Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL JEAN RICHARD DE LA TOUR

prezentate la 23 noiembrie 2023(1)

Cauza C‑420/22

NW

împotriva

Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság,

Miniszterelnöki Kabinetirodát vezető miniszter

și

Cauza C‑528/22

PQ

împotriva

Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság,

Miniszterelnöki Kabinetirodát vezető miniszter

[cereri de decizie preliminară formulate de Szegedi Törvényszék (Curtea din Szeged, Ungaria)]

„Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Controale la frontiere, azil și imigrare – Directiva 2003/109/CE – Statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung – Retragerea acestui statut – Articolul 20 TFUE – Cetățenia Uniunii – Cetățean al Uniunii care nu și‑a exercitat niciodată libertatea de circulație – Ședere a unui membru al familiei – Retragerea sau refuzul unui drept de ședere – Amenințare pentru securitatea națională – Avizul unui organism specializat – Informații clasificate – Motivare – Acces la dosar”

I.      Introducere

1.        Prezentele cereri de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 20 TFUE, precum și a articolului 9 alineatul (3) și a articolului 10 alineatul (1) din Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung(2).

2.        Aceste cereri au fost formulate în cadrul unor litigii între NW (cauza C‑420/22) și, respectiv, PQ (cauza C‑528/22), resortisanți ai unor țări terțe, pe de o parte, și Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság (Direcția Generală Națională a Poliției pentru Străini, Ungaria) (denumită în continuare „direcția generală”), pe de altă parte.

3.        Aceste litigii privesc, în cauza C‑420/22, retragerea permisului de ședere permanentă al lui NW și obligația de a părăsi teritoriul Ungariei și, în cauza C‑528/22, respingerea cererii lui PQ de obținere a unui permis de stabilire național.

4.        Întrebările adresate de Szegedi Törvényszék (Curtea din Szeged, Ungaria) în aceste două cauze invită Curtea să precizeze condițiile materiale și procedurale pe care trebuie să le respecte statele membre pentru a putea deroga de la dreptul de ședere derivat care decurge din articolul 20 TFUE.

5.        În prezentele concluzii, vom expune, în continuarea celor statuate recent de Curte în materie de protecție internațională în Hotărârea din 22 septembrie 2022, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții(3), motivele pentru care considerăm că articolul 20 TFUE, citit în lumina articolelor 41 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene(4), trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale caracterizate prin următoarele elemente, și anume: intervenția decisivă a unui organism specializat în materie de securitate națională care este distinct de autoritatea competentă în materie de ședere, caracterul obligatoriu pentru această autoritate al avizului emis de organismul menționat, lipsa motivării atât a acestui aviz, cât și a deciziei de retragere sau de refuz al unui drept de ședere, necomunicarea către persoana în cauză a conținutului esențial al motivelor care stau la baza deciziei respective și neluarea în considerare a ansamblului circumstanțelor individuale relevante.

II.    Dreptul maghiar

6.        Articolul 94 din a szabad mozgás és tartózkodás jogával rendelkező személyek beutazásáról és tartózkodásáról szóló 2007. évi I. törvény (Legea nr. I din 2007 privind intrarea și șederea persoanelor care au dreptul la liberă circulație și ședere)(5) din 5 ianuarie 2007 (denumită în continuare „Legea I”) are următorul cuprins:

„(1)      Dispozițiile [a harmadik országbeli állampolgárok beutazásáról és tartózkodásáról szóló 2007. évi II. törvény (Legea nr. II din 2007 privind intrarea și șederea resortisanților unor țări terțe)(6) din 5 ianuarie 2007 (denumită în continuare «Legea II»)] se aplică procedurilor privind membrii resortisanți ai unor țări terțe ai familiei unor cetățeni maghiari, introduse și reînnoite după intrarea în vigoare a [az egyes migrációs tárgyú és kapcsolódó törvények módosításáról szóló 2018. évi CXXXIII. törvény (Legea nr. CXXXIII din 2018 de modificare a anumitor legi având ca obiect migrarea și a anumitor legi complementare)(7) din 12 decembrie 2018 (denumită în continuare «a doua lege de modificare»)].

(2)      Oricărui resortisant al unei țări terțe care deține un permis de ședere sau un permis de ședere permanentă care i‑a fost eliberat, în calitate de membru de familie al unui cetățean maghiar, înainte de intrarea în vigoare a celei de a doua legi de modificare și care era valabil la momentul intrării în vigoare a acestei legi, i se eliberează, la cererea sa depusă înainte de expirarea permisului de ședere sau a permisului de ședere permanentă, un permis de stabilire național fără verificarea respectării condițiilor prevăzute la articolul 33 alineatul (1) literele a) și b) și la articolul 35 alineatele (1) și (1a) din Legea [II], cu excepția cazului în care:

[…]

c)      o cauză de refuz, astfel cum este prevăzută la articolul 33 alineatul (1) litera c) și alineatul (2) din Legea [II], se opune stabilirii sale.

[…]

(3)      În ceea ce privește alineatul (2) litera c), organismele specializate desemnate ale statului trebuie consultate în conformitate cu normele Legii [II] referitoare la eliberarea permiselor de stabilire, pentru a se obține avizul acestora.

(4)      În cazul în care un resortisant al unei țări terțe, membru de familie al unui cetățean maghiar, deține un permis de ședere sau un permis de ședere permanentă valabil, acesta este retras:

[…]

b)      dacă șederea resortisantului unei țări terțe pune în pericol ordinea publică, siguranța publică sau securitatea națională a Ungariei.

(5)      Pentru orice problemă specială precum cea prevăzută la alineatul (4) litera b), organismele specializate desemnate ale statului trebuie consultate în conformitate cu normele Legii [II] referitoare la eliberarea permiselor de stabilire, pentru a se obține avizul acestora cu privire la problema respectivă.

[…]”

7.        Articolul 33 alineatul (2) litera b) din Legea II prevede:

„Nu poate primi un permis de stabilire temporară, un permis de stabilire național sau un permis de stabilire comunitar un resortisant al unei țări terțe:

[…]

b)      a cărui stabilire pune în pericol siguranța publică sau securitatea națională a Ungariei.”

8.        Potrivit articolului 87/B alineatul (4) din această lege:

„În ceea ce privește problema specială, avizul organismului specializat al statului este obligatoriu pentru autoritatea de poliție pentru străini sesizată.”

9.        Articolul 97 alineatul (1) din a harmadik országbeli állampolgárok beutazásáról és tartózkodásáról szóló 2007. évi II. törvény végrehajtásáról szóló 114/2007 rendelet (Decretul de punere în aplicare a [Legii II])(8) din 5 ianuarie 2007 prevede:

„Pentru procedurile de eliberare și de retragere a permiselor de stabilire temporară, a permiselor de stabilire naționale și a permiselor de stabilire comunitare ale resortisanților unor țări terțe și pentru procedurile de retragere a permiselor de stabilire și a permiselor de imigrare ale resortisanților unor țări terțe, atunci când trebuie să determine dacă stabilirea sau imigrarea unui resortisant al unei țări terțe pune în pericol securitatea națională a Ungariei, guvernul desemnează ca organisme specializate de gradul întâi Alkotmányvédelmi Hivatal [Oficiul pentru Protecția Constituției, Ungaria] și Terrorelhárítási Központ [Biroul central pentru prevenirea terorismului, Ungaria] și, ca organism specializat de gradul al doilea, ministrul responsabil de gestionarea serviciilor civile de securitate națională.”

10.      Articolul 11 din a minősített adat védelméről szóló 2009. évi CLV. törvény (Legea nr. CLV din 2009 privind protecția informațiilor clasificate)(9) din 29 decembrie 2009 prevede:

„(1)      Persoana interesată are dreptul să acceseze datele sale cu caracter personal care au statutul de informații clasificate naționale pe baza autorizației de consultare eliberate de clasificator […]

(2)      […] Clasificatorul refuză acordarea autorizației de consultare în cazul în care accesul la informații afectează interesul public ce stă la baza clasificării. Clasificatorul trebuie să motiveze refuzul acordării autorizației de consultare.

(3)      În cazul refuzului acordării autorizației de consultare, persoana interesată poate contesta decizia respectivă în cadrul unei proceduri în contencios administrativ. Dacă instanța sesizată admite acțiunea, clasificatorul este obligat să emită autorizația de consultare. […] Nici reclamantul, nici orice intervenient în susținerea acestuia și nici reprezentanții lor nu au acces la informațiile clasificate în cursul procedurii […]”

11.      Articolul 12 din această lege are următorul cuprins:

„(1)      Serviciul responsabil de prelucrarea informațiilor clasificate poate refuza să îi acorde persoanei interesate dreptul de acces la datele sale cu caracter personal în cazul în care, prin exercitarea dreptului respectiv, s‑ar aduce atingere interesului public care stă la baza clasificării.

(2)      Atunci când drepturile persoanei interesate sunt invocate în fața unei instanțe, dispozițiile articolului 11 alineatul (3) se aplică mutatis mutandis instanței sesizate cu judecarea cauzei și în ceea ce privește accesul la informațiile clasificate.”

12.      Potrivit articolului 13 alineatele (1) și (5) din legea menționată:

„(1)      Informațiile clasificate pot fi utilizate numai de persoanele care au o justificare în vederea îndeplinirii unei funcții statale sau publice și care, fără a aduce atingere excepțiilor prevăzute de lege, dispun de:

a)      un certificat personal de securitate valid și corespunzător nivelului de clasificare a informațiilor pe care dorește să le utilizeze;

b)      o declarație de confidențialitate și

c)      o autorizație de utilizator.

[…]

(5)      Cu excepția cazului în care legea prevede altfel, judecătorul poate exercita prerogativele de dispoziție care se impun pentru soluționarea litigiilor atribuite conform sistemului de repartizare a cauzelor, fără a fi fost supus controlului securității naționale și fără a trebui să dispună de un certificat personal de securitate, de o declarație de confidențialitate sau de o autorizație de utilizator.”

13.      Articolul 14 alineatul (4) din aceeași lege prevede:

„Accesul la o informație clasificată națională în cadrul unei proceduri administrative, jurisdicționale – cu excepția procedurii penale – sau contravenționale sau în cadrul unei alte proceduri oficiale poate fi autorizat de clasificator. Acordarea unei autorizații de utilizare a informațiilor clasificate naționale nu poate fi refuzată în cadrul procedurilor de control al legalității de către Ministerul Public și în cadrul procedurilor jurisdicționale civile care pot fi inițiate de acesta în interes public.”

III. Situația de fapt din litigiile principale și întrebările preliminare

A.      Cauza C‑420/22

14.      NW, resortisant turc, s‑a căsătorit, în cursul anului 2004, cu o resortisantă maghiară. Din această căsătorie s‑a născut în anul 2005 un copil de cetățenie maghiară.

15.      După ce a avut reședința legală în Ungaria timp de mai mult de cinci ani, ținând seama de statutul soției sale și al copilului său, NW a depus o cerere de permis de ședere permanentă la autoritățile maghiare, care i‑au eliberat acest permis, valabil până la 31 octombrie 2022.

16.      NW dispune în Ungaria de venituri stabile și regulate, precum și de un patrimoniu imobiliar care îi permit să își câștige existența și să își întrețină familia fără a recurge la sistemul maghiar de ajutor social.

17.      Instanța de trimitere arată că între NW și copilul său minor există o relație de dependență.

18.      Astfel, NW și soția sa exercită împreună autoritatea părintească asupra copilului lor și asigură îngrijirea sa efectivă. Fără veniturile lui NW, membrii familiei nu ar putea subzista. În plus, acesta din urmă are o legătură afectivă strânsă cu copilul său.

19.      Printr‑un aviz nemotivat din 12 ianuarie 2021, Oficiul pentru Protecția Constituției a apreciat că șederea lui NW în Ungaria aducea atingere intereselor acestui stat membru în materie de securitate națională. Acest organism specializat a calificat datele pe care s‑a întemeiat pentru emiterea acestui aviz drept „informații clasificate”, în temeiul Legii nr. CLV din 2009 privind protecția informațiilor clasificate, astfel încât nici NW, nici Autoritatea de poliție pentru străini nu puteau lua cunoștință de acestea.

20.      Prin decizia din 22 ianuarie 2021, elsőfokú idegenrendészeti hatóság (Autoritatea de poliție pentru străini de gradul întâi, Ungaria) a retras permisul de ședere permanentă al lui NW, în temeiul articolului 94 alineatul (4) litera b) din Legea I, și a dispus ca acesta să părăsească teritoriul Ungariei.

21.      La 10 mai 2021, această decizie a fost confirmată de direcția generală, pentru motivul că Belügyminiszter (ministrul de interne, Ungaria) a constatat, în avizul său emis la 13 aprilie 2021 în calitate de organism specializat de gradul al doilea, că șederea lui NW aducea atingere intereselor Ungariei în materie de securitate națională. În decizia sa, direcția generală a subliniat că, în temeiul articolului 87/B alineatul (4) din Legea II, ea nu se putea îndepărta de la avizul emis de ministrul de interne și că, prin urmare, era obligată să retragă permisul de ședere permanentă al lui NW, fără a ține seama de situația sa personală. Direcția generală a arătat de asemenea că retragerea permisului de ședere permanentă nu îl împiedica pe NW să solicite un permis de ședere în temeiul dispozițiilor Legii II, în condițiile prevăzute de aceasta(10).

22.      NW a introdus o acțiune împotriva deciziei direcției generale din 10 mai 2021 la Szegedi Törvényszék (Curtea din Szeged), solicitând anularea acestei decizii, precum și a deciziei adoptate de Autoritatea de poliție pentru străini de gradul întâi.

23.      El reproșează acestor autorități că nu au examinat situația sa personală, în special în ceea ce privește legăturile sale cu Ungaria. Autoritățile menționate nu ar fi luat cunoștință de motivarea detaliată a organismelor specializate și, prin urmare, s‑ar fi pronunțat cu încălcarea printre altele a principiului proporționalității. NW precizează că, dacă ar trebui să părăsească teritoriul Ungariei, familia sa și în special copilul său pe care îl crește împreună cu soția sa s‑ar afla într‑o situație gravă, ținând seama de relația lor de dependență.

24.      Instanța de trimitere arată că decizia de retragere a permisului de ședere permanentă al lui NW se bazează numai pe avizele obligatorii și nemotivate ale organismelor specializate, care se întemeiază pe informații clasificate la care nici NW, nici autoritățile care se pronunță cu privire la ședere nu au avut acces. În consecință, nici decizia adoptată de aceste autorități nu cuprinde o motivare.

25.      Această instanță subliniază că din jurisprudența Kúria (Curtea Supremă, Ungaria) reiese că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, drepturile procedurale ale persoanei în cauză sunt garantate prin posibilitatea oferită instanței competente, în vederea aprecierii legalității deciziei privind șederea, de a consulta informațiile clasificate pe care se întemeiază avizul organismelor specializate.

26.      În temeiul reglementării maghiare, nici persoana în cauză, nici reprezentantul său nu au o posibilitate concretă de a se exprima cu privire la avizul nemotivat al organismelor amintite. Deși au, desigur, dreptul de a formula o cerere de acces la informațiile clasificate referitoare la persoana respectivă într‑o procedură distinctă(11), aceștia nu ar putea, în orice caz, să utilizeze în cadrul procedurii administrative sau jurisdicționale informațiile clasificate la care li s‑ar acorda accesul. Instanța sesizată cu o acțiune având ca obiect o decizie privind șederea nu dispune de nicio competență în această privință. În plus, instanța respectivă poate numai să pronunțe o hotărâre nemotivată cu privire la aspectul dacă avizul organismelor specializate justifică sau nu justifică suficient concluzia potrivit căreia persoana în cauză reprezintă o amenințare pentru securitatea națională.

27.      Or, NW ar intra în domeniul de aplicare al Directivei 2003/109(12) și ar trebui, în acest temei, să beneficieze de garanții procedurale similare celor care au fost evidențiate de Curte, în special în Hotărârea din 4 iunie 2013, ZZ(13), în cadrul Directivei 2004/38/CE(14).

28.      În aceste condiții, Szegedi Törvényszék (Curtea din Szeged) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 10 alineatul (1) din [Directiva 2003/109] coroborat cu articolul 47 din [cartă], precum și, dacă este cazul, cu articolele 7 și 24 din cartă, trebuie interpretat în sensul că, pe de o parte, autoritatea națională care, pentru motive de securitate națională, ordine publică și/sau siguranță publică, a adoptat o decizie de retragere a unui permis de ședere de rezident pe termen lung acordat anterior unui resortisant al unei țări terțe și, pe de altă parte, organismele specializate ale statului care se pronunță cu privire la confidențialitatea informațiilor trebuie, în cazul în care autoritatea responsabilă indică faptul că divulgarea datelor și a informațiilor ar aduce atingere securității naționale, să se asigure că resortisantul unei țări terțe în cauză, precum și reprezentantul său beneficiază în toate cazurile de dreptul de acces la cel puțin elementele esențiale ale datelor și informațiilor confidențiale sau clasificate care stau la baza deciziei adoptate pentru motivele indicate, precum și de dreptul de a utiliza aceste elemente în cadrul procedurii care conduce la adoptarea [acestei] deciziei?

2)      În cazul unui răspuns afirmativ, ce trebuie să se înțeleagă exact prin «conținutul esențial» al motivelor confidențiale pe care se întemeiază decizia respectivă, atunci când aplică articolele 41 și 47 din cartă?

3)      Articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2003/109, în lumina articolului 47 din cartă, trebuie interpretat în sensul că o instanță națională care controlează legalitatea unui aviz al unui organism specializat al statului întemeiat pe date confidențiale sau clasificate și a deciziei de fond privind regimul străinilor întemeiate pe acest aviz trebuie să aibă competența necesară pentru a verifica legalitatea (necesitatea și proporționalitatea) clasificării și pentru a adopta o decizie proprie care, în ipoteza în care clasificarea este ilegală, să permită persoanei în cauză și reprezentantului său să cunoască și să utilizeze toate datele pe care se întemeiază avizul sau decizia autorităților administrative și, în ipoteza în care clasificarea este legală, să dea persoanei în cauză posibilitatea de a cunoaște și de a utiliza cel puțin conținutul esențial al datelor confidențiale în cadrul procedurii privind regimul străinilor care o vizează?

4)      Articolul 9 alineatul (3) și articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2003/109 coroborate cu articolele 7 și 24, cu articolul 51 alineatul (1) și cu articolul 52 alineatul (1) din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia o decizie privind regimul străinilor prin care se dispune retragerea unui permis de ședere de rezident pe termen lung eliberat anterior a fost adoptată pe baza unei aprecieri nemotivate

a)      care se bazează exclusiv pe trimiterea automată la un aviz obligatoriu și care nu admite nicio derogare, emis de organisme specializate ale statului, prin care se constată un pericol sau o atingere adusă securității naționale, siguranței publice sau ordinii publice, aviz care este el însuși nemotivat, și

b)      care a fost efectuată fără o analiză riguroasă a existenței, într‑un caz individual, a unor motive de securitate națională, de siguranță publică sau de ordine publică și fără a lua în considerare circumstanțele individuale și cerințele privind necesitatea și proporționalitatea?”

29.      La 8 august 2022, Curtea a primit din partea instanței de trimitere o completare la cererea sa de decizie preliminară.

30.      Instanța de trimitere a precizat că, în această cerere, s‑a întemeiat pe premisa potrivit căreia NW intra în domeniul de aplicare al Directivei 2003/109. Totuși, în cazul în care Curtea ar aprecia că nu aceasta este situația, ar fi necesar să se stabilească dacă NW trebuie să beneficieze de un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE, în măsura în care între NW și copilul său minor există o relație de dependență.

31.      Din această perspectivă, instanța de trimitere consideră că direcția generală a încălcat dreptul Uniunii prin simplul fapt că nu a examinat dacă reclamantul intra în domeniul de aplicare al articolului 20 TFUE.

32.      În consecință, Szegedi Törvényszék (Curtea din Szeged) a adăugat la întrebările adresate deja Curții următoarea întrebare preliminară, împărțită în trei părți:

„Articolul 20 [TFUE] coroborat cu articolele 7 și 24 din [cartă] trebuie interpretat în sensul că se opune practicii unui stat membru constând în adoptarea unei decizii prin care se dispune retragerea unui permis de ședere eliberat anterior în favoarea unui resortisant al unei țări terțe, membru de familie al unor cetățeni ai Uniunii (copil minor, soție) care au reședința în statul membru a cărui cetățenie o au, fără a se examina în prealabil dacă membrul de familie în cauză, resortisant al unei țări terțe, beneficiază de un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE?

Articolul 20 TFUE coroborat cu articolele 7 și 24, cu articolul 51 alineatul (1) și cu articolul 52 alineatul (1) din cartă trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care există un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE, dreptul Uniunii trebuie aplicat de plin drept de către autoritățile administrative și de către instanțele statului membru atunci când se adoptă o decizie privind regimul străinilor prin care se retrage permisul de ședere permanentă, atunci când se iau în considerare excepțiile referitoare la securitatea națională, la ordinea publică și la siguranța publică pentru justificarea acesteia și atunci când, în cazul în care se poate stabili că o astfel de excepție este aplicabilă, se examinează necesitatea și proporționalitatea pentru a se justifica restrângerea dreptului de ședere?

În cazul în care reclamantul este inclus în domeniul de aplicare al articolului 20 TFUE, instanța de trimitere solicită Curții să răspundă de asemenea în lumina articolului respectiv la primele patru întrebări preliminare formulate în decizia de trimitere […].”

33.      Guvernele maghiar și francez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise.

B.      Cauza C‑528/22

34.      PQ, resortisant nigerian, a intrat în Ungaria în mod legal în luna iunie a anului 2005 ca jucător de fotbal profesionist și are de atunci reședința legală în acest stat membru. El trăiește din anul 2011 împreună cu concubina sa de cetățenie maghiară. Din această relație s‑au născut doi copii de cetățenie maghiară în anii 2012 și 2021.

35.      Cererea cea mai recentă de permis de ședere permanentă, depusă de PQ având în vedere statutul primului său copil, datează din 23 ianuarie 2014. Autoritățile maghiare i‑au eliberat acest permis, valabil până la 15 septembrie 2020.

36.      PQ exercită, împreună cu concubina sa, autoritatea părintească asupra copiilor lor. El locuiește în permanență cu aceștia din urmă și asigură îngrijirea lor efectivă în cea mai mare parte a timpului. Copiii săi au o legătură afectivă strânsă și o relație de dependență cu PQ, care se ocupă în mod constant de ei încă de la nașterea lor.

37.      În cursul anului 2012, PQ a fost victima unei agresiuni care i‑a cauzat un handicap grav și permanent.

38.      Prin decizia din 27 octombrie 2020, Autoritatea de poliție pentru străini de gradul întâi a respins o cerere de permis de stabilire național depusă de PQ la 6 august 2020.

39.      Printr‑un aviz nemotivat din 9 septembrie 2020, Oficiul pentru Protecția Constituției a apreciat că șederea lui PQ în Ungaria aducea atingere intereselor acestui stat membru în materie de securitate națională. Organismul specializat menționat a calificat datele pe care s‑a întemeiat pentru emiterea acestui aviz drept „informații clasificate”, în temeiul Legii nr. CLV din 2009 privind protecția informațiilor clasificate, astfel încât nici PQ, nici Autoritatea de poliție pentru străini nu puteau lua cunoștință de acestea.

40.      La 25 martie 2021, decizia Autorității de poliție pentru străini de gradul întâi din 27 octombrie 2020 a fost confirmată de direcția generală pentru motivul că ministrul de interne a constatat, în avizul său emis la 12 februarie 2021 în calitate de organism specializat de gradul al doilea, că șederea lui PQ aducea atingere intereselor Ungariei în materie de securitate națională. În decizia sa, direcția generală a subliniat că, în temeiul articolului 87/B alineatul (4) din Legea II, ea nu se poate îndepărta de avizul emis de ministrul de interne și că, prin urmare, este obligată să respingă cererea de permis de stabilire național formulată de PQ, fără a ține seama de situația sa personală.

41.      PQ a introdus o acțiune împotriva deciziei direcției generale din 25 martie 2021 la Szegedi Törvényszék (Curtea din Szeged), solicitând anularea acestei decizii, precum și a deciziei adoptate de Autoritatea de poliție pentru străini de gradul întâi.

42.      El reproșează acestor autorități că nu au examinat situația sa personală și că s‑au pronunțat cu încălcarea, printre altele, a principiului proporționalității. Astfel, nici el, nici autoritățile menționate nu ar fi luat cunoștință de motivarea detaliată a organismelor specializate. PQ susține de asemenea că între el și copiii săi minori există o relație de dependență, astfel încât ar trebui să poată beneficia de un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE.

43.      Instanța de trimitere arată că decizia de refuz al acordării permisului de stabilire național se bazează numai pe avize obligatorii și nemotivate, care se întemeiază pe informații clasificate la care nici PQ, nici autoritățile care se pronunță cu privire la ședere nu au avut acces. Nici această decizie nu cuprinde o motivare. În plus, aceste autorități nu ar fi efectuat o examinare aprofundată a aspectului dacă situația lui PQ putea intra sub incidența dreptului Uniunii, în măsura în care acesta ar beneficia de un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE.

44.      Această instanță observă că din jurisprudența Kúria (Curtea Supremă) reiese că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, drepturile procedurale ale persoanei în cauză sunt garantate prin posibilitatea oferită instanței competente, în vederea aprecierii legalității deciziei privind șederea, de a consulta informațiile clasificate pe care se întemeiază avizul organismelor specializate.

45.      În temeiul reglementării maghiare, nici persoana în cauză, nici reprezentantul său nu au o posibilitate concretă de a se exprima cu privire la avizul nemotivat al organismelor amintite. Deși au, desigur, dreptul de a formula o cerere distinctă de acces la informațiile clasificate referitoare la persoana respectivă, aceștia nu ar putea, în orice caz, să utilizeze în cadrul procedurii administrative sau jurisdicționale informațiile confidențiale la care li s‑ar acorda accesul. Instanța sesizată cu o acțiune având ca obiect o decizie privind șederea nu dispune de nicio competență în această privință.

46.      În speță, Fővárosi Törvényszék (Curtea din Budapesta‑Capitală, Ungaria) a respins de altfel, la 7 martie 2022, acțiunile formulate de PQ împotriva refuzului organismelor specializate de a‑i permite să ia cunoștință de informațiile clasificate care îl privesc și să utilizeze aceste informații în cadrul unor proceduri administrative și jurisdicționale.

47.      Potrivit instanței de trimitere, PQ intră în domeniul de aplicare al articolului 20 TFUE și ar trebui, în acest temei, să beneficieze de garanții procedurale similare celor care au fost evidențiate de Curte, în special în Hotărârea ZZ în cadrul Directivei 2004/38.

48.      În aceste condiții, Szegedi Törvényszék (Curtea din Szeged) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      a)      Articolul 20 [TFUE] coroborat cu articolele 7 și 24 din [cartă] trebuie interpretat în sensul că se opune practicii unui stat membru de a adopta o decizie prin care se dispune retragerea unui permis de ședere eliberat anterior unui resortisant al unei țări terțe – sau prin care se respinge cererea acestuia de prelungire a dreptului de ședere (în speță, cererea acestuia de permis de stabilire național) – membru de familie al unor cetățeni ai Uniunii (copii minori, concubină) care au reședința în statul membru a cărui cetățenie o au, fără a examina în prealabil dacă membrul de familie în cauză, resortisant al unei țări terțe, poate beneficia de un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE?

b)      Articolul 20 TFUE coroborat cu articolele 7 și 24, cu articolul 51 alineatul (1) și cu articolul 52 alineatul (1) din cartă trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care există un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE, dreptul Uniunii trebuie aplicat de plin drept de către autoritățile administrative și de către instanțele statului membru atunci când se adoptă o decizie privind regimul străinilor prin care se statuează asupra unei cereri de prelungire a dreptului de ședere (în speță, o cerere de permis național de stabilire), atunci când se iau în considerare excepțiile referitoare la securitatea națională, la ordinea publică și la siguranța publică pentru justificarea acesteia și atunci când, în cazul în care se poate stabili că o astfel de excepție este aplicabilă, se examinează necesitatea și proporționalitatea pentru a se justifica restrângerea dreptului de ședere?

2)      Articolul 20 TFUE coroborat cu articolul 47 din cartă – precum și, în speță, cu articolele 7 și 24 din cartă – trebuie interpretat în sensul că, pe de o parte, autoritatea națională care, pentru motive de securitate națională, ordine publică și/sau siguranță publică, a adoptat o decizie prin care se retrage un permis de ședere de rezident pe termen lung acordat anterior sau se statuează asupra unei cereri de prelungire a dreptului de ședere și, pe de altă parte, organismele specializate ale statului care se pronunță cu privire la confidențialitatea informațiilor trebuie, în cazul în care autoritatea responsabilă indică faptul că divulgarea datelor și a informațiilor ar aduce atingere securității naționale, să se asigure că resortisantul unei țări terțe în cauză, precum și reprezentantul său beneficiază în toate cazurile de dreptul de acces la cel puțin elementele esențiale ale datelor și informațiilor confidențiale sau clasificate care stau la baza deciziei adoptate pentru motivele indicate, precum și de dreptul de a utiliza aceste elemente în cadrul procedurii care conduce la adoptarea deciziei?

3)      În cazul unui răspuns afirmativ, ce trebuie să se înțeleagă exact prin noțiunea de „conținut esențial” al motivelor confidențiale pe care se întemeiază [această] decizie, ținând seama de articolele 41 și 47 din cartă?

4)      Articolul 20 TFUE, în lumina articolului 47 din cartă, trebuie interpretat în sensul că o instanță națională care controlează legalitatea unui aviz al unui organism specializat al statului întemeiat pe date confidențiale sau clasificate și a deciziei de fond privind regimul străinilor întemeiate pe acest aviz trebuie să aibă competența necesară pentru a verifica legalitatea (necesitatea și proporționalitatea) clasificării și pentru a adopta o decizie proprie care, în ipoteza în care clasificarea este ilegală, să permită persoanei în cauză și reprezentantului său să cunoască și să utilizeze toate datele pe care se întemeiază avizul sau decizia autorităților administrative și, în ipoteza în care clasificarea este legală, să dea persoanei în cauză posibilitatea de a cunoaște și de a utiliza cel puțin conținutul esențial al datelor confidențiale în cadrul procedurii privind regimul străinilor care o vizează?

5)      Articolul 20 TFUE coroborat cu articolele 7 și 24, cu articolul 51 alineatul (1) și cu articolul 52 alineatul (1) din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia o decizie privind regimul străinilor prin care se dispune retragerea unui permis de ședere de rezident pe termen lung eliberat anterior sau prin care se decide cu privire la o cerere de prelungire a dreptului de ședere a fost adoptată pe baza unei aprecieri nemotivate

a)      care se bazează exclusiv pe trimiterea automată la un aviz obligatoriu și care nu admite nicio derogare, emis de organisme specializate ale statului, prin care se constată un pericol sau o atingere adusă securității naționale, siguranței publice sau ordinii publice, aviz care este el însuși nemotivat și

b)      care a fost efectuată fără o analiză riguroasă a existenței, într‑un caz individual, a unor motive de securitate națională, de siguranță publică sau de ordine publică și fără a lua în considerare circumstanțele individuale și cerințele privind necesitatea și proporționalitatea?”

49.      PQ, guvernele maghiar și francez, precum și Comisia au depus observații scrise.

50.      În ședința comună celor două cauze, care s‑a desfășurat la 5 iulie 2023, PQ, guvernele maghiar și francez, precum și Comisia au prezentat observații orale și au răspuns la întrebările cu solicitare de răspuns oral adresate de Curte.

IV.    Analiză

A.      Observații introductive cu privire la norma de drept al Uniunii care trebuie interpretată

51.      Cele două cauze supuse examinării ridică în esență aceleași probleme, una în cadrul Directivei 2003/109 (cauza C‑420/22), iar cealaltă în legătură cu articolul 20 TFUE (cauza C‑528/22).

52.      În cauza C‑420/22, guvernul maghiar susține că lui NW i s‑a acordat un permis de ședere permanentă în temeiul reglementării maghiare. Or, ar fi vorba despre un permis de ședere instituit independent de dreptul Uniunii și pe baza unor condiții mai favorabile decât cele prevăzute de acest drept. Prin urmare, un astfel de permis de ședere nu s‑ar confunda cu statutul de rezident pe termen lung prevăzut de Directiva 2003/109. Acest statut ar corespunde, în dreptul maghiar, unui alt tip de permis de ședere, și anume permisului de stabilire comunitar. Ar rezulta că lui NW nu i s‑ar fi retras un permis de ședere care intră sub incidența acestei directive și nu ar fi solicitat eliberarea unui astfel de permis de ședere. Prin urmare, interpretarea directivei menționate nu ar fi necesară în speță.

53.      Desigur, revine instanței de trimitere sarcina de a stabili situația de fapt în cadrul unei proceduri preliminare, iar această instanță a constatat, în cererea sa inițială de decizie preliminară, că NW avea statutul de rezident pe termen lung în sensul Directivei 2003/109. Totuși, trebuie să se arate de asemenea că, printr‑o completare la decizia sa de trimitere, instanța de trimitere pare să emită anumite îndoieli cu privire la aplicabilitatea acestei directive în cauza C‑420/22. Ea a invitat, așadar, Curtea să se pronunțe pe baza articolului 20 TFUE, în ipoteza în care aceasta ar concluziona că directiva menționată nu prezintă relevanță pentru soluționarea litigiului principal.

54.      Aceste îndoieli par a fi confirmate de argumentația guvernului maghiar, potrivit căreia în dreptul maghiar există o diferență între permisul de stabilire comunitar, care ar transpune statutul de rezident pe termen lung rezultat din Directiva 2003/109, și permisul de ședere permanentă de care dispune NW, care ar rezulta exclusiv din dreptul național și a cărui acordare ar fi subordonată unor condiții mai puțin exigente decât cele impuse de dreptul Uniunii.

55.      Curtea a adresat instanței de trimitere o cerere de lămuriri pentru ca aceasta să expună în mod detaliat motivele pentru care consideră că Directiva 2003/109 este aplicabilă în situația în discuție în litigiul principal. În special, s‑a solicitat acestei instanțe să precizeze care permis de ședere transpune în dreptul maghiar statutul de rezident pe termen lung prevăzut de directiva menționată și dacă NW era titularul unui astfel de permis de ședere sau solicitase eliberarea acestuia.

56.      În răspunsul dat, instanța de trimitere explică faptul că lui NW i s‑a eliberat, la cerere, un permis de ședere permanentă valabil până la 31 octombrie 2022, în temeiul Directivei 2004/38(15), precum și al articolelor 24 și 25 din Legea I, în vigoare la acea dată, care a transpus directiva menționată. Legiuitorul maghiar a decis ulterior că directiva menționată nu mai trebuia aplicată de la 1 ianuarie 2019 în cazul resortisantului unei țări terțe care se alătură în Ungaria unui membru maghiar al familiei sale. Prin urmare, un astfel de resortisant ar intra, de la această dată, în domeniul de aplicare al Directivei 2003/109.

57.      Instanța de trimitere arată de asemenea că legiuitorul maghiar a transpus în dreptul intern Directiva 2003/109, instituind permisul de stabilire comunitar și permisul de stabilire temporară(16). Ea precizează, în această privință, că NW nu a solicitat eliberarea niciunuia dintre cele două permise menționate. Această din urmă afirmație a fost însă contrazisă în ședință, întrucât reprezentanta lui NW a arătat că acesta din urmă a solicitat ulterior acordarea unui permis de stabilire comunitar și că procedura aferentă este în curs de desfășurare(17).

58.      În orice caz, din informațiile aflate la dispoziția Curții rezultă că litigiul principal aflat la originea cauzei C‑420/22 se referă la retragerea unui permis de ședere care intră sub incidența dreptului național, iar nu a unui permis de ședere eliberat în temeiul Directivei 2003/109. Rezultă, în opinia noastră, că soluționarea acestui litigiu nu depinde de o interpretare a dispozițiilor directivei menționate. Arătăm în această privință că, contrar a ceea ce pare să sugereze instanța de trimitere în cererea sa inițială de decizie preliminară, nu este suficient ca situația lui NW să corespundă definiției noțiunii „rezident pe termen lung” care figurează la articolul 2 litera (b) din directiva menționată pentru a considera că dispozițiile acesteia îi sunt aplicabile.

59.      Astfel, Curtea a statuat deja că sistemul instituit prin Directiva 2003/109 indică în mod clar că dobândirea statutului de rezident pe termen lung în temeiul acestei directive este subordonată unei proceduri speciale și, în plus, obligației de a îndeplini condițiile prevăzute în capitolul II din directiva menționată(18). Acest lucru presupune printre altele introducerea unei cereri specifice însoțite de documente justificative.

60.      În această privință, trebuie amintit că, în temeiul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2003/109, statele membre acordă statutul de rezident pe termen lung resortisanților țărilor terțe care au avut reședința legală și fără întrerupere în ultimii cinci ani pe teritoriul lor. Cu toate acestea, dobândirea acestui statut nu este automată. Astfel, conform articolului 7 alineatul (1) din această directivă, resortisantul unei țări terțe trebuie, în acest scop, să facă o cerere către autoritățile competente ale statului membru în care are reședința, cerere care trebuie însoțită de acte justificative care să facă dovada că îndeplinește condițiile prevăzute la articolele 4 și 5 din directiva menționată. În special, acesta trebuie, în conformitate cu articolul 5 alineatul (1) litera (a) din aceeași directivă, să demonstreze că dispune de resurse stabile, regulate și suficiente pentru a satisface nevoile proprii și pe cele ale membrilor familiei lor fără a recurge la sistemul de ajutor social al acestui stat membru(19).

61.      Din ceea ce precedă rezultă că nu este suficientă îndeplinirea condițiilor de fond impuse de Directiva 2003/109 pentru a beneficia de statutul de rezident pe termen lung în temeiul acestei directive și că unui resortisant al unei țări terțe i se poate permite o ședere pe termen lung exclusiv pe baza dreptului național, fără a intra sub incidența directivei menționate, aceasta neavând vocația de a armoniza în mod complet șederea pe termen lung a resortisanților unor țări terțe.

62.      Deși NW pare să fi început demersurile necesare în vederea obținerii unui permis de ședere în calitate de rezident pe termen lung în temeiul Directivei 2003/109, nu este mai puțin adevărat că procedura administrativă desfășurată în această privință este în curs și rămâne străină de obiectul litigiului principal, care privește, așa cum am arătat anterior, retragerea unui permis de ședere acordat în temeiul dreptului național.

63.      Având în vedere aceste elemente, este necesar, în opinia noastră, în cadrul cauzei C‑420/22, să se răspundă la întrebările adresate de instanța de trimitere în cererea sa complementară de decizie preliminară, prin care invită Curtea, la fel ca în cauza C‑528/22, să interpreteze articolul 20 TFUE.

B.      Cu privire la necesitatea ca autoritatea competentă în materie de ședere să examineze existența unei relații de dependență între resortisantul unei țări terțe și familia sa

64.      Prin intermediul primei întrebări litera a) din cauza C‑528/22 și al celei corespondente din cauza C‑420/22, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca o autoritate a unui stat membru să retragă sau să refuze să elibereze, pentru un motiv de securitate națională, un permis de ședere unui resortisant al unei țări terțe membru de familie al unor cetățeni ai Uniunii, resortisanți ai acestui stat membru care nu și‑au exercitat niciodată libertatea de circulație, fără să fi examinat în prealabil dacă între persoanele respective există o relație de dependență care ar putea permite acestui resortisant să beneficieze de un drept de ședere derivat.

65.      Guvernul maghiar arată că nici NW, nici PQ nu au invocat, în cursul procedurii administrative, articolul 20 TFUE, în condițiile în care un solicitant al unui permis de ședere ar trebui să se prevaleze, cel puțin în esență, de dreptul de ședere derivat întemeiat pe acest articol de care intenționează să beneficieze. În plus, NW nu ar fi invocat articolul menționat nici în fața instanței de trimitere și, prin urmare, aceasta ar fi mers dincolo de concluziile care i‑au fost prezentate.

66.      Astfel cum a amintit recent Curtea la punctele 20-26 din Hotărârea din 22 iunie 2023, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Mamă thailandeză a unui copil minor neerlandez)(20), articolul 20 TFUE se opune unor măsuri naționale, inclusiv unor decizii prin care se refuză acordarea dreptului de ședere membrilor familiei unui cetățean al Uniunii care au ca efect privarea cetățenilor Uniunii de beneficiul efectiv al substanței drepturilor conferite de statutul lor.

67.      În schimb, dispozițiile Tratatului FUE privind cetățenia Uniunii nu conferă niciun drept autonom resortisanților unor țări terțe. Astfel, eventualele drepturi conferite acestor resortisanți nu sunt drepturi proprii resortisanților menționați, ci drepturi derivate din cele de care beneficiază cetățeanul Uniunii. Finalitatea și justificarea acestor drepturi derivate se întemeiază pe constatarea că refuzul recunoașterii lor este de natură să aducă atingere printre altele libertății de circulație a cetățeanului Uniunii pe teritoriul Uniunii.

68.      În această privință, Curtea a constatat deja că există situații foarte specifice în care, în pofida faptului că dreptul derivat al Uniunii referitor la dreptul de ședere al resortisanților țărilor terțe nu este aplicabil și că cetățeanul Uniunii vizat nu și‑a exercitat libertatea de circulație, un drept de ședere trebuie totuși să fie acordat unui resortisant al unei țări terțe membru de familie al acestui cetățean, în caz contrar încălcându‑se efectul util al cetățeniei Uniunii dacă, drept consecință a refuzului unui asemenea drept, cetățeanul menționat ar fi obligat, în fapt, să părăsească teritoriul Uniunii în ansamblu, privându‑l astfel de beneficiul efectiv al substanței drepturilor conferite de acest statut.

69.      Potrivit Curții, pentru ca un asemenea refuz să poată pune în discuție efectul util al cetățeniei Uniunii, între acest resortisant al unei țări terțe și cetățeanul Uniunii, membru al familiei sale, trebuie, așadar, să existe o relație de dependență de așa natură încât ar conduce la obligarea acestuia din urmă, în lipsa recunoașterii în favoarea resortisantului menționat a unui drept de ședere pe teritoriul Uniunii, să îl însoțească și să părăsească teritoriul respectiv, considerat în ansamblu.

70.      După cum rezultă din jurisprudența Curții, recunoașterea unui drept de ședere în temeiul articolului 20 TFUE trebuie să fie apreciată în raport cu intensitatea relației de dependență dintre resortisantul unei țări terțe în cauză și cetățeanul Uniunii, membru al familiei primului, o asemenea apreciere trebuind să țină seama de toate împrejurările speței(21).

71.      În speță, instanța de trimitere consideră că există o relație de dependență între fiecare dintre resortisanții unor țări terțe în cauză și familiile lor, în special copiii fiecăruia dintre ei. Chiar dacă guvernul maghiar a susținut contrariul în observațiile sale scrise în ceea ce îl privește pe PQ, întemeindu‑se pe o descriere a situației de fapt opusă celei reținute de instanța de trimitere, trebuie să se sublinieze că, în cadrul unei proceduri preliminare, Curtea trebuie să statueze pe baza elementelor de fapt furnizate de aceasta din urmă(22).

72.      Pe de altă parte, guvernul maghiar susține că aplicarea articolului 20 TFUE este lipsită de relevanță în speță, în măsura în care resortisanții unor țări terțe în cauză nu fac obiectul unor măsuri de îndepărtare și, prin urmare, nu sunt obligați să părăsească teritoriul Uniunii. O asemenea argumentație nu este însă convingătoare. Astfel, pe lângă faptul că din elementele aflate la dispoziția Curții pare să reiasă că acești resortisanți ai unor țări terțe sunt supuși unei obligații de a părăsi teritoriul maghiar, din jurisprudența Curții rezultă în mod clar că articolul 20 TFUE poate fi invocat împotriva unei decizii prin care se refuză șederea(23).

73.      Una dintre dificultățile pe care le ridică prezentele cauze este că NW și PQ nu au solicitat autorităților maghiare acordarea unui permis de ședere întemeiat pe articolul 20 TFUE. Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă aceste autorități erau totuși obligate să examineze dacă trebuia aplicat acest articol, ca urmare a faptului că au fost informate cu privire la existența unei relații de familie între resortisanții unor țări terțe în cauză și membrii familiilor acestora de cetățenie maghiară.

74.      În această privință, din jurisprudența Curții rezultă că modalitățile procedurale potrivit cărora un resortisant al unei țări terțe poate invoca existența unui drept derivat în temeiul articolului 20 TFUE nu pot compromite efectul util al acestui articol(24).

75.      Astfel, deși autoritățile naționale nu au obligația să examineze în mod sistematic și din proprie inițiativă existența unei relații de dependență, în sensul articolului 20 TFUE, persoana vizată trebuind să prezinte elementele care permit să se aprecieze dacă sunt îndeplinite condițiile de aplicare a acestui articol, efectul util al articolului menționat ar fi totuși compromis dacă resortisantul unei țări terțe sau cetățeanul Uniunii membru al familiei sale ar fi împiedicat să invoce elementele care permit să se aprecieze dacă există între ei o relație de dependență, în sensul articolului 20 TFUE(25).

76.      În consecință, Curtea a statuat că, atunci când autoritatea națională competentă este sesizată de un resortisant al unei țări terțe cu o cerere de acordare a unui drept de ședere în scopul reîntregirii familiei cu un cetățean al Uniunii resortisant al statului membru vizat, această autoritate nu poate respinge în mod automat această cerere pentru simplul motiv că acest cetățean al Uniunii nu dispune de resurse suficiente. Dimpotrivă, acesteia îi revine sarcina de a aprecia, pe baza elementelor pe care resortisantul unei țări terțe și cetățeanul Uniunii vizați trebuie să i le poată furniza în mod liber și procedând, dacă este nevoie, la cercetările necesare, dacă există între aceste două persoane o relație de dependență, astfel încât trebuie să i se acorde în principiu acestui resortisant, în temeiul articolului 20 TFUE, un drept de ședere derivat(26).

77.      Din această jurisprudență deducem că, deși articolul 20 TFUE nu impune autorităților naționale o obligație de a examina în mod sistematic și din proprie inițiativă existența unei relații de dependență, în sensul acestui articol, ele sunt totuși obligate să efectueze o astfel de examinare din momentul în care elementele care sunt prezentate în fața lor sunt de natură să susțină existența unei asemenea relații.

78.      Considerăm că această analiză este confirmată de Hotărârea din 27 aprilie 2023, M.D. (Interdicție de intrare în Ungaria)(27), în care Curtea a statuat că un stat membru nu poate interzice intrarea pe teritoriul Uniunii a unui resortisant al unei țări terțe al cărui membru de familie este un cetățean al Uniunii, resortisant al acestui stat membru care nu și‑a exercitat niciodată libertatea de circulație, fără să fi fost verificată existența unei relații de dependență între acest resortisant al unei țări terțe și respectivul membru de familie(28).

79.      Ținând seama de aceste elemente, articolul 20 TFUE ar trebui interpretat, în opinia noastră, în sensul că se opune ca o autoritate a unui stat membru să retragă sau să refuze să elibereze, pentru un motiv de securitate națională, un permis de ședere unui resortisant al unei țări terțe membru de familie al unor cetățeni ai Uniunii, resortisanți ai acestui stat membru care nu și‑au exercitat niciodată libertatea de circulație, fără să fi examinat în prealabil, pe baza elementelor pe care resortisantul unei țări terțe și cetățeanul Uniunii vizați trebuie să i le poată furniza în mod liber, efectuând, dacă este nevoie, cercetările necesare, dacă există între aceste persoane o relație de dependență care l‑ar obliga, în fapt, pe acest cetățean al Uniunii să părăsească teritoriul Uniunii, considerat în ansamblu, pentru a‑l însoți pe acest membru al familiei sale.

80.      Cu toate acestea, trebuie precizat că, având în vedere caracterul subsidiar al dreptului de ședere derivat care decurge din articolul 20 TFUE, un astfel de drept nu ar trebui acordat, dacă este cazul, decât în lipsa unui drept de ședere obținut în alt temei(29).

C.      Cu privire la condițiile în temeiul cărora statele membre pot deroga de la dreptul de ședere derivat care decurge din articolul 20 TFUE

81.      Reglementarea maghiară se caracterizează prin elementele enumerate în continuare, respectiv intervenția decisivă a unui organism specializat în materie de securitate națională care este distinct de autoritatea competentă în materie de ședere, caracterul obligatoriu pentru această autoritate al avizului emis de organismul menționat, lipsa motivării atât a acestui aviz, cât și a deciziei de retragere sau de refuz al dreptului de ședere și neluarea în considerare a ansamblului circumstanțelor individuale relevante.

82.      Având în vedere aceste caracteristici ale reglementării maghiare, întrebările adresate de instanța de trimitere invită Curtea să precizeze condițiile materiale și procedurale pe care trebuie să le respecte statele membre pentru a putea deroga de la dreptul de ședere derivat care decurge din articolul 20 TFUE.

1.      Cu privire la necesitatea unei examinări de către autoritatea competentă în materie de ședere a circumstanțelor individuale și a principiului proporționalității

83.      Prin intermediul primei întrebări litera b) și al celei de a cincea întrebări din cauza C‑528/22, precum și al celor corespondente din cauza C‑420/22, instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia o decizie de retragere sau de refuz al unui drept de ședere trebuie adoptată pe baza unui aviz obligatoriu nemotivat emis de un organism cu atribuții specializate în domeniul securității naționale, fără o examinare riguroasă a tuturor împrejurărilor individuale și a proporționalității acestei decizii de retragere sau de refuz.

84.      Din jurisprudența Curții reiese că statele membre pot deroga, în anumite condiții, de la dreptul de ședere derivat, care decurge din articolul 20 TFUE, pentru membrul familiei unui cetățean al Uniunii care nu și‑a exercitat libertatea de circulație, pentru a garanta menținerea ordinii publice sau protejarea siguranței publice. Aceasta poate fi situația atunci când resortisantul unei țări terțe în cauză constituie o amenințare reală, actuală și suficient de gravă la adresa ordinii publice sau a siguranței publice ori naționale(30).

85.      Totuși, potrivit Curții, aplicarea unei asemenea derogări nu se poate întemeia exclusiv pe antecedentele penale ale resortisantului în cauză al unei țări terțe. Aceasta nu poate decurge, dacă este cazul, decât dintr‑o apreciere concretă a tuturor împrejurărilor relevante ale speței, în lumina principiului proporționalității, a drepturilor fundamentale a căror respectare este asigurată de Curte și printre altele a interesului superior al copilului minor, cetățean al Uniunii. Astfel, pot fi luate în considerare de autoritatea națională competentă gravitatea infracțiunilor săvârșite și gradul de severitate a acestor condamnări, precum și termenul dintre data pronunțării lor și data la care această autoritate decide. În cazul în care relația de dependență dintre acest resortisant al unei țări terțe și un cetățean al Uniunii minor rezultă din faptul că primul este părintele celui de al doilea, trebuie de asemenea să se ia în considerare vârsta, starea de sănătate și situația familială și economică a acestui cetățean al Uniunii minor(31).

86.      Prin urmare, Curtea a statuat că, atunci când se stabilește o relație de dependență între resortisantul în cauză al unei țări terțe și membrul familiei sale, cetățean al Uniunii, statul membru vizat nu poate interzice intrarea și șederea acestui resortisant pe teritoriul Uniunii pentru motive de ordine publică sau de securitate națională decât după ce a ținut seama de ansamblul împrejurărilor relevante și în special, dacă este cazul, de interesul superior al copilului său minor, cetățean al Uniunii(32).

87.      Prin urmare, o asemenea luare în considerare a ansamblului împrejurărilor relevante se impunea autorităților maghiare competente în materie de ședere. Or, în măsura în care, în temeiul reglementării maghiare, autoritățile respective sunt ținute de avizul nemotivat emis de un organism cu atribuții specializate în domeniul securității naționale, acestora le este imposibil să evalueze comparativ motivul de securitate națională invocat, niciunul dintre elementele de fapt care stau la baza acestuia nefiind comunicat autorităților menționate, și situația personală și familială a persoanei care solicită un drept de ședere.

88.      În consecință, reglementarea maghiară are ca efect privarea autorităților maghiare competente în materie de ședere de puterea lor de a aprecia dacă motivele pentru care este adoptată o decizie de retragere sau de refuz al unui drept de ședere permit derogarea de la dreptul de ședere derivat de care beneficiază un resortisant al unei țări terțe, membru de familie al unui cetățean al Uniunii care nu și‑a exercitat libertatea de circulație, ceea ce este fundamental contrar jurisprudenței Curții(33).

89.      Pe de altă parte, având în vedere conținutul obișnuit al obligației de motivare, în special în legătură cu dreptul la o cale de atac efectivă, motivarea unei decizii de retragere sau de refuz al unui drept de ședere care se limitează să facă trimitere la un aviz, el însuși nemotivat, emis de un organism cu atribuții specializate în materie de securitate națională nu îndeplinește cerințele evidențiate de Curte în jurisprudența sa(34).

90.      Ne referim în special la concluzia la care a ajuns Curtea în materie de protecție internațională în Hotărârea Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții, și anume că autoritatea decizională nu poate să se limiteze în mod valabil la a pune în aplicare o decizie adoptată de o altă autoritate, care i se impune în temeiul reglementării naționale, și la a adopta, numai pe acest temei, decizia de a refuza să acorde beneficiul protecției subsidiare sau de a retrage o protecție internațională acordată anterior(35). Astfel, Curtea a statuat că, dimpotrivă, această autoritate trebuie să dispună de toate informațiile relevante și să efectueze, în raport cu aceste informații, propria evaluare a faptelor și a circumstanțelor pentru a stabili sensul deciziei sale, precum și pentru a o motiva în mod complet(36).

91.      În opinia noastră, aceleași norme trebuie să se aplice autorității competente în materie de ședere.

92.      Desigur, conținutul acestor cerințe poate fi limitat atunci când sunt în discuție informații clasificate, pe baza unei evaluări comparative între, pe de o parte, dreptul la bună administrare, precum și dreptul la o cale de atac efectivă și, pe de altă parte, protecția securității naționale.

93.      În aceste condiții, chiar dacă este posibil ca o parte din informațiile utilizate de autoritatea competentă în materie de ședere pentru efectuarea evaluării sale să poată fi furnizate de organisme cu atribuții specializate în domeniul securității naționale, din proprie inițiativă sau la cererea acestei autorități, și ca ele să fie supuse unui regim de confidențialitate(37), nu este mai puțin adevărat că autoritatea menționată trebuie să poată aprecia în mod liber conținutul informațiilor respective și relevanța lor pentru decizia care urmează să fie adoptată(38). Autoritatea competentă în materie de ședere nu poate fi, așadar, ținută să se întemeieze pe un aviz nemotivat emis de organisme cu atribuții specializate în domeniul securității naționale, pe baza unei evaluări al cărei temei de fapt nu i‑a fost comunicat(39).

94.      În consecință, articolul 20 TFUE trebuie interpretat, în opinia noastră, în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia o decizie de retragere sau de refuz al unui drept de ședere trebuie adoptată pe baza unui aviz obligatoriu nemotivat emis de un organism cu atribuții specializate în domeniul securității naționale, potrivit căruia persoana în cauză constituie o amenințare pentru această securitate, fără o examinare riguroasă a ansamblului circumstanțelor individuale și a proporționalității acestei decizii de retragere sau de refuz.

95.      Adăugăm că, în cazul în care o decizie de retragere sau de refuz al unui drept de ședere ar constitui de asemenea, în același timp, o decizie de returnare, în sensul Directivei 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală(40), aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, ar trebui respectat articolul 5 din această directivă, care impune printre altele statelor membre să acorde atenția cuvenită interesului superior al copilului, vieții familiale și stării de sănătate a resortisantului în cauză al unei țări terțe(41).

2.      Cu privire la accesul persoanei în cauză la informațiile care au stat la baza adoptării unei decizii de retragere sau de refuz al unui drept de ședere și la utilizarea acestora în cadrul procedurii privind șederea

96.      Prin intermediul celei de a doua întrebări din cauza C‑528/22 și al celei corespondente din cauza C‑420/22, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 20 TFUE, citit în lumina articolelor 41 și 47 din cartă, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care prevede că, în cazul în care o decizie de retragere sau de refuz al unui drept de ședere se întemeiază pe informații clasificate a căror divulgare ar compromite securitatea națională a statului membru în discuție, persoana în cauză sau consilierul său nu pot avea acces la aceste informații decât după obținerea unei autorizații în acest scop, nu li se comunică conținutul esențial al motivelor pe care se întemeiază o asemenea decizie și, în orice caz, nu pot utiliza, în cadrul procedurii administrative sau jurisdicționale privind șederea, informațiile la care ar fi putut avea acces.

97.      Prin urmare, în fiecare dintre prezentele cauze, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la obligațiile care revin, în cazul adoptării unei decizii prin care se retrage sau se refuză, pentru un motiv de securitate națională, un drept de ședere care poate intra sub incidența articolului 20 TFUE, autorității competente în materie de ședere și organismelor cu atribuții specializate în domeniul securității naționale, în ceea ce privește accesul persoanei în cauză și/sau al reprezentantului său la informațiile clasificate pe baza cărora a fost adoptată decizia respectivă, precum și utilizarea acestor informații în cadrul procedurii administrative sau jurisdicționale privind șederea.

98.      Din jurisprudența Curții reiese că, în lipsa unor dispoziții aplicabile ale dreptului Uniunii referitoare la modul în care statele membre trebuie să asigure respectarea dreptului la apărare al persoanei în cauză atunci când dreptul acesteia de acces la dosar este restrâns în temeiul unei reglementări naționale, modalitățile concrete ale procedurilor stabilite în acest scop țin de ordinea juridică internă a fiecărui stat membru, în temeiul principiului autonomiei procedurale a statelor membre, cu condiția însă ca acestea să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare de natură internă (principiul echivalenței) și să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității)(42).

99.      Trebuie amintit de asemenea că, atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii, statele membre au obligația să asigure respectarea atât a cerințelor care decurg din dreptul la bună administrare, care constituie un principiu general al dreptului Uniunii reflectat la articolul 41 din cartă(43), cât și a dreptului la o cale de atac efectivă consacrat la articolul 47 primul paragraf din cartă, care impun, în cursul procedurii administrative și, respectiv, al unei eventuale proceduri jurisdicționale, respectarea dreptului la apărare al persoanei în cauză(44).

100. În această privință, referitor, în primul rând, la procedura administrativă, reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că respectarea dreptului la apărare presupune că destinatarului unei decizii care îi afectează în mod semnificativ interesele trebuie să i se dea posibilitatea, de către administrațiile statelor membre atunci când acestea adoptă măsuri care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, de a‑și face cunoscut în mod util punctul de vedere cu privire la elementele pe care administrația intenționează să își întemeieze decizia(45).

101. În mod similar cu ceea ce a statuat Curtea în materie de protecție internațională, această cerință are ca scop, printre altele, să permită autorității competente în materia dreptului de ședere să efectueze în deplină cunoștință de cauză evaluarea individuală a tuturor faptelor și circumstanțelor relevante, ceea ce necesită ca destinatarul deciziei să poată corecta o eroare sau să invoce anumite elemente privind situația sa personală pentru ca decizia să fie adoptată, să nu fie adoptată sau să aibă un anumit conținut(46).

102. Întrucât cerința menționată presupune în mod necesar ca acestui destinatar să îi fie oferită, dacă este cazul prin intermediul unui consilier, o posibilitate concretă de a lua cunoștință de elementele pe care administrația intenționează să își întemeieze decizia, respectarea dreptului la apărare are drept corolar dreptul de acces la ansamblul elementelor dosarului în cursul procedurii administrative(47).

103. În ceea ce privește, în al doilea rând, procedura jurisdicțională, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că caracterul efectiv al controlului jurisdicțional garantat de articolul 47 din cartă impune ca persoana interesată să poată lua cunoștință de motivele deciziei luate în privința sa fie chiar din cuprinsul deciziei, fie dintr‑o comunicare a acestor motive făcută la cererea sa, fără a se aduce atingere posibilității instanței competente de a dispune ca autoritatea în cauză să comunice motivele menționate pentru a‑i permite să își apere drepturile în cele mai bune condiții posibile și să decidă în deplină cunoștință de cauză dacă este util să sesizeze instanța competentă, precum și pentru a‑i permite pe deplin acesteia din urmă să exercite controlul legalității deciziei naționale în cauză(48). Respectarea dreptului la apărare, care se impune în special în cadrul procedurilor referitoare la căile de atac exercitate în materia dreptului de ședere, presupune ca reclamantul să poată avea acces nu numai la motivele deciziei luate în privința sa, ci și la ansamblul elementelor din dosar pe care s‑a întemeiat administrația, pentru a‑și putea exprima efectiv o poziție cu privire la aceste elemente(49).

104. În plus, principiul contradictorialității, ce reprezintă o componentă a dreptului la apărare, menționat la articolul 47 din cartă, presupune că părțile la un proces trebuie să aibă dreptul de a lua cunoștință de toate înscrisurile sau observațiile prezentate instanței pentru a influența decizia acesteia și de a le discuta, ceea ce înseamnă că persoana vizată de o decizie de retragere a unui permis de ședere trebuie să poată lua cunoștință de elementele din dosarul său care sunt puse la dispoziția instanței chemate să se pronunțe asupra căii de atac exercitate împotriva deciziei respective(50).

105. Trebuie amintit însă că dreptul la apărare nu constituie o prerogativă absolută și că dreptul de acces la dosar, care este corolarul acestuia, poate fi, așadar, limitat, pe baza unei ponderări între, pe de o parte, dreptul la bună administrare, precum și dreptul la o cale de atac efectivă al persoanei interesate și, pe de altă parte, interesele evocate pentru a justifica nedivulgarea unui element al dosarului către persoana respectivă, în special în cazul în care aceste interese sunt legate de securitatea națională(51). Astfel, se poate dovedi necesar, atât în cadrul unei proceduri administrative, cât și în cadrul unei proceduri jurisdicționale, să nu se comunice anumite informații persoanei interesate, având în vedere în special considerațiile legate de securitatea națională(52).

106. Limitele acestei ponderări au fost precizate de Curte.

107. Astfel, ponderarea menționată nu poate conduce, ținând seama de necesitatea de a respecta articolul 47 din cartă, la lipsirea de orice eficiență a dreptului la apărare al persoanei interesate și la golirea de conținut a dreptului la o cale de atac de care trebuie să dispună o persoană care poate beneficia de un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE, în special prin necomunicarea către aceasta sau, după caz, către consilierul său, cel puțin a esenței motivelor pe care se întemeiază decizia adoptată în privința sa(53).

108. În schimb, aceeași ponderare poate conduce la necomunicarea anumitor elemente din dosar persoanei interesate, în cazul în care divulgarea acestor elemente poate compromite în mod direct și specific securitatea națională a statului membru în cauză prin aceea că poate, de exemplu, să pună în pericol viața, sănătatea sau libertatea unor persoane sau să dezvăluie metodele de investigare utilizate în mod specific de organismele cu atribuții specializate în domeniul securității naționale și, astfel, să afecteze serios sau chiar să împiedice îndeplinirea în viitor a sarcinilor acestor organisme(54).

109. Din ceea ce precedă rezultă că, deși dreptul Uniunii permite statelor membre, în special atunci când securitatea națională impune acest lucru, să nu acorde persoanei interesate un acces direct la întregul său dosar, acest drept nu poate, fără a încălca principiul efectivității, dreptul la bună administrare și dreptul la o cale de atac efectivă, să fie interpretat în sensul că permite autorităților competente să plaseze persoana respectivă într‑o situație în care nici aceasta, nici consilierul său nu ar fi în măsură să ia cunoștință în mod util, eventual în cadrul unei proceduri specifice menite să protejeze securitatea națională, de conținutul elementelor esențiale din dosarul respectiv(55).

110. În temeiul acestor principii, Curtea a statuat, în materie de protecție internațională, pe de o parte, că, atunci când divulgarea unor informații din dosar a fost limitată pentru un motiv de securitate națională, respectarea dreptului la apărare al persoanei interesate nu este asigurată în mod suficient prin posibilitatea persoanei respective de a obține, în anumite condiții, o autorizație de acces la aceste informații însoțită de o interdicție completă de a utiliza informațiile astfel obținute în scopul procedurii administrative sau al eventualei proceduri jurisdicționale(56).

111. Într‑adevăr, din cerințele care decurg din principiul respectării dreptului la apărare, pe care le‑am amintit anterior, reiese că dreptul de acces la informațiile din dosar are ca scop să permită persoanei interesate, dacă este cazul prin intermediul unui consilier, să își susțină, în fața autorităților sau a instanțelor competente, punctul de vedere cu privire la aceste informații și la relevanța lor pentru decizia care urmează să fie pronunțată sau adoptată(57).

112. Prin urmare, o procedură care oferă persoanei interesate sau consilierului său o posibilitate de acces la informațiile respective, interzicându‑le în același timp să utilizeze aceleași informații în scopul procedurii administrative sau al eventualei proceduri jurisdicționale, nu este suficientă pentru a proteja dreptul la apărare al persoanei respective și nu se poate considera, așadar, că permite unui stat membru să se conformeze obligațiilor care decurg din articolele 41 și 47 din cartă(58).

113. Pe de altă parte, dat fiind că din decizia de trimitere și din observațiile guvernului maghiar reiese că reglementarea în discuție în litigiul principal se întemeiază pe considerația potrivit căreia dreptul la apărare al persoanei interesate este protejat suficient prin posibilitatea instanței competente de a avea acces la dosar, trebuie subliniat că o asemenea posibilitate nu poate înlocui accesul persoanei interesate sau al consilierului său la informațiile din acest dosar(59). Prin urmare, respectarea dreptului la apărare nu presupune ca instanța competentă să dispună de toate elementele pertinente pentru a lua decizia, ci chiar ca persoana în cauză, dacă este cazul prin intermediul unui consilier, să își poată susține interesele prin exprimarea punctului său de vedere cu privire la aceste elemente(60). Astfel, accesul instanțelor competente la informațiile din dosar și stabilirea unor proceduri care să garanteze că dreptul la apărare al persoanei interesate este respectat constituie două cerințe distincte și cumulative(61).

114. Din elementele care precedă rezultă că articolul 20 TFUE, citit în lumina articolelor 41 și 47 din cartă, trebuie interpretat, în opinia noastră, în sensul că se opune unei reglementări naționale care prevede că, în cazul în care o decizie de retragere sau de refuz al unui drept de ședere se întemeiază pe informații a căror divulgare ar compromite securitatea națională a statului membru în discuție, persoana în cauză sau consilierul său nu pot avea acces la aceste informații decât după obținerea unei autorizații în acest scop, nu li se comunică conținutul esențial motivelor pe care se întemeiază o asemenea decizie și, în orice caz, nu pot utiliza, în cadrul procedurii administrative sau jurisdicționale privind șederea, informațiile la care ar fi putut avea acces.

3.      Cu privire la noțiunea de „conținut esențial” al motivelor confidențiale

115. Prin intermediul celei de a treia întrebări din cauza C‑528/22 și al celei corespondente din cauza C‑420/22, instanța de trimitere solicită Curții să precizeze sensul care trebuie dat noțiunii de „esență” a motivelor confidențiale pe care se întemeiază o decizie de retragere sau de refuz al unui drept de ședere, ținând seama de articolele 41 și 47 din cartă.

116. Apreciem că această noțiune vizează elementele esențiale ale dosarului care sunt de natură să permită persoanei în cauză să cunoască faptele și comportamentele principale care îi sunt reproșate, astfel încât să își poată exprima punctul de vedere în cadrul procedurii administrative și apoi, dacă este cazul, în cadrul procedurii jurisdicționale privind șederea.

117. Noțiunea de „conținut esențial” al motivelor confidențiale trebuie interpretată, așadar, în mod funcțional pentru a garanta exercitarea efectivă a dreptului la apărare, protejând în același timp interesele legate de securitatea națională.

118. Prin urmare, această noțiune trebuie definită ținând seama de confidențialitatea necesară a elementelor de probă(62). Astfel, în anumite cazuri, divulgarea acestor elemente de probă poate compromite în mod direct și specific siguranța statului prin aceea că poate, de exemplu, să pună în pericol viața, sănătatea sau libertatea unor persoane sau să dezvăluie metodele de investigare utilizate în mod specific de autoritățile naționale cu atribuții în domeniul siguranței și, astfel, să afecteze serios sau chiar să împiedice îndeplinirea în viitor a sarcinilor acestor autorități(63).

4.      Cu privire la competențele instanței abilitate să controleze legalitatea unei decizii de retragere sau de refuz al unui drept de ședere

119. Prin intermediul celei de a patra întrebări din cauza C‑528/22 și al celei corespondente din cauza C‑420/22, instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă articolul 20 TFUE, citit în lumina articolului 47 din cartă, trebuie interpretat în sensul că impune ca instanța competentă să controleze legalitatea unei decizii de retragere sau de refuz al unui drept de ședere întemeiate pe informații clasificate să dispună de competența de a declasifica astfel de informații și de a le comunica ea însăși, în tot sau în parte, resortisantului respectiv al unei țări terțe.

120. Această întrebare privește competențele instanței care este chemată să controleze legalitatea unei decizii referitoare la ședere. Ea are ca obiect modul în care trebuie corelat, în cadrul unei proceduri jurisdicționale, dreptul la o cale de atac jurisdicțională efectivă cu cerința păstrării confidențialității informațiilor a căror divulgare ar putea aduce atingere intereselor legate de securitatea națională.

121. Din decizia de trimitere și din formularea întrebării adresate de instanța de trimitere pare să reiasă că aceasta consideră că din dreptul Uniunii rezultă că ea ar trebui nu numai să aibă acces la informațiile clasificate, ci și să poată decide, dacă este cazul, să constate caracterul ilicit al clasificării acestor informații și să le comunice ea însăși, în tot sau în parte, persoanei în cauză.

122. În ședință, guvernele maghiar și francez, precum și Comisia au exprimat poziții convergente cu privire la răspunsul care ar trebui dat, în opinia lor, la această întrebare, și anume că dreptul Uniunii nu impune ca o instanță competentă să controleze legalitatea unei decizii de retragere sau de refuz al unui drept de ședere întemeiate pe informații clasificate să dispună de competența de a declasifica asemenea informații și de a le comunica persoanei în cauză.

123. Împărtășim această poziție, întemeindu‑ne pe concluziile care trebuie desprinse, în opinia noastră, din Hotărârea ZZ.

124. Astfel, Curtea și‑a exprimat deja poziția în această hotărâre cu privire la competențele de care trebuie să dispună instanța competentă în materie de ședere, în cadrul Directivei 2004/38, pentru a garanta respectarea dreptului la apărare atunci când o persoană face obiectul unei decizii negative întemeiate pe informații confidențiale.

125. Așadar, din hotărârea menționată rezultă că, în cazul în care sunt invocate motive care țin de siguranța statului pentru a refuza comunicarea către persoana interesată a motivelor care stau la baza adoptării unei decizii de refuz al accesului pe teritoriul unui stat membru, instanța competentă a acestui stat membru trebuie să aibă la dispoziție și să pună în aplicare tehnici și norme procedurale care să permită concilierea, pe de o parte, a considerațiilor legitime care țin de siguranța statului referitoare la natura și la sursele informațiilor care au fost luate în considerare pentru adoptarea unei astfel de decizii și, pe de altă parte, a necesității de a garanta justițiabilului în suficientă măsură respectarea drepturilor sale procedurale, cum ar fi dreptul de a fi ascultat, precum și principiul contradictorialității(64).

126. În acest scop, Curtea a statuat că statele membre sunt obligate să prevadă, pe de o parte, un control jurisdicțional efectiv atât al existenței și al temeiniciei motivelor invocate de autoritatea națională din perspectiva siguranței statului, cât și al legalității deciziei în cauză, precum și, pe de altă parte, tehnici și norme referitoare la acest control(65).

127. Ea a precizat de asemenea că este important ca instanța însărcinată cu controlul legalității unei astfel de decizii să poată lua cunoștință atât de ansamblul motivelor, cât și de elementele de probă aferente acestora pe baza cărora a fost adoptată respectiva decizie(66), în special pentru a verifica dacă siguranța statului se opune efectiv ca aceste motive și aceste elemente de probă să fie comunicate persoanei interesate(67).

128. Curtea a adus precizări cu privire la consecințele care trebuie deduse din examinarea efectuată în această privință de instanța națională.

129. Astfel, în cazul în care această instanță concluzionează că siguranța statului nu se opune ca informațiile în discuție să fie comunicate persoanei în cauză, ea trebuie să dea autorității naționale competente posibilitatea de a comunica informațiile menționate persoanei respective. Dacă această autoritate nu permite o asemenea comunicare, instanța națională trece la examinarea legalității deciziei privind șederea numai pe baza motivelor și a elementelor de probă care au fost comunicate(68).

130. Din ceea ce precedă rezultă prin analogie că articolul 20 TFUE, citit în lumina articolului 47 din cartă, nu impune ca instanța competentă să controleze legalitatea unei decizii de retragere sau de refuz al unui drept de ședere întemeiate pe informații clasificate să aibă competența de a declasifica asemenea informații și de a le comunica ea însăși persoanei în cauză. Astfel, revine autorității naționale competente sarcina de a decide, dacă este cazul, să furnizeze aceste informații persoanei respective pentru ca ele să fie supuse contradictorialității. Dacă această autoritate dorește să păstreze caracterul confidențial al informațiilor menționate prin necomunicarea lor, instanța respectivă trebuie să acționeze în consecință în cadrul controlului legalității unei decizii de retragere sau de refuz al unui drept de ședere, exercitând acest control numai pe baza motivelor și a elementelor de probă care au fost comunicate. După cum a arătat în mod corect guvernul francez în ședință, perimetrul dezbaterii contradictorii este în acest caz redus și, prin urmare, cel al argumentelor sau al înscrisurilor pe care instanța menționată își poate întemeia decizia. Considerăm că o asemenea poziție este conformă cu ceea ce se prevede la articolul 346 alineatul (1) litera (a) TFUE, și anume că „niciun stat membru nu are obligația de a furniza informații a căror divulgare o consideră contrară intereselor esențiale ale siguranței sale”.

131. În aceste condiții, astfel cum am arătat anterior, ponderarea între, pe de o parte, dreptul la bună administrare, precum și dreptul la o cale de atac efectivă al persoanei interesate și, pe de altă parte, nedivulgarea informațiilor confidențiale care au stat la baza adoptării unei decizii de retragere sau de refuz al unui drept de ședere nu poate conduce, ținând seama de necesitatea de a respecta articolul 47 din cartă, la lipsirea acestei persoane de garanția minimă care constă în a i se comunica, ei sau consilierului său, cel puțin esența motivelor pe care se întemeiază decizia adoptată în privința sa(69). Aceasta este situația atunci când comunicarea informațiilor confidențiale poate fi refuzată în mod valabil de autoritatea națională competentă pentru motive de securitate națională(70). Prin urmare, controlul de către instanța competentă al legalității deciziei de retragere sau de refuz al unui drept de ședere va trebui efectuat numai pe baza esenței motivelor comunicate persoanei în cauză. Instanța respectivă va trebui, dacă este cazul, să stabilească, potrivit dreptului național, care sunt consecințele unei eventuale încălcări a acestei obligații de comunicare(71), ceea ce ar putea să o determine să anuleze o astfel de decizie.

V.      Concluzie

132. Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Szegedi Törvényszék (Curtea din Szeged, Ungaria) în cauzele C‑420/22 și C‑528/22 după cum urmează:

„1)      Articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că

–        se opune ca o autoritate a unui stat membru să retragă sau să refuze să elibereze, pentru un motiv de securitate națională, un permis de ședere unui resortisant al unei țări terțe membru de familie al unor cetățeni ai Uniunii, resortisanți ai acestui stat membru care nu și‑au exercitat niciodată libertatea de circulație, fără să fi examinat în prealabil, pe baza elementelor pe care resortisantul unei țări terțe și cetățeanul Uniunii vizați trebuie să i le poată furniza în mod liber și procedând, dacă este nevoie, la cercetările necesare, dacă există între aceste persoane o relație de dependență care l‑ar obliga, în fapt, pe acest cetățean al Uniunii să părăsească teritoriul Uniunii, considerat în ansamblu, pentru a‑l însoți pe acest membru al familiei sale;

–        se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia o decizie de retragere sau de refuz al unui drept de ședere trebuie adoptată pe baza unui aviz obligatoriu nemotivat emis de un organism cu atribuții specializate în domeniul securității naționale, potrivit căruia persoana în cauză constituie o amenințare pentru această securitate, fără o examinare riguroasă a ansamblului circumstanțelor individuale și a proporționalității acestei decizii de retragere sau de refuz.

2)      Articolul 20 TFUE, citit în lumina articolelor 41 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că

se opune unei reglementări naționale care prevede că, în cazul în care o decizie de retragere sau de refuz al unui drept de ședere se întemeiază pe informații a căror divulgare ar compromite securitatea națională a statului membru în discuție, persoana în cauză sau consilierul său nu pot avea acces la aceste informații decât după obținerea unei autorizații în acest scop, nu li se poate comunica esența motivelor pe care se întemeiază o asemenea decizie și, în orice caz, nu pot utiliza, în cadrul procedurii administrative sau jurisdicționale privind șederea, informațiile la care ar fi putut avea acces.

3)      Noțiunea de «esență» a motivelor confidențiale pe care se întemeiază o decizie de retragere sau de refuz al unui drept de ședere vizează elementele esențiale ale dosarului care sunt de natură să permită persoanei în cauză să cunoască faptele și comportamentele principale care îi sunt reproșate, astfel încât să își poată exprima punctul de vedere în cadrul procedurii administrative și ulterior, dacă este cazul, în cadrul procedurii jurisdicționale, ținând seama de confidențialitatea necesară a elementelor de probă.

4)      Articolul 20 TFUE, citit în lumina articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale, trebuie interpretat în sensul că

nu impune ca instanța competentă să controleze legalitatea unei decizii de retragere sau de refuz al unui drept de ședere întemeiate pe informații clasificate să dispună de competența de a declasifica astfel de informații și de a le comunica ea însăși, în tot sau în parte, resortisantului în cauză al unei țări terțe.”

1      Limba originală: franceza.

2      JO 2004, L 16, p. 44, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 225.

3      C‑159/21, denumită în continuare „Hotărârea Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții”, EU:C:2022:708.

4      Denumită în continuare „carta”.

5      Magyar Közlöny 2007. évi 1. száma.

6      Magyar Közlöny 2007. évi 1. száma.

7      Magyar Közlöny 2018. évi 208. száma.

8      Magyar Közlöny 2007. évi 65. száma.

9      Magyar Közlöny 2009. évi 194. száma.

10      În ședință, reprezentanta lui NW a arătat că, la 22 iunie 2023, acesta din urmă a solicitat Autorității competente în materie de ședere un permis de ședere care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2003/109 și că procedura este în curs de desfășurare.

11      Instanța de trimitere precizează că, ținând seama de motivul invocat referitor la protecția securității naționale, acordarea unei autorizații de consultare a informațiilor clasificate este, în practică, exclusă. În ședință, reprezentanta lui NW a arătat că acesta din urmă a inițiat o procedură distinctă pentru a obține și a utiliza informațiile clasificate care îl privesc și că decizia de refuz adoptată în privința sa de Oficiul pentru Protecția Constituției face obiectul unei proceduri contencioase.

12      În cererea sa inițială de decizie preliminară, instanța de trimitere se referă, pentru a ajunge la această concluzie, pe de o parte, la definiția noțiunii „rezident pe termen lung”, care figurează la articolul 2 litera (b) din această directivă, și, pe de altă parte, la constatarea potrivit căreia NW deține un permis de ședere permanentă, independent de faptul că nu este titularul unui permis de stabilire temporară sau a unui permis comunitar de stabilire. Instanța menționată se întemeiază, în această privință, pe punctul 24 din Hotărârea din 20 ianuarie 2022, Landeshauptmann von Wien (Pierderea statutului de rezident pe termen lung) (C‑432/20, EU:C:2022:39).

13      C‑300/11, denumită în continuare „Hotărârea ZZ”, EU:C:2013:363.

14      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO 2004, L 158, p. 77, rectificări în JO 2004, L 229, p. 35, și în JO 2005, L 197, p. 34, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56).

15      Astfel cum a precizat guvernul maghiar în ședință, legiuitorul maghiar a ales astfel să aplice dispoziții mai favorabile pentru dreptul de ședere al resortisanților unor țări terțe, membri de familiei ai unor resortisanți maghiari.

16      A se vedea articolele 34 și 38 din Legea II.

17      A se vedea nota de subsol 10 din prezentele concluzii.

18      A se vedea în special Hotărârea din 17 iulie 2014, Tahir (C‑469/13, EU:C:2014:2094, punctul 27 și jurisprudența citată).

19      A se vedea în special Hotărârea din 20 ianuarie 2022, Landeshauptmann von Wien (Pierderea statutului de rezident pe termen lung) (C‑432/20, EU:C:2022:39, punctul 24 și jurisprudența citată).

20      C‑459/20, EU:C:2023:499.

21      A se vedea în special Hotărârea din 7 septembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Natura dreptului de ședere în temeiul articolului 20 TFUE) (C‑624/20, EU:C:2022:639, punctul 38 și jurisprudența citată).

22      Potrivit unei jurisprudențe constante, din moment ce instanța de trimitere a definit cadrul factual și normativ în care se integrează întrebările pe care le adresează, nu este de competența Curții să verifice exactitatea acestora: a se vedea în special Hotărârea din 8 iunie 2023, Prestige and Limousine (C‑50/21, EU:C:2023:448, punctul 43 și jurisprudența citată).

23      A se vedea în special Hotărârea din 8 martie 2011, Ruiz Zambrano (C‑34/09, EU:C:2011:124, punctul 44), Hotărârea din 13 septembrie 2016, Rendón Marín (C‑165/14, EU:C:2016:675, punctul 78) și Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez și alții (C‑133/15, EU:C:2017:354, punctul 65).

24      A se vedea în special Hotărârea din 27 februarie 2020, Subdelegación del Gobierno en Ciudad Real (Soțul unui cetățean al Uniunii) (C‑836/18, EU:C:2020:119, punctul 51 și jurisprudența citată).

25      A se vedea în special Hotărârea din 27 februarie 2020, Subdelegación del Gobierno en Ciudad Real (Soțul unui cetățean al Uniunii) (C‑836/18, EU:C:2020:119, punctul 52 și jurisprudența citată).

26      A se vedea în special Hotărârea din 27 februarie 2020, Subdelegación del Gobierno en Ciudad Real (Soțul unui cetățean al Uniunii) (C‑836/18, EU:C:2020:119, punctul 53 și jurisprudența citată).

27      C‑528/21, EU:C:2023:341.

28      Punctul 65 din această hotărâre și jurisprudența citată.

29      A se vedea în special Hotărârea din 5 mai 2022, Subdelegación del Gobierno en Toledo (Ședere a unui membru al familiei – Resurse insuficiente) (C‑451/19 și C‑532/19, EU:C:2022:354, punctele 47 și 73).

30      A se vedea în special Hotărârea din 27 aprilie 2023, M.D. (Interdicție de intrare în Ungaria) (C‑528/21, EU:C:2023:341, punctul 67 și jurisprudența citată).

31      A se vedea în special Hotărârea din 27 aprilie 2023, M.D. (Interdicție de intrare în Ungaria) (C‑528/21, EU:C:2023:341, punctul 68 și jurisprudența citată).

32      A se vedea în special Hotărârea din 27 aprilie 2023, M.D. (Interdicție de intrare în Ungaria) (C‑528/21, EU:C:2023:341, punctul 69).

33      A se vedea prin analogie Hotărârea din 27 aprilie 2023, M.D. (Interdicție de intrare în Ungaria) (C‑528/21, EU:C:2023:341, punctul 70).

34      A se vedea în materie de protecție internațională Hotărârea Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții (punctele 75-79).

35      A se vedea Hotărârea Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții (punctul 79).

36      A se vedea Hotărârea Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții (punctul 80).

37      A se vedea prin analogie Hotărârea Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții (punctul 82).

38      A se vedea prin analogie Hotărârea Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții (punctul 83).

39      A se vedea prin analogie Hotărârea Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții (punctul 83).

40      JO 2008, L 348, p. 98.

41      A se vedea în special Hotărârea din 27 aprilie 2023, M.D. (Interdicție de intrare în Ungaria) (C‑528/21, EU:C:2023:341, punctul 89 și jurisprudența citată).

42      A se vedea prin analogie Hotărârea Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții (punctul 43 și jurisprudența citată).

43      A se vedea în special Hotărârea Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții (punctul 35 și jurisprudența citată).

44      A se vedea în special Hotărârea Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții (punctul 44 și jurisprudența citată).

45      A se vedea în special Hotărârea Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții (punctul 45 și jurisprudența citată).

46      A se vedea prin analogie Hotărârea Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții (punctul 46 și jurisprudența citată).

47      A se vedea în special Hotărârea Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții (punctul 47 și jurisprudența citată).

48      A se vedea în special Hotărârea din 24 noiembrie 2020, Minister van Buitenlandse Zaken (C‑225/19 și C‑226/19, EU:C:2020:951, punctul 43 și jurisprudența citată).

49      A se vedea prin analogie Hotărârea Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții (punctul 48 și jurisprudența citată).

50      A se vedea prin analogie Hotărârea Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții (punctul 49 și jurisprudența citată).

51      A se vedea în special Hotărârea Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții (punctul 50 și jurisprudența citată).

52      A se vedea în special în acest sens Hotărârea ZZ (punctul 54).

53      A se vedea prin analogie Hotărârea Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții (punctul 51 și jurisprudența citată).

54      A se vedea în special Hotărârea Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții (punctul 52 și jurisprudența citată).

55      A se vedea prin analogie Hotărârea Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții (punctul 53).

56      A se vedea Hotărârea Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții (punctul 54).

57      A se vedea Hotărârea Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții (punctul 55).

58      A se vedea prin analogie Hotărârea Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții (punctul 56).

59      A se vedea Hotărârea Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții (punctul 57).

60      A se vedea Hotărârea Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții (punctul 58).

61      A se vedea Hotărârea Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții (punctul 59).

62      A se vedea Hotărârea ZZ (punctul 68).

63      A se vedea Hotărârea ZZ (punctul 66).

64      A se vedea Hotărârea ZZ (punctul 57).

65      A se vedea Hotărârea ZZ (punctul 58).

66      A se vedea Hotărârea ZZ (punctul 59).

67      A se vedea Hotărârea ZZ (punctele 60-62).

68      A se vedea Hotărârea ZZ (punctul 63).

69      A se vedea în special Hotărârea Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții (punctul 51 și jurisprudența citată).

70      A se vedea Hotărârea ZZ (punctele 64-67).

71      A se vedea Hotărârea ZZ (punctul 68).