea C II 3b, care prevede următoarele:

„Tratatul privind Uniunea Europeană stabilește o diferență de principiu între exercitarea unei competențe de autoritate publică definită în mod restrictiv, pe de o parte, și revizuirea tratatului, pe de altă parte; în consecință, interpretarea acestuia nu poate conduce la un rezultat care să fie echivalent cu extinderea sa; o astfel de interpretare a normelor de competență nu ar avea caracter obligatoriu pentru Germania.”

Potrivit guvernului spaniol, argumentele expuse de către Comisie pentru a demonstra necesitatea exercitării unei acțiuni externe a Comunității, în mod exclusiv, sunt contrare principiului de atribuire specifică a competențelor, enunțat la articolul 3 B și la articolul 4 alineatul (1) din Tratatul CE. Luată ca atare, constatarea necesității unei acțiuni externe comune nu poate constitui fundamentul competenței exclusive a Comunității dacă această competență nu i‑a fost atribuită de statele membre. Dacă s‑ar admite contrariul, ar însemna să se modifice tratatul cu încălcarea procedurii stabilite în acest sens la articolul N din Tratatul privind Uniunea Europeană. Guvernul spaniol adaugă că teoria paralelismului competențelor interne și externe, dezvoltată prin jurisprudența Curții, nu înseamnă că, în domeniile în care Comunitatea nu dispune de o competență internă, aceasta poate să dobândească o asemenea competență prin încheierea unui acord extern și să legifereze astfel pe plan intern în domenii în care nu putea să o facă anterior.

Guvernul francez consideră că articolele 100 A și 235 din Tratatul CE, invocate de Comisie cu titlu subsidiar pentru a fundamenta competența exclusivă a Comunității, rezervă Consiliului o marjă largă de apreciere a împrejurării dacă sunt îndeplinite condițiile de punere în aplicare a acestora.

În această privință, guvernul francez arată că, în majoritatea sectoarelor reglementate de TRIPS și de GATS, normele comunitare preexistente rămân neschimbate. De asemenea, nu va fi necesară o acțiune exclusiv din partea Comunității pentru a îndeplini obiectivele comunitare. Cu câteva excepții rare, aceste acorduri nu vor fi puse în practică la nivel comunitar, statele membre păstrându‑și competența în numeroase privințe. În consecință, guvernul francez deduce că nu este nici necesar, nici posibil ca Acordul OMC să fie încheiat doar de Comunitate.

Potrivit guvernului olandez, argumentele folosite de Comisie pentru a demonstra necesitatea unei acțiuni externe a Comunității, în mod exclusiv, intră sub incidența unei politici preconizate de Comisie de lege ferenda. Cu toate acestea, în stadiul actual al integrării comunitare, acestea nu pot rezulta din jurisprudența AETR.

Guvernul portughez consideră că competența externă a Comunității trebuie să se bazeze pe criterii de natură juridică și nu poate depinde de o apreciere de oportunitate a naturii sau a necesității unei acțiuni comune. Competența externă poate decurge din dispozițiile tratatului prin care se instituie o competență internă, în măsura în care exercitarea acestei competențe externe este considerată necesară pentru atingerea unuia dintre obiectivele Comunității și în măsura în care aceasta nu conduce la situația în care Comunitatea își arogă dreptul de a lua măsuri în domeniul de competență al statelor membre. Guvernul portughez amintește de asemenea principiul atribuirii specifice a competențelor, căruia, în opinia sa, poziția Comisiei îi aduce atingere.

În aceste condiții, guvernul portughez consideră că necesitatea unei acțiuni externe a Comunității nu este suficientă pentru a demonstra exclusivitatea competenței comunitare. Este cert că, în anexele referitoare la GATS și la TRIPS, Acordul OMC reglementează domenii care intră în parte în competența statelor membre, astfel încât argumentele Comisiei care tind să demonstreze exclusivitatea competenței Comunității în acest domeniu nu reflectă decât o apreciere de ordin politic.

Răspunzând Comisiei, care susține că, în cazul recunoașterii unei competențe partajate între Comunitate și statele membre pentru a încheia un acord, s‑ar aduce atingere coeziunii pieței interne, s‑ar produce denaturări ale concurenței, iar posibilitățile concurențiale pe piețele din țările terțe ar fi denaturate, guvernul Regatului Unit ține să precizeze că situația pe care Comisia a decis să o prezinte ca pe o ipoteză este cea care a prevalat, de fapt, în timpul negocierilor din Runda Uruguay. Chiar de la început și pe tot parcursul negocierilor, s‑a arătat clar că acestea s‑au desfășurat fără a aduce atingere competenței Comunității și a statelor membre în anumite domenii specifice. Negocierile au fost purtate de Comisie, care era însărcinată să reprezinte Comunitatea și statele membre. Interesele statelor membre erau protejate de proceduri comunitare care aveau rolul de a asigura obținerea unui consens. Din punctul de vedere al statelor membre, negocierile s‑au desfășurat presupunându‑se că competența era partajată între Comunitate și statele membre. Rezultatul acestor negocieri a ținut seama pe deplin atât de interesele Comunității, cât și de cele ale statelor membre.

Comisia ia sectorul serviciilor financiare ca exemplu al unui sector în care este posibil să se producă denaturări ale concurenței. Dar această ipoteză a fost testată pe parcursul negocierilor multilaterale (Regatul Unit amintește că GATS conține o anexă privind serviciile financiare). Aici se poate remarca, în opinia guvernului Regatului Unit, manifestarea acestei puteri de negociere echilibrată care, potrivit Comisiei, nu poate fi obținută decât prin intermediul unei competențe comunitare exclusive. Astfel, potrivit acestui guvern, în momentul în care a fost necesar să se obțină un acord în cadrul Consiliului asupra domeniilor considerate ca intrând în competența comunitară exclusivă (reciprocitate pentru instituțiile de credit în temeiul articolului 9 din A doua directivă bancară), au apărut dificultăți considerabile de tipul celor întâlnite în timpul negocierii anexelor la GATS privind serviciile financiare.

Potrivit Regatului Unit, Comisia însăși admite în mod justificat că serviciile nu pot circula liber între statele membre. Aceasta înseamnă că accesul unui resortisant al unei țări terțe pe piața unui stat membru nu îi garantează în sine dreptul de a presta servicii sau de a se stabili în celelalte state membre, întrucât capitolele privind stabilirea și serviciile se aplică numai resortisanților statelor membre.

Guvernul Regatului Unit susține că, cu toate acestea, Comisia insistă asupra a două argumente. În primul rând, încheierea de către statele membre a unor acorduri cu țările terțe ar genera în anumite state avantaje care nu s‑ar produce în altele, ceea ce ar reprezenta o denaturare inacceptabilă a concurenței. În al doilea rând, resortisanții anumitor state membre ar obține pe piețele din țări terțe avantaje de care nu ar putea beneficia resortisanții celorlalte state membre.

Cu toate acestea, Regatul Unit ține să arate că posibilitatea unui stat membru de a încheia cu un stat terț un acord care să reglementeze condițiile de exercitare a unei activități profesionale pe teritoriul său nu poate fi considerată incompatibilă cu piața internă. În Hotărârea din 9 februarie 1994, Tawil‑Albertini (C‑154/93, Rec., p. I‑451), Curtea s‑a pronunțat în sensul că Directiva 78/686/CEE a Consiliului din 25 iulie 1978 privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri de calificare oficială ca medic stomatolog, inclusiv măsurile destinate să faciliteze exercitarea efectivă a dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii (JO L 233, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 61), lasă intactă competența statelor membre de a încheia acorduri externe cu țări terțe în acest domeniu. Or, exercitarea unei asemenea competențe poate afecta condițiile de concurență între statele membre. Calificările obținute într‑o țară terță ar putea fi astfel recunoscute într‑un anumit stat membru, dar nu și în altul. De asemenea, o astfel de competență poate avea ca rezultat recunoașterea calificărilor resortisanților unui stat membru pe teritoriul unui stat terț, în timp ce calificările resortisanților unui alt stat membru pot să nu fie recunoscute, iar aceasta în pofida faptului că, în cadrul Comunității, calificările acordate de toate statele membre sunt considerate ca fiind echivalente. O astfel de situație, care decurge din repartizarea competențelor între Comunitate și statele membre în sectorul în cauză, nu poate fi considerată ca fiind în sine contrară pieței comune. A fortiori, situația trebuie să fie identică și în ceea ce privește posibilitatea statelor membre de a încheia acorduri cu țări terțe în domeniul serviciilor în sectoarele în care nu au fost adoptate norme interne.

Pe de altă parte, în sectoarele de activitate în care au fost adoptate norme interne, Consiliul poate decide ca Comunitatea să exercite o competență externă exclusivă (a se vedea, de exemplu, articolul 9 din A doua directivă bancară). Consiliul este cel care trebuie să stabilească, atunci când adoptă norme interne pentru un anumit sector, dacă este necesar să prevadă o competență externă exclusivă a Comunității pentru domeniul vizat. În cazurile în care Consiliul va învesti, astfel, Comunitatea cu o competență externă cu caracter exclusiv, aceasta va permite egalizarea condițiilor de concurență atât în cadrul Comunității, cât și între resortisanții statelor membre pe piețele din state terțe. Prin urmare, întinderea competenței externe lăsate statelor membre după adoptarea unor norme interne în temeiul capitolelor privind stabilirea și serviciile depinde de o decizie a legiuitorului comunitar. Această analiză este mult mai adecvată decât poziția preconizată de către Comisie, potrivit căreia competența externă exclusivă a Comunității decurge automat chiar din dispozițiile tratatului. Potrivit guvernului Regatului Unit, în condițiile în care capitolele din tratat privind stabilirea și serviciile nu permit ca atare identificarea unui „obiectiv specific” care să învestească Comunitatea cu o competență externă explicită, în mod obligatoriu normele interne de drept derivat adoptate în temeiul acestor capitole sunt cele care pot constitui baza unei competențe externe a Comunității în domeniul serviciilor. Cu toate acestea, nu există astfel de norme pentru întregul domeniu de activități economice reglementat de GATS, iar atunci când există, acestea nu constituie întotdeauna o armonizare exclusivă a regimului sectoarelor pe care le reglementează.

Comisia a invocat faptul că existența unei competențe comune a statelor membre și a Comunității ar submina piața internă. Pentru a susține acest argument, Comisia a precizat că prestatorii de servicii resortisanți ai unei țări terțe ar avea posibilitatea de a înființa o societate în temeiul legislației unui stat membru care le‑ar permite acest lucru, iar apoi ar putea să înființeze agenții și sucursale în celelalte state membre, expunându‑i astfel pe resortisanții statelor respective la o concurență sporită din partea societăților din țările terțe în cauză. Acest argument nu este suficient pentru a convinge guvernul Regatului Unit.

În primul rând, o filială înființată într‑un stat membru de către un resortisant al unui stat terț este supusă legislației naționale din statul membru respectiv, iar, la rândul lor, sucursalele și agențiile acestei societăți sunt guvernate de legislațiile statelor membre în care se vor stabili.

În al doilea rând, GATS nu are ca efect ca simpla înființare a unei societăți într‑un stat membru să poate servi drept trambulină pentru invadarea piețelor celorlalte state membre. În lista de angajamente specifice din GATS se precizează, sub titlul „Limitări ale tratamentului național”, că „se poate prevedea aplicarea un tratament mai puțin favorabil filialelor (societăților din state terțe) înființate în conformitate cu legislația unui stat membru în cazul în care acestea nu au decât sediul social pe teritoriul Comunității, cu condiția să se poate demonstra că acestea au o legătură reală și continuă cu economia unui stat membru”.

Pe de altă parte, trebuie subliniat că înființarea unei filiale este doar unul dintre modurile de prestare a serviciilor preconizate de GATS. Serviciile pot fi prestate și prin intermediul agențiilor sau al sucursalelor. Înființarea de către resortisanții unor state terțe a unor agenții sau sucursale nu poate în niciun caz să aibă consecințele asupra pieței interne pe care Comisia le atribuie înființării de filiale în statele membre de către resortisanți ai unor state terțe. Astfel, o sucursală sau o agenție a unei societăți resortisante a unui stat terț, stabilită într‑un stat membru, nu are nici dreptul de a se stabili, nici dreptul de a presta servicii pe teritoriul altor state membre; cu toate acestea, sub rezerva limitărilor precizate anterior, GATS se aplică în privința stabilirii prin intermediul agențiilor sau al sucursalelor în același mod în care se aplică în privința stabilirii prin intermediul filialelor.

Astfel, este imposibil să se deducă existența unei competențe externe exclusive din consecințele pe care le‑ar avea articolul 58 din tratat pentru resortisanții țărilor terțe care se stabilesc ei înșiși pe teritoriul unui stat membru. În consecință, argumentul pe care Comisia îl întemeiază pe articolul 58 nu poate să aducă atingere competenței statelor membre de a pune în aplicare Acordul GATS în ceea ce privește stabilirea prin intermediul agențiilor sau al sucursalelor în statele membre.

În privința argumentului pe care Comisia îl întemeiază pe posibilitatea de a lua măsuri de retorsiune încrucișată, guvernul Regatului Unit consideră că problema repartizării competențelor între Comunitate și statele membre în vederea încheierii unui acord internațional nu poate fi soluționată în lumina uneia dintre dispozițiile acestui acord, luată în considerare în mod izolat, ci trebuie soluționată în lumina tuturor dispozițiilor acordului. Luată ca atare, clauza privind măsurile de retorsiune încrucișată nu poate avea drept efect extinderea competențelor Comunității în privința acordului asupra serviciilor sau diminuarea competențelor statelor membre cu privire la același acord.

Regatul Unit răspunde Comisiei, care susține că încheierea GATS de către statele membre ar afecta sau ar influența în mod negativ domeniul de aplicare al dreptului comunitar întrucât normele comunitare reglementează întregul GATS, arătând că această afirmație este inexactă. Astfel, normele comunitare interne nu reglementează toate activitățile economice din domeniul stabilirii și al serviciilor, iar în cazurile în care există astfel de norme, acestea reprezintă adesea numai măsuri de armonizare parțială sau se limitează la stabilirea unor standarde minime.

Regatul Unit își exprimă surprinderea față de afirmația Comisiei potrivit căreia GATS ar putea, într‑un mod sau altul, să contravină dreptului comunitar – primar sau derivat –, ceea ce, în temeiul jurisprudenței AETR, ar impune o competență exclusivă a Comunității pentru încheierea GATS. Astfel, la negocierea GATS, Comisia trebuie să fi avut ca obiectiv asigurarea conformității acestuia cu dreptul comunitar. Comisia declară că a negociat ținând seama de întregul drept comunitar existent. Guvernul Regatului Unit nu își poate ascunde sentimentul că Comisia încearcă cu orice preț să identifice orice incompatibilitate care ar putea exista între GATS și dreptul comunitar pe care să o folosească drept pretext pentru afirmarea competenței exclusive a Comunității. Ceea ce Comisia omite să prezinte, subliniază Regatul Unit, este dacă între GATS și normele comunitare în vigoare există efectiv contradicții. În orice caz, dacă ar fi identificate asemenea contradicții între GATS și anumite norme comunitare existente, ele nu ar exclude competența statelor membre în celelalte domenii decât cele reglementate de normele comunitare în cauză.

Ca răspuns la argumentul Comisiei potrivit căruia încheierea și de către statele membre, în nume propriu, a Acordului TRIPS ar putea afecta sau influența în mod negativ domeniul de aplicare al dreptului comunitar, Regatul Unit arată că, deși Comunitatea are anumite competențe în ceea ce privește TRIPS, acestea există numai în măsura limitată în care TRIPS poate afecta măsurile de armonizare adoptate în temeiul articolului 100 A sau Regulamentul privind marca comunitară adoptat în temeiul articolului 235. Regatul Unit subliniază că, prin urmare, dezacordul său cu Comisia nu privește competența externă a Comunității în domeniul reglementat de TRIPS, ci caracterul exclusiv al acestei competențe.

Făcând trimitere la principiile formulate de Curte în Avizul 2/91, Regatul Unit consideră că competența de încheiere a TRIPS este partajată între Comunitate și statele membre, întrucât majoritatea domeniilor reglementate de TRIPS fie sunt complet în afara armonizării comunitare, fie fac doar obiectul unei armonizări parțiale, limitată la recunoașterea expresă sau implicită a dreptului național de proprietate intelectuală.

Comunitatea nu citează decât un singur exemplu de domeniu în care condițiile minime din TRIPS sunt mai stricte decât cele din legislația comunitară (este vorba despre condițiile de acordare a licențelor obligatorii pentru topografiile semiconductorilor, stabilite prin Directiva 87/54, citată anterior). Faptul că TRIPS poate afecta sau influența în mod negativ domeniul de aplicare al acestei directive este un motiv întemeiat în favoarea participării Comunității la încheierea Acordului TRIPS. Însă acest fapt nu poate justifica transferarea către Comunitate a unei competențe externe pentru încheierea unui acord care reglementează în mare parte domenii în care legiuitorul comunitar nu a întreprins nicio acțiune sau în care menținerea competenței statelor membre este recunoscută în mod expres fie prin Tratatul CE, fie prin dreptul derivat aplicabil.

Ca răspuns la argumentul Comisiei potrivit căruia recunoașterea unei competențe a statelor membre de a acționa în domeniul reglementat de TRIP ar fi susceptibilă să conducă la divergențe și la conflicte în regimurile lor externe, care, la rândul lor, ar putea interfera cu armonizarea existentă sau viitoare de pe plan comunitar, Regatul Unit arată că competența pe care statele membre o partajează cu Comunitatea în ceea ce privește încheierea Acordului TRIPS nu le autorizează, în niciun caz, să acționeze într‑un mod incompatibil cu normele comunitare existente fie prin adoptarea de legislații, fie prin încheierea de noi acorduri internaționale care să contravină dreptului comunitar.

G –  A șaptea întrebare

Se solicită Comisiei să explice argumentele pe care le dezvoltă pentru a demonstra că, în cazul unei participări comune a Comunității și a statelor membre la încheierea acordurilor GATS și TRIPS, normele comunitare existente ar fi afectate sau influențate în mod negativ.

Potrivit Comisiei, în cazul în care s‑ar recunoaște o competență mixtă în domeniul bancar, normele comunitare ar putea fi afectate sau influențate în mod negativ, în sensul jurisprudenței AETR, în trei moduri.

Mai întâi, în cazul în care statele membre ar putea stabili propriile angajamente specifice în domeniul accesului la activitatea bancară pe teritoriile lor, ar fi grav afectate dispozițiile celei de A doua directive bancare, citată anterior, și mai ales cele privind armonizarea condițiilor de autorizare (titlul II). În plus, mecanismul de negociere prevăzut la articolul 9 din A doua directivă în vederea obținerii, pentru instituțiile comunitare de credit, a unui acces pe piețele statelor terțe comparabil cu cel de care beneficiază societățile din state terțe pe piața comunitară și‑ar pierde utilitatea. S‑ar reveni la perioada în care fiecare stat membru avea propriul regim de reciprocitate.

Apoi, în cadrul competenței lor, statele membre ar avea posibilitatea de a stabili natura și nivelul angajamentelor lor specifice. Astfel, ar putea coexista mai multe nivele de exigență: pentru domeniile care intră în competența statelor membre ar exista un nivel A de angajamente specifice în cadrul GATS, iar pentru domeniile care intră în competența comunitară ar exista, pe de o parte, reglementările comunitare (nivelul B) și, pe de altă parte, angajamentele specifice adoptate de Comunitate în cadrul GATS (nivelul C). Întrucât este posibil ca între aceste trei nivele să existe divergențe, posibilitatea ca regulile comunitare să fie afectate sau influențate în mod negativ, în sensul Hotărârii AETR, este plauzibilă.

În sfârșit, reglementările comunitare privind accesul pe piața bancară și‑ar pierde o parte considerabilă din valoare în cazul în care fiecare stat membru ar putea stabili propriile angajamente, care, ca și cele asumate de Comunitate, ar trebui să fie aplicate pe baza principiului națiunii celei mai favorizate. Aceasta ar fi în mod special situația în domeniile în care se revendică o competență mixtă pe motivul că reglementările comunitare conțin dispoziții minime. Dat fiind că, într‑un asemenea caz, competențele Comunității și ale statelor membre ar avea același obiect, orice angajament asumat de un stat membru ar lipsi de valoare angajamentul asumat de Comunitate.

Comisia revine de asemenea asupra problemei epuizării drepturilor de proprietate intelectuală. Comisia arată că Acordul TRIPS lasă membrilor libertatea de a‑și stabili propriul regim de epuizare, sub rezerva aplicării acestuia în conformitate cu principiul tratamentului pe baza clauzei națiunii celei mai favorizate și în conformitate cu principiul tratamentului național (a se vedea articolul 6) și sub rezerva aplicării principiului epuizării comunitare în dreptul comunitar. Prin urmare, în cazul competenței mixte, ar putea coexista trei regimuri de epuizare:

–        în cadrul competențelor lor, anumite state membre ar putea aplica sistemul epuizării internaționale față de țările terțe;

–        celelalte state membre ar putea adopta principiul epuizării naționale;

–        dat fiind că, în orice caz, toate statele membre vor avea obligația de a aplica principiul epuizării comunitare în domeniile care intră în competența comunitară.

Având în vedere că nu va fi întotdeauna atât de simplu să se determine regimul sub care este importat într‑un stat membru un produs sau un serviciu care implică un drept de proprietate intelectuală, ar fi posibil ca în statele membre să se introducă acțiuni pentru încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală. Ar exista riscul să se aducă atingere importurilor paralele. De asemenea, este probabil să fie afectat sau influențat în mod negativ domeniul de aplicare al principiului liberei circulații.

De exemplu, în cazul în care un bun a fost introdus pe piața unei țări terțe de către titularul unui drept de proprietate intelectuală sau cu consimțământul acestuia, bunul respectiv va putea fi importat de către un importator paralel în statele membre ale Comunității care pun în aplicare principiul epuizării internaționale. Cu toate acestea, titularul va fi în măsură să se opună importării bunului respectiv în acele state membre care aplică principiul epuizării naționale. Din Hotărârea Curții EMI/CBS, citată anterior, rezultă în mod implicit că titularul dreptului are posibilitatea să interzică importarea produsului în cauză de către un importator paralel în celelalte state membre din statul membru care pune în aplicare principiul epuizării internaționale. S‑ar proceda astfel întrucât titularul dreptului nu va fi fost de acord, de fapt, cu prima importare a bunului în Comunitate realizată de către importatorul paralel. În consecință, nu ar fi fost posibil să se aplice principiul epuizării comunitare. De aceea, armonizarea ar fi necesară în acest domeniu și a fost deja întreprinsă în privința anumitor drepturi de proprietate intelectuală, astfel încât să se excludă posibilitatea epuizării internaționale.

Comisia amintește că Acordul GATS nu permite modificarea unilaterală a listelor de angajamente specifice pe parcursul primilor trei ani de la intrarea în vigoare a acestuia. În consecință, în cazul în care o astfel de modificare anulează sau compromite drepturile altor membri ai GATS, acestora trebuie să li se acorde o compensație (articolul XXI). Prin urmare, Comisia consideră că, în cazul unei competențe partajate, statele membre ar putea avea tendința de a se opune oricărei evoluții a dreptului comunitar pentru a nu fi obligate să acorde compensații unor țări terțe. Acest risc de înghețare a dreptului comunitar constituie, potrivit Comisiei, o afectare sau o influențare în mod negativ a domeniului de aplicare al dreptului comunitar, în sensul jurisprudenței AETR.

Pe de altă parte, Comisia arată că articolul V din GATS prevede o derogare generală pentru integrările economice. Cu toate acestea, persistă incertitudini legate de sfera exactă de aplicare a anumitor dispoziții din articolul V. Nu este absolut sigur dacă acordurile europene încheiate cu țările din Europa Centrală și de Est (a se vedea acordurile încheiate de către Comunitate sau de către Comunități cu Republica Polonia din 16 decembrie 1991, JO 1993, L 348, p. 2, cu Republica Federativă Cehă și Slovacă la 16 decembrie 1991, JO 1992, L 115, p. 2, cu Republica Ungaria la 16 decembrie 1991, JO 1993, L 347, p. 2, cu Republica Bulgaria la 8 martie 1993, JO L 323, p. 2, cu România la 1 februarie 1993, JO L 81, p. 2) îndeplinesc condițiile de la articolul V. În cazul în care s‑ar dovedi că anumite acorduri nu sunt conforme cu aceste dispoziții, acestea nu ar mai putea fi menținute ca acorduri preferențiale decât dacă s‑ar obține o derogare de la principiul națiunii celei mai favorizate. În cazul în care statele membre ar refuza ca o astfel de cerere să fie introdusă, beneficiul acestor acorduri ar trebui să fie extins la toți membrii GATS, în temeiul principiului națiunii celei mai favorizate.

Comisia subliniază de asemenea că articolul 6 din Directiva 87/54, citată anterior, privind protecția juridică a topografiilor produselor din materiale semiconductoare prevede condiții mai puțin stricte decât condițiile minime impuse de TRIPS cu privire la acordarea licențelor obligatorii. Invocând Avizul 2/91, citat anterior (punctele 25 și 26), Comisia amintește că simpla coexistență a normelor internaționale și a dispozițiilor de drept comunitar într‑un domeniu poate afecta dreptul comunitar, chiar în cazul în care nu există contradicții între acestea.

În sfârșit, Comisia arată că, dat fiind caracterul de pachet unic al Acordului OMC și al normelor privind măsurile de retorsiune încrucișată în cadrul înțelegerii privind regulile și procedurile de soluționare a litigiilor, o încălcare a unuia din acordurile anexate la OMC comisă de către un stat membru ar putea conduce, în cazul în care s‑ar recunoaște competența mixtă, la măsuri de retorsiune în cadrul unui acord care intră în sfera de competență comunitară. Această posibilitate de aplicare a unor măsuri de retorsiune încrucișată constituie prin ea însăși o afectare sau o influențare negativă a normelor comunitare în sensul Hotărârii AETR.

H –  A opta întrebare

Secțiunea 3 din partea II din Acordul TRIPS obligă fiecare membru să protejeze indicațiile geografice ale celorlalți membri. Consiliul și Comisia arată că Regulamentul (CEE) nr. 2081/92 al Consiliului din 14 iulie 1992 privind protecția indicațiilor geografice și a denumirilor de origine ale produselor agricole și alimentare (JO L 208, p. 1) răspunde parțial la această obligație. Se solicită Consiliului și Comisiei să precizeze modul în care acest regulament poate servi drept fundament pentru protejarea indicațiilor de proveniență și a denumirilor de origine din țările terțe.

Comisia arată că, în temeiul articolului 12, acest regulament se aplică și indicațiilor geografice din țările terțe: acelea care îndeplinesc condițiile impuse în regulament (în special să fie în conformitate cu un caiet de sarcini și să se supună unui regim de control) vor putea obține, prin intermediul aceleiași proceduri, protecția specifică instituită la articolul 13 din respectivul regulament.

Consiliul amintește că secțiunea 3 din partea II din TRIPS obligă fiecare parte contractantă să acorde o protecție denumirilor protejate ale celorlalte părți contractante. Prin însăși esența sa, aplicarea acordului ar putea compromite protecția acordată prin reglementarea comunitară.

Pentru a ilustra această situație, Consiliul oferă exemplul unei plângeri formulate de Republica Ungaria, membră a OMC, care ar susține că protecția acordată de Comunitate denumirii „Tokay” contravine TRIPS, deoarece aceasta trebuie rezervată vinurilor produse în regiunea maghiară Tokay. Întrucât denumirea „Tokay” este protejată de legislația comunitară, Consiliul consideră că ar aparține Comunității, iar nu statelor membre, competența de a se apăra împotriva pretențiilor Republicii Ungaria în cadrul unui asemenea diferend.

Cu toate acestea, Consiliul recunoaște că problema protecției indicațiilor geografice ale țărilor terțe se poate pune și fără ca reglementările comunitare să fie afectate și că o asemenea ipoteză nu a fost avută în vedere în observațiile sale scrise.

În această privință, Consiliul citează exemplul protecției care trebuie acordată în Spania unei băuturi alcoolice produse în Mexic și denumită „Tequila mexicană”. Potrivit Consiliului, în absența unui act comunitar de drept derivat privind această chestiune, o asemenea problemă este de competența statelor membre. În privința acestui ultim exemplu, Consiliul dorește să își modifice observațiile scrise: sfera de aplicare a măsurilor comunitare în domeniul indicațiilor geografice nu coincide în totalitate cu cea a secțiunii 3 din partea II din TRIPS. Competența comunitară care decurge din efectul AETR nu reglementează în totalitate această secțiune 3, iar competențele statelor membre se mențin, așadar, în parte.

I –  A noua întrebare

Se solicită Comisiei și Consiliului să precizeze dacă, în cazurile în care există un act comunitar de armonizare a drepturilor de proprietate intelectuală, statele membre au obligația de a aplica normele, a căror adoptare le este impusă, în privința resortisanților țărilor terțe.

Comisia consideră că, pentru actele comunitare de armonizare a drepturilor de proprietate intelectuală reglementate de Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale sau de Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice, chestiunea este reglementată chiar de aceste convenții internaționale.

Astfel, articolele 2 și 3 din Convenția de la Paris prevăd acordarea tratamentului național în ceea ce privește „avantajele” actuale și viitoare acordate de legislațiile din domeniul proprietății industriale resortisanților țărilor membre ale Uniunii de la Paris, precum și persoanelor domiciliate sau stabilite efectiv pe teritoriul uneia dintre aceste țări. Așadar, acest principiu se aplică automat dispozițiilor Primei directive 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci (JO 1989, L 40, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 146).

În temeiul articolelor 3 și 5 din Convenția de la Berna, autorii, resortisanți ai uneia dintre țările membre ale Uniunii de la Berna sau care au reședința obișnuită în una din aceste țări, beneficiază de drepturile actuale și viitoare acordate cetățenilor naționali prin legislație.

Acest principiu trebuie aplicat în mod automat dispozițiilor din domeniul drepturilor de autor din:

–        Directiva 92/100/CEE a Consiliului din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale (JO L 346, p. 61, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 120);

–        Directiva 93/83/CEE a Consiliului din 27 septembrie 1993 privind coordonarea anumitor norme referitoare la dreptul de autor și drepturile conexe aplicabile difuzării de programe prin satelit și retransmisiei prin cablu (JO L 248, p. 15, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 134).

În ceea ce privește celelalte drepturi de proprietate intelectuală, răspunsul variază de la un act comunitar la altul. În temeiul articolului 3 alineatul (7) din Directiva 87/54/CEE a Consiliului din 16 decembrie 1986 privind protecția juridică a topografiilor produselor din materiale semiconductoare (JO 1987, L 24, p. 36, Ediție specială, 13/vol. 11, p. 218), extinderea protecției la resortisanții țărilor terțe se decide de către Consiliu. În Directiva 92/100/CEE a Consiliului din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale (JO L 346, p. 61, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 120) s‑ar subînțelege că statele membre vor continua să acorde aceste drepturi pe bază de reciprocitate și să acorde tratamentul național resortisanților statelor părți la Convenția de la Roma. Această poziție ar fi fost confirmată în mod expres în Directiva 93/98/CEE a Consiliului din 29 octombrie 1993 privind armonizarea duratei de protecție a dreptului de autor și a anumitor drepturi conexe (JO L 290, p. 9, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 141). Astfel, considerentul (23) al acestei directive face trimitere la o protecție a resortisanților țărilor terțe în temeiul unui acord internațional.

Consiliul invocă mai întâi faptul că, în principiu, atunci când există un act comunitar de armonizare a drepturilor de proprietate intelectuală, statele membre nu au obligația să aplice în privința resortisanților țărilor terțe normele a căror adoptare le este impusă.

Astfel, în general, măsurile de armonizare vizează instituirea și funcționarea pieței interne, iar obiectul lor este acela de a elimina obstacolele în calea liberei circulații în interiorul Comunității. Aceste măsuri nu au scopul de a armoniza tratamentul care trebuie acordat resortisanților și societăților țărilor terțe. De altfel, cel mai adesea, acestea nu se pronunță asupra tratamentului pe care fiecare stat membru îl poate acorda resortisanților țărilor terțe.

Consiliul recunoaște, cu toate acestea, că uneori măsurile comunitare de armonizare pot conține o normă generală aplicabilă tuturor activităților desfășurate pe teritoriul statelor membre, inclusiv de către resortisanții sau societățile din țări terțe. De exemplu, o măsură de armonizare ar putea impune obligația de înregistrare oricărui profesionist care dorește să își exercite activitatea în cadrul Comunității sau oricărei persoane fizice sau juridice care dorește să obțină protecția dreptului de proprietate intelectuală al cărei titulară este. Această normă generală se aplică resortisanților țărilor terțe.

Din acest motiv, Consiliul consideră că răspunsul care trebuie dat la a noua întrebare nu poate fi formulat decât prin raportare la stadiul actual de armonizare comunitară: în prezent, legislația comunitară nu impune decât în mod excepțional statelor membre obligații cu privire la drepturile de proprietate intelectuală care trebuie acordate resortisanților statelor terțe.

J –  A zecea întrebare

Întrucât Comunitatea nu este parte la mai multe dintre convențiile din domeniul proprietății intelectuale administrate de OMPI, se solicită Comisiei să precizeze cine ar participa la gestionarea acestor convenții în cazul în care ar fi recunoscută competența exclusivă a Comunității de a încheia convenții cu țări terțe în domeniul proprietății intelectuale.

În prealabil, Comisia precizează că a susținut ideea că Comunitatea are competența exclusivă de a încheia Acordul OMC deoarece acesta este, în esență, un acord care privește comerțul (trade‑related) și că nu a susținut că Comunitatea are o competență exclusivă pentru a încheia toate convențiile cu țările terțe din domeniul proprietății intelectuale.

Potrivit Comisiei, convențiile trebuie analizate de la caz la caz pentru a stabili dacă este vorba de un acord comercial și, în caz contrar, dacă legiuitorul comunitar a adoptat deja măsuri care pot fi afectate de convenția în cauză sau se pregătește să facă acest lucru prin încheierea convenției respective.

Comisia subliniază că competențele externe ale Comunității au un caracter evolutiv, mai ales în domeniul proprietății intelectuale. Astfel, în prezent, Comunitatea nu poate deveni membră a OMPI și nici nu poate să adere la convențiile existente cum sunt convențiile de la Paris și de la Berna, deoarece această posibilitate este oferită numai statelor. Comisia are doar un statut de observator la OMPI, în cadrul căreia aceasta desfășoară o activitate coordonată cu cea a statelor membre. În schimb, Comunitatea a fost implicată mai mult în elaborarea celor două convenții OMPI, adoptate recent, Tratatul de la Washington din 26 mai 1989 asupra proprietății intelectuale în materie de circuite integrate și Protocolul de la Madrid din 28 iunie 1989 cu privire la Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internațională a mărcilor. Astfel, aceasta a participat la Conferința diplomatică cu statutul de delegație și poate deveni parte contractantă la aceste convenții.

K –  A unsprezecea întrebare

Se solicită Consiliului și statelor membre care au prezentat observații să indice cu precizie care sunt modalitățile prin care s‑ar putea asigura unitatea acțiunii externe a Comunității și a statelor în cazul în care s‑ar decide că, pentru încheierea Acordurilor GATS și TRIPS, este necesară participarea comună a Comunității și a statelor membre.

Consiliul arată că problema modalităților în care se poate realiza participarea comună a Comunității și a statelor membre la OMC nu a fost încă rezolvată deoarece, atât timp cât Curtea nu va fi emis un aviz, existența unei competențe partajate a Comunității și a statelor membre este incertă.

Consiliul se limitează să schițeze în linii mari soluția de reținut în cazul unei participări comune.

Mai întâi, soluția va trebui să respecte pe deplin tratatele și acquis‑ul comunitar. Apoi, trebuie adoptat principiul unui unic purtător de cuvânt comun, chiar și pentru domeniile care nu intră sau nu intră complet în competența exclusivă a Comunității. În ceea ce privește deciziile propriu‑zise, acestea vor trebui luate în cadrul Consiliului, chiar și în domeniile necomunitare, pentru ca acesta să poată să își îndeplinească în totalitate rolul pe care i‑l atribuie Tratatul privind Uniunea Europeană. În sfârșit, trebuie să se adopte principiul unei singure „cutii poștale”, astfel încât să nu li se impună celorlalți membri ai OMC sarcina de a stabili cine deține competența, Comunitatea sau statele membre. Orice cerere de consultare sau orice reclamație ar putea fi adresată fie „Uniunii Europene”, fie „Comunității și statelor membre” și ar trebui acceptată indiferent cine este competent.

Consiliul adaugă că nu este necesar ca Curtea să cunoască modalitățile care vor fi adoptate în cazul participării comune a Comunității și a statelor membre pentru a răspunde la întrebarea care i‑a fost adresată, și anume aceea dacă statele membre dețin o competență într‑un domeniu sau în altul în care există obligații prevăzute de GATS sau de TRIPS. Consiliul afirmă că, în orice caz, este conștient de obligațiile care îi sunt impuse de articolele din tratat privind coerența acțiunii externe a Uniunii Europene.

Potrivit guvernului danez, din articolul C din Tratatul privind Uniunea Europeană și din articolul 5 din Tratatul CE, precum și din jurisprudența Curții rezultă că instituțiile comunitare și statele membre sunt obligate să coopereze în mod loial și că această obligație de cooperare loială rămâne valabilă și în cazul unei competențe exclusive a Comunității, și în cazul unei competențe partajate între Comunitate și statele membre. În acest ultimă ipoteză, obligația de cooperare loială se impune indiferent de modul în care statele membre își exercită competențele.

Guvernul german face trimitere la „codul de conduită” adoptat în mai 1994 de către Consiliu pentru a permite continuarea negocierilor „post‑Runda Uruguay” în domeniul serviciilor (a se vedea textul acestui acord, redat mai sus, în cadrul răspunsului la a patra întrebare), precum și la proiectul de „cod de conduită”, în discuție la Consiliu, avut în vedere în mod mai general pentru întreaga OMC. Aceste coduri ar fi de natură să elimine dificultățile legate de garantarea unității de acțiune externă a Comunității și a statelor membre.

Guvernul elen arată de asemenea că unitatea de acțiune a statelor membre și a Comisiei în cadrul OMC va putea fi asigurată de un „cod de conduită” adoptat printr‑o decizie a reprezentanților guvernelor statelor membre reuniți în Consiliu. Acest cod ar desemna Comisia ca „purtător de cuvânt comun” al statelor membre și al Comunității în cadrul OMC, atât pentru problemele de competență comunitară exclusivă, cât și pentru cele care țin de competența statelor membre. În cazul celei de a doua categorii de probleme, statele membre ar fi invitate să definească poziții comune pe care Comisia le‑ar expune în cadrul organelor competente ale OMC. În sfârșit, în cazul în care statele membre nu ar ajunge la definirea unei poziții comune și numai într‑un asemenea caz, acestea ar putea, potrivit guvernului elen, să își apere punctele de vedere naționale în cadrul OMC.

Guvernul spaniol subliniază de asemenea necesitatea adoptării unui cod de conduită care să prevadă modalitățile de folosire a procedurilor prevăzute în tratate pentru chestiunile de competență comunitară și încercarea de a ajunge la un consens între statele membre pentru chestiunile care țin de competența acestora. În cazul în care se dovedește că nu se poate ajunge la un asemenea consens, statele membre ar fi libere, potrivit guvernului spaniol, să își prezinte poziția proprie. În sfârșit, Comisia ar fi invitată să se exprime și să negocieze în numele Comunității și al statelor membre, respectând instrucțiunile date, după caz, de către Consiliu sau de către statele membre.

Guvernul francez arată de asemenea că, pentru aplicarea acordurilor rezultate din Runda Uruguay, în conformitate cu articolul C al doilea paragraf TUE și cu articolul 5 din Tratatul CE, trebuie să se asigure coerența acțiunii Comunității și a statelor sale membre. Potrivit guvernului francez, proiectul de cod de conduită care face obiectul discuțiilor din cadrul Consiliului ar permite asigurarea acestei unități de acțiune. Acest dispozitiv ar trebui să cuprindă următoarele elemente: principiul unui singur purtător de cuvânt, reprezentat de Comisie în cadrul OMC, conducerea negocierilor din cadrul OMC de către Comisie în numele Comunității și al statelor membre în cadrul unui mandat, prezentarea cu regularitate a negocierilor în Consiliu și în instanțele însărcinate cu urmărirea acestora, asocierea statelor membre în toate etapele negocierilor sau ale discuțiilor. În plus, Comisia ar trebui să accepte cererile de consultare ale statelor membre și, dacă este necesar, să suspende temporar discuțiile. Între Comisie, statele membre și Secretariatul General al Consiliului ar trebui să se instituie o strânsă colaborare pentru ca negocierile să poată fi realizate în mod organizat. Acțiunile și luările de poziție ar trebui să fie fundamentate pe o poziție comună adoptată în problemele de competență comunitară, în conformitate cu dispozițiile pertinente din tratat și, pentru chestiunile de competență națională, prin consens. Statele membre nu s‑ar exprima asupra problemelor de competență națională decât în cazul în care nu se poate adopta o poziție comună.

Guvernul olandez face trimitere la Avizul 2/91 pentru a sublinia necesitatea unei colaborări cât mai strânse între Comunitate și statele sale membre în cazul unei competențe comune. Această colaborare ar trebui să se traducă prin adoptarea unui cod de conduită. În această privință, guvernul olandez amintește conținutul fostului articol 116 din Tratatul CEE, aranjamentul existent în cadrul FAO, precum și procedurile existente în cadrul celui de al treilea pilon din Tratatul privind Uniunea Europeană, în special cea de la articolul K.5.

Potrivit guvernului portughez, eventualele dificultăți care ar putea apărea la nivelul reprezentării intereselor proprii ale statelor membre în cadrul OMC sau la nivelul constituirii voinței lor nu sunt de natură să determine răspunsul la chestiunea repartizării competențelor și să împiedice încheierea în comun a acordurilor în cauză. Guvernul portughez amintește obligațiile de cooperare și de coerență prevăzute la articolul C, la articolul J.1 alineatul (4) și la articolul J.2 alineatul (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană, precum și la articolul 5 din Tratatul CE. Obiectivul unității de acțiune a Comunității și a statelor membre a fost atins în cursul negocierilor din cadrul OMC. Potrivit guvernului portughez, experiența astfel dobândită ar trebui să constituie o referință pentru elaborarea unui cod de conduită care să definească atât obligațiile specifice ale Comisiei în calitate de purtător de cuvânt al statelor membre, cât și modul de adoptare a pozițiilor comune sau concertate ale statelor membre în chestiuni care țin de competența lor. Ar trebui să se încerce să se ajungă la o decizie prin consens atunci când ar fi în discuție interese vitale sau deosebit de importante ale unui stat membru.

Guvernul Regatului Unit subliniază că adevărata sferă de aplicare a întrebării adresate de Curte vizează participarea viitoare a Comunității și a statelor membre la OMC. Guvernul Regatului Unit amintește că Comunitatea și statele membre au cooperat eficient în timpul negocierilor multilaterale din Runda Uruguay, ca și cum toate părțile au recunoscut încă de la început existența unei competențe comune. Aceasta demonstrează că o asemenea cooperare este posibilă din punct de vedere politic și poate fi deosebit de eficientă în vederea asigurării respectării intereselor Comunității și ale statelor membre.

Cu toate acestea, o metodă determinată de cooperare nu este neapărat adecvată pentru toate acordurile și în toate împrejurările. Din acest motiv, Regatul Unit nu poate să ofere decât o schiță probabilă a procedurii de acord prin care se va putea obține coerența acțiunii externe în cadrul OMC.

1. Procedura ar reglementa comportamentele Comunității și ale statelor membre în cadrul OMC, indiferent dacă domeniile vizate intră în competența comunitară sau în cea a statelor membre.

2. Comisia va fi în mod normal singurul „purtător de cuvânt” și va negocia în numele Comunității și al statelor membre; cu toate acestea, în cazuri excepționale, și statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a se exprima și de a negocia. Procedura aplicabilă ar defini circumstanțele în care statele membre ar putea exercita acest drept.

3. Comisia ar informa statele membre cu privire la stadiul negocierilor și al discuțiilor și le‑ar oferi posibilitatea de a participa la acestea în mod corespunzător.

4. Comisia ar transmite cu diligență statelor membre toate documentele pertinente, inclusiv textele.

5. Comisia ar ține seama de punctele de vedere ale statelor membre. Procedurile aplicabile ar trebui să facă obiectul unui acord.

6. Pozițiile sau acțiunile care ar fi decise s‑ar întemeia pe norme și pe proceduri comunitare în cazurile în care acestea sunt aplicabile [de exemplu, în cadrul articolului 228 alineatul (1) a doua teză din Tratatul CE] și, în celelalte cazuri, ar rezulta din poziția comună obținută prin consens.

7. Astfel cum procedează și în prezent, statele membre s‑ar exprima în nume propriu cu privire la chestiunile administrative și bugetare, dar ar evita să adopte poziții divergente.

8. Ar trebui adoptate dispoziții pentru a stabili modul în care Comunitatea administrează procedurile de soluționare a litigiilor în cadrul OMC. Aceste dispoziții ar trebui să prevadă o cooperare strânsă între Comisie și statele membre.

9. În cazul în care anumite state membre ar fi afectate de comportamentul altor părți la Acordul OMC, care ar acționa cu încălcarea acestuia, ar trebui să existe dispoziții care să prevadă o procedură de consultare între Comisie și statele membre, precum și o strânsă cooperare între acestea.

Guvernul Regatului Unit nu are nicio îndoială că o procedură care să corespundă caracteristicilor schițate mai sus va fi organizată foarte curând. Statele membre nu au nicio intenție de a submina enorma capacitate de negociere pe care o exercită în mod colectiv; interesul lor superior este să folosească această capacitate de negociere în cel mai eficient mod posibil.

 Poziția Curții

I –  Introducere

1.      Întrebările cu care Comisia a sesizat Curtea prin intermediul unei cereri de emitere a unui aviz formulate în temeiul articolului 228 alineatul (6) din Tratatul de instituire a CE au ca obiect, mai întâi, caracterul exclusiv sau neexclusiv al competenței Comunității de a încheia Acordurile multilaterale privind comerțul cu mărfuri, în măsura în care aceste acorduri privesc produsele CECO și produsele Euratom. Apoi, aceste întrebări vizează competența exclusivă pe care Comunitatea ar avea‑o fie în temeiul articolului 113 din Tratatul CE, fie în temeiul paralelismului dintre competențele interne și externe, fie în temeiul articolelor 100 A sau 235 din Tratatul CE pentru a încheia Acordul general privind comerțul cu servicii (denumit în continuare „GATS”) și Acordul privind aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală, inclusiv comerțul cu mărfuri contrafăcute (denumit în continuare „TRIPS”).

2.      Aceste diverse acorduri sunt anexate la Acordul de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului (denumit în continuare „Acordul OMC”). Acesta creează un cadru instituțional comun pentru desfășurarea relațiilor comerciale dintre țările membre în ceea ce privește aspectele legate de acordurile și instrumentele juridice cuprinse în anexele la acesta [articolul II alineatul (1) din Acordul OMC]. Aceste diverse acorduri preiau rezultatele negocierilor comerciale multilaterale din Runda Uruguay care au fost inițiate prin Declarația ministerială de la Punta del Este din 20 septembrie 1986.

3.      Atunci când au adoptat această declarație, Consiliul și statele membre au decis ca, „în vederea garantării unei coerențe maxime cu ocazia desfășurării negocierilor”, „Comisia să acționeze ca negociator unic al Comunității și al statelor membre”. Cu toate acestea, în procesul‑verbal al reuniunii s‑a precizat că această decizie „nu prejudecă problema competenței Comunității și a statelor membre cu privire la subiecte specifice”.

4.      La 15 decembrie 1993, Comitetul pentru Negocieri Comerciale, organism special instituit de Conferința de la Punta del Este pentru finalizarea negocierilor din Runda Uruguay, reunit la nivel de înalți funcționari, a aprobat Actul final care cuprinde rezultatele negocierilor comerciale multilaterale din Runda Uruguay.

5.      În cadrul sesiunii din 7 și din 8 martie 1994, Consiliul a decis să semneze acest Act final și Acordul OMC și i‑a autorizat pe președintele Consiliului și pe Sir Leon Brittan, membru al Comisiei, să semneze în numele Consiliului Uniunii Europene, la 15 aprilie 1994 la Marrakech, Actul final și Acordul OMC. Considerând că aceste acte „vizează și chestiuni de competență națională”, reprezentanții guvernelor statelor membre au convenit, la aceeași dată, să semneze Actul final și Acordul OMC. În ceea ce o privește, Comisia a solicitat să se menționeze în procesul‑verbal că „Actul final [...] și acordurile anexate la acesta intră în competența exclusivă a Comunității”.

6.      La 6 aprilie 1994, Comisia a prezentat cererea de emitere a unui aviz. Întrebările sale sunt formulate după cum urmează:

„Având în vedere rezultatele negocierilor comerciale din cadrul Rundei Uruguay a GATT, cuprinse în Actul final de la 15 decembrie 1993:

1)      Comunitatea Europeană are competența de a încheia toate părțile Acordului de instituire a OMC care privesc comerțul cu servicii (GATS) și aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală, inclusiv comerțul cu mărfuri contrafăcute (TRIPS), în temeiul Tratatului CE, în special în temeiul articolului 113, singur sau coroborat cu articolele 100 A și/sau 235 din tratatul menționat?

2)      Comunitatea Europeană are competența de a încheia singură părțile din Acordul OMC care privesc produsele și/sau serviciile care intră în mod exclusiv în domeniul de aplicare al Tratatelor CECO și CEEA?

3)      În cazul în care răspunsul la întrebările anterioare este afirmativ, această împrejurare aduce atingere capacității statelor membre de a încheia Acordul OMC, având în vedere că s‑a convenit deja că acestea vor fi membri originari ai OMC?”

7.      La 15 aprilie 1994, acordurile rezultate din Runda Uruguay au fost efectiv semnate la Marrakech. Pentru Comunitate și statele membre ale acesteia, semnarea s‑a efectuat în conformitate cu deciziile menționate mai sus (a se vedea punctul 5).

8.      La 24 mai 1994, cererea de emitere a unui aviz formulată de Comisie a fost notificată Consiliului și statelor membre.

II –  Cu privire la admisibilitatea cererii

9.      Mai întâi, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, avizul Curții, în conformitate cu articolul 228 alineatul (6) din tratat, poate fi solicitat, printre altele, cu privire la aspecte care privesc repartizarea competențelor între Comunitate și statele membre în vederea încheierii unui anumit acord cu țări terțe, astfel cum este situația și în speță (a se vedea, printre altele, Avizul 1/75 din 11 noiembrie 1975, Rec., p. 1355 și în special p. 1360, Avizul 1/78 din 4 octombrie 1979, Rec., p. 2871, punctul 30, și Avizul 2/91 din 19 martie 1993, Rec., p. I‑1061, punctul 3).

10.    Regatul Spaniei solicită respingerea cererii ca inadmisibilă. Potrivit acestuia, procedura de aviz prevăzută la articolul 228 nu poate fi inițiată decât până la momentul în care Comunitatea și‑a asumat un angajament internațional. Regatul Spaniei subliniază că semnarea Actului final la Marrakech urmărea autentificarea textelor rezultate din negocieri și prevedea, în plus, angajamentul semnatarilor de a le supune pe fiecare aprobării autorităților lor competente. Consiliul și guvernul olandez se limitează la formularea unor îndoieli cu privire la aspectul dacă un acord deja semnat mai constituie încă un simplu acord avut în vedere, în sensul articolului 228.

11.    Este necesar ca aceste obiecții și îndoieli să fie îndepărtate.

12.    În conformitate cu articolul 228 alineatul (6) din tratat, Curtea poate fi chemată să se pronunțe în orice moment anterior aceluia în care Comunitatea și‑ar fi exprimat consimțământul definitiv de a‑și asuma obligații în temeiul acordului. Atât timp cât acest consimțământ nu este exprimat, acordul rămâne un acord avut în vedere. În consecință, nimic nu se opune admisibilității prezentei cereri.

III –  Cu privire la formularea întrebărilor Comisiei

13.    Consiliul critică modul în care Comisia și‑a formulat întrebările. Întrucât procedura vizează un acord semnat de Comunitate și de statele membre, fiecare în temeiul competențelor sale, nu este vorba despre a ști dacă Comunitatea poate semna și încheia singură acest acord (o ipoteză teoretică, potrivit Consiliului), ci de a stabili dacă „încheierea în comun a acordurilor rezultate din Runda Uruguay de Comunitate și de statele membre este [...] compatibilă cu repartizarea competențelor stabilită în tratatele de instituire a Comunităților Europene”, situație care nu s‑ar întâlni în cazul în care întreg acordul ar intra în competența exclusivă a Comunității.

14.    Criticile Consiliului, la care se raliază guvernul portughez, trebuie îndepărtate. Indiferent dacă întrebările sunt formulate în termenii propuși de Consiliu sau în cei utilizați de Comisie, problema de fond este aceea de a stabili dacă competența Comunității de a încheia Acordul OMC și anexele acestuia este sau nu este exclusivă. Această problemă de fond este cea pe care Curtea înțelege să o abordeze în continuarea acestui aviz, având în vedere în mod succesiv anumite aspecte speciale pe care le ridică Acordurile multilaterale privind comerțul cu mărfuri, GATS și TRIPS. Totuși, în prealabil, trebuie să se analizeze argumentele formulate de către Consiliu și de către unele guverne care au prezentat observații și întemeiate pe reprezentarea teritoriilor care depind de unele state membre și argumentele pe care guvernul portughez le întemeiază pe participarea statelor la finanțarea funcționării OMC.

IV –  Cu privire la reprezentarea anumitor teritorii care depind de unele state membre

15.    Consiliul și mai multe guverne care au prezentat observații aduc drept contraargument la competența exclusivă a Comunității de a încheia Acordul OMC și anexele la acesta invocată de Comisie împrejurarea că anumite state membre își păstrează competența de a încheia și de a executa acordurile în privința teritoriilor în care tratatele de instituire a Comunităților Europene nu se aplică.

16.    În plus, guvernul francez arată că Acordul OMC și anexele acestuia nu intră, sub numeroase aspecte, în domeniul atribuit regimului de asociere a țărilor și teritoriilor de peste mări și că, prin urmare, în această măsură, este singurul competent să încheie Acordul OMC și anexele la acesta.

17.    Astfel cum Curtea s‑a pronunțat în Avizul 1/78, citat anterior (punctul 62), în măsura în care rămân în afara domeniului de aplicare al Tratatului CEE, din perspectiva Comunității, teritoriile în cauză se află în aceeași situație ca și țările terțe. Prin urmare, statele cărora le aparțin aceste teritorii au vocația de a participa la acord în calitatea lor de state care asigură relațiile internaționale ale teritoriilor care depind de acestea, dar care nu fac parte din aria dreptului comunitar, iar nu în calitatea lor de state membre ale Comunității.

18.    Cu toate acestea, astfel cum a subliniat Curtea în acest aviz (la același punct), poziția specială a acestor state membre nu poate influența soluția problemei referitoare la delimitarea sferelor de competență în interiorul Comunității.

V - Cu privire la chestiunile bugetare și financiare

19.    Făcând trimitere la articolul VII din Acordul OMC, care prevede că fiecare membru va contribui la cheltuielile OMC, și având în vedere faptul că statele membre ale Comunității vor dobândi calitatea de membri originari ai OMC [a se vedea articolul XI alineatul (1)], guvernul portughez consideră că această împrejurare este suficientă pentru a justifica participarea statelor membre la încheierea acordului, chiar dacă finanțarea nu are aceeași importanță decisivă ca în Acordul internațional privind cauciucul care a făcut obiectul Avizului 1/78, citat anterior. Guvernul portughez adaugă un motiv întemeiat pe propriul drept constituțional, care impune aprobarea de către parlamentul național a tratatelor internaționale care prevăd participarea Republicii Portugheze la organizații internaționale.

20.    În ceea ce privește acest din urmă argument, este suficient să se răspundă că dispozițiile din ordinea juridică internă, chiar dacă sunt de natură constituțională, nu pot modifica repartizarea competențelor internaționale între statele membre și Comunitate, astfel cum rezultă din tratat.

21.    Nici primul argument nu poate fi reținut. Fiind vorba despre o organizație internațională care nu va dispune decât de un buget de funcționare, iar nu de un instrument de acțiune financiară, suportarea cheltuielilor OMC de către statele membre nu poate să justifice în niciun caz, prin ea însăși, participarea statelor membre la încheierea acordului.

V –  Cu privire la Acordurile multilaterale privind comerțul cu bunuri

22.    În privința Acordurilor multilaterale privind comerțul cu bunuri, Comisia și părțile care au prezentat observații sunt de acord că, în cea mai mare parte, acestea intră în competența exclusivă deținută de Comunitate în domeniul politicii comerciale comune în temeiul articolului 113 din Tratatul CE. Divergențele privesc numai anumite aspecte particulare.

23.    Revendicarea de către Comisie a unei competențe exclusive a Comunității de a încheia Acordurile multilaterale privind comerțul cu bunuri, în măsura în care aceste acorduri se aplică produselor Euratom, nu este contestată nici de către Consiliu, nici de către statele care au prezentat observații. Cu toate acestea, întrucât această problemă a fost ridicată de către Comisie în a doua întrebare, ea trebuie să fie examinată.

24.    La articolul 232 alineatul (2) din Tratatul CE se precizează că dispozițiile acestuia „nu derogă de la prevederile Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice”. Întrucât Tratatul Euratom nu conține nicio dispoziție privind comerțul exterior, nimic nu se opune ca acordurile încheiate în temeiul articolului 113 din Tratatul CE să se aplice și în privința schimburilor internaționale cu produse Euratom.

25.    În schimb, cazul produselor CECO reprezintă un punct de dezacord între Comisie, pe de o parte, care consideră că competența exclusivă a Comunității, ce rezultă din articolul 113 din Tratatul CE, se aplică și pentru produsele CECO, și Consiliu și majoritatea statelor membre care au prezentat observații, pe de altă parte, care, făcând trimitere la articolul 71 din Tratatul CECO, consideră că există o competență a statelor.

26.    Desigur, în temeiul articolului 71 din Tratatul CECO, „competența guvernelor statelor membre în domeniul politicii comerciale nu este afectată de aplicarea prezentului tratat, cu excepția cazului în care acesta prevede altfel”. Pe de altă parte, la articolul 232 alineatul (1) din Tratatul CE se precizează că acesta nu modifică dispozițiile Tratatului de instituire a CECO, în special în ceea ce privește drepturile și obligațiile statelor membre și atribuțiile instituțiilor.

27.    Cu toate acestea, dat fiind faptul că Tratatul CECO a fost redactat într‑o perioadă în care Comunitatea Economică Europeană nu exista încă, articolul 71 din acest tratat nu a putut să ia în considerare decât produsele din cărbune și oțel. În orice caz, acest tratat nu poate rezerva statelor membre competența decât pentru acordurile care vizează în mod specific produsele CECO. În schimb, Comunitatea este singura care, în temeiul articolului 113 din Tratatul CE, are competența de a încheia un acord extern cu caracter general, adică un acord care cuprinde toate tipurile de mărfuri, chiar dacă printre aceste mărfuri se numără și produse CECO. Astfel cum Curtea a arătat în Avizul 1/75, citat anterior (p. 1365, al treilea paragraf), este exclus ca articolul 71 din Tratatul CECO să poată „anula efectele articolelor 113 și 114 din Tratatul CEE și afecta atribuirea de competențe Comunității în vederea negocierii și încheierii de acorduri internaționale care intră în domeniul politicii comerciale comune”. În speță, după examinarea Acordurilor multilaterale privind comerțul cu bunuri, rezultă că niciunul dintre aceste acorduri nu se referă în mod specific la produsele CECO. Așadar, nu se poate contesta competența exclusivă a Comunității de a încheia aceste acorduri pentru motivul că acordurile se aplică și în privința produselor CECO.

28.    Consiliul arată că, în privința Acordului privind agricultura, va fi necesar să se recurgă la articolul 43 din Tratatul CE ca temei al deciziei Consiliului de a încheia Acordul OMC și anexele acestuia, întrucât acesta vizează nu numai măsurile comerciale aplicabile comerțului internațional cu produse agricole, ci și, mai ales, regimul intern de organizare a piețelor agricole. Guvernul Regatului Unit explică în special că angajamentele de a reduce sprijinul intern și restituirile la export pe care le prevede Acordul privind agricultura vor avea impact asupra organizării comune a piețelor și vor depăși cadrul articolului 113 din Tratatul CE având în vedere că acesta se referă la produsele comunitare, iar nu la produsele importate.

29.    În ceea ce privește Acordul privind agricultura, este, desigur, adevărat că articolul 43 a fost considerat a fi temeiul juridic corespunzător pentru o directivă având ca obiect reglementarea uniformă a condițiilor de comercializare a produselor, nu numai în cadrul schimburilor intracomunitare, ci și atunci când acestea provin din țări terțe (a se vedea Hotărârea din 16 noiembrie 1989 Comisia/Consiliul, C‑131/87, Rec., p. I‑3764, punctul 27). Cu toate acestea, era vorba despre o directivă prin care se urmărea îndeplinirea unuia sau a mai multor obiective de politică agricolă comună dintre cele enunțate la articolul 39 din tratat. Nu aceasta este situația în cazul Acordului privind agricultura, anexat la Acordul OMC. Astfel, obiectivul acestuia este de a stabili pe plan mondial „un sistem de comerț cu produse agricole care să fie echitabil și axat pe piață” (a se vedea considerentele Acordului privind agricultura). Faptul că angajamentele asumate în cadrul acestui acord implică adoptarea unor măsuri de executare internă în temeiul articolului 43 din tratat nu se opune ca angajamentele internaționale, în sine, să poată fi asumate doar în temeiul articolului 113.

30.    Consiliul mai arată că recurgerea la articolul 43 din Tratatul CE se impune de asemenea ca temei al deciziei sale de încheiere a Acordului privind aplicarea măsurilor sanitare și fitosanitare din același motive ca și cele pe care le‑a susținut pentru Acordul privind agricultura.

31.    Acest punct de vedere trebuie îndepărtat. Astfel cum rezultă din expunerea sa de motive, Acordul privind aplicarea măsurilor sanitare și fitosanitare se limitează la „crearea unui cadru multilateral de reguli și a unei discipline care să orienteze elaborarea, adoptarea și aplicarea de măsuri sanitare și fitosanitare în vederea reducerii la minimum a efectelor lor negative asupra comerțului”. Un astfel de acord poate fi încheiat exclusiv în temeiul articolului 113.

32.    Potrivit guvernului olandez, participarea comună a Comunității și a statelor membre la Acordul OMC este justificată, întrucât statele membre dispun de o competență proprie în ceea ce privește barierele tehnice în calea comerțului, dat fiind caracterul opțional al anumitor directive comunitare din acest domeniu și faptul că nu a fost încă realizată și nici nu este preconizată o armonizare completă în acest domeniu.

33.    Acest argument nu poate fi reținut. Acordul privind barierele tehnice în calea comerțului trebuie considerat ca intrând în domeniul politicii comerciale comune, întrucât dispozițiile acestuia au doar rolul de a evita ca normele tehnice și standardele, precum și procedurile de evaluare a conformității cu normele tehnice și standardele să creeze obstacole inutile în calea comerțului internațional (a se vedea expunerea de motive și articolele 2.2 și 5.1.2 din acord).

34.    Având în vedere considerațiile de mai sus, Comunitatea este singura competentă, în temeiul articolului 113 din Tratatul CE, să încheie Acordurile multilaterale privind comerțul cu bunuri.

VI –  Cu privire la articolul 113 din Tratatul CE, la GATS și la TRIPS

35.    Teza apărată de Comisie, în principal, este următoarea: încheierea atât a GATS, cât și a TRIPS intră în competența exclusivă deținută de Comunitate în domeniul politicii comerciale în conformitate cu articolul 113 din Tratatul CE. Acest punct de vedere a fost în esență contestat vehement de Consiliu, de statele membre care au prezentat observații și de Parlamentul European, căruia i s‑a permis, la cerere, să prezinte observații. Este necesar să se examineze mai întâi această teză principală a Comisiei, analizând în mod succesiv GATS și TRIPS.

A –  GATS

36.    Întemeindu‑se în principal pe interpretarea nerestrictivă pe care jurisprudența Curții a dat‑o noțiunii de politică comercială comună (a se vedea Avizul 1/78, citat anterior, punctele 44 și 45), pe legăturile sau întrepătrunderea dintre mărfuri și servicii, pe finalitatea GATS, precum și pe instrumentele utilizate, Comisia concluzionează că serviciile intră în politica comercială comună, fără a fi nevoie să se facă distincție între diversele modalități de prestare a serviciilor și, în mod special, între serviciile care fac obiectul unei prestări transfrontaliere directe și cele care sunt prestate prin intermediul unei prezențe comerciale în țara destinatarului serviciului. De asemenea, Comisia susține că acordurile internaționale cu caracter comercial din domeniul transporturilor (spre deosebire de cele care vizează normele de securitate) intră în domeniul politicii comerciale comune, iar nu în domeniul titlului special pe care tratatul îl consacră politicii comune în domeniul transporturilor.

37.    Mai întâi, trebuie să se analizeze serviciile care nu fac parte din categoria transporturilor, iar ulterior serviciile specifice constituite de transporturi.

38.    În ceea ce privește prima categorie de servicii, este necesar să se amintească în prealabil că, în Avizul 1/75, pronunțându‑se asupra întinderii competențelor comunitare cu privire la un acord referitor la o normă privind cheltuielile locale, Curtea s‑a pronunțat în sensul „că domeniul politicii comerciale comune, mai ales domeniul politicii de export, cuprinde în mod obligatoriu schemele de ajutor la export și, mai precis, măsurile privind creditele destinate finanțării cheltuielilor locale care au legătură cu operațiunile de export” (Rec., 1975, p. 1362). Cheltuielile locale în cauză priveau cheltuieli contractate atât pentru achiziționarea unor bunuri, cât și pentru prestarea unor servicii. Cu toate acestea, Curtea a recunoscut competența exclusivă a Comunității, fără a face distincție între bunuri și servicii.

39.    În Avizul 1/78, citat anterior (punctul 44), Curtea a îndepărtat o interpretare a articolului 113 „al cărei efect ar fi acela de a limita politica comercială comună la utilizarea instrumentelor destinate să aibă efect exclusiv asupra aspectelor tradiționale ale comerțului exterior”. Curtea a considerat că, dimpotrivă, „problema schimburilor externe trebuie reglementată într‑o perspectivă deschisă”, ceea ce confirmă „faptul că enumerarea obiectivelor de politică comercială de la articolul 113 […] este concepută ca o enumerare nelimitativă” (Avizul 1/78, citat anterior, punctul 45).

40.    În cererea de emitere a unui aviz, Comisia a subliniat că, în anumite țări dezvoltate, sectorul serviciilor a devenit sectorul dominant al economiei și că economia mondială traversează o etapă de restructurare fundamentală. Tendința este ca industria de bază să se transfere spre economiile țărilor în curs de dezvoltare, în timp ce economiile dezvoltate sunt pe cale de a deveni, în principal, exportatoare de servicii și de bunuri cu o mare valoare adăugată. Curtea constată că această evoluție este demonstrată de Acordul OMC și de anexele la acesta care au făcut obiectul unei negocieri de ansamblu cuprinzând mărfurile și serviciile.

41.    Având în vedere această evoluție a comerțului internațional, caracterul deschis al politicii comerciale comune în sensul tratatului se opune excluderii din start și din principiu a comerțului cu servicii din domeniul de aplicare al articolului 113, astfel cum ar dori unele dintre guvernele care au prezentat observații.

42.    Cu toate acestea, pentru clarificarea acestei concluzii, trebuie să se țină seama de definiția comerțului cu servicii conținută de GATS pentru a se vedea dacă, în ansamblu, sistemul tratatului nu este de natură să limiteze includerea comerțului cu servicii în articolul 113.

43.    În sensul GATS, comerțul cu servicii cuprinde, în temeiul articolului I alineatul (2), patru moduri de prestare a serviciilor: 1) prestările transfrontaliere care nu implică deplasarea vreunei persoane; 2) consumul în străinătate care implică deplasarea beneficiarului spre teritoriul membrului OMC în care este stabilit prestatorul; 3) prezența comercială, adică prezența unei filiale sau a unei sucursale pe teritoriul membrului OMC unde trebuie prestat serviciul; 4) prezența unor persoane fizice ale unui membru OMC prin intermediul cărora un prestator al unui membru furnizează servicii pe teritoriul oricărui alt membru.

44.    În ceea ce privește prestarea transfrontalieră, serviciul este asigurat de un prestator stabilit într‑o țară anume unui beneficiar care are reședința în altă țară. Nici prestatorul nu se deplasează spre țara beneficiarului, nici, invers, beneficiarul nu se deplasează spre țara prestatorului. Prin urmare, această situație prezintă o analogie cu un schimb de mărfuri, care intră, fără niciun dubiu, în politica comercială comună în sensul tratatului. Nu există, așadar, niciun motiv special pentru ca o asemenea prestare de servicii să nu intre în sfera noțiunii de politică comercială comună.

45.    Situația este diferită în cazul celorlalte trei modalități de prestare a serviciilor vizate de GATS: consumul în străinătate, prezența comercială și prezența persoanelor fizice.

46.    În ceea ce privește persoanele fizice, din articolul 3 din tratat, care face o diferență între „o politică comercială comună”, la litera (b), și „măsuri privind intrarea și circulația persoanelor”, la litera (d), rezultă că tratamentul resortisanților țărilor terțe în momentul trecerii frontierelor externe ale statelor membre nu poate fi considerat ca intrând în domeniul politicii comerciale comune. În mod mai general, existența în tratat a unor capitole specifice consacrate liberei circulații a persoanelor, atât a celor fizice, cât și a celor juridice, arată că aceste domenii nu intră în politica comercială comună.

47.    Rezultă că modalitățile de prestare a serviciilor denumite în GATS „consum în străinătate”, „prezență comercială” și „prezența persoanelor fizice” nu intră în domeniul de aplicare al politicii comerciale comune.

48.    În continuare, este necesar să se examineze situația serviciilor speciale reprezentate de transporturi. În tratat, acestea fac obiectul unui titlu special (titlul IV), separat de titlul VII, care este consacrat politicii comerciale comune. Tocmai referitor la politica în domeniul transporturilor, Curtea s‑a pronunțat, pentru prima dată, în sensul că competența Comunității de a încheia acorduri internaționale „este nu numai atribuită explicit prin tratat – astfel cum este cazul articolelor 113 și 114 pentru acordurile tarifare și comerciale și al articolului 238 pentru acordurile de asociere –, ci poate decurge și din alte dispoziții din tratat și din acte adoptate, în cadrul acestor dispoziții, de către instituțiile comunitare” (a se vedea Hotărârea din 31 martie 1971, cunoscută sub numele „AETR”, Comisia/Consiliul, 22/70, Rec., p. 263, punctul 16). Ideea care stă la baza acestei jurisprudențe este că acordurile internaționale din domeniul transporturilor nu intră în domeniul de aplicare al articolului 113.

49.    Sfera de aplicare a Hotărârii AETR nu poate fi limitată prin operarea unei distincții între acordurile referitoare la normele de securitate, precum cele privind perioada în care șoferii profesioniști pot conduce, care au făcut obiectul AETR, și acordurile de natură comercială.

50.    Astfel, Hotărârea AETR nu cuprinde nicio distincție de acest tip. În Avizul 1/76 din 26 aprilie 1997 (Rec., p. 741), Curtea și‑a confirmat analiza în legătură cu un acord care avea ca obiect redresarea situației economice în domeniul transportului pe căile navigabile interioare, cu alte cuvinte un acord cu caracter economic străin de instituirea unor norme de securitate. De altfel, tocmai în temeiul titlului „transporturi” au fost încheiate numeroase acorduri cu țări terțe, guvernul Regatului Unit prezentând în observațiile sale o listă lungă de asemenea acorduri.

51.    În susținerea poziției sale, Comisia a mai citat o serie de măsuri de embargo care au fost întemeiate pe articolul 113 și care priveau întreruperea serviciilor de transporturi [măsuri luate împotriva Irakului: Regulamentul (CEE) nr. 2340/90 al Consiliului din 8 august 1990 de interzicere a schimburilor comunitare privind Irakul și Kuweitul (JO L 213, p. 1), Regulamentul (CEE) nr. 3155/90 al Consiliului din 29 octombrie 1990 de extindere și de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 2340/90 de interzicere a schimburilor comunitare privind Irakul și Kuweitul (JO L 304, p. 1) și Regulamentul (CEE) nr. 1194/91 al Consiliului din 7 mai 1991 de modificare a Regulamentelor (CEE) nr. 2340/90 și (CEE) nr. 3155/90 de interzicere a schimburilor comunitare privind Irakul și Kuweitul (JO L 115, p. 37); măsuri adoptate împotriva Republicii Federative Iugoslavia (Serbia și Muntenegru): Regulamentul (CEE) nr. 990/93 al Consiliului din 26 aprilie 1993 privind schimburile între Comunitatea Economică Europeană și Republica Federativă Iugoslavia (Serbia și Muntenegru) (JO L 102, p. 14); măsuri adoptate împotriva Haiti: Regulamentul (CEE) nr. 1608/93 al Consiliului din 24 iunie 1993 de instituire a unui embargo asupra anumitor schimburi comerciale între Comunitatea Economică Europeană și Haiti (JO L 155, p. 2)]. Aceste precedente nu sunt edificatoare. Astfel cum a subliniat în mod justificat Parlamentul European, întrucât embargoul viza în primul rând exporturile și importurile de produse, acesta nu ar fi putut să fie efectiv dacă nu s‑ar fi decis, în același timp, întreruperea serviciilor de transport. Această întrerupere a serviciilor de transport este o măsură accesorie necesară măsurii principale. Prin urmare, precedentele nu sunt pertinente în ceea ce privește existența unei competențe exclusive a Comunității, în temeiul articolului 113, de a încheia acorduri internaționale în domeniul transporturilor.

52.    În orice caz, potrivit unei jurisprudențe constante, o simplă practică a Consiliului nu poate deroga de la normele tratatului și nu poate, în consecință, să creeze un precedent obligatoriu pentru instituțiile comunitare cu privire la alegerea temeiului juridic corect (Hotărârea din 23 februarie 1988, Regatul Unit/Consiliul, 68/86, Rec., p. 855, punctul 24).

53.    Din considerațiile de mai sus rezultă că numai prestările transfrontaliere intră în domeniul de aplicare al articolului 113 din tratat și că acordurile internaționale din domeniul transporturilor nu intră în domeniul de aplicare al articolului menționat.

B –  TRIPS

54.    În susținerea tezei competenței exclusive a Comunității în temeiul articolului 113, Comisia arată, în esență, că normele care privesc drepturile de proprietate intelectuală sunt strâns legate de comerțul cu produse și servicii cărora li se aplică.

55.    Mai întâi, trebuie subliniat că secțiunea 4 din partea III din TRIPS, care se referă la mijloacele de asigurare a respectării drepturilor de proprietate intelectuală, cuprinde prevederi speciale privind măsurile la frontieră. Astfel cum a arătat și guvernul Regatului Unit, această secțiune are un corespondent în dispozițiile Regulamentului (CEE) nr. 3842/86 al Consiliului din 1 decembrie 1986 de stabilire a unor măsuri în vederea interzicerii punerii în liberă circulație a mărfurilor contrafăcute (JO L 357, p. 1). În măsura în care privește interzicerea punerii în liberă circulație a mărfurilor contrafăcute, acest regulament a fost întemeiat în mod justificat pe articolul 113 din tratat: sunt avute în vedere, în fapt, măsuri care trebuie luate de autoritățile vamale la frontierele externe ale Comunității. Întrucât acest tip de măsuri pot fi adoptate în mod autonom de către instituțiile comunitare în temeiul articolului 113 din Tratatul CE, Comunitatea este singura care are competența să încheie acorduri internaționale care au acest obiect.

56.    În afara dispozițiilor TRIPS care privesc interzicerea punerii în liberă circulație a mărfurilor contrafăcute, punctul de vedere susținut de Comisie nu poate fi totuși reținut.

57.    Desigur, există o legătură între proprietatea intelectuală și comerțul cu bunuri. Drepturile de proprietate intelectuală le permit titularilor lor să îi împiedice pe terți să îndeplinească anumite acte. Posibilitatea de a interzice utilizarea unei mărci, fabricarea unui produs, copierea unui model, reproducerea unei cărți, a unui disc sau unei casete video are efecte inevitabile asupra comerțului. De altfel, drepturile de proprietate intelectuală au fost concepute tocmai pentru a produce astfel de efecte. Dar acest lucru nu este suficient pentru ca drepturile de proprietate intelectuală să intre în sfera de aplicare a articolului 113. Astfel, drepturile de proprietate intelectuală nu privesc în mod specific schimburile internaționale: acestea afectează nu numai comerțul internațional, ci și comerțul intern, în egală măsură, dacă nu cumva mai mult.

58.    Astfel cum a remarcat în mod justificat guvernul francez, obiectivul primordial al TRIPS este de a consolida și de a armoniza protecția proprietății intelectuale la scară mondială. Comisia însăși a recunoscut că, având în vedere faptul că TRIPS stabilește norme în domenii în care nu există măsuri de armonizare comunitară, încheierea acestuia ar permite să se realizeze în același timp o armonizare în cadrul Comunității și, prin aceasta, să se contribuie la instituirea și la funcționarea pieței comune.

59.    În această privință, trebuie subliniat că, pe plan legislativ intern, în domeniul proprietății intelectuale, Comunitatea dispune de o competență de armonizare a legislațiilor naționale în temeiul articolelor 100 și 100 A și se poate întemeia pe articolul 235 pentru a crea noi titluri care să se suprapună titlurilor naționale, astfel cum a procedat în cazul Regulamentului privind marca comunitară [Regulamentul (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară, JO L 11 din 14 ianuarie 1994, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 146)]. Aceste dispoziții fac obiectul unor reguli de vot (unanimitate pentru articolele 100 și 235) sau al unor norme de procedură (consultarea Parlamentului în cazul articolelor 100 și 235, procedura de codecizie în cazul articolului 100 A) diferite de cele care sunt aplicabile în cadrul articolului 113.

60.    În cazul în care Comunității i s‑ar recunoaște o competență exclusivă de a se angaja în acorduri cu țări terțe în vederea armonizării protecției proprietății intelectuale și de a realiza totodată o armonizare pe plan comunitar, instituțiile comunitare ar avea posibilitatea să eludeze constrângerile care le sunt impuse pe plan intern în ceea ce privește procedura și modul de vot.

61.    Practica instituțiilor în legătură cu măsurile autonome sau acordurile externe adoptate în temeiul articolului 113 nu poate modifica această concluzie.

62.    Comisia invocă trei cazuri în care, în temeiul „noului instrument de politică comercială” [Regulamentul (CEE) nr. 2641/84 al Consiliului din 17 septembrie 1984 privind consolidarea politicii comerciale comune, în special în domeniul protecției împotriva practicilor comerciale ilicite (JO L 252, p. 1), regulament care se întemeiază, la rândul său, pe articolul 113 din tratat], a fost inițiat un proces de apărare a intereselor Comunității în domeniul proprietății intelectuale [Decizia 87/251/CEE a Comisiei din 12 martie 1987 privind inițierea unei proceduri internaționale de consultare și de reglementare a diferendelor referitoare la o măsură americană de excludere de pe piața Statelor Unite ale Americii a importurilor anumitor fibre de aramide (JO L 117, p. 18); avizul de inițiere a unei proceduri „împotriva practicilor comerciale ilicite” privind reproducerea neautorizată în Indonezia a suporturilor audio înregistrate (JO 1987, C 136, p. 3); avizul de inițiere a unei proceduri de investigare privind o practică comercială ilicită în sensul Regulamentului (CEE) nr. 2641/84 al Consiliului care constă în piratarea înregistrărilor audio comunitare în Thailanda (JO 1991, C 189, p. 26)].

63.    Măsurile care pot fi luate în temeiul acestui regulament pentru a reacționa împotriva lipsei de protecție într‑o țară terță a drepturilor de proprietate intelectuală aparținând unor întreprinderi comunitare (sau împotriva unei discriminări la adresa acestora în domeniul respectiv) nu au nicio legătură cu armonizarea protecției proprietății intelectuale care constituie obiectivul primordial al TRIPS. Astfel, în conformitate cu articolul 10 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2641/84, citat anterior, se are în vedere, mai întâi, suspendarea sau retragerea oricărei concesii rezultate în urma negocierilor de politică comercială; în continuare, se are în vedere eliminarea unor taxe vamale existente sau instituirea altor taxe la import; în sfârșit, se are în vedere instaurarea unor restricții cantitative sau a altor măsuri de modificare a condițiilor de import sau de export cu țara terță în cauză. Prin însăși esența lor, toate aceste măsuri intră în domeniul de aplicare al politicii comerciale.

64.    De asemenea, Comisia se întemeiază pe măsurile adoptate de Comunitate în privința Coreei în cadrul Regulamentului (CEE) nr. 4257/88 al Consiliului din 19 decembrie 1988 privind aplicarea preferințelor tarifare generalizate în anul 1989 în privința anumitor produse industriale originare din țări în curs de dezvoltare (JO L 375, p. 1). Întrucât Coreea a operat o discriminare între partenerii săi comerciali în domeniul protecției proprietății intelectuale [a se vedea considerentul (18) al regulamentului], Comunitatea a suspendat preferințele tarifare generalizate pentru produsele originare din această țară [articolul 1 alineatul (3) din același regulament].

65.    Acest argument nu este mai convingător decât cel precedent. Întrucât acordarea de preferințe generalizate este o măsură de politică comercială, astfel cum a hotărât Curtea (a se vedea Hotărârea din 26 martie 1987, cunoscută sub numele „Preferințe tarifare generalizate”, Comisia/Consiliul, 45/86, Rec., p. 1493, punctul 21), suspendarea acestei măsuri este de asemenea o măsură de politică comercială. Acest fapt nu demonstrează în niciun caz că Comunitatea ar avea o competență exclusivă în temeiul articolului 113 pentru a încheia cu o țară terță un acord care vizează armonizarea protecției proprietății intelectuale pe plan mondial.

66.    În susținerea punctului său de vedere, Comisia a menționat și clauzele privind protecția proprietății intelectuale din acordurile cu unele țări terțe care au fost încheiate în temeiul articolului 113 din tratat.

67.    Trebuie subliniat că sfera de aplicare a acestor clauze este extrem de limitată. Acordul dintre Comunitatea Economică Europeană și Republica Populară Chineză privind comerțul cu produse textile, parafat la 9 decembrie 1988 (JO L 380, p. 1), precum și Acordul dintre Comunitatea Economică Europeană și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste privind comerțul cu produse textile, parafat la 11 decembrie 1989 (JO L 397, p. 1), prevăd doar o procedură de consultare pe tema protecției mărcilor sau modelelor de produse textile. Pe de altă parte, cele trei acorduri interimare încheiate între Comunitate și unele țări din Europa de Est [Acordul cu Ungaria din 16 decembrie 1991 (JO 1992, L 116, p. 1); Acordul cu Republica Federativă Cehoslovacia din 16 decembrie 1991 (JO 1992, L 115, p. 1); Acordul cu Republica Bulgaria din 8 martie 1993 (JO L 323, p. 1)] conțin toate o clauză, redactată în termeni identici, prin care aceste țări sunt invitate să amelioreze protecția proprietății intelectuale pentru a asigura, într‑un anumit interval de timp, un „nivel de protecție similar celui garantat în Comunitate” prin actele comunitare. Astfel cum a subliniat în mod întemeiat guvernul francez, o clauză de acest tip este obligatorie numai pentru țara terță, parte la acord.

68.    Faptul că instituțiile comunitare și Comunitatea au dreptul de a insera în acordurile externe care, în rest, intră în sfera de aplicare a articolului 113 dispoziții accesorii de organizare a unor proceduri de simplă consultare sau clauze prin care cealaltă parte este invitată să ridice nivelul de protecție a proprietății intelectuale nu conduc la concluzia că Comunitatea ar fi singura competentă să încheie un acord internațional de natura și amploarea TRIPS.

69.    În sfârșit, este cu siguranță adevărat că, astfel cum arată Comisia, în Acordul cu Republica Austria din 23 decembrie 1988 privind controlul și protecția reciprocă a vinurilor de calitate, precum și a vinului „retsina” (JO 1989, L 56, p. 1) și în Acordul cu Australia din 26 și 31 ianuarie 1994 privind comerțul cu vin (JO L 86, p. 1) figurează dispoziții privind protecția reciprocă a denumirilor de vinuri. Astfel, pe teritoriul Comunității, denumirile regiunilor viticole austriece sunt rezervate exclusiv vinurilor austriece cărora acestea li se aplică și nu pot fi folosite decât în condițiile prevăzute în reglementările austriece [articolul 3 alineatul (3) din acord]. Acordul cu Australia conține o dispoziție similară [articolul 7 alineatul (3)].

70.    Cu toate acestea, astfel cum rezultă din considerentele Deciziei 94/184/CE a Consiliului din 24 ianuarie 1994 privind încheierea și semnarea Acordului între Comunitatea Europeană și Australia privind comerțul cu vin (JO L 86, p. 1), acest acord a fost instituit pe plan comunitar întrucât dispozițiile sale sunt direct legate de măsurile reglementate de politica agricolă comună, în acest caz de reglementările comunitare vitivinicole. În plus, acest precedent nu poate sta la baza unui argument referitor la brevete și la modele, la protecția informațiilor tehnice nedivulgate, la mărci sau la dreptul de autor, care sunt de asemenea reglementate de TRIPS.

71.    Având în vedere considerațiile de mai sus, trebuie să se concluzioneze că, în afara dispozițiilor care privesc interzicerea punerii în liberă circulație a mărfurilor contrafăcute, TRIPS nu intră în domeniul politicii comerciale comune.

VII –  Cu privire la competențele externe implicite ale Comunității Europene, la GATS și la TRIPS

72.    Comisia a susținut cu titlu subsidiar, pentru cazul în care Curtea ar respinge teza sa principală privind competența exclusivă a Comunității în temeiul articolului 113, că competența exclusivă a Comunității de a încheia GATS și TRIPS ar decurge implicit din dispozițiile tratatului care îi stabilesc competența internă, din existența unor acte de drept derivat care ar constitui punerea în aplicare a acestora sau din necesitatea de asumare a unor angajamente internaționale în vederea realizării unui obiectiv stabilit pentru Comunitate pe plan intern. De asemenea, Comisia arată că, în cazul în care nu ar dispune de competențe suficiente în temeiul dispozițiilor specifice din tratat sau al actelor de drept derivat, Comunitatea ar dispune de o competență exclusivă în temeiul articolelor 100 A și 235 din tratat. Deși recunosc faptul că Comunitatea deține anumite competențe, Consiliul și statele care au prezentat observații contestă totuși caracterul exclusiv al acestora.

A –  GATS

73.    În ceea ce privește în mod special GATS, Comisia menționează trei surse posibile ale unei competențe externe exclusive a Comunității: competențele pe care tratatul le conferă instituțiilor comunitare pe plan intern, necesitatea de a încheia acordul pentru realizarea unui obiectiv al Comunității și, în sfârșit, articolele 100 A și 235.

74.    În primul rând, Comisia arată că în Acordul GATS nu există niciun domeniu și nicio dispoziție specifică pentru care Comunitatea să nu dispună de competența corespunzătoare de a adopta măsuri pe plan intern. Aceste competențe ar fi enunțate în capitolele privind dreptul de stabilire, libera prestare a serviciilor și transporturile. Pe plan intern, din aceste competențe ar decurge o competență externă exclusivă.

75.    Acest punct de vedere trebuie îndepărtat.

76.    În Hotărârea AETR, citată anterior (punctul 27), Curtea s‑a pronunțat în sensul că „competența Comunității […] se extinde la relațiile cărora li se aplică dreptul internațional și implică, prin urmare, în domeniul avut în vedere, necesitatea încheierii de acorduri cu statele terțe interesate”, întemeindu‑se tocmai pe dispozițiile articolului 75 alineatul (1) litera (a) care vizează de asemenea, în ceea ce privește acea parte a traseului situată pe teritoriul comunitar, transporturile efectuate dinspre sau către teritoriul unor state terțe.

77.    Cu toate acestea, chiar și în domeniul transporturilor, competența externă exclusivă a Comunității nu decurge ipso facto din competența sa de a adopta acte normative pe plan intern. Astfel cum s‑a subliniat în Hotărârea AETR (punctele 17 și 18), statele membre, indiferent dacă acționează individual sau colectiv, nu pierd dreptul de a contracta obligații față de țări terțe decât pe măsură ce sunt adoptate norme comune care ar putea fi afectate de aceste obligații. Competența externă a Comunității devine exclusivă doar în măsura în care au fost stabilite norme comune pe plan intern. Or, nu toate aspectele legate de transporturi au făcut deja obiectul unor norme comune.

78.    În ședință, Comisia a arătat că libertatea lăsată statelor membre de a desfășura o politică externă de acorduri bilaterale cu țări terțe va produce în mod inevitabil denaturări ale fluxului de servicii și va submina progresiv piața internă. Astfel, a arătat Comisia, călătorul va alege să se îmbarce de pe aeroportul din statul membru care a încheiat cu o țară terță și cu compania de transport aerian a acesteia un acord bilateral de tip „open‑skies” care permite oferirea celui mai bun raport calitate‑preț în domeniul transporturilor. Astfel, având în vedere existența unui acord germano‑polonez care îi scutește pe transportatorii germani rutieri de orice taxe de tranzit, în timp ce acordul similar încheiat între Polonia și Țările de Jos prevede achitarea unei taxe de 650 DEM de către transportatorii olandezi, a apărut deja o denaturare a concurenței între transportatorii olandezi și, respectiv, cei germani în ceea ce privește traficul către Rusia, Belarus și Țările Baltice.

79.    Ca răspuns la acest argument este suficient să se arate că nu există nicio dispoziție în tratat care să împiedice instituțiile să organizeze, prin nomele comune pe care le adoptă, acțiuni concertate față de statele terțe sau să prescrie comportamentul pe care statele membre trebuie să îl adopte față de exterior. Mai multe regulamente din domeniul transporturilor, citate de Comisie în răspunsul la cea de a treia întrebare scrisă pe care i‑a adresat‑o Curtea, ilustrează, de altfel, această posibilitate.

80.    Astfel, articolul 3 al treilea paragraf din Regulamentul (CEE) nr. 4058/86 al Consiliului din 22 decembrie 1986 privind o acțiune coordonată de garantare a accesului liber la traficul transoceanic (JO L 378, p. 21, Ediție specială, 07/vol. 2, p. 20) prevede că Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura de vot prevăzută la articolul 84 alineatul (2) din tratat, poate decide cu privire la o acțiune coordonată în cazurile în care o măsură adoptată de un stat terț limitează liberul acces al companiilor maritime din statele membre la transportul de linie. De asemenea, prin Regulamentul (CEE) nr. 4055/86 al Consiliului din 22 decembrie 1986 de aplicare a principiului libertății de a presta servicii în transporturile maritime între state membre și între state membre și țări terțe (JO L 378, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 173) se impune (articolul 3) eliminarea sau adaptarea acordurilor existente în ceea ce privește împărțirea încărcăturilor, iar (articolul 5) înțelegerile privind împărțirea încărcăturilor prevăzute în orice acorduri viitoare sunt subordonate unei proceduri comunitare de autorizare.

81.    Spre deosebire de capitolul privind transporturile, capitolele privind dreptul de stabilire și libera prestare a serviciilor nu conțin nicio dispoziție care să extindă competența Comunității în mod expres la „relațiile cărora li se aplică dreptul internațional”. Astfel cum au subliniat în mod întemeiat Consiliul și majoritatea statelor care au prezentat observații, unicul lor obiectiv este de a garanta dreptul de stabilire și libera prestare de servicii în beneficiul resortisanților statelor membre. Aceste capitole nu cuprind nicio dispoziție care să guverneze problema primei stabiliri a resortisanților țărilor terțe și regimul accesului acestora la activități independente. În consecință, este exclus ca din aceste capitole să se poată deduce o competență exclusivă a Comunității de a încheia cu state terțe un acord care vizează liberalizarea primei stabiliri și a accesului pe piețele de servicii, altele decât cele care fac obiectul prestărilor transfrontaliere în sensul GATS, care intră în domeniul de aplicare al articolului 113 (a se vedea mai sus, punctul 42).

82.    În al doilea rând, făcând trimitere la Avizul 1/76, citat anterior (punctele 3 și 4), Comisia arată că competența externă exclusivă a Comunității nu se limitează la cazurile în care competența internă a fost deja utilizată pentru adoptarea de măsuri care se înscriu în realizarea politicilor comune. În măsura în care dreptul comunitar a atribuit instituțiilor competențe interne în vederea realizării unui anumit obiectiv, competența internațională a Comunității ar decurge în mod implicit din aceste dispoziții. Ar fi suficient ca participarea Comunității la acordul internațional să fie necesară pentru realizarea unuia dintre obiectivele comunitare.

83.    În această privință, Comisia aduce argumente de natură atât internă, cât și externă care ar justifica participarea Comunității, în mod exclusiv, la încheierea GATS și a TRIPS. Pe plan intern, Comisia arată că, în caz contrar, s‑ar aduce atingere coeziunii pieței interne. Pe plan extern, Comunitatea Europeană nu își poate permite să rămână inactivă pe scena internațională: necesitatea încheierii Acordului OMC și a anexelor la acesta, care reflectă o abordare globală a comerțului internațional (cuprinzând mărfurile, serviciile și proprietatea intelectuală), nu este contestată.

84.    Această aplicare a Avizului 1/76 în cazul GATS nu poate fi acceptată.

85.    Avizul 1/76 se raportează la o problemă diferită de cea din cazul GATS. Se avea în vedere redresarea situației economice în domeniul transportului pe căile navigabile interioare în bazinul Rinului și al Moselei, precum și pe toate căile navigabile interioare olandeze și pe căile navigabile interioare germane legate de bazinul Rinului, prin eliminarea situațiilor conjuncturale de depășire a capacității. Instituirea unor norme autonome comune nu permitea realizarea acestui obiectiv din cauza participării tradiționale a navelor elvețiene la navigația pe căile navigabile în cauză. Prin urmare, era necesar ca Elveția să fie asociată la regimul preconizat prin intermediul unui acord internațional (a se vedea Avizul 1/76, citat anterior, punctul 2). De asemenea, în materia conservării resurselor maritime, ar fi puțin eficient să se limiteze, prin măsuri legislative interne, activitatea de pescuit în marea liberă a navelor aflate sub pavilionul unui stat membru, în cazul în care aceste restricții nu s‑ar aplica și navelor aflate sub pavilionul unei țări terțe riverane acelorași ape. În consecință, competența externă este normal să fie exercitată și să devină astfel exclusivă fără a fi necesar ca, în prealabil, să se adopte un act legislativ intern.

86.    Situația este diferită în domeniul serviciilor: realizarea libertății de stabilire și a liberei prestări a serviciilor în favoarea resortisanților statelor membre nu este legată în mod indisolubil de situația care trebuie rezervată în Comunitate resortisanților țărilor terțe sau în țările terțe resortisanților statelor membre ale Comunității.

87.    În al treilea rând, Comisia face trimitere la articolele 100 A și 235 din tratat, ca temei al unei competențe externe exclusive.

88.    În privința articolului 100 A, nu se poate contesta faptul că, atunci când a fost exercitată competența de armonizare, măsurile de armonizare adoptate în acest mod pot limita sau chiar exclude libertatea statelor membre de a negocia cu țări terțe. Cu toate acestea, o competență de armonizare pe plan intern, care nu a fost exercitată într‑un domeniu determinat, nu poate conferi Comunității o competență externă exclusivă în acel domeniu.

89.    În ceea ce privește articolul 235, care permite Comunității să facă față situațiilor în care competențele care i‑au fost conferite, în mod expres sau implicit, în vederea realizării obiectivelor sale sunt insuficiente, acesta nu poate conferi Comunității o competență exclusivă pe plan internațional. Astfel, cu excepția cazurilor în care competența internă poate fi exercitată în mod util numai exercitând în același timp și competența externe (a se vedea Avizul 1/76, citat anterior, și punctul 85 de mai sus), competența internă poate da naștere unei competențe externe exclusive numai în cazul în care aceasta a fost exercitată, această concluzie fiind valabilă a fortiori în cazul articolului 235.

90.    Cu toate acestea, din faptul că singurul obiectiv precizat în mod expres în capitolele referitoare la dreptul de stabilire și la libera prestare a serviciilor este realizarea acestor libertăți în beneficiul resortisanților statelor membre ale Comunității nu decurge că instituțiilor comunitare li se interzice să utilizeze competențele care le sunt conferite în acest cadru în vederea precizării tratamentului care trebuie acordat resortisanților țărilor terțe. Numeroase acte adoptate de Consiliu – dar pe care acesta nu le‑a menționat deloc – în temeiul articolului 54 și al articolului 57 alineatul (2) din tratat conțin dispoziții în acest domeniu. Comisia a redactat o listă a acestora ca răspuns la una dintre întrebările adresate de Curte.

91.    Examinarea acestor acte a arătat că inserarea de asemenea clauze externe poate urmări realizarea unor obiective extrem de diferite.

92.    Directivele de coordonare în domeniul publicității și contabilității societăților comerciale se aplicau numai societăților ca atare, iar nu și sucursalelor acestora. Această situație dădea naștere unei anumite disparități în domeniul protecției asociaților și a terților între societățile care își desfășurau activitatea în alte state membre prin înființarea de sucursale și cele care își desfășurau activitatea în alte state membre prin înființarea de filiale. Directiva 89/666/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind publicitatea sucursalelor înființate într‑un stat membru de anumite forme de societăți comerciale care intră sub incidența legislației unui alt stat (JO L 395, p. 36, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 100), întemeiată pe articolul 54 din tratat, a fost adoptată, astfel, pentru a reglementa obligațiile în domeniul publicității ce revin unor asemenea sucursale. Pentru a evita orice discriminare pe motivul statului de origine al societăților, această directivă a trebuit să reglementeze și sucursalele create de societățile care sunt guvernate de legislația unor țări terțe.

93.    Astfel, A doua directivă a Consiliului 89/646/CEE din 15 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit și de modificare a Directivei 77/780/CEE (JO L 386, p. 1), întemeiată pe articolul 57 alineatul (2) din tratat, cuprinde un titlu III privind „relațiile cu țările terțe”. Această directivă a instaurat sistemul de aprobare unică și a impus recunoașterea reciprocă a controalelor.

94.    După ce a fost autorizată într‑un sat membru, o instituție de credit poate să își exercite activitatea într‑un alt stat membru, de exemplu prin crearea în acel stat a unei sucursale fără a fi obligată să solicite o nouă autorizație din partea statului respectiv. În aceste condiții, era suficient ca o instituție de credit cu sediul într‑un stat terț să își creeze o filială într‑un stat membru sau să dobândească controlul asupra unei astfel de instituții care avea sediul într‑un stat membru pentru a putea înființa sucursale în toate celelalte state ale Comunității fără a avea obligația de a solicita autorizații noi. Din acest motiv, titlul III din această directivă prevede o serie de măsuri, inclusiv proceduri de negociere, care au rolul de a permite să se obțină posibilități de concurență comparabile în beneficiul instituțiilor de credit comunitare în țările terțe. Au fost adoptate dispoziții similare și în domeniul asigurărilor [articolul 4 din Directiva 90/618/CEE a Consiliului din 8 noiembrie 1990 de modificare, în special în ceea ce privește asigurarea de răspundere civilă auto, a Directivelor 73/239/CEE și 88/357/CEE de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind asigurarea generală directă (JO L 330, p. 44, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 243); articolul 8 din A doua directivă 90/619/CEE a Consiliului din 8 noiembrie 1990 de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind asigurarea directă de viață, de stabilire a dispozițiilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a libertății de a presta servicii și de modificare a Directivei 79/267/CEE (JO L 330, p. 50)] și în domeniul financiar [articolul 7 din Directiva 93/22/CEE a Consiliului din 10 mai 1993 privind serviciile de investiții în domeniul valorilor mobiliare (JO L 141, p. 27, Ediție specială, 06/vol. 7, p. 3)].

95.    În măsura în care Comunitatea a inclus în actele sale legislative interne clauze privind tratamentul care trebuie rezervat resortisanților țărilor terțe sau a conferit în mod expres instituțiilor sale competența de a negocia cu țările terțe, Comunitatea dobândește o competență externă exclusivă în măsura prevăzută prin aceste acte.

96.    Chiar și în absența unei clauze exprese prin care instituțiile comunitare să fie abilitate să negocieze cu state terțe, situația este asemănătoare atunci când Comunitatea a realizat o armonizare completă a regimului de acces la o activitate independentă, întrucât normele comune astfel adoptate ar putea fi afectate în sensul Hotărârii AETR, citată anterior, în cazul în care statele membre și‑ar menține libertatea de negociere cu țările terțe.

97.    Astfel cum însăși Comisia a recunoscut, situația nu este aceeași în toate sectoarele de servicii.

98.    Având în vedere considerațiile de mai sus, competența de a încheia GATS este partajată între Comunitate și statele membre.

B –  TRIPS

99.    În susținerea revendicării unei competențe exclusive a Comunității de a încheia Acordul TRIPS, Comisia invocă: i) existența unor acte de drept derivat care ar putea fi afectate, în sensul Hotărârii AETR, citată anterior, în cazul în care statele ar participa împreună la încheierea acestuia, ii) ca și în cazul GATS, necesitatea participării Comunității la acord în vederea realizării unuia dintre obiectivele care i‑au fost stabilite prin tratat (doctrina denumită a Avizului 1/76) și iii) articolele 100 A și 235.

100. Pertinența trimiterii la Avizul 1/76 este la fel de contestabilă în cazul TRIPS ca și în cazul GATS: pentru a avea un efect util, unificarea sau armonizarea proprietății intelectuale în cadrul comunitar nu trebuie să fie însoțite neapărat de acorduri cu țări terțe.

101. În ceea ce privește articolele 100 A și 235 din tratat, astfel cum s‑a arătat deja, acestea nu pot să confere, ca atare, o competență exclusivă în favoarea Comunității.

102. Prin urmare, rămâne să se analizeze doar dacă actele de drept derivat adoptate în cadrul comunitar pot fi afectate în sensul Hotărârii AETR, citată anterior, în cazul participării statelor la încheierea TRIPS, astfel cum susține Comisia.

103. În această privință, este suficient să se constate că, în orice caz, armonizarea realizată în cadrul comunitar în anumite domenii reglementate de TRIPS nu este decât parțială și că, în alte domenii, nu a fost prevăzută nicio armonizare. De exemplu, în domeniul mărcilor, armonizarea este doar parțială: din al treilea considerent al Primei directive 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci (JO 1989, L 40, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 146) rezultă că armonizarea se limitează la apropierea legislațiilor naționale care au „incidență directă asupra funcționării pieței interne”. În alte domenii reglementate de TRIPS nu a fost adoptat niciun act de armonizare comunitară. Aceasta este situația în domeniul protecției informațiilor tehnice nedivulgate, al desenelor și modelelor, pentru care au fost prezentate numai propuneri, precum și al brevetelor. În ceea ce privește brevetele, singurele acte menționate de Comisie sunt convenții de origine interguvernamentală, iar nu acte comunitare: Convenția de la München din 5 octombrie 1973 privind eliberarea brevetului european (JORF, Decretul nr. 77‑1151 din 27 septembrie 1977, p. 5002) și Acordul de la Luxemburg din 15 decembrie 1989 privind brevetele comunitare (JO L 401, p. 1), care, de altfel, nu a intrat încă în vigoare.

104. Unele dintre guvernele care au prezentat observații au arătat că dispozițiile TRIPS privind măsurile care trebuie adoptate pentru a garanta o protecție eficientă a drepturilor de proprietate intelectuală, precum garantarea unei proceduri loiale și echitabile, regulile privind prezentarea mijloacelor de probă, dreptul de a fi ascultat, motivarea deciziilor, dreptul la o cale de atac, măsurile provizorii și daunele interese, intră în competența statelor membre. Dacă acest argument trebuie înțeles în sensul că toate aceste aspecte intră într‑un fel de domeniu rezervat statelor membre, el nu poate fi acceptat. Comunitatea are cu siguranță o competență de armonizare a normelor naționale privind aceste aspecte, în măsura în care acestea au, pentru a relua formularea de la articolul 100 din tratat, „incidență directă asupra instituirii sau funcționării pieței comune”. Cu toate acestea, cert este că instituțiile comunitare nu și‑au exercitat până în prezent competențele în domeniul „mijloacelor de asigurare a respectării drepturilor de proprietate intelectuală”, cu excepția Regulamentului nr. 3842/86, citat anterior (la punctul 55 de mai sus), privind interzicerea punerii în liberă circulație a mărfurilor contrafăcute.

105. Având în vedere considerațiile de mai sus, Comunitatea și statele sale membre au o competență partajată de a încheia TRIPS.

VIII –  Cu privire la obligația de cooperare între statele membre și instituțiile comunitare

106. În ședință, Comisia a atras atenția Curții asupra dificultăților care vor rezulta, pe planul gestionării acordurilor, în cazul recunoașterii unei competențe partajate a Comunității și a statelor membre de a participa la încheierea acordurilor GATS și TRIPS. Deși este adevărat că, la negocierea acordurilor, a prevalat, în fapt, procedura de la articolul 113 din tratat, cu câteva mici ajustări, în cazul în care nu se va putea ajunge la un consens, statele membre vor solicita cu siguranță să se exprime în mod individual în cadrul OMC asupra chestiunilor care intră în sfera lor de competență. În plus, se vor desfășura discuții interminabile pentru a se stabili dacă o chestiune anume intră în competența Comunității, caz în care se vor aplica mecanismele comunitare prevăzute în dispozițiile pertinente din tratat, sau în competența statelor, ceea ce va impune aplicarea regulii consensului. Unitatea de acțiune a Comunității față de exterior va fi astfel subminată, iar forța sa de negociere puternic redusă.

107. Ca răspuns la această preocupare perfect legitimă, trebuie subliniat, mai întâi, că dificultățile care ar putea să apară pe planul punerii în aplicare a Acordului OMC și a anexelor la acesta în ceea ce privește coordonarea necesară în vederea asigurării unității de acțiune în cazul participării comune a Comunității și a statelor nu sunt de natură să modifice sensul răspunsului care trebuie dat la chestiunea privind competența. Aceasta este, în realitate, o chestiune prealabilă. Astfel cum a subliniat Consiliul, problema repartizării competenței nu (poate) fi soluționată în funcție de eventualele dificultăți care ar putea apărea cu ocazia gestionării acordurilor.

108. Apoi, trebuie amintit că, atunci când se constată că materia unui acord sau a unei convenții intră în parte în competența Comunității și în parte în competența statelor membre, trebuie să se asigure o strânsă cooperare între acestea din urmă și instituțiile comunitare, atât în procesul de negociere și de încheiere a angajamentelor asumate, cât și cu ocazia executării acestora. Această obligație de cooperare decurge din cerința existenței unei unități de reprezentare internațională a Comunității (Decizia 1/78 din 14 noiembrie 1978, Rec., p. 2151, punctele 34-36, și Avizul 2/91, citat anterior, punctul 36).

109. Această obligație de cooperare se impune în mod cu atât mai imperios în cazul unor acorduri de tipul celor anexate la Acordul OMC, între care există o legătură indisociabilă, având în vedere, în plus, mecanismul de retorsiune încrucișată instituit prin înțelegerea privind regulile și procedurile de soluționare a litigiilor. Astfel, în absența unei cooperări strânse, în ipoteza în care un stat membru ar fi trebuit, în sfera sa de competență, să fie în mod corespunzător autorizat să ia măsuri de retorsiune, dar consideră că acestea sunt ineficiente dacă ar fi adoptate în domeniile reglementate de GATS sau de TRIPS, acesta nu ar dispune, din perspectiva dreptului comunitar, de competența de a lua măsuri de retorsiune în domeniul comerțului cu mărfuri, întrucât această materie intră, în orice situație, în competența exclusivă pe care Comunitatea o are în temeiul articolului 113 din tratat. Invers, în absența aceleiași cooperări strânse, în cazul în care Comunitatea ar obține dreptul de retorsiune în domeniul mărfurilor, dar s‑ar considera incapabilă să îl exercite, aceasta s‑ar regăsi în imposibilitatea juridică de a adopta măsuri de retorsiune în domeniile reglementate de GATS și de TRIPS care intră în competența statelor.

110. Întrucât Comisia a formulat a treia întrebare numai pentru cazul în care Curtea ar recunoaște competența exclusivă a Comunității, nu este necesar să se răspundă la aceasta.

În consecință,

CURTEA

compusă din domnii G. C. Rodríguez Iglesias, președinte, R. Joliet (raportor), F. A. Schockweiler, P. J. G. Kapteyn și C. Gulmann, președinți de cameră, G. F. Mancini, C. N. Kakouris, J. C. Moitinho de Almeida, J. L. Murray, D. A. O. Edward și A. M. La Pergola, judecători,

după ce i‑a ascultat pe domnii F. G. Jacobs, prim avocat general, C. O. Lenz, G. Tesauro, G. Cosmas, P. Léger și M. Elmer, avocați generali,

emite următorul aviz:

1)      Comunitatea este singura competentă, în temeiul articolului 113 din Tratatul CE, să încheie Acordurile multilaterale privind comerțul cu bunuri.

2)      Competența de a încheia GATS este partajată între Comunitate și statele sale membre.

3)      Competența de a încheia TRIPS este partajată între Comunitate și statele sale membre.

Rodríguez Iglesias Joliet      Schockweiler      

Kapteyn Gulmann      Mancini

Kakouris Moitinho de Almeida      Murray

Edward La Pergola

Emis la Luxemburg, la 15 noiembrie 1994.

Grefier       Președinte

R. Grass       G. C. Rodríguez Iglesias

1 – GATS este abrevierea titlului din limba engleză: „General Agreement on Trade in Services”.

2 – TRIPS este abrevierea titlului din limba engleză: „Agreement on Trade‑Related Aspects of Intellectual Property Rights”.

3 –      Directiva 89/646/CEE a Consiliului din 15 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit și de modificare a Directivei 77/780/CEE (JO L 386, p. 1).

4 –      Directiva 73/239/CEE a Consiliului din 24 iulie 1973 de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind inițierea și exercitarea activității de asigurare generală directă (JO L 228, p. 3, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 14).

5 –      Decizia nr. 91/370/CEE a Consiliului din 20 iunie 1991 privind încheierea Acordului între Comunitatea Economică Europeană și Confederația Elvețiană privind asigurarea generală directă (JO L 205, p. 2, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 259).

6 –      Regulamentul (CEE) nr. 2340/90 al Consiliului din 8 august 1990 de interzicere a schimburilor comunitare privind Irakul și Kuweitul (JO L 213, p. 1).

7 –      Regulamentul (CEE) nr. 2641/84 al Consiliului din 17 septembrie 1984 privind consolidarea politicii comerciale comune, în special în domeniul protecției împotriva practicilor comerciale ilicite (JO L 252, p. 1).

8 –      A se vedea Regulamentul (CEE) nr. 4257/88 al Consiliului din 19 decembrie 1988 privind aplicarea preferințelor tarifare generalizate în anul 1989 în privința anumitor produse industriale originare din țări în curs de dezvoltare (JO L 375, p. 1).

9 –      A se vedea, de exemplu, articolul 18 din Acordul între Comunitatea Economică Europeană și Republica Populară Chineză privind comerțul cu produse textile, semnat la 9 decembrie 1988 (JO L 380, p. 1), și articolul 20 din Acordul între Comunitatea Economică Europeană și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste privind comerțul cu produse textile, semnat la 11 decembrie 1989 (JO L 397, p. 1).

10 –      A se vedea, de exemplu, acordul cu Regatul Marocului: Regulamentul (CEE) nr. 482/77 al Consiliului din 8 martie 1977 (JO L 65, p. 1); acordul cu Republica Tunisia: Regulamentul (CEE) nr. 3618/87 al Consiliului din 30 noiembrie 1987 (JO L 340, p. 27); acordul cu Austria: Decizia 89/146/CEE a Consiliului din 12 decembrie 1988 (JO 1989, L 56, p. 1).

11 –      A se vedea, de exemplu, Decizia nr. 92/230/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 (JO L 116, p. 1) privind acordul interimar cu Republica Ungară (articolul 35); Decizia 93/690/CE a Consiliului din 10 decembrie 1993 (JO L 323, p. 1) privind acordul interimar cu Republica Bulgaria (articolul 37); Decizia 92/229/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 (JO L 115, p. 1) privind acordul interimar cu Republica Federativă Cehoslovacia (articolul 36).

12 –      JO L 357, p. 1.

13 –      JO C 24 din 31.1.1991, p. 5.

14 –      „Constatând că, în situații excepționale, pot apărea divergențe între interesele Uniunii și cele ale țărilor și teritoriilor de peste mări menționate la articolul 227 alineatele (3) și (5) literele (a) și (b) din Tratatul de instituire a Comunității Europene, conferința cade de acord cu privire la eforturile pe care Consiliul le va depune pentru a găsi o soluție conformă cu poziția Uniunii. Cu toate acestea, în cazul în care aceasta s‑ar dovedi imposibil, conferința convine că statul membru respectiv poate acționa separat, în interesul acestor țări și teritorii de peste mări, fără ca aceasta să aducă atingere interesului Comunității. Acest stat membru va informa Consiliul și Comisia în cazul în care o asemenea divergență de interese riscă să se producă și, în cazul în care o acțiune separată este inevitabilă, va indica în mod clar că acționează în interesul unui teritoriu de peste mări menționat mai sus.

Declarația de mai sus se aplică și în ceea ce privește Macao și Timorul Oriental.”

15 –      „Uniunea asigură, în special, coerența ansamblului acțiunii sale pe plan extern în cadrul politicilor sale în materie de relații externe, securitate, economie și dezvoltare. Consiliul și Comisia răspund de realizarea acestei coerențe și cooperează în acest sens. Acestea asigură, fiecare potrivit atribuțiilor care îi revin, punerea în aplicare a acestor politici.”

16 –      În temeiul acestui articol, statele membre „ se abțin de la orice acțiune contrară intereselor Uniunii sau care poate dăuna eficienței sale ca forță de coeziune în relațiile internaționale. Consiliul veghează la respectarea acestor principii”.

17 –      În procesul‑verbal al Consiliului se include declarația următoare: „Consiliul, statele membre și Comisia sunt de acord că primul paragraf din prezentul cod de conduită nu împiedică Comisia să încerce să găsească, pe propria sa răspundere, soluții la toate chestiunile în curs de negociere.”

18 –       În procesul‑verbal al Consiliului se includ declarațiile următoare:

a) „Consiliul declară că prin expresia „proceduri decizionale pertinente”, utilizată la alineatul (1) litera (c), se înțelege consens, atunci când există o competență națională”;

b) „Comisia declară că, la aplicarea procedurilor decizionale pertinente, trebuie să se depună toate eforturile pentru obținerea consensului.”